ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1697/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1748 din 4 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins contestația formulată de reclamanții P.G. și P.V., în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București, împotriva dispoziției nr. 10047 din 28 martie 2008, emisă de acesta din urmă. În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, prin contractul de construire nr. 760/1967, O.C.L.P.P. s-a obligat să asigure contestatorului, căsătorit la acea dată cu P.V., construirea unei locuințe proprietate personală, situată în București, str. Pictor Stahi, compus din 2 camere și boxa nr. x. Prin procesul verbal încheiat la 29 iulie 1968, contestatorului i-a fost predată locuința pentru care a încheiat contractul sus-menționat.

Pentru acest imobil, contestatorii au contractat un împrumut de la C.E.C., achitând ratele aferente, fără dobândă, însă, aspect ce rezultă din adeverința eliberată de această instituție care, pe verso, precizează că ratele rambursate nu includ dobânda. Întrucât reclamanții au plecat definitiv din țară, prin decizia nr. 873 din 5 iunie 1978 s-a trecut, fără plată, în proprietatea statului, cota parte indiviză de ½ din apartament, iar prin decizia nr. 324 din 19 martie 1980, s-a preluat, cu plată, în proprietatea statului, cealaltă cotă parte indiviză de ½ din imobilul sus-menționat. În anul 1996, imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Prin decizia nr. 10047 din 28 martie 2008 a Primăriei Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul x, motivat de faptul că acesta a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, în raport de art. 20 din Legea nr. 10/2001. Față de dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din aceeași lege, Tribunalul a constatat că, în mod corect, pârâtul a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat deoarece acesta nu se mai afla în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, fiind vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În speță, nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce exclude restituirea în natură către foștii proprietari. În prezenta cauză, după cum au precizat și reclamanții, motivele de nulitate a contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au fost apreciate ca fiind simple apărări, neexistând o cerere de constatare a nulității actului juridic. Ca atare, soluția pârâtului, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, este legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanții, care a fost admis prin decizia civilă nr. 119/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost schimbată în tot sentința apelată, s-a admis în parte contestația, s-a modificat în parte dispoziția nr. 10047 din 28 martie 2008, în sensul că s-a înlăturat obligația notificatorilor de rambursare a creditului și de restituire a despăgubirilor. Curtea a constatat că prima instanță a reținut, în mod corect, aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 10 și 20 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în lipsa unei cereri privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, urmează ca petentul să beneficieze de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește critica formulată de contestatori referitor la suma acordată drept despăgubiri, în sensul că trebuia să cuprindă întreaga valoare de piață a imobilului, fără a se deduce valoarea creditului, Curtea a considerat că aceasta reprezintă o apărare omisă de instanța de fond în cadrul analizei contestației, fără să poată echivala cu o necercetare a fondului cauzei, conform art. 297 C. proc. civ. Astfel, au fost analizate motivele de respingere a cererii de restituire în natură, cât și modalitatea de acordare a despăgubirilor, neexistând nici un impediment pentru ca instanța de apel să poată analiza criticile respective în raport și de caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

În cuprinsul adresei nr. 5334/2003 emisă de SC R.V. SA se menționează, în mod expres, faptul că suma de 35.345 lei, calculată cu titlu de despăgubiri pentru preluarea imobilului, nu a fost achitată, rezultând astfel că acest înscris nu a fost avut în vedere de către pârât la momentul emiterii deciziei, iar obligarea petenților la restituirea acestei sume este nelegală. Cât privește obligația de rambursare a creditului indexat, menționată în cuprinsul deciziei contestate, aceasta nu este reglementată în cuprinsul Legii nr. 10/2001, act normativ sub imperiul căruia trebuia analizată, de către pârât, cererea de restituire a bunului și de acordare a despăgubirilor, acesta având posibilitatea de a urmări pe debitori, pe cale separată, pentru restituirea diferenței de credit neachitată.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru următoarele motive: În ceea ce privește acordarea despăgubirilor privind bunul vândut în baza Legii nr. 112/1995, recurentul a purtat corespondență cu contestatorii, prin care li se aducea la cunoștință că urmează să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a putea fi soluționat.

Reclamanții aveau obligația să depună dovezi că nu au încasat despăgubiri la momentul preluării bunului în proprietatea statului și anume declarații autentificate pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată, să se oblige la restituirea imobilului sau, după caz, la plata despăgubirilor în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001. Dacă persoană îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea construcțiilor demolate, astfel cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul stabilit conform legislației în vigoare.

