ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1097/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de

față, reține următoarele:

Prin contestația

înregistrata la Tribunalul București, secția a V-a civilă,

sub nr. 41970/3/2006, reclamantul P.A.E.

a solicitat anularea

Dispoziției nr. 6702 din 6 noiembrie 2006

și obligarea Primăriei Municipiului București prin Primar General sa emită o

nouă dispoziție prin care sa îi fie restituită în natura restul din suprafața

nevânduta din imobilul situat în București.

La termenul din data de 9 februarie 2007, contestatorul a completat acțiunea

si a solicitat anularea dispoziției nr. 6702 din 6 noiembrie 2006 si în

principal, obligarea Primăriei Municipiului București, prin Primar General, sa emită

o nouă

dispoziție prin care să-i fie

restituită în natura si cealaltă cota de ½ din întregul

imobil,

format din construcție si teren, iar în subsidiar, sa emită o nouă dispoziție

prin care sa-i fie restituită in natura diferența din suprafața nevândută

din același imobil.

Prin sentința civila nr. 1217 din 21 septembrie 2007, Tribunalul București

a respins ca neîntemeiata contestația.

Pentru

a hotărî astfel, Tribunalul București a arătat că imobilul a aparținut soților A.A.

și V. ca bun dobândit în timpul căsătoriei, în cote părți de ½. In urma

decesului lui A.A., V.A., căsătorita P., a dobândit uzufructul cotei de ½

din imobil, nuda proprietate trecând, conform partajului voluntar încheiat la

data de 01 iulie 1938, în patrimoniul Facultății de Științe din București, așa

cum rezulta din procesul verbal de înscriere în cartea funciara (aflat la fila

11dosar).

In aceste condiții, P.A.E.

a dobândit prin legat universal dreptul de a solicita masuri reparatorii in

natura sau prin echivalent potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru cota de

½, care a aparținut autoarei sale P.V. Pentru cealaltă cota de ½,

dreptul de proprietate sau măsurile reparatorii pot fi solicitate de către moștenitorii

direcți ai lui A.A., prevăzuți in actul de partaj voluntar, întrucât la data

decesului V. și A.A. nu au avut descendenți legali.

Tribunalul a constatat ca imobilul a

trecut în proprietatea statului în baza D

ecretului

nr. 92/1950 pe numele P.M.V., având șase apartamente, situate în București.

Cu privire

la restituirea in natura a apartamentelor vândute in

baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat ca,

potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, masurile reparatorii se

stabilesc numai în echivalent în cazul in care imobilul a fost înstrăinat

fostului chiriaș, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pentru

reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe

intrate în patrimonial statului.

Prin apelul declarat de contestator, s-a

solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar în fond să fie admisă

contestația astfel cum a fost completată și precizată.

În motivarea apelului, s-a arătat ca

imobilul din București, sector 1, a fost dobândit prin actul de vânzare cumpărare

autentificat sub nr. 4322 din 12 februarie 1930, de către autorii apelantului,

V. și A.A., imobilul fiind deținut de cei doi soți în cote egale. În urma decesului

lui A.A., între moștenitorii acestuia, s-a încheiat un act partaj voluntar în

anul 1938, prin care s-a stipulat la punctul G din acest act cu privire la

imobilul în litigiu, în sensul ca nuda proprietate a jumătății din acest imobil

se lasă Universitarii de Științe din București pentru constituirea unui fond ce

va purta numele Prof. A.E.A. Acest fond nu a fost constituit niciodată, iar la

data intrării in vigoare a Decretului nr. 92/1950, întregul imobil a fost

preluat de la V.P. (fosta A.).

Apelantul a considerat ca instanța de fond

a reținut in mod greșit că o cotă de ½ din acest imobil ar fi trecut în

patrimoniul Facultății de Științe București, reținând ca temei si dovadă un

proces verbal de înscriere in cartea funciara. Deși s-a afirmat ca stipulația

cuprinsa în actul de partaj v

oluntar ar fi

avut ca efect transferul cotei de

½

din imobil în patrimoniul Facultă

ții de Științe București, s-a

ignorat împrejurarea ca, cel puțin din punct de vedere al autorităților

fiscale, întregul imobil din București a continuat să rămână în patrimonial și

proprietatea V.A. (recăsătorită P.) până în anul 1950, când a fost preluat

abuziv de către stat.

Apelantul a precizat ca, prin dispoziția nr.

