ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 878/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 878/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 septembrie 2005 pe

rolul Tribunalului București,

reclamanta K.H.V.

și ulterior precizată în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București prin Primar General, SC H.N. SA, E.N., E.A.,

I.M., D.M., N.I. și

N.Ș. solicitând ca prin hotărâre judecătorească

pârâții să fie obligați ca în urma comparării de titluri să-i restituie

următoarele bunuri astfel:

- de la

Municipiul București, terenul liber în suprafață de 691,45 mp;

- de la I.M.,

construcțiile și terenul ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, din

care teren în suprafață de 28,45 mp;

-

de la moștenitorii pârâtei I.C., construcțiile și terenul ce

fac obiectul

contractului de vânzare-cumpărare,

din care teren în suprafață de 15,85 mp;

-

de la E.N. și E.A. construcție și teren ce fac

obiectul contractului de

vânzare-cumpărare, din

care

teren în suprafață de 29,98 mp;

-

de la N.I. și N.Ș., construcția și terenul ce fac

obiectul contractului de

vânzare-cumpărare,

încheiat de

autorii acestora N.I. și N.Ș., din care

teren în suprafață de 79,17

mp.

În motivarea acțiunii s-a arătat de către reclamantă că este singura

moștenitoare a defunctei sale bunici M.J.K., proprietara

terenului în suprafață de 845 mp și două corpuri de

clădire edificate pe acesta, situate în București, bunuri dobândite de autoarea

sa prin cumpărare în anul 1918.

Imobilul a

fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 199/1949, când bunica sa a fost alungată din

imobil în mod abuziv, fără a

primi despăgubiri, acesta fiind luat fără

nici un titlu.

Ulterior,

imobilul a fost înstrăinat în parte de către Statul Român unor terțe persoane,

care au cumpărat de la un neproprietar, situație în care lipsa

titlului vânzătorului

duce la lipsa titlului valabil al cumpărătorului.

Pârâții, persoane fizice au invocat excepția inadmisibilității acțiunii

și în

subsidiar respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

Prin

încheierea din 12 octombrie 2006, tribunalul a admis excepția

inadmisibilității acțiunii în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a respins acțiunea

împotriva acestuia ca inadmisibilă.

A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâții,

persoane fizice.

La

termenul din 8 februarie 2007, pârâții au invocat excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, pe care instanța a reținut-o ca neîntemeiată.

În acest

sens, tribunalul a avut în vedere că, prin actul de vânzare-

cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția

notariat,

autorul reclamantei a

dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilul în

litigiu.

Ulterior, imobilul a

fost preluat în proprietatea statului prin Decretul

nr. 199/1949 de la bunica reclamantei, facându-se dovada că reclamanta

este

unica moștenitoare a acesteia,

motiv pentru care tribunalul a respins excepția

privind lipsa calității

procesuale active.

Prin

sentința civilă nr. 275 din 15 februarie 2007, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București prin Primar și a

respins acțiunea împotriva acestuia ca inadmisibilă.

A fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei

și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea

precizată în contradictoriu cu

pârâții din cauză.

Pentru a pronunța această hotărâre, în ceea ce privește fondul cauzei

tribunalul a reținut următoarele:

În temeiul Legii nr. 112/1995 au fost perfectate contractul de vânzare-

cumpărare din 5

octombrie 1998, încheiat între Primăria Municipiului

București prin SC H.N. SA și I.M.,

contractul de

vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1998, încheiat între același

vânzător și I.C.,

contractul de vânzare-cumpărare

din

6 octombrie 1998 între același vânzător și pârâții E.N. și E.

A. și contractul de vânzare-cumpărare din 12

octombrie 1998,

încheiat între

Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA și

N.I. și N.Ș.

Întrucât atât

reclamanta, cât și pârâții invocă dreptul de proprietate asupra imobilului,

pretinzând că îl dețin în baza unui titlu valabil, pârâții

având și posesia bunului, instanța a stabilit că

trebuie procedat la compararea

titlurilor

pentru a stabili care este preferabil în ceea ce privește dreptul de

proprietate.

Invocând art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), a

învederat că actele juridice de înstrăinare, chiar când au ca obiect

imobile

preluate de stat, fără titlu, sunt valabile dacă au fost

încheiate cu bună-credintă.

În speță, s-a

reținut că la data încheierii contractelor de vânzare-

cumpărare, pârâții au fost de bună-credință, în sensul că au avut

credința că

au contractat de la

adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.

Astfel,

s-a arătat că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă

un caz particular de aplicare a teoriei

validității aparenței în drept, care

presupune

întrunirea cumulativă a mai multor condiții, respectiv actul să fi fost un

contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună-credință

și să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de

vânzător

a transmițătorului.

Astfel,

s-a stabilit că actul încheiat între pârâți și Statul Român este un

act cu titlu particular și oneros, iar

pârâții au fost de bună-credință, în favoarea lor operând prezumția

bunei-credințe.

