ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1697/2010

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1748 din 4 decembrie

2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins contestația

formulată de reclamanții P.G. și P.V., în contradictoriu cu Primarul General al

Municipiului București, împotriva dispoziției nr. 10047 din 28 martie 2008,

emisă de acesta din urmă.

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, prin contractul de construire nr.

760/1967, O.C.L.P.P. s-a obligat să asigure contestatorului, căsătorit la acea

dată cu P.V., construirea unei locuințe proprietate personală, situată în

București, str. Pictor Stahi, compus din 2 camere și boxa nr. x.

Prin procesul verbal

încheiat la 29 iulie 1968, contestatorului i-a fost predată locuința pentru

care a încheiat contractul sus-menționat.

Pentru acest imobil,

contestatorii au contractat un împrumut de la C.E.C., achitând ratele aferente, fără dobândă, însă, aspect ce rezultă din adeverința eliberată de această instituție

care, pe verso, precizează că ratele rambursate nu includ dobânda.

Întrucât reclamanții

au plecat definitiv din țară, prin decizia nr. 873 din 5 iunie 1978 s-a trecut,

fără plată, în proprietatea statului, cota parte indiviză de ½ din

apartament, iar prin decizia nr. 324 din 19 martie 1980, s-a preluat, cu plată,

în proprietatea statului, cealaltă cotă parte indiviză de ½ din imobilul

sus-menționat.

În anul 1996,

imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, încheindu-se

contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificare, solicitând

restituirea în natură a imobilului.

Prin decizia nr.

10047 din 28 martie 2008 a Primăriei Municipiului București s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul x, motivat

de faptul că acesta a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, în raport de art.

20 din Legea nr. 10/2001.

Față de dispozițiile art.

10 alin. (1) și (2) din aceeași lege, Tribunalul a constatat că, în mod corect,

pârâtul a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul notificat deoarece acesta nu se mai afla în patrimoniul unității

administrativ-teritoriale, fiind vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În speță, nu există o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995, ceea ce exclude restituirea în natură către foștii proprietari.

În prezenta cauză,

după cum au precizat și reclamanții, motivele de nulitate a contractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au

fost apreciate ca fiind simple apărări, neexistând o cerere de constatare a

nulității actului juridic.

Ca atare, soluția

pârâtului, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, este legală și

temeinică.

Împotriva acestei

decizii au declarat apel reclamanții, care a fost admis prin decizia civilă nr.

119/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost schimbată în tot

sentința apelată, s-a admis în parte contestația, s-a modificat în parte

dispoziția nr. 10047 din 28 martie 2008, în sensul că s-a înlăturat obligația

notificatorilor de rambursare a creditului și de restituire a despăgubirilor.

Curtea a constatat că

prima instanță a reținut, în mod corect, aplicabilitatea în cauză a

prevederilor art. 10 și 20 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în lipsa unei

cereri privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, urmează ca petentul să

beneficieze de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește

critica formulată de contestatori referitor la suma acordată drept despăgubiri,

în sensul că trebuia să cuprindă întreaga valoare de piață a imobilului, fără a

se deduce valoarea creditului, Curtea a considerat că aceasta reprezintă o

apărare omisă de instanța de fond în cadrul analizei contestației, fără să

poată echivala cu o necercetare a fondului cauzei, conform art. 297 C. proc.

civ. Astfel, au fost analizate motivele de respingere a cererii de restituire

în natură, cât și modalitatea de acordare a despăgubirilor, neexistând nici un

impediment pentru ca instanța de apel să poată analiza criticile respective în

raport și de caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

În cuprinsul adresei nr.

5334/2003 emisă de SC R.V. SA se menționează, în mod expres, faptul că suma de

35.345 lei, calculată cu titlu de despăgubiri pentru preluarea imobilului, nu a

fost achitată, rezultând astfel că acest înscris nu a fost avut în vedere de

către pârât la momentul emiterii deciziei, iar obligarea petenților la

restituirea acestei sume este nelegală.

Cât privește

obligația de rambursare a creditului indexat, menționată în cuprinsul deciziei

contestate, aceasta nu este reglementată în cuprinsul Legii nr. 10/2001, act

normativ sub imperiul căruia trebuia analizată, de către pârât, cererea de

restituire a bunului și de acordare a despăgubirilor, acesta având

posibilitatea de a urmări pe debitori, pe cale separată, pentru restituirea

diferenței de credit neachitată.

Împotriva acestei

decizii civile a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, criticând-o pentru următoarele motive:

În ceea ce privește

acordarea despăgubirilor privind bunul vândut în baza Legii nr. 112/1995,

recurentul a purtat corespondență cu contestatorii, prin care li se aducea la

cunoștință că urmează să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001,

pentru a putea fi soluționat.

Reclamanții aveau

obligația să depună dovezi că nu au încasat despăgubiri la momentul preluării

bunului în proprietatea statului și anume declarații autentificate pe propria

răspundere, prin care notificatorii să declare că ei sau ascendenții lor nu au

beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată, să se oblige la

restituirea imobilului sau, după caz, la plata despăgubirilor în cazul

constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Dacă persoană

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de

rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea

construcțiilor demolate, astfel cum a fost calculată în documentația de

stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul stabilit conform

legislației în vigoare.

