ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2878/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, constată următoarele: La data de 28 iulie 2005 reclamantul V.V.C., prin mandatar K.M.B. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin Primar General, ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii sale privind acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, adresată prin notificarea formulată prin executor judecătoresc la data de 14 august 2001 și la care nu a primit răspuns în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii reclamantul a învederat că este moștenitorul legal al defunctei D.S., decedată la 4 aprilie 2005, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 38 din 27 mai 2005 eliberat de BNP M.P. și S.T. Imobilul pentru care s-au solicitat măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, compus din construcție și teren în suprafață de 185 mp, a fost proprietatea autorului defunctei D.S., respectiv, A.D.I., conform procesului-verbal de C.F.

nr. 10978/1940, acesta fiind moștenit de autoare sa, potrivit certificatului de moștenitor nr. 92 din 13 iunie 1996 și nr. 42 din 26 aprilie 2000, imobil ce a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, conform listei anexa pentru Muscel, poziția 119. S-a mai susținut că, deși a adresat pârâtei notificarea în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din lege, aceasta nu s-a pronunțat asupra cererii sale nici după expirarea perioadei de 60 de zile reglementată de art. 23 alin. (1) din actul normativ de referință. În drept, s-au invocat prevederile art. 10 și art. 23 din Legea 10/2001, precum și art. 480 C. civ. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1349 din 21 noiembrie 2005, a admis acțiunea, dispunând obligarea pârâtei să soluționeze notificarea reclamantului, având ca obiect cererea de despăgubiri pentru imobilul situat în București.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanța a apreciat că Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă ce trebuie urmată, în sensul că potrivit art. 22, persoana îndreptățită va proceda la notificarea unității deținătoare a imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii, solicitând fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri, anexând notificării și înscrisurile doveditoare ale acestor pretenții, vizând calitatea de persoană îndreptățită ca și dreptul de proprietate asupra imobilului în legătura cu care s-a formulat notificarea. S-a constatat că în speță, reclamantul a respectat obligațiile ce îi incumbau, expediind pârâtei notificare la data de 14 august 2001, prin care a solicitat să i se acorde despăgubiri pentru imobilul menționat.

Tribunalul a apreciat ca neemiterea deciziei sau dispoziției motivate, prevăzute de art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, echivalează cu refuzul de restituire a bunului sau cu refuzul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, situație în care persoana îndreptățită nu poate fi sancționată pentru o situație în care nu are vreo culpă, ci dimpotrivă a respectat toate obligațiile stabilite de legiuitor în sarcina sa. În termen legal, împotriva acestei sentințe, pârâta a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civila nr. 187A din 13 aprilie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția necompetenței materiale a primei instanțe în soluționarea cererii, a admis apelul formulat de pârâtă, desființând sentința apelată, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei sector 5 București.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 sub nr. 2268/3/2005. Prin sentința civila nr. 6684 din 26 octombrie 2006 Judecătoria sectorului 5 și-a declinat competenta în favoarea Tribunalului București, secția civilă, făcând aplicarea deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii în această materie. Cauza a fost soluționată pe fondul sau prin sentința civilă nr. 12 din 8 ianuarie 2007 pronunțata de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul admiterii cererii și obligării pârâtei să soluționeze prin dispoziție motivată, notificarea nr. 255 din 23 mai 2001, transmisă prin BEJ B., R. și B. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut aceleași considerente din sentința civilă nr. 1349 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, dată cu prilejul primei soluționări a acțiunii.

Apelul declarat în termen legal, de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a fost respins, ca nefondat prin decizia nr. 175 A din 28 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietate intelectuală. În esență, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [devenit prin renumerotare, după modificările aduse legii prin Legea nr. 247/2005, art. 25 alin. (1)] textul prevăzând că unitatea deținătoare este obligata să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, astfel încât se apreciază că teza termenului de recomandare susținută de recurent este compatibilă cu o norma dispozitivă, ceea ce nu este cazul normei citate.

În contra acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , critică privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 23 în înțelesul dat de normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Astfel, potrivit art.23 în înțelesul dat de normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii. Așadar, în opinia recurentului, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării fie data depunerii actelor doveditoare.

Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire a imobilului. Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat și, pe cale de consecință, a considerat că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de recomandare.

Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor, prin amânarea rezolvării echitabile a retrocedării imobilelor sau, după caz, a procedurii acordării de despăgubiri. Așadar, dispozițiile legale sus-menționate prevăd că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată. În cauza de față, din analiza conținutului notificării (fila 11 din dosarul de fond) și al cererii adresate pârâtei la data de 28 iulie 2005 (fila 2 din dosarul de fond), rezultă că reclamantul a depus actele cu care înțelege să își dovedească cererea privind imobilul în litigiu și și-a exprimat în mod categoric voința de a se soluționa notificarea.

De altfel, de la data primirii notificării de către primărie (26 octombrie 2004) și până la data introducerii acțiunii în justiție (28 iulie 2005), a trecut suficient timp, în care intimata avea obligația legală să rezolve dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001. Față de cele ce preced, susținerile formulate prin motivele de recurs se privesc ca nefondate, recursul urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 175/A din 28 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2008.