De asemenea, s-a reținut că eroarea comună și invincibilă presupune ca

titularul aparent al dreptului real (Statul

Român) să creeze tuturor

convingerea

legitimă că este titularul dreptului și că situația respectivă este

reală,

așa încât, orice persoană cu o prezență și diligentă normală ar fi perfectat

contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a

lui.

Prin

hotărârea pronunțată, tribunalul a constatat că reclamanta a

promovat în contradictoriu cu toți pârâții

persoane fizice mai multe acțiuni,

prin care să se constate nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr.

112/1995, care au fost respinse

(sentința

civilă nr. 1378/2003 a Judecătoriei sect. 1 București, decizia

civilă nr. 415/2005 a Curții de Apel București, secția

a IlI-a civilă, decizia

civilă nr. 2777/2003 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă și decizia civilă nr. 1425/2005 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă).

S-a reținut în

respectivele hotărâri judecătorești, devenite irevocabile,

cu putere de lucru judecat că pârâții au fost de

bună-credință la dobândirea

apartamentelor ce formează obiectul

litigiului de față și nu există motive care să ducă la constatarea nulității

absolute a lor.

S-a concluzionat că

pârâții au fost de bună-credință la dobândirea

imobilelor în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în

baza

Legii nr. 112/1995 și s-a

apreciat că titlurile pârâților sunt pe deplin valabile și legale, preferabile

față de titlul reclamantei în conformitate cu dispozițiile art. 45

(fost

art. 46) din Legea nr. 10/2001.

Distinct de cele arătate, tribunalul a constatat că, potrivit art. 18

lit. d) din

Legea

nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în

situația în care

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

În speță, reclamanta a formulat notificarea, prin care a

solicitat în baza Legii

nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului din litigiu,

notificare ce nu a fost

soluționată prin emiterea unei dispoziții motivate până

în prezent, întrucât nu s-au

depus toate documentele cerute de lege, așa cum

s-a evidențiat prin adresa din 27 martie 2006, emisă

de Primăria municipiului București.

În raport de această

situație de fapt, tribunalul a apreciat că acțiunea este nefondată, întrucât,

indiferent de considerentele menționate de reclamantă prin acțiune, aceasta nu

are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și

nu beneficiază de restituirea în

natură a

imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor

legale.

Prin această normă,

deși este recunoscută existența dreptului de

proprietate,

i se închide persoanei îndreptățite dreptul la beneficiul măsurilor reparatorii

pe calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat din

punct de vedere juridic, din moment ce dreptul

său a fost înstrăinat anterior

unui terț.

Prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării

stabilității

circuitului

civil, s-a stabilit obligativitatea menținerii situației

juridice create în mod valabil, prin aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995

și s-a instituit indirect un criteriu

de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului în baza art. 9 din

Legea

nr. 112/1995, criteriu aplicabil în soluționarea acțiunii în revendicare.

Altfel spus,

voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost

creată în mod valabil prin aplicarea Legii nr. 112/1995

și de a repara exclusiv

prin

echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, s-a reținut

a fi un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai

imobilului, cu respectarea dispozițiilor art. 9 din legea precizată, superior

vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat

reclamanta.

Astfel,

dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 reprezintă un impediment la

restituirea în natură a imobilului și un motiv pentru

respingerea acțiunii deduse judecății, fără ca invocarea Legii nr. 10/2001

să

atragă inadmisibilitatea acțiunii.

În

consecință, față de cele arătate s-a pronunțat soluția deja arătată.

Prin apelul promovat de reclamantă, s-a susținut în esență

nelegalitatea și netemeinicia hotărârii instanței de fond, deoarece greșit s-a

apreciat că

persoanele

fizice din cauză dețin un titlu de proprietate și au posesia bunului,

iar la data cumpărării imobilului au avut

credința că dobândesc de la

adevăratul

proprietar (Statul Român), împrejurări față de care titlul lor de

proprietate

ar fi preferabil față de cel al reclamantei.

S-a mai

susținut că a fost deturnat obiectul acțiunii în revendicare imobiliară, fiind

analizată cu preponderență buna-credință a intimaților-

pârâți, punându-se accent pe aparența de drept, deoarece neexistând un

titlu de proprietate legal constituit al statului, transferul de proprietate nu

putea

avea efect juridic, întrucât statul a vândut bunul altuia.

Curtea de

Apel București, secția a IlI-a civilă, prin decizia nr. 761/ A din 29 noiembrie

2007 a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Instanța de apel a reținut că temeiul juridic al acțiunii în revendicare

și completată cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 este art. 45, fost art. 46

alin. (2) din

legea menționată, care reglementează actele juridice de înstrăinare,

având ca

obiect

imobilele preluate de stat fără titlu și care sunt valabile dacă au fost

încheiate cu bună-credință.