6704 din 6 noiembrie 2006, emisă în cadrul analizei situației juridice a

imobilului, Primăria

Municipiului București a

respins notificarea formulată de Universitatea

București, întrucât aceasta nu are calitatea de persoană îndreptățită.

În opinia apelantului, in considerentele hotărârii

apelate, judecătorul

apelului a apreciat in

mod greșit că, pentru cota de

½

din

imobil, dreptul de proprietate sau masurile reparatorii pot fi solicitate

eventual de moștenitorii

direcți ai lui A.A. prevăzuți în actul de

partaj, întrucât, la data decesului lor, V. si A.A. nu au avut descendenți legali.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, succesibilii

care

nu au acceptat succesiunea sunt repuși

de drept în termenul de acceptare a

succesiunii pentru bunurile ce fac obiect

al legii, stipulându-se în mod expres ca, de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari, profita ceilalți moștenitori

ai

persoanei care au depus in termen cererea de restituire. Instanța de fond

a

încălcat aceste dispoziții legale, neobservând faptul ca P.A.E. este singurul moștenitor

care a solicitat în termenul legal instituit de Legea nr. 10/2001, restituirea

in natura a imobilului ce a aparținut autoarei sale V.P. (fosta A.).

Apelantul a considerat că, urmare a

emiterii dispozițiilor 6701 si 6702 având ca obiect imobilul din București, prin

care se restituie o cota de ½ din imobil, în care se include si cota

parte din spatiile vândute de către stat, se creează un abuz de drept, întrucât

în fapt se refuză respectarea principiului restituirii în natura a imobilului,

statul continuând să aibă calitatea de deținător al unor cote părți din acesta.

Prin decizia civilă nr. 169 din 5 martie 2009,

Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de contestatorul P.A.E. împotriva sentinței civile nr. 1217 din 21

septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, în contradictoriu

cu intimata Primăria Municipiului București prin Primarul General.

Instanța de apel a reținut în esență că, prin Dispoziția

nr. 6701 din 6 noiembrie 2008 emisa de Primarul General al municipiului București,

s-a dispus restituirea in natura, în proprietatea apelantului contestator, a

cotei de ½ din imobilul situat în București,

cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii

nr. 112/1995, și

anume apartamentul de la parter si etaj vândute prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 1769/112/1997 si apartamentul nr. 1 situat la parter, vândut conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 837/112/1996, si teren in suprafața de

156,04 mp.

Prin Dispoziția nr. 6702 din 6 noiembrie 2006

emisa de Primarul General

municipiului București,

a fost respinsă notificarea apelantului contestator în ceea

ce privește

restituirea in natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995,

situate în imobilul revendicat si s-au acordat masuri reparatorii prin

echivalent în cota de

½

pentru cele doua apartamente menționate.

Prin contestația care formează obiectul

prezentului dosar, apelantul a solicitat anularea ultimei dispoziții și

obligarea intimatului să emită o nouă dispoziției prin care să-i fie restituită

în natură și cealaltă cotă de ½ din întregul

imobil, format din construcție și teren si, in subsidiar, sa fie emisă

o noua dispoziție prin care sa-i fie restituita în natura restul din

suprafața nevândută din același imobil.

Având în vedere ca dispoziția atacata în

prezenta cauza constă în respingerea cererii de restituire în natura a

apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, si acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent în cota de ½ pentru aceste doua apartamente,

Curtea a constata ca în cadrul procesului privind contestarea Dispoziției nr.

6702 din 6 noiembrie 2006, pot fi discutate numai masurile luate prin aceasta dispoziție,

nu si cele adoptate prin Dispoziția nr. 6701 din 6 noiembrie 2006.

In ceea ce privește faptul ca apelantului nu

i-au fost restituite in natura apartamentele înstrăinate în baza Legii nr.

112/1995, Curtea a constatat ca, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001, masurile reparatorii se stabilesc

numai

în echivalent și în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale. In consecința, fata de aceste prevederi legale,

aplicabile în

procedura declanșata de apelantul contestator, acesta nu poate

obține restituirea în natura a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.

10/2001.

Curtea a constatat ca apelantul contestator deține

un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, conform cărora orice persoana fizica sau juridica are

dreptul la respectarea bunurilor sale si nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru o cauza de utilitate publica si în condițiile prevăzute

de lege si de principiile generale ale dreptului internațional. De asemenea,

apelantului contestator

trebuie sa i se

asigure accesul la justiție, pentru a-și putea realiza acest drept,

fata

de prevederile art. 6 din Convenția menționată. Art. 11 și art. 20 din Constituție

prevăd ca aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România.

