ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9507/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9507/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La 9 august 2005, reclamantele T.M.A.,

P.R. si P.V. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General, solicitând să se constate că pârâtul a încălcat dispozițiile

art. 23 din Legea nr. 10/2001 în sensul că nu a răspuns în termen legal la

notificarea formulată în baza legii menționate și să fie obligat pârâtul să le

restituie în natura imobilul situat în București, sector 4 compus din teren și

construcție cu mai multe nivele si apartamente, cu excepția celor doua

apartamente ce compun etajul 1, deja restituite.

In motivarea acțiunii reclamantele au

arătat ca imobilul sus­menționat a aparținut autorilor lor P.C. si G.D., de la

care a fost preluat de stat prin naționalizare, figurând la poziția 5635 din

lista anexă a Decretului nr. 92/1950 pe numele fostului proprietar P.S.D. Au

mai arătat că în urma unei acțiuni în revendicare, reclamantei T.M.A. i s-a

recunoscut dreptul de proprietate asupra a 2 apartamente ce compun etajul 1 al

imobilului, iar acțiunea cu privire la restul imobilului în litigiu a fost

respinsă.

Prin sentința nr. 727/2006, Tribunalul

București, secția a V a civilă, a respins acțiunea, ca inadmisibilă, reținând

că pârâtul nu a emis o decizie sau dispoziție motivată care sa poată fi

contestată în instanța. împotriva acestei sentințe reclamantele au declarat

apel. Prin decizia nr. 660/2006 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel București,

secția a III- a civilă, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a

trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând că lipsa

dispoziției emise de pârât echivalează cu un răspuns negativ al unității

deținătoare.

După înregistrarea dosarului la

Tribunalul București, la termenul din 14 iunie 2007, reclamantele au solicitat

introducerea în cauză, în calitate de intervenienți forțați, a numiților T.V., T.G.,

I.P., I.M., I.R. și I.V. și obligarea acestora să predea apartamentele nr. 1,

nr. 4 și nr. 5 din imobil, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentința nr. 506 din 13 martie 2008,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată

și a obligat pe pârât să emită dispoziție motivată prin care să restituie

reclamantelor în natura terenul în suprafața de 224,61 mp situat în București sector

4, cu excepția suprafețelor de 15,5 mp, 10,51 mp si 18,14 mp teren situat sub

construcție, precum și imobilul construcție parter ce se mai află în

proprietatea pârâtului și să propună reclamantelor măsuri reparatorii în

echivalent pentru apartamentele nr. 4, 5 si 1.

Prin aceeași sentință au fost respinse

excepțiile lipsei calității procesuale active si a prescripției dreptului

material la acțiune, invocate de intervenienții T.V., T.G., I.P. și I.M., a

fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocata de intervenienți și

a fost respinsă acțiunea reclamantelor împotriva intervenienților T.V., T.G., I.P.,

I.M., I.R. si I.V., constatând autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 987

A din 07 mai 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă

prin decizia nr. 221 din 24 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Pentru a pronunța această sentință

tribunalul, în baza probelor administrate, a constatat că o parte din imobilul

construcție este liberă în sens juridic, fiind închiriată unor persoane pe bază

de contract, iar o altă parte reprezentând apartamentele 4,5 și 1 a fost

vândută intervenienților T.V., T.G., I.P., I.M., I.R. si I.V., în baza Legii

nr. 112/1995.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

procedurilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor

imobile cu destinația de locuințe, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent.

Dacă persoanele îndreptățite au primit

despăgubiri, ele au dreptul la diferențele dintre valoarea încasată,

actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilului.

In cazurile prevăzute de alin. (2),

măsurile reparatorii în echivalent constau în compensarea cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită, sau în despăgubiri

acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel atât reclamantele cât și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Prin decizia nr. 309 din 4 mai 2009,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate ambele

apeluri.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut cele ce urmează:

Prima instanță a reținut că decizia civilă

nr. 987/2002 a Tribunalului București, față de care s-a invocat autoritatea de

lucru judecat, a avut ca obiect revendicarea apartamentelor pe care

intervenienții le-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 prin compararea

titlurilor; împrejurarea că acest prim litigiu a fost tranșat definitiv si

irevocabil înainte de apariția Legii nr. 247/1995, nu poate avea relevanță în

ceea ce privește temeinicia excepției autorității de lucru judecat întrucât

cauza juridica, respectiv fundamentul pretenției afirmate îl reprezintă dispozițiile

art. 480 C. civ. , făcându-se referire și la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța a motivat că daca s-ar admite

o soluție contrară, s-ar ajunge la o insecuritate a raporturilor juridice

civile si ca atare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de

dispozițiile art. 6 din CEDO întrucât intervenientii nu ar putea beneficia de

puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile datorită

schimbării continue a legislației în materia proprietății.

Răspunzând criticii reclamantelor

privind depășirea obiectului cererii deduse judecății, instanța de apel a

motivat că instanța de fond s-a pronunțat asupra petitului acțiunii în sensul

că a obligat pârâtul să restituie reclamantelor în natură o parte a imobilului

care se afla în prezent în proprietatea acestuia și totodată să emită

dispoziție motivată prin care să propună acordarea de masuri reparatorii pentru

apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cu privire la apelul pârâtului

Municipiul București, prin Primarul General, instanța de apel a reținut că prin

decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis

că în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, instanța de judecata este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv ci

si acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Cum în cauza reclamantele au formulat

notificare la 5 mai 2005 iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la

9 august 2005, după trecerea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, instanța a constatat că în mod corect

tribunalul a reținut că unitatea deținătoare refuză nejustificat să răspundă la

notificare.

