ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 878/2009

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 29 septembrie 2005 pe rolul Tribunalului București, reclamanta K.H.V. și ulterior precizată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, SC H.N. SA, E.N., E.A., I.M., D.M., N.I. și N.Ș. solicitând ca prin hotărâre judecătorească pârâții să fie obligați ca în urma comparării de titluri să-i restituie următoarele bunuri astfel: - de la Municipiul București, terenul liber în suprafață de 691,45 mp; - de la I.M., construcțiile și terenul ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, din care teren în suprafață de 28,45 mp; - de la moștenitorii pârâtei I.C., construcțiile și terenul ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, din care teren în suprafață de 15,85 mp; - de la E.N.

și E.A. construcție și teren ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, din care teren în suprafață de 29,98 mp; - de la N.I. și N.Ș., construcția și terenul ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, încheiat de autorii acestora N.I. și N.Ș., din care teren în suprafață de 79,17 mp. În motivarea acțiunii s-a arătat de către reclamantă că este singura moștenitoare a defunctei sale bunici M.J.K., proprietara terenului în suprafață de 845 mp și două corpuri de clădire edificate pe acesta, situate în București, bunuri dobândite de autoarea sa prin cumpărare în anul 1918. Imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 199/1949, când bunica sa a fost alungată din imobil în mod abuziv, fără a primi despăgubiri, acesta fiind luat fără nici un titlu.

Ulterior, imobilul a fost înstrăinat în parte de către Statul Român unor terțe persoane, care au cumpărat de la un neproprietar, situație în care lipsa titlului vânzătorului duce la lipsa titlului valabil al cumpărătorului. Pârâții, persoane fizice au invocat excepția inadmisibilității acțiunii și în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin încheierea din 12 octombrie 2006, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a respins acțiunea împotriva acestuia ca inadmisibilă. A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâții, persoane fizice. La termenul din 8 februarie 2007, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pe care instanța a reținut-o ca neîntemeiată.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere că, prin actul de vânzare- cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, autorul reclamantei a dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Ulterior, imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 199/1949 de la bunica reclamantei, facându-se dovada că reclamanta este unica moștenitoare a acesteia, motiv pentru care tribunalul a respins excepția privind lipsa calității procesuale active. Prin sentința civilă nr. 275 din 15 februarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar și a respins acțiunea împotriva acestuia ca inadmisibilă.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea precizată în contradictoriu cu pârâții din cauză. Pentru a pronunța această hotărâre, în ceea ce privește fondul cauzei tribunalul a reținut următoarele: În temeiul Legii nr. 112/1995 au fost perfectate contractul de vânzare- cumpărare din 5 octombrie 1998, încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA și I.M., contractul de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1998, încheiat între același vânzător și I.C., contractul de vânzare-cumpărare din 6 octombrie 1998 între același vânzător și pârâții E.N. și E. A. și contractul de vânzare-cumpărare din 12 octombrie 1998, încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H.N.

SA și N.I. și N.Ș. Întrucât atât reclamanta, cât și pârâții invocă dreptul de proprietate asupra imobilului, pretinzând că îl dețin în baza unui titlu valabil, pârâții având și posesia bunului, instanța a stabilit că trebuie procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care este preferabil în ceea ce privește dreptul de proprietate. Invocând art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), a învederat că actele juridice de înstrăinare, chiar când au ca obiect imobile preluate de stat, fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credintă. În speță, s-a reținut că la data încheierii contractelor de vânzare- cumpărare, pârâții au fost de bună-credință, în sensul că au avut credința că au contractat de la adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.

Astfel, s-a arătat că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept, care presupune întrunirea cumulativă a mai multor condiții, respectiv actul să fi fost un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună-credință și să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului. Astfel, s-a stabilit că actul încheiat între pârâți și Statul Român este un act cu titlu particular și oneros, iar pârâții au fost de bună-credință, în favoarea lor operând prezumția bunei-credințe.

De asemenea, s-a reținut că eroarea comună și invincibilă presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român) să creeze tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului și că situația respectivă este reală, așa încât, orice persoană cu o prezență și diligentă normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a lui. Prin hotărârea pronunțată, tribunalul a constatat că reclamanta a promovat în contradictoriu cu toți pârâții persoane fizice mai multe acțiuni, prin care să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, care au fost respinse (sentința civilă nr. 1378/2003 a Judecătoriei sect.

1 București, decizia civilă nr. 415/2005 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, decizia civilă nr. 2777/2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și decizia civilă nr. 1425/2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă). S-a reținut în respectivele hotărâri judecătorești, devenite irevocabile, cu putere de lucru judecat că pârâții au fost de bună-credință la dobândirea apartamentelor ce formează obiectul litigiului de față și nu există motive care să ducă la constatarea nulității absolute a lor. S-a concluzionat că pârâții au fost de bună-credință la dobândirea imobilelor în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și s-a apreciat că titlurile pârâților sunt pe deplin valabile și legale, preferabile față de titlul reclamantei în conformitate cu dispozițiile art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001.