Potrivit adeverinței

C.E.C. din 27 septembrie 1979, legalizată de B.N.P. – B.G., sub nr. 797/2003,

se prevede că sumele rambursate de către contestatori nu au vizat dobânda,

astfel încât aceștia nu au achitat integral creditul acordat de stat (C.E.C.),

virat de către D.G.D.A.L. conform deciziei nr. 873 din 5 iunie 1978.

Recurentul pârât a

solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate și respingerea

cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dosar au depus

întâmpinare intimații reclamanți, solicitând, în esență, respingerea recursului,

ca nefondat.

Analizând decizie

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În ceea ce privește

corespondența purtată între recurent și notificatori în legătură cu completarea

dosarului întocmit în urma notificării formulate de reclamanți, aceasta nu este

în măsură să schimbe soluția instanței în legătură cu înlăturarea din cuprinsul

dispoziției contestate a obligației notificatorilor, de restituire a

despăgubirilor.

Astfel, în urma unui

înscris depus în faza judiciară, Curtea de Apel a constatat că suma de 35.345

lei calculată cu titlu de despăgubiri pentru preluarea imobilului, în fapt, nu

a fost achitată, reținând acest aspect din cuprinsul adresei nr. 5334/2003

emisă de SC R.V. SA

Față de acest

document, indiferent de faza în care a fost depus, respectiv cea a procedurii

desfășurate în fața unității deținătoare sau cea a procedurii judiciare, Curtea

a stabilit în mod corect că nu există temei legal pentru restituirea unei sume

de bani care nu a fost încasată de către reclamanți.

Referitor la

conținutul adresei nr. 5334/2003 emisă de SC R.V. SA recurentul nu poate să conteste

cele reținute, în fapt, de către Curte, deoarece aceasta ar însemna o

reapreciere a probelor administrate în cauză, cu consecința reevaluării

situației de fapt în legătură cu încasarea despăgubirilor de către reclamanți.

O asemenea analiză nu mai poate fi efectuată de către prezenta instanță față de

structura actuală a recursului,care nu mai permite reevaluarea situației de

fapt în raport de probele administrate, față de abrogarea motivului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr.

138/2000.

Necesitatea depunerii

unor declarații autentificate în sensul că reclamanții nu au beneficiat de acordurile

internaționale încheiate de România cu alte state privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie, în condițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001,

nu este o susținere întemeiată deoarece acest text de lege nu este incident în

cauză și nu a fost avut în vedere de către instanța de apel.

Astfel, nu s-a

susținut și nici nu s-a reținut în cauză că reclamanții ar fi beneficiat de

despăgubiri în temeiul vreunui acord încheiat de România cu alt stat pentru

reglementarea problemelor financiare în suspensie, dintre cele enumerate în

lista cuprinsă în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, suma de

bani de 35.345 lei a fost calculată la momentul preluării bunului, conform

procesului verbal de evaluare din 4 ianuarie 1980, de către instituția

competentă a statului, iar nu în baza unui acord încheiat între România și un

stat privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

În concluzie, art. 5

din Legea nr. 10/2001 nu are legătură cu prezenta cauză și nu implica

necesitatea existenței unor declarații autentice din partea reclamanților în

sensul că nu au beneficiat de despăgubiri acordate în condițiile acestui text

de lege.

În ceea ce privește

omisiunea instanței de a avea în vedere adeverința C.E.C. din 27 septembrie 1979,

invocată în cererea de recurs, ca mijloc de probă în dovedirea neachitării

integrale a creditului acordat de C.E.C. pentru plata imobilului în litigiu,

nici această critică nu este întemeiată având în vedere că instanța de apel a

înlăturat obligarea reclamanților de a restitui creditul în discuție nu

raportat la probele administrate în acest sens în legătură cu achitarea

integrală sau nu a sumelor de bani respective, ci pentru inexistența unei

asemenea obligații în sarcina reclamanților potrivit Legii nr. 10/2001.

Ca urmare, critica

respectivă nu are legătură cu motivarea instanței, Curtea constatând, în mod

corect, că legea specială de reparație nu cuprinde dispoziții care să vizeze

raporturile juridice dintre beneficiarul imobilelor preluate abuziv și

instituțiile care au acordat credite în vederea achiziționării unor asemenea bunuri,

ulterior trecute în proprietatea statului.

Astfel cum a reținut

și instanța de apel, problema achitării integrale sau parțiale a creditului

excede dispozițiilor Legii nr. 10/2001, existând posibilitatea instituției

interesate de a-i urmări pe reclamanți pentru debitul neacoperit, în

eventualitatea existenței unui prejudiciu în acest sens.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea constată că instanța de apel a procedat la o corectă

interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, înlăturând obligația,

stabilită prin dispoziția contestată, de restituire a despăgubirilor și

creditului acordat de C.E.C.

În concluzie, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

împotriva deciziei nr. 119/ A din 11 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2010.