Dreptul de proprietate al apelantului contestator

a fost deja recunoscut în justiție. Astfel, prin sentința civila nr. 3378 din 6

martie 1998 pronunțata de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr.

3793/1998, definitivă si irevocabila, aflata în copie la file 27 din dosarul

tribunalului, a fost admisa acțiunea în revendicare formulată de reclamantul P.A.E.

în contradictoriu cu paratul Consiliul General al Municipiului București,

paratul

fiind obligat sa lase în deplina

proprietate si posesie reclamantului imobilul din

București, compus din

teren în suprafața de 485 mp si construcție existenta pe teren. In consecința,

Curtea a constatat ca dreptul de proprietate al apelantului asupra imobilului

revendicat în prezentul

dosar a fost

recunoscut fata de municipiul București, în procedura unei acțiuni

în

revendicare întemeiata pe dreptul comun, formulata înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

In ceea ce privește restituirea în natura a

apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea a reținut că, în

procedura reglementata de

Legea nr.

10/2001, nu se poate proceda la o comparare a titlului reclamanților c

u

acela al cumpărătorilor apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Aceștia din urmă

nu sunt părți în prezenta procedură, situație în care instanța nu a avut

posibilitatea de a examina titlul acestora, cu eventuala consecință a

lipsirii cumpărătorilor de bunul dobândit în temeiul respectivului

contract.

Procedând astfel, ar fi nesocotit dreptul la apărare

al cumpărătorilor bunului revendicat, fiind încălcat art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului,

Reținând ca, deși

dreptul de proprietate al apelantului contestator a fost

recunoscut

în cadrul procesului având ca obiect revendicarea înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, apelantul a solicitat, in procedura

reglementata de aceasta Lege, prin prezenta contestație

îndreptata împotriva

dispoziției prin care a fast respinsă aceasta

cerere a contestatorului cu

consecința acordării

de despăgubiri pentru aceste apartamente, restituirea în natura a acestor

apartamente, Curtea constatând ca masurile menționate prin dispoziție sunt

legale.

Împotriva

deciziei nr. 169 din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă,

a declarat recurs în termen reclamantul P.A.E., pe care a criticat-o pentru

nelegalitate, constând în încălcarea și greșita aplicare a dispozițiilor art. 4

alin. (2)-(4), art. 7 alin. (1) și (99 din Legea nr. 10/2001, invocând motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticii cu privire la încălcarea dispozițiilor legale enunțate anterior, se

arată că prin respingerea apelului au fost încălcate și aplicate greșite textele

enunțate, recurentului fiindu-i nesocotite drepturile legitime.

Susține că,

hotărârea recurată este nelegală în condițiile în care se reține și recunoaște

dreptul său de proprietate asupra întregului imobil din București, se constată

în același timp că are calitate de persoană îndreptățită numai pentru cota de

½ parte.

Se mai susține

că, prin decizia recurată apar ca lipsite de eficiență juridică, atât

dispozițiile sentinței civile nr. 3378 din 6 martie 1998 a Judecătoriei

Sectorului 1 București prin care s-a admis acțiunea sa în revendicare, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și dispozițiile art. 4 alin. (2)-(4)

și ale art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens se precizează că, potrivit art.

24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ prin care s-a dispus măsura preluării.

Susține că, pe baza probatoriului s-a dovedit

că autoarea sa este persoana care figurează ca proprietar pentru bunul în

discuție în anexele Decretului 92/1950 (filele 98 – 121 dosar fond). În aceste

condiții, concluzionează că în mod greșit instanța de a apel a apreciat că

legitimarea sa procesuală este limitată la cota indiviză de ½ din

imobil.

Greșit se susține că, instanța de apel în

condițiile în care s-a dovedit că recurentul are calitatea de unică persoană

îndreptățită la restituirea integrală a imobilului prin aplicarea art. 4 alin. (2)-(4)

din Legea nr. 10/2001, prin dispoziția emisă s-a dispus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru spațiile vândute, numai pentru cota de

½ din imobil.

Critica vizează și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 18 lit. c) și art. 7 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001.

În acest sens învederează că, greșit instanța

de apel a apreciat ca legală dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent raportat la art. 18 lit. c) și art. 26 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, în condițiile în care erau incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) și (9)

din Legea nr. 10/2001 ce reglementează restituirea în natură a imobilului.

