ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8378/2009

Deliberând asupra recursului civil de față;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe

rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 33633/3 din 5

octombrie 2006, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâta Primăria

Municipiului București, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța

să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea prin

echivalent a apartamentului situat în București, sector 1, format din 6 camere,

baie, oficiu, bucătărie, debara, laborator, două vestiare, două camere de

servitori, o cămară, o boxă la subsolul I, o boxă la subsolul II și o cameră la

etajul 9; să se constate nulitatea absolută a titlului statului asupra acestui

imobil; să se constate refuzul pârâtei de a soluționa în termen legal

notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că autorul său, M.P., a cumpărat de la Societatea Civilă de Credit Financiar Rural un procent de 22,2% din terenul în suprafață

totală de 1219,66 m.p. situat în București, conform actului autentic nr. 34298

din 12 decembrie 1933, iar prin contractul de construire nr. 34299 din 12

noiembrie 1933 a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor situate

la etajul X al imobilului.

Ulterior, prin sentința

civilă nr. 3316/1963 imobilul a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 111/1950, reclamanta susținând că titlul statului este lovit de

nulitate, deoarece hotărârea respectivă a fost pronunțată cu lipsă de

procedură, autorii fiind plecați din țară.

Ulterior, o parte dintre

camerele și dependințele imobilului au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995

chiriașilor A.N. și A.I.

Prin sentința civilă nr. 583

din 25 martie 2008 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a fost admisă

acțiunea reclamantei, s-a constatat că aceasta are dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalentul sumei de 532.546,46 lei (162.115 euro ), pentru

imobilul situat în București.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate

al autorului său pentru imobilul pentru care a solicitat măsuri reparatorii, că

a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

S-a reținut, de asemenea, că

deși reclamanta a formulat notificare în termenul prevăzut de lege, pârâta nu a

răspuns la această notificare în termenul stipulat de lege, dar că potrivit

Deciziei nr. 20/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța se poate pronunța și asupra fondului cauzei, dacă entitatea

deținătoare nu a făcut-o și, reținând că imobilul respectiv a fost înstrăinat

chiriașilor în condițiile Legii nr. 112/1995, a constatat că reclamanta are

dreptul la despăgubiri constând în măsuri reparatorii prin echivalent, în suma

arătată, imobilul nemaiputând fi restituit în natură, conform dispozițiilor art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

S-a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei, reținându-se că, potrivit dispozițiilor art.

26 din Legea nr. 10/2001, aceasta are obligația de a acorda în compensare

bunuri sau servicii sau de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale.

Împotriva acestei decizii,

au formulat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin apelul său, reclamanta

a solicitat înlăturarea din dispozitiv a obligării pârâtei de a emite o

dispoziție în sensul arătat de instanță și stabilirea de către instanță a

restituirii prin echivalentul sumei arătate, conform tocmai Deciziei nr. 20/2007

a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pârâta a susținut în apelul

său că prima instanță a încălcat dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

și ale Deciziei nr. 52/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în sensul că instanța nu putea să stabilească ea contravaloarea sumei

cuvenite reclamantei, acest lucru fiind de competența C.C.S.D.

Prin decizia civilă nr. 60 A din 2 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei, a fost admis apelul

reclamantei, schimbându-se în parte sentința apelată, în sensul că a fost

obligată pârâta la plata sumei de 532.546,46 lei ( 162.115 euro ), reprezentând

despăgubiri pentru imobilul situat în București.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că, potrivit Deciziei nr. 20/2007 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța învestită cu soluționarea

contestației este competentă să soluționeze, pe fond, acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificare.

În acest sens, potrivit

dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prima instanță avea obligația

de a soluționa pe fond cererea de restituire formulată de reclamantă.

Instanța de apel a mai

reținut că, dată fiind imposibilitatea restituirii în natură a bunului, prima

instanță era obligată să stabilească măsurile reparatorii cuvenite reclamantei,

deoarece dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt

incidente doar în cazul soluționării pe cale administrativă a notificării, nu

și în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea.

S-a mai reținut, de

asemenea, că pârâta nu a făcut dovada susținerilor sale în sensul că reclamanta

ar fi primit despăgubiri în momentul trecerii imobilului în proprietatea

statului.

Instanța de apel a constatat

că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 52/2007 a Secțiilor

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece în situația de față nu

s-a emis nici o dispoziție de către pârâtă și sunt incidente dispozițiile

Deciziei nr. 20/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație care

îndreptățesc instanța să stabilească despăgubiri bănești în situația în care

restituirea în natură nu mai este posibilă.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs pârâtul Municipiului București, prin Primarul General,

aducându-i următoarele critici :

Hotărârea pronunțată de

instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că dacă

s-a reținut imposibilitatea restituirii în natură, chiar dacă a soluționat pe

fond notificarea, instanța trebuia să stabilească reclamantei măsurile

reparatorii prin echivalent, care urmau a fi plătite potrivit dispozițiilor art.

16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recurentul susține că

instituția competentă a stabili contravaloarea despăgubirilor este C.C.S.D.

Se mai susține de către

recurentă că instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut.

În drept, recurentul-pârât a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată,

prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este

fondat, pentru considerentele ce urmează:

Hotărârea pronunțată de

către instanța de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Deși cele reținute de către

instanța de apel sunt în parte adevărate, în sensul că, potrivit Deciziei nr. 20/2007

a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație, instanța învestită cu o cerere

privind refuzul nejustificat al entității deținătoare de a soluționa

notificarea formulată de către persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001,

poate soluționa pe fond cererea acestei persoane, soluția pronunțată este

nelegală, deoarece nu se regăsește între modalitățile de acordare a măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Nicăieri în cuprinsul acestei

legi nu se prevede posibilitatea de a fi obligată entitatea deținătoare la

plata unor despăgubiri bănești, legea reținând doar două posibilități de

acordare a măsurilor reparatorii, respectiv restituirea în natură sau prin

echivalent.

Cum în cauză s-a stabilit că

nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, acesta fiind vândut în

baza Legii nr. 112/1995 către chiriași, fiind deci aplicabile dispozițiile art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu se puteau stabili decât

măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art. 1 alin. 2 din aceeași

lege.

Deoarece în cauza de față nu

s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu alte bunuri

sau servicii, rezultă că singura posibilitate de a cordare a măsurilor reparatorii

este aceea prin echivalent, în condițiile prevederilor speciale conținute în

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Având în vedere cele arătate

mai sus, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, va modifica în parte decizia recurată, în

sensul că va admite și apelul declarat de pârât și va schimba, în parte,

sentința pronunțată de prima instanță, în sensul că va acorda reclamantei

măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 1,

în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Va menține celelalte

dispoziții ale sentinței și ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 60/A

din 2 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie

Modifică în parte decizia

recurată.

Admite și apelul declarat de

pârât și schimbă, în parte, sentința pronunțată de prima instanță, în sensul că

acordă reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în

București, sector 1, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței și ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2009.