Potrivit adeverinței C.E.C. din 27 septembrie 1979, legalizată de B.N.P. – B.G., sub nr. 797/2003, se prevede că sumele rambursate de către contestatori nu au vizat dobânda, astfel încât aceștia nu au achitat integral creditul acordat de stat (C.E.C.), virat de către D.G.D.A.L. conform deciziei nr. 873 din 5 iunie 1978. Recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dosar au depus întâmpinare intimații reclamanți, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizie civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește corespondența purtată între recurent și notificatori în legătură cu completarea dosarului întocmit în urma notificării formulate de reclamanți, aceasta nu este în măsură să schimbe soluția instanței în legătură cu înlăturarea din cuprinsul dispoziției contestate a obligației notificatorilor, de restituire a despăgubirilor. Astfel, în urma unui înscris depus în faza judiciară, Curtea de Apel a constatat că suma de 35.345 lei calculată cu titlu de despăgubiri pentru preluarea imobilului, în fapt, nu a fost achitată, reținând acest aspect din cuprinsul adresei nr. 5334/2003 emisă de SC R.V.

SA Față de acest document, indiferent de faza în care a fost depus, respectiv cea a procedurii desfășurate în fața unității deținătoare sau cea a procedurii judiciare, Curtea a stabilit în mod corect că nu există temei legal pentru restituirea unei sume de bani care nu a fost încasată de către reclamanți. Referitor la conținutul adresei nr. 5334/2003 emisă de SC R.V. SA recurentul nu poate să conteste cele reținute, în fapt, de către Curte, deoarece aceasta ar însemna o reapreciere a probelor administrate în cauză, cu consecința reevaluării situației de fapt în legătură cu încasarea despăgubirilor de către reclamanți. O asemenea analiză nu mai poate fi efectuată de către prezenta instanță față de structura actuală a recursului,care nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate, față de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Necesitatea depunerii unor declarații autentificate în sensul că reclamanții nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, în condițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu este o susținere întemeiată deoarece acest text de lege nu este incident în cauză și nu a fost avut în vedere de către instanța de apel. Astfel, nu s-a susținut și nici nu s-a reținut în cauză că reclamanții ar fi beneficiat de despăgubiri în temeiul vreunui acord încheiat de România cu alt stat pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie, dintre cele enumerate în lista cuprinsă în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, suma de bani de 35.345 lei a fost calculată la momentul preluării bunului, conform procesului verbal de evaluare din 4 ianuarie 1980, de către instituția competentă a statului, iar nu în baza unui acord încheiat între România și un stat privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. În concluzie, art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu are legătură cu prezenta cauză și nu implica necesitatea existenței unor declarații autentice din partea reclamanților în sensul că nu au beneficiat de despăgubiri acordate în condițiile acestui text de lege. În ceea ce privește omisiunea instanței de a avea în vedere adeverința C.E.C. din 27 septembrie 1979, invocată în cererea de recurs, ca mijloc de probă în dovedirea neachitării integrale a creditului acordat de C.E.C.

pentru plata imobilului în litigiu, nici această critică nu este întemeiată având în vedere că instanța de apel a înlăturat obligarea reclamanților de a restitui creditul în discuție nu raportat la probele administrate în acest sens în legătură cu achitarea integrală sau nu a sumelor de bani respective, ci pentru inexistența unei asemenea obligații în sarcina reclamanților potrivit Legii nr. 10/2001. Ca urmare, critica respectivă nu are legătură cu motivarea instanței, Curtea constatând, în mod corect, că legea specială de reparație nu cuprinde dispoziții care să vizeze raporturile juridice dintre beneficiarul imobilelor preluate abuziv și instituțiile care au acordat credite în vederea achiziționării unor asemenea bunuri, ulterior trecute în proprietatea statului.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, problema achitării integrale sau parțiale a creditului excede dispozițiilor Legii nr. 10/2001, existând posibilitatea instituției interesate de a-i urmări pe reclamanți pentru debitul neacoperit, în eventualitatea existenței unui prejudiciu în acest sens. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, înlăturând obligația, stabilită prin dispoziția contestată, de restituire a despăgubirilor și creditului acordat de C.E.C. În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 119/ A din 11 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2010.