Astfel, prin aplicarea ultimului text, instanța

de apel ar fi trebuit să constate că în mod greșit s-au acordat măsuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile în care în imobil existau spații

libere deținute de către Statul Român.

În cazul imobilului litigios, se susține că

restituirea în natură, chiar și în limita cotei de ½ este posibilă, față

de împrejurarea că spațiile vândute reprezintă o cotă mai mică de ½ din

respectivul imobil.

Susține că dispozițiile art. 18 lit. c) din

aceeași lege sunt aplicabile și legea prevede că se pot acorda măsuri

reparatorii prin echivalent numai în cazurile în care în cadrul procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 se constată că restituirea în

natură nu mai este posibilă ca urmare a înstrăinării imobilului.

Situația nefiind incidentă speței, susține că

în mod greșit instanța nu a dispus restituirea în natură a imobilului, cel

puțin pentru cota pretinsă.

Examinând recursul prin prisma motivului

invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Așa cum corect a stabilit și instanța de apel,

Primarul General al Municipiului București, prin dispoziția nr. 6701 din 6

noiembrie 2006 a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul

situat în București, mai puțin apartamentul de la parter și etaj, care a fost

înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1769/112/1997 și

apartamentul nr. 1 situat la parter, înstrăinat prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 837/112/1996 și terenul în suprafață de 156,04 mp.

Notificarea recurentului cu privire la

restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, a

fost respinsă prin dispoziția nr. 6702 din 06 noiembrie 2006 și s-au acordat

măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ parte.

În cauză, a fost contestată ultima dispoziție

și s-a solicitat anularea ei , cerându-se a se emite o dispoziție nouă, prin

care să fie restituită în natură și cealaltă cotă de ½ din imobil,

compus din teren și construcție, iar în subsidiar s-a solicitat emiterea unei

noi dispoziții pentru restituirea în natură a suprafeței de teren nevândută din

imobilul situat la adresa indicată mai sus.

Obiectul cauzei îl constituie deci, numai

contestarea dispoziției nr. 6702 din 6 noiembrie 2006, nu și măsurile dispuse prin

dispoziția nr. 6701 din 6 noiembrie 2006.

Critica formulată de recurent vizează

nerestituirea în natură a imobilului (apartamente) înstrăinat în baza Legii nr.

112/1995.

Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea legii, persoana îndreptățită

primește măsuri reparatorii numai în echivalent.

În această situație, instanța de apel corect a

dat eficiență acestui text, pentru că apartamentele înstrăinate cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu mai pot fi restituite în natură.

Este adevărat că, Legea nr. 10/2001 este una cu

caracter reparatoriu, care consacră principiul prevalenței restituirii în

natură a imobilelor preluate abuziv. În cauză, parte din imobil a fost

înstrăinat, respectându-se dispozițiile Legii nr. 112/1995, astfel că nu pot fi

aplicate dispozițiile art. 7 alin. (1) și (9) din lege, drepturile recurentului

nefiind vătămate deoarece i s-au acordat despăgubiri în echivalent.

Este adevărat că, recurentul deține un bun în

sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., potrivit căruia orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și

nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege. În același sens, recurentului

trebuie să i se asigure accesul la justiție pentru realizarea acestui drept, în

raport de dispozițiile art. 6 din Convenție.

Recurentului i s-a recunoscut deja dreptul de

proprietate în justiție, prin decizia nr. 3378 din 06 martie 1998 a

Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, prin care a

fost admisă acțiunea în revendicare și pârâtul Consiliul General al

Municipiului București la acea vreme a fost obligat să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantului din această cauză imobilul din București.

În aceste condiții, se reține că dreptul de

proprietate al reclamantului din prezentul dosar a fost recunoscut asupra

bunului în procedura acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

acțiune ce a fost formulată înainte de a intra în vigoare Legea nr. 10/2001.

Cu toate că dreptul de proprietate al

contestatorului a fost recunoscut în cadrul procesului având ca obiect

revendicarea anterioară apariției Legii nr. 10/2001, în procedura reglementată

de aceasta, prin contestația îndreptată împotriva dispoziției prin care s-a

respins cererea pentru restituirea în natură a unei părți din imobil cu

consecința acordării de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate, se reține

că măsurile menționate prin dispoziție sunt legale și, criticile formulate

fiind nefondate, urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul P.A.E. împotriva deciziei nr. 169 din 5 martie 2009 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civila.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 22

februarie 2010.