În acest sens, menționează că la data încheierii contractelor de

vânzare-

cumpărare,

ce constituie titlu de proprietate al intimaților-pârâți, persoane

fizice, aceștia în calitate de cumpărători au

fost de bună-credință la încheierea actului, astfel cum reiese și din

hotărârile pronunțate în litigiile anterioare dintre părți, rămase definitive prin

care apelanta-

reclamantă a solicitat

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-

cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Prin respectivele hotărâri s-a reținut cu putere de lucru judecat buna-

credință a cumpărătorilor la dobândirea

apartamentelor și că nu există

motive de

nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, ceea ce a

condus la menținerea ca legală și temeinică a

hotărârii instanței de fond.

Împotriva deciziei civile nr. 761/ A din 29 noiembrie 2007, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, reclamanta K.H.V.

în termen legal a

declarat recurs, care, invocând motivele prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

susține nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive:

- în primul rând, recurenta susține că instanța de apel s-a aflat

într-o

eroare totală asupra

obiectului acțiunii la momentul pronunțării hotărârii;

- în al doilea rând,

se susține că instanța de fond nu a procedat la

compararea titlurilor părților, în condițiile în care obiectul acțiunii

este revendicarea unui imobil preluat abuziv, fără titlu, ceea ce

denotă păstrarea dreptului de proprietate al

reclamantei.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate, reține următoarele:

Referitor

la motivul prin care se arată că instanța de apel s-a aflat într-o

eroare totală asupra obiectului acțiunii, se

constată că în cauză legal s-a reținut incidența Legii nr. 10/2001, ca lege

specială, fiind de aplicabilitate

imediată

și derogatorie față de dispozițiile art. 480 C. civ.

În acest

sens, potrivit art. 45 alin. (1) (fost art. 46 alin. (2)) din Legea

nr. 10/2001, s-a reținut că „actele juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute

în

cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub

incidența prevederilor prezentei legi, sunt

valabile dacă au fost încheiate cu

respectarea legilor în vigoare la data

înstrăinării".

Prin

hotărârile judecătorești anexate la dosar, definitive și irevocabile, s-a

reținut cu putere de lucru judecat în litigii anterioare purtate între părțile

din proces, buna-credință a

intimaților-pârâți persoane fizice la data dobândirii apartamentelor în

litigiu.

În același sens, a statuat și instanța supremă în mod obligatoriu, că,

în situația în care este pe rol o acțiune întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., ce privește un imobil preluat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, au

prioritate

dispozițiile prevăzute de legea specială, conform principiului

specialia generalibus derogant,

chiar dacă nu este prevăzut în mod expres în

legea

specială.

Sub

acest aspect, critica este nefondată și urmează să fie respinsă.

Cu

privire la motivul ce se

referă la

faptul că titlul de proprietate al

reclamantei este mai bine caracterizat decât titlul

intimaților-pârâți, se reține

că

este nefondat pentru următoarele aspecte:

În

primul rând, așa cum s-a reținut în apel, reclamanta nu a dovedit că

titlul său de proprietate este mai bine

caracterizat decât cel aparținând pârâților.

Contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza art. 9 din

Legea nr. 112/1995, care reprezintă titlurile lor de proprietate au dovedit că

aceștia sunt proprietari originari, dreptul

lor de proprietate rezultând din lege.

Modurile originare de dobândire a proprietății se individualizează prin

aceea că cel ce

dobândește bunul este primul proprietar, fără să opereze

transmisiunea dreptului de

proprietate de la o persoană la alta.

Prin

urmare, titlurile de proprietate ale pârâților, foști chiriași, nu provin

din cele ale statului,

ci sunt un drept originar ce derivă dintr-o lege.

Un al doilea

aspect reținut a fost cel privind teoria proprietarului aparent.

Continuitatea

dreptului de proprietate privată, ca formă a caracterului

juridic privitor la perpetuarea

acestuia este influențată de efectele produse de

pactul juridic al „proprietății aparente".

Pe

de o parte, dreptul de proprietate este dobândit de persoana care a

contractat cu proprietarul aparent, deși

acesta din urmă nu avea în patrimoniul său dreptul respectiv.

Pe de altă

parte, în mod simetric se stinge dreptul de proprietate în

patrimoniul proprietarului inițial. Efectele

extinctive și achizitive de drept se

produc la momentul încheierii

actului translativ de proprietate cu titlu oneros.

Astfel,

ori de câte ori sunt întrunite elementele proprietății aparente ca

fapt juridic în sens restrâns, dobânditorul

din actul juridic

translativ încheiat cu

proprietarul aparent este preferat în raporturile cu

adevăratul

proprietar.

Regula „error communis facit jus" creează un nou drept de

proprietate

opozabil

tuturor, inclusiv adevăratului proprietar, fiind un mod originar de

dobândire a proprietății.