Distinct de cele arătate, tribunalul a constatat că, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. În speță, reclamanta a formulat notificarea, prin care a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului din litigiu, notificare ce nu a fost soluționată prin emiterea unei dispoziții motivate până în prezent, întrucât nu s-au depus toate documentele cerute de lege, așa cum s-a evidențiat prin adresa din 27 martie 2006, emisă de Primăria municipiului București.

În raport de această situație de fapt, tribunalul a apreciat că acțiunea este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele menționate de reclamantă prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Prin această normă, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite dreptul la beneficiul măsurilor reparatorii pe calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul său a fost înstrăinat anterior unui terț.

Prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, s-a stabilit obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și s-a instituit indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil în soluționarea acțiunii în revendicare. Altfel spus, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil prin aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, s-a reținut a fi un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului, cu respectarea dispozițiilor art. 9 din legea precizată, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.

Astfel, dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 reprezintă un impediment la restituirea în natură a imobilului și un motiv pentru respingerea acțiunii deduse judecății, fără ca invocarea Legii nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii. În consecință, față de cele arătate s-a pronunțat soluția deja arătată. Prin apelul promovat de reclamantă, s-a susținut în esență nelegalitatea și netemeinicia hotărârii instanței de fond, deoarece greșit s-a apreciat că persoanele fizice din cauză dețin un titlu de proprietate și au posesia bunului, iar la data cumpărării imobilului au avut credința că dobândesc de la adevăratul proprietar (Statul Român), împrejurări față de care titlul lor de proprietate ar fi preferabil față de cel al reclamantei.

S-a mai susținut că a fost deturnat obiectul acțiunii în revendicare imobiliară, fiind analizată cu preponderență buna-credință a intimaților- pârâți, punându-se accent pe aparența de drept, deoarece neexistând un titlu de proprietate legal constituit al statului, transferul de proprietate nu putea avea efect juridic, întrucât statul a vândut bunul altuia. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, prin decizia nr. 761/ A din 29 noiembrie 2007 a respins ca nefondat apelul reclamantei. Instanța de apel a reținut că temeiul juridic al acțiunii în revendicare și completată cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 este art. 45, fost art. 46 alin. (2) din legea menționată, care reglementează actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobilele preluate de stat fără titlu și care sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.

În acest sens, menționează că la data încheierii contractelor de vânzare- cumpărare, ce constituie titlu de proprietate al intimaților-pârâți, persoane fizice, aceștia în calitate de cumpărători au fost de bună-credință la încheierea actului, astfel cum reiese și din hotărârile pronunțate în litigiile anterioare dintre părți, rămase definitive prin care apelanta- reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare- cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Prin respectivele hotărâri s-a reținut cu putere de lucru judecat buna- credință a cumpărătorilor la dobândirea apartamentelor și că nu există motive de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, ceea ce a condus la menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.

Împotriva deciziei civile nr. 761/ A din 29 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, reclamanta K.H.V. în termen legal a declarat recurs, care, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susține nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive: - în primul rând, recurenta susține că instanța de apel s-a aflat într-o eroare totală asupra obiectului acțiunii la momentul pronunțării hotărârii; - în al doilea rând, se susține că instanța de fond nu a procedat la compararea titlurilor părților, în condițiile în care obiectul acțiunii este revendicarea unui imobil preluat abuziv, fără titlu, ceea ce denotă păstrarea dreptului de proprietate al reclamantei.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, reține următoarele: Referitor la motivul prin care se arată că instanța de apel s-a aflat într-o eroare totală asupra obiectului acțiunii, se constată că în cauză legal s-a reținut incidența Legii nr. 10/2001, ca lege specială, fiind de aplicabilitate imediată și derogatorie față de dispozițiile art. 480 C. civ.

În acest sens, potrivit art. 45 alin. (1) (fost art. 46 alin. (2)) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării". Prin hotărârile judecătorești anexate la dosar, definitive și irevocabile, s-a reținut cu putere de lucru judecat în litigii anterioare purtate între părțile din proces, buna-credință a intimaților-pârâți persoane fizice la data dobândirii apartamentelor în litigiu.

În același sens, a statuat și instanța supremă în mod obligatoriu, că, în situația în care este pe rol o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ce privește un imobil preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au prioritate dispozițiile prevăzute de legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este prevăzut în mod expres în legea specială. Sub acest aspect, critica este nefondată și urmează să fie respinsă. Cu privire la motivul ce se referă la faptul că titlul de proprietate al reclamantei este mai bine caracterizat decât titlul intimaților-pârâți, se reține că este nefondat pentru următoarele aspecte: În primul rând, așa cum s-a reținut în apel, reclamanta nu a dovedit că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat decât cel aparținând pârâților.

Contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, care reprezintă titlurile lor de proprietate au dovedit că aceștia sunt proprietari originari, dreptul lor de proprietate rezultând din lege. Modurile originare de dobândire a proprietății se individualizează prin aceea că cel ce dobândește bunul este primul proprietar, fără să opereze transmisiunea dreptului de proprietate de la o persoană la alta. Prin urmare, titlurile de proprietate ale pârâților, foști chiriași, nu provin din cele ale statului, ci sunt un drept originar ce derivă dintr-o lege. Un al doilea aspect reținut a fost cel privind teoria proprietarului aparent.

Continuitatea dreptului de proprietate privată, ca formă a caracterului juridic privitor la perpetuarea acestuia este influențată de efectele produse de pactul juridic al „proprietății aparente". Pe de o parte, dreptul de proprietate este dobândit de persoana care a contractat cu proprietarul aparent, deși acesta din urmă nu avea în patrimoniul său dreptul respectiv. Pe de altă parte, în mod simetric se stinge dreptul de proprietate în patrimoniul proprietarului inițial. Efectele extinctive și achizitive de drept se produc la momentul încheierii actului translativ de proprietate cu titlu oneros. Astfel, ori de câte ori sunt întrunite elementele proprietății aparente ca fapt juridic în sens restrâns, dobânditorul din actul juridic translativ încheiat cu proprietarul aparent este preferat în raporturile cu adevăratul proprietar.

Regula „error communis facit jus" creează un nou drept de proprietate opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar, fiind un mod originar de dobândire a proprietății. În realitate, dreptul de proprietate se dobândește de către achizitorul cu titlul oneros, în temeiul unui fapt juridic, cu o structură complexă, care constituie proprietatea aparentă, căreia legea îi conferă atât efect extinctiv, cât și efect achizitiv de drept de proprietate. Hotărârea recurată nu este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 C. civ. Prin acest articol este garantat dreptul de proprietate al oricărei persoane dobândit în condițiile legii și care are un „bun", în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., iar intimații- pârâți în cauză au un drept de proprietate asupra imobilului care face obiectul litigiului, dobândit în baza unor contracte de vânzare-cumpărare a căror valabilitate nu mai poate face obiect de analiză în prezenta cauză.

Buna-credință a intimaților-pârâți și faptul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost stabilite prin hotărâri judecătorești anterioare devenite irevocabile. Acțiunea în revendicare a imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamantei câștig de cauză prin comparare de titluri. Dacă dobânditorul imobilului, în baza contractului de vânzare- cumpărare ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei care a fost privată de el prin intermediul statului, s-ar produce noi prejudicii disproporționate în sarcina subdobânditorului, deși în jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care, în trecut, a preluat abuziv aceste bunuri. Într-o asemenea acțiune, pârâtul subdobânditor al dreptului de proprietate asupra bunului, poate invoca excepții fondate pe buna-credință la data dobândirii imobilului, iar titlul reclamantului care susține că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar nu este mai puternic decât titlul terțului subdobânditor, care se consolidează, fie prin efectul legii (dacă nu s-a formulat acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare), fie prin hotărâre judecătorească de respingere a acțiunii de constatare a nulității contractului, așa cum este cazul în speță.

În prezenta cauză, prin recunoașterea judiciară a valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, intimații-pârâți persoane fizice au un „bun''' în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E. D.O., situație în care obligarea acestora să lase bunul în proprietatea reclamantei ar constitui o ingerință în dreptul de proprietate garantat prin art. 1 al Protocolului invocat, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit din cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Ori, în cauză, nu s-a invocat vreun motiv care să justifice privarea de proprietate a intimaților-pârâți „pentru cauză de utilitate publică", faptul că recurenta-reclamantă a formulat acțiune în revendicare după ce a declanșat acțiunea prevăzută de Legea nr. 10/2001 în timp ce pricina intemeiată pe prevederile legii speciale se afla pe rolul instanței, invocând dreptul său dobândit de la adevăratul proprietar, nu constituie un motiv care să justifice privarea de proprietate a subdobânditorilor. În acord cu legislația europeană și jurisprudența C.E. D.O., înalta Curte, prin decizia din 9 iunie 2008 dată în condițiile art. 329 C. proc.

civ., a stabilit că, în caz de neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O., are prioritate Convenția, prioritate care poate fi dată în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziții decât cele ale legii speciale, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane ori securității raporturilor juridice. În speță, față de faptul că și dreptul de proprietate al intimaților-pârâți recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este garantat de Convenție, corect s-a reținut prin decizia atacată, că în cazul admiterii acțiunii formulate de reclamantă, pârâții ar fi privați de un „bun", în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

și s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice. Prin lipsirea de bun a intimaților-pârâți, al căror drept este recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-ar ajunge la insecuritate juridică, deoarece nici o persoană care a achiziționat în condițiile legii imobilele preluate de stat nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă l-a dobândit cu bună-credință, în baza legislației civile. Prin urmare, având în vedere atât practica cât și doctrina, se reține că în toate cazurile, în situația conflictului de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului, trebuie să se dea preferință celui din urmă. Numai prin recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului de bună-credință se asigură securitatea circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta K.H.V ., împotriva deciziei nr. 261 din 29 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2009.