ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8378/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 33633/3 din 5 octombrie 2006, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a apartamentului situat în București, sector 1, format din 6 camere, baie, oficiu, bucătărie, debara, laborator, două vestiare, două camere de servitori, o cămară, o boxă la subsolul I, o boxă la subsolul II și o cameră la etajul 9; să se constate nulitatea absolută a titlului statului asupra acestui imobil; să se constate refuzul pârâtei de a soluționa în termen legal notificarea formulată de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că autorul său, M.P., a cumpărat de la Societatea Civilă de Credit Financiar Rural un procent de 22,2% din terenul în suprafață totală de 1219,66 m.p. situat în București, conform actului autentic nr. 34298 din 12 decembrie 1933, iar prin contractul de construire nr. 34299 din 12 noiembrie 1933 a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor situate la etajul X al imobilului. Ulterior, prin sentința civilă nr. 3316/1963 imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1950, reclamanta susținând că titlul statului este lovit de nulitate, deoarece hotărârea respectivă a fost pronunțată cu lipsă de procedură, autorii fiind plecați din țară.

Ulterior, o parte dintre camerele și dependințele imobilului au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 chiriașilor A.N. și A.I. Prin sentința civilă nr. 583 din 25 martie 2008 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a fost admisă acțiunea reclamantei, s-a constatat că aceasta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalentul sumei de 532.546,46 lei (162.115 euro ), pentru imobilul situat în București. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său pentru imobilul pentru care a solicitat măsuri reparatorii, că a făcut dovada calității de persoană îndreptățită în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată.

S-a reținut, de asemenea, că deși reclamanta a formulat notificare în termenul prevăzut de lege, pârâta nu a răspuns la această notificare în termenul stipulat de lege, dar că potrivit Deciziei nr. 20/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța se poate pronunța și asupra fondului cauzei, dacă entitatea deținătoare nu a făcut-o și, reținând că imobilul respectiv a fost înstrăinat chiriașilor în condițiile Legii nr. 112/1995, a constatat că reclamanta are dreptul la despăgubiri constând în măsuri reparatorii prin echivalent, în suma arătată, imobilul nemaiputând fi restituit în natură, conform dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, reținându-se că, potrivit dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, aceasta are obligația de a acorda în compensare bunuri sau servicii sau de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Împotriva acestei decizii, au formulat apel atât reclamanta, cât și pârâta. Prin apelul său, reclamanta a solicitat înlăturarea din dispozitiv a obligării pârâtei de a emite o dispoziție în sensul arătat de instanță și stabilirea de către instanță a restituirii prin echivalentul sumei arătate, conform tocmai Deciziei nr. 20/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pârâta a susținut în apelul său că prima instanță a încălcat dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și ale Deciziei nr. 52/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că instanța nu putea să stabilească ea contravaloarea sumei cuvenite reclamantei, acest lucru fiind de competența C.C.S.D.

Prin decizia civilă nr. 60 A din 2 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei, a fost admis apelul reclamantei, schimbându-se în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 532.546,46 lei ( 162.115 euro ), reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în București. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit Deciziei nr. 20/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța învestită cu soluționarea contestației este competentă să soluționeze, pe fond, acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prima instanță avea obligația de a soluționa pe fond cererea de restituire formulată de reclamantă. Instanța de apel a mai reținut că, dată fiind imposibilitatea restituirii în natură a bunului, prima instanță era obligată să stabilească măsurile reparatorii cuvenite reclamantei, deoarece dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt incidente doar în cazul soluționării pe cale administrativă a notificării, nu și în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea. S-a mai reținut, de asemenea, că pârâta nu a făcut dovada susținerilor sale în sensul că reclamanta ar fi primit despăgubiri în momentul trecerii imobilului în proprietatea statului.

Instanța de apel a constatat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 52/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece în situația de față nu s-a emis nici o dispoziție de către pârâtă și sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație care îndreptățesc instanța să stabilească despăgubiri bănești în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiului București, prin Primarul General, aducându-i următoarele critici : Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că dacă s-a reținut imposibilitatea restituirii în natură, chiar dacă a soluționat pe fond notificarea, instanța trebuia să stabilească reclamantei măsurile reparatorii prin echivalent, care urmau a fi plătite potrivit dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Recurentul susține că instituția competentă a stabili contravaloarea despăgubirilor este C.C.S.D. Se mai susține de către recurentă că instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut. În drept, recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează: Hotărârea pronunțată de către instanța de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Deși cele reținute de către instanța de apel sunt în parte adevărate, în sensul că, potrivit Deciziei nr. 20/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație, instanța învestită cu o cerere privind refuzul nejustificat al entității deținătoare de a soluționa notificarea formulată de către persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, poate soluționa pe fond cererea acestei persoane, soluția pronunțată este nelegală, deoarece nu se regăsește între modalitățile de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Nicăieri în cuprinsul acestei legi nu se prevede posibilitatea de a fi obligată entitatea deținătoare la plata unor despăgubiri bănești, legea reținând doar două posibilități de acordare a măsurilor reparatorii, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent.

Cum în cauză s-a stabilit că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, acesta fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995 către chiriași, fiind deci aplicabile dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu se puteau stabili decât măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art. 1 alin. 2 din aceeași lege. Deoarece în cauza de față nu s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare cu alte bunuri sau servicii, rezultă că singura posibilitate de a cordare a măsurilor reparatorii este aceea prin echivalent, în condițiile prevederilor speciale conținute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Având în vedere cele arătate mai sus, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite și apelul declarat de pârât și va schimba, în parte, sentința pronunțată de prima instanță, în sensul că va acorda reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 1, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 60/A din 2 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Modifică în parte decizia recurată. Admite și apelul declarat de pârât și schimbă, în parte, sentința pronunțată de prima instanță, în sensul că acordă reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 1, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2009.