În realitate, dreptul de proprietate se dobândește de către achizitorul

cu

titlul oneros, în temeiul

unui fapt juridic, cu o structură complexă, care

constituie proprietatea aparentă, căreia legea îi conferă atât efect

extinctiv,

cât și efect achizitiv de drept de proprietate.

Hotărârea

recurată nu este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C.

civ.

Prin acest

articol este garantat dreptul de proprietate al oricărei

persoane dobândit în condițiile legii și care are

un „bun", în sensul art. 1 al

Protocolului

nr. 1 al C.E.D.O., iar intimații-

pârâți în cauză au un drept de

proprietate asupra imobilului care face

obiectul

litigiului, dobândit în baza unor contracte de vânzare-cumpărare a

căror valabilitate nu mai poate face obiect de

analiză în prezenta cauză.

Buna-credință a intimaților-pârâți și faptul încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost

stabilite prin hotărâri

judecătorești anterioare devenite irevocabile.

Acțiunea în

revendicare a imobilelor înstrăinate anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acțiune

specială, în care nu se poate da

reclamantei câștig de cauză prin

comparare de titluri.

Dacă dobânditorul

imobilului, în baza contractului de vânzare-

cumpărare

ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei care a fost

privată

de el prin intermediul statului, s-ar produce noi prejudicii

disproporționate în sarcina subdobânditorului,

deși în jurisprudența C.E.D.O.

s-a

statuat că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu

trebuie să fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului

care, în trecut, a preluat abuziv

aceste bunuri.

Într-o

asemenea acțiune, pârâtul subdobânditor al dreptului de

proprietate asupra bunului, poate invoca excepții fondate pe

buna-credință la

data dobândirii

imobilului, iar titlul reclamantului care susține că a dobândit

bunul de la adevăratul proprietar nu este mai

puternic decât titlul terțului

subdobânditor, care se consolidează, fie

prin efectul legii (dacă nu s-a

formulat

acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare),

fie

prin hotărâre judecătorească de respingere a acțiunii de constatare a nulității

contractului, așa cum este cazul în speță.

În prezenta

cauză, prin recunoașterea judiciară a valabilității contractelor de

vânzare-cumpărare, intimații-pârâți persoane fizice au un

„bun'''

în

sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.

D.O., situație în care obligarea acestora să lase

bunul în

proprietatea reclamantei ar constitui o ingerință în dreptul de

proprietate garantat prin art. 1 al Protocolului invocat, conform căruia o

privare de

proprietate se poate justifica

numai dacă se poate demonstra că a intervenit

din cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Ori,

în cauză, nu s-a invocat vreun motiv care să justifice privarea de

proprietate a

intimaților-pârâți „pentru cauză de utilitate publică", faptul că

recurenta-reclamantă a formulat acțiune în revendicare după ce a declanșat

acțiunea prevăzută de

Legea nr. 10/2001 în timp ce pricina intemeiată pe

prevederile legii speciale se afla pe rolul

instanței, invocând dreptul său

dobândit de

la adevăratul proprietar, nu constituie un motiv care să justifice

privarea

de proprietate a subdobânditorilor.

În

acord cu legislația europeană și jurisprudența C.E.

D.O., înalta Curte, prin decizia din 9 iunie 2008

dată în condițiile art. 329 C. proc. civ., a

stabilit că, în caz de neconcordanță între

Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., are

prioritate Convenția,

prioritate care poate fi dată în cadrul acțiunii în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor

dispoziții decât

cele ale legii speciale, trebuie să se facă fără a se

aduce atingere drepturilor

apărate de

Convenție, aparținând altor persoane ori securității raporturilor

juridice.

În speță, față de faptul că și dreptul de proprietate al

intimaților-pârâți recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este

garantat de

Convenție, corect

s-a reținut prin decizia atacată, că în cazul admiterii

acțiunii formulate de reclamantă, pârâții ar fi privați de un

„bun", în sensul jurisprudenței C.E.D.O. și s-ar aduce atingere

securității raporturilor

juridice.

Prin

lipsirea de bun a intimaților-pârâți, al căror drept este recunoscut

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă,

s-ar ajunge la insecuritate juridică, deoarece nici o persoană care a

achiziționat în condițiile legii

imobilele

preluate de stat nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă l-a

dobândit

cu bună-credință, în baza legislației civile.

Prin urmare, având în vedere atât practica cât și doctrina, se reține că

în

toate

cazurile, în situația conflictului de interese legitime dintre adevăratul

proprietar și

subdobânditorul de bună-credință al bunului, trebuie să se dea

preferință celui din urmă.

Numai prin recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului de

bună-credință se asigură securitatea

circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice.

Pentru

considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta K.H.V

., împotriva deciziei nr.

261 din 29 noiembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2009.