Reclamantele au atacat cu recurs

decizia instanței de apel, criticând-o ca fiind nelegală pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurentele

reclamante reproșează instanței de apel că în mod greșit a reținut existența

autorității de lucru judecat în condițiile în care acțiunea de față, întemeiată

pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, reprezintă o cauză

juridică nouă, prin posibilitatea oferită instanțelor de judecată de a verifica

valabilitatea titlului statului cu privire la imobile preluate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, din perspectiva conformității acestora cu

normele constituționale, cu tratatele internaționale la care România era parte.

In dezvoltarea motivelor de recurs

reclamantele mai susțin:

- că, prin modificarea adusă art. 2

lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr.247/2005, a fost declarată abuzivă

preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950, consacrându-se cu efect

retroactiv caracterul abuziv al preluării.

- că naționalizarea imobilului (din

care fac parte apartamentele în litigiu) în baza Decretului nr. 92/1950 a

operat de la P.S.D., ori nu a existat niciodată un proprietar al imobilului cu

acest nume.

- că autorii reclamantelor D.G.P. și C.P.

au dobândit terenul, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 15977

din 7 iunie 1934 și, în baza autorizației de construcție nr. 205 din 2

noiembrie 1934, au edificat construcția existentă și în prezent.

Deci, susțin recurentele, nu a existat

niciodată un proprietar cu numele P.S.D. ce figurează ca proprietar

naționalizat al imobilului din litigiu.

- că întrucât imobilul nu a ieșit

niciodată în mod legal din patrimoniul soților P., statul nu putea să vândă

chiriașilor decât locuințele deținute cu titlu valabil.

Recursul este nefondat.

Autoritatea lucrului judecat prevăzută

de art. 1201 C. civ. are la bază regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi

judecată decât o singură dată și că o constatare făcută prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă printr-o

altă hotărâre.

Principiul lucrului judecat împiedică

deci nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect,

aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți ci și contrazicerile dintre

două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau

constatările făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească dată într-un alt

proces.

Pentru existența puterii de lucru

judecat, cauza vizează temeiul juridic (fundamentul) al dreptului valorificat

prin cerere (

causa debendi

), care nu se confundă cu cauza acțiunii, nici

cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic.

Susținerea reclamantelor că ar fi fost

nesocotite dispozițiile art. 166 C. proc. civ. și ale art. 1201 C. civ., este

eronată.

In speță, problema valabilității

titlului preluării imobilului de către stat (Decretul nr. 92/1950) a fost

soluționată irevocabil prin decizia nr. 987 A din 07 mai 2002 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

Prin acțiunea ce formează obiectul

litigiului de față, promovată în anul 2005, recurentele reclamante invocă

nevalabilitatea titlului statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950, prin

prisma dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, făcându-se referire și la

modificarea art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 245/2005.

Legea nr. 213/1998 nu duce la

schimbarea cauzei juridice pentru a fi înlăturată puterea de lucru judecat a

hotărârii anterioare, întrucât prima acțiune în revendicare pe care

reclamantele au promovat-o a fost judecată, după apariția Legii nr. 213/1998,

cauza fiind analizată de către instanțe, inclusiv din perspectiva acestei legi.

Așadar, se constată că demersul

recurentelor reclamante prin acțiunea pendinte nu este decât o nouă acțiune în

revendicare prin comparare de titluri, ceea ce nu este posibil întrucât nu pot

fi reiterate într-o nouă acțiune în revendicare criterii deja valorizate în

demersul comparării titlurilor de proprietate din prima acțiune în revendicare.

Prin art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001 (în forma de la data intrării în vigoare a legii) erau

considerate ca imobile preluate în mod abuziv cele care au fost naționalizate

fără titlu valabil.

In urma republicării legii, în art. 2 alin.

(1) lit. a) sunt menționate ca fiind preluate în mod abuziv imobilele preluate

prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile.

Caracterul abuziv conferit prin art. 2

din legea specială, preluării imobilelor vizate în decretul de naționalizare nu

echivalează cu o preluare fără titlu valabil, legea reglementând în cadrul

noțiunii de „preluare abuzivă" situația imobilelor preluate atât cu titlu

valabil cât și fără titlu valabil.

In contextul prezentat, se constată că

este aceeași cauza cererilor de chemare în judecată menționate analizate din

perspectiva puterii de lucru judecat a hotărârii anterioare cu privire la

aprecierea valabilității titlului statului.

In consecință, potrivit

considerentelor arătate, Înalta Curte constată, că în cauză s-a făcut o corecta

aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., astfel încât nu poate fi reținut

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește motivele de recurs,

încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., se constată

că nu sunt de natură să atragă nelegalitatea deciziei atacate.

Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ. nu subzistă, în condițiile în care hotărârea conține

argumentele pe care se sprijină, rară ca acestea să fie contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Referitor la dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ., indicarea acestora este formală, nearătându-se ce act

juridic dedus judecății ar fi fost greșit interpretat de către instanță,

schimbându-i-se natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic pentru a

face posibilă modificarea deciziei pe acest temei juridic.

Pentru considerentele arătate,

constatând că nu subzistă niciuna din criticile formulate, Înalta Curte urmează

să facă aplicarea art. 312 alin (1) C. proc. civ. și să respingă recursul, ca

nefondat.

In temeiul art. 274 C. proc. civ.,

urmează ca recurentele reclamante să fie obligate să plătească intimaților

intervenienți I.R. și I.V. suma de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantele T.M.A., P.R. și P.V. împotriva deciziei nr. 309 din 4

mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentele reclamante să

plătească intimaților intervenienți I.R. și I.V. 4000 lei cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 20 noiembrie 2009.