ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9507/2009

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 9 august 2005, reclamantele T.M.A., P.R. si P.V. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând să se constate că pârâtul a încălcat dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 în sensul că nu a răspuns în termen legal la notificarea formulată în baza legii menționate și să fie obligat pârâtul să le restituie în natura imobilul situat în București, sector 4 compus din teren și construcție cu mai multe nivele si apartamente, cu excepția celor doua apartamente ce compun etajul 1, deja restituite. In motivarea acțiunii reclamantele au arătat ca imobilul sus­menționat a aparținut autorilor lor P.C. si G.D., de la care a fost preluat de stat prin naționalizare, figurând la poziția 5635 din lista anexă a Decretului nr. 92/1950 pe numele fostului proprietar P.S.D.

Au mai arătat că în urma unei acțiuni în revendicare, reclamantei T.M.A. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra a 2 apartamente ce compun etajul 1 al imobilului, iar acțiunea cu privire la restul imobilului în litigiu a fost respinsă. Prin sentința nr. 727/2006, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins acțiunea, ca inadmisibilă, reținând că pârâtul nu a emis o decizie sau dispoziție motivată care sa poată fi contestată în instanța. împotriva acestei sentințe reclamantele au declarat apel. Prin decizia nr. 660/2006 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a III- a civilă, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, reținând că lipsa dispoziției emise de pârât echivalează cu un răspuns negativ al unității deținătoare.

După înregistrarea dosarului la Tribunalul București, la termenul din 14 iunie 2007, reclamantele au solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenienți forțați, a numiților T.V., T.G., I.P., I.M., I.R. și I.V. și obligarea acestora să predea apartamentele nr. 1, nr. 4 și nr. 5 din imobil, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentința nr. 506 din 13 martie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pe pârât să emită dispoziție motivată prin care să restituie reclamantelor în natura terenul în suprafața de 224,61 mp situat în București sector 4, cu excepția suprafețelor de 15,5 mp, 10,51 mp si 18,14 mp teren situat sub construcție, precum și imobilul construcție parter ce se mai află în proprietatea pârâtului și să propună reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele nr. 4, 5 si 1. Prin aceeași sentință au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active si a prescripției dreptului material la acțiune, invocate de intervenienții T.V., T.G., I.P.

și I.M., a fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocata de intervenienți și a fost respinsă acțiunea reclamantelor împotriva intervenienților T.V., T.G., I.P., I.M., I.R. si I.V., constatând autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 987 A din 07 mai 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 221 din 24 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a pronunța această sentință tribunalul, în baza probelor administrate, a constatat că o parte din imobilul construcție este liberă în sens juridic, fiind închiriată unor persoane pe bază de contract, iar o altă parte reprezentând apartamentele 4,5 și 1 a fost vândută intervenienților T.V., T.G., I.P., I.M., I.R.

si I.V., în baza Legii nr. 112/1995. Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea procedurilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent. Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri, ele au dreptul la diferențele dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilului. In cazurile prevăzute de alin. (2), măsurile reparatorii în echivalent constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită, sau în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantele cât și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Prin decizia nr. 309 din 4 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate ambele apeluri. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cele ce urmează: Prima instanță a reținut că decizia civilă nr. 987/2002 a Tribunalului București, față de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat, a avut ca obiect revendicarea apartamentelor pe care intervenienții le-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 prin compararea titlurilor; împrejurarea că acest prim litigiu a fost tranșat definitiv si irevocabil înainte de apariția Legii nr. 247/1995, nu poate avea relevanță în ceea ce privește temeinicia excepției autorității de lucru judecat întrucât cauza juridica, respectiv fundamentul pretenției afirmate îl reprezintă dispozițiile art. 480 C. civ.

, făcându-se referire și la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Instanța a motivat că daca s-ar admite o soluție contrară, s-ar ajunge la o insecuritate a raporturilor juridice civile si ca atare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de dispozițiile art. 6 din CEDO întrucât intervenientii nu ar putea beneficia de puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești irevocabile datorită schimbării continue a legislației în materia proprietății. Răspunzând criticii reclamantelor privind depășirea obiectului cererii deduse judecății, instanța de apel a motivat că instanța de fond s-a pronunțat asupra petitului acțiunii în sensul că a obligat pârâtul să restituie reclamantelor în natură o parte a imobilului care se afla în prezent în proprietatea acestuia și totodată să emită dispoziție motivată prin care să propună acordarea de masuri reparatorii pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cu privire la apelul pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecata este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv ci si acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Cum în cauza reclamantele au formulat notificare la 5 mai 2005 iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la 9 august 2005, după trecerea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, instanța a constatat că în mod corect tribunalul a reținut că unitatea deținătoare refuză nejustificat să răspundă la notificare. Reclamantele au atacat cu recurs decizia instanței de apel, criticând-o ca fiind nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurentele reclamante reproșează instanței de apel că în mod greșit a reținut existența autorității de lucru judecat în condițiile în care acțiunea de față, întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, reprezintă o cauză juridică nouă, prin posibilitatea oferită instanțelor de judecată de a verifica valabilitatea titlului statului cu privire la imobile preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, din perspectiva conformității acestora cu normele constituționale, cu tratatele internaționale la care România era parte. In dezvoltarea motivelor de recurs reclamantele mai susțin: - că, prin modificarea adusă art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr.247/2005, a fost declarată abuzivă preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950, consacrându-se cu efect retroactiv caracterul abuziv al preluării.

