ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2878/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ.

asupra recursului de față, constată următoarele:

La data de 28 iulie 2005 reclamantul V.V.C., prin

mandatar K.M.B. a solicitat în contradictoriu cu Primăria

Municipiului București prin Primar General, ca

prin sentința ce o va pronunța să

dispună obligarea pârâtei să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii

sale privind acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru

imobilul situat în București,

adresată prin

notificarea formulată prin executor judecătoresc la

data de 14 august

2001 și la care nu a primit răspuns în termenul de 60 de zile prevăzut de art.

23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii

reclamantul a învederat că este moștenitorul legal al

defunctei D.S., decedată la 4 aprilie 2005, astfel

cum rezultă din

certificatul de calitate de

moștenitor nr. 38 din 27 mai 2005 eliberat de BNP M.P. și

S.T.

Imobilul pentru care s-au

solicitat măsurile reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, compus din construcție și teren în

suprafață de 185 mp, a fost proprietatea autorului defunctei D.S., respectiv,

A.D.I., conform procesului-verbal de C.F. nr. 10978/1940, acesta fiind

moștenit de autoare sa, potrivit certificatului

de moștenitor nr. 92 din 13 iunie 1996 și

nr. 42 din 26 aprilie 2000,

imobil ce a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, conform listei anexa

pentru Muscel, poziția 119.

S-a mai susținut că, deși a

adresat pârâtei notificarea în termenul prevăzut

de art. 21 alin. (1) din lege,

aceasta nu s-a pronunțat asupra cererii sale nici după

expirarea perioadei de 60 de zile reglementată de

art. 23 alin. (1) din actul normativ de referință.

În drept, s-au invocat

prevederile art. 10 și art. 23 din Legea 10/2001, precum și

art. 480 C. civ.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin

sentința

nr. 1349 din 21 noiembrie 2005, a

admis acțiunea, dispunând obligarea pârâtei să

soluționeze notificarea

reclamantului, având ca obiect cererea de despăgubiri

pentru imobilul situat în București.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanța a

apreciat că Legea nr. 10/2001

instituie o

procedură prealabilă ce trebuie urmată, în sensul că potrivit art. 22, persoana

îndreptățită va proceda la notificarea unității deținătoare a imobilului

pentru care se solicită măsuri reparatorii,

solicitând fie restituirea în natură, fie

acordarea de despăgubiri,

anexând notificării și înscrisurile doveditoare ale acestor pretenții, vizând

calitatea de persoană îndreptățită ca și dreptul de proprietate asupra

imobilului în legătura cu care s-a formulat notificarea.

S-a constatat că în speță, reclamantul a respectat

obligațiile ce îi incumbau, expediind pârâtei notificare la data de 14 august

2001, prin care a

solicitat să i se acorde

despăgubiri pentru imobilul menționat.

Tribunalul a apreciat ca neemiterea deciziei sau

dispoziției motivate,

prevăzute de art. 23

alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, echivalează cu refuzul de

restituire a bunului sau cu refuzul acordării măsurilor reparatorii prin

echivalent, situație în care persoana

îndreptățită nu poate fi sancționată pentru o

situație în care nu are

vreo culpă, ci dimpotrivă a respectat toate obligațiile stabilite de legiuitor

în sarcina sa.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, pârâta a

formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civila nr. 187A

din 13 aprilie 2006, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis excepția

necompetenței materiale a

primei instanțe în soluționarea cererii, a admis apelul

formulat de

pârâtă, desființând sentința apelată, cu trimiterea cauzei spre competentă

soluționare Judecătoriei sector 5 București.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei

sector 5 sub nr. 2268/3/2005.

Prin sentința civila nr. 6684 din 26 octombrie 2006

Judecătoria sectorului 5 și-a declinat competenta în favoarea Tribunalului

București, secția civilă, făcând aplicarea deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată

în soluționarea unui recurs în interesul legii în această materie.

Cauza a fost soluționată pe

fondul sau prin sentința civilă nr. 12 din 8 ianuarie 2007

pronunțata de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, în sensul admiterii cererii și obligării pârâtei să soluționeze

prin dispoziție motivată, notificarea

nr.

255 din 23 mai 2001, transmisă prin BEJ B., R. și B.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a

reținut aceleași considerente din sentința civilă nr. 1349 din 21 noiembrie

2005 a Tribunalului București,

secția a

III-a civilă, dată cu prilejul primei soluționări a acțiunii.

Apelul declarat în termen legal, de pârâtul

Municipiul București, prin Primar General, a fost respins, ca nefondat prin

decizia nr. 175 A din 28 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a

IX

a civilă și pentru cauze privind proprietate

intelectuală.

În esență, instanța de apel a reținut incidența

dispozițiilor prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [devenit

prin renumerotare, după modificările aduse legii prin Legea nr. 247/2005, art.

25 alin. (1)] textul prevăzând că unitatea deținătoare este obligata să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de

restituire în natură,

astfel încât se

apreciază că teza termenului de recomandare susținută de recurent este compatibilă

cu o norma dispozitivă, ceea ce nu este cazul normei citate.

În contra acestei din urmă decizii a declarat recurs

pârâtul Municipiul

București prin Primar

General, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

,

critică privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 23 în

înțelesul dat de normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art.23 în

înțelesul dat de normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în termen de

60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare

este obligată să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra

cererii de restituire în natură sau prin

măsuri reparatorii.

Așadar, în opinia recurentului,

termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea

obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire poate

avea

două date de referință, fie data depunerii notificării fie data depunerii

actelor

doveditoare.

Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport

de criticile formulate,

Curtea constată că

recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele

ce se

vor arăta în continuare.

Potrivit art. 23 din Legea nr.

10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de

la înregistrării notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe,

prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire a

imobilului.

Pornind de la rațiunea adoptării

Legii nr. 10/2001, exprimată în caracterul

profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest

act normativ, legiuitorul a

urmărit să

înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat

și, pe cale de consecință, a considerat că termenul în care unitatea

deținătoare

trebuie să răspundă

notificării persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de recomandare.

Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor, prin

amânarea rezolvării echitabile a retrocedării imobilelor sau, după caz, a

procedurii

acordării de despăgubiri.

Așadar, dispozițiile legale sus-menționate prevăd că,

indiferent dacă

persoanei îndreptățite i se

restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin

echivalent sau chiar i se refuză un drept ca

atare, unitatea deținătoare este obligată

ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunțe

printr-o decizie

sau dispoziție motivată.

În cauza de față, din analiza

conținutului notificării (fila 11 din dosarul de

fond) și al cererii adresate pârâtei la data de 28

iulie 2005 (fila 2 din dosarul de fond), rezultă că reclamantul a depus actele

cu care înțelege să își dovedească

cererea

privind imobilul în litigiu și și-a exprimat în mod categoric voința de a se

soluționa

notificarea.

De altfel, de la data primirii

notificării de către primărie (26 octombrie 2004)

și până la data introducerii acțiunii în justiție (28

iulie 2005), a trecut suficient timp, în care intimata avea obligația legală să

rezolve dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001.

Față de cele ce preced, susținerile formulate prin

motivele de recurs se

privesc ca nefondate,

recursul urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1)

C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul

General împotriva

deciziei nr. 175/A din 28 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a

IX

a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2008.