- că naționalizarea imobilului (din care fac parte apartamentele în litigiu) în baza Decretului nr. 92/1950 a operat de la P.S.D., ori nu a existat niciodată un proprietar al imobilului cu acest nume. - că autorii reclamantelor D.G.P. și C.P. au dobândit terenul, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 15977 din 7 iunie 1934 și, în baza autorizației de construcție nr. 205 din 2 noiembrie 1934, au edificat construcția existentă și în prezent. Deci, susțin recurentele, nu a existat niciodată un proprietar cu numele P.S.D. ce figurează ca proprietar naționalizat al imobilului din litigiu. - că întrucât imobilul nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul soților P., statul nu putea să vândă chiriașilor decât locuințele deținute cu titlu valabil.

Recursul este nefondat. Autoritatea lucrului judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. are la bază regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre. Principiul lucrului judecat împiedică deci nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească dată într-un alt proces.

Pentru existența puterii de lucru judecat, cauza vizează temeiul juridic (fundamentul) al dreptului valorificat prin cerere ( causa debendi ), care nu se confundă cu cauza acțiunii, nici cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic. Susținerea reclamantelor că ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 166 C. proc. civ. și ale art. 1201 C. civ., este eronată. In speță, problema valabilității titlului preluării imobilului de către stat (Decretul nr. 92/1950) a fost soluționată irevocabil prin decizia nr. 987 A din 07 mai 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin acțiunea ce formează obiectul litigiului de față, promovată în anul 2005, recurentele reclamante invocă nevalabilitatea titlului statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950, prin prisma dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, făcându-se referire și la modificarea art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 245/2005.

Legea nr. 213/1998 nu duce la schimbarea cauzei juridice pentru a fi înlăturată puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare, întrucât prima acțiune în revendicare pe care reclamantele au promovat-o a fost judecată, după apariția Legii nr. 213/1998, cauza fiind analizată de către instanțe, inclusiv din perspectiva acestei legi. Așadar, se constată că demersul recurentelor reclamante prin acțiunea pendinte nu este decât o nouă acțiune în revendicare prin comparare de titluri, ceea ce nu este posibil întrucât nu pot fi reiterate într-o nouă acțiune în revendicare criterii deja valorizate în demersul comparării titlurilor de proprietate din prima acțiune în revendicare. Prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 (în forma de la data intrării în vigoare a legii) erau considerate ca imobile preluate în mod abuziv cele care au fost naționalizate fără titlu valabil.

In urma republicării legii, în art. 2 alin. (1) lit. a) sunt menționate ca fiind preluate în mod abuziv imobilele preluate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile. Caracterul abuziv conferit prin art. 2 din legea specială, preluării imobilelor vizate în decretul de naționalizare nu echivalează cu o preluare fără titlu valabil, legea reglementând în cadrul noțiunii de „preluare abuzivă" situația imobilelor preluate atât cu titlu valabil cât și fără titlu valabil. In contextul prezentat, se constată că este aceeași cauza cererilor de chemare în judecată menționate analizate din perspectiva puterii de lucru judecat a hotărârii anterioare cu privire la aprecierea valabilității titlului statului.

In consecință, potrivit considerentelor arătate, Înalta Curte constată, că în cauză s-a făcut o corecta aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., astfel încât nu poate fi reținut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cât privește motivele de recurs, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., se constată că nu sunt de natură să atragă nelegalitatea deciziei atacate. Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu subzistă, în condițiile în care hotărârea conține argumentele pe care se sprijină, rară ca acestea să fie contradictorii ori străine de natura pricinii. Referitor la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicarea acestora este formală, nearătându-se ce act juridic dedus judecății ar fi fost greșit interpretat de către instanță, schimbându-i-se natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic pentru a face posibilă modificarea deciziei pe acest temei juridic.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu subzistă niciuna din criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin (1) C. proc. civ. și să respingă recursul, ca nefondat. In temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează ca recurentele reclamante să fie obligate să plătească intimaților intervenienți I.R. și I.V. suma de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele T.M.A., P.R. și P.V. împotriva deciziei nr. 309 din 4 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentele reclamante să plătească intimaților intervenienți I.R. și I.V. 4000 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 20 noiembrie 2009.