ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4095/2010

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin dispoziția din 30 ianuarie 2007,

Primarul municipiului București a dispus restituirea în natură a cotei de ½

părți indivize din apartamentul, situat în municipiul București, sector 4,

preluată de stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974, către notificatorul N.M.

Prin aceeași dispoziție

s-a respins cererea de restituire a celeilalte cote de ½ părți indivize,

justificat de faptul că a fost preluată de stat cu plata unei despăgubiri.

Prin cererea

înregistrată la data de 14 martie 2007, astfel cum a fost precizată,

reclamantul N.M. a cerut anularea parțială a dispoziției menționate și

obligarea pârâtului, Primarul municipiului București, să îi restituie

apartamentul în întregime.

În motivarea cererii

reclamantul a susținut că preluarea cotei de proprietate în litigiu de către

stat a fost abuzivă și că despăgubirile au fost încasate de soția sa.

Prin sentința civilă nr.

1784 din 2 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a

respins cererea.

În motivarea

sentinței instanța a reținut că apartamentul în litigiu a fost dobândit de

soții N.M. și N.A. în baza contractului de construire din 31 martie 1971 și a

fost preluat de stat din patrimoniul ambilor soți, în aplicarea Decretului nr. 223/1974.

Instanța a constatat

că soții Nemet, între timp, au divorțat și că fosta soție (decedată din data de

22 ianuarie 2005), proprietara cotei de ½ părți indivize a cărei

restituire o solicită reclamantul, nu a formulat notificare în procedura Legii nr.

10/2001.

Așa fiind, instanța a

statuat că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea și a cotei de

proprietate care a aparținut fostei sale soții, cu mențiunea că, sub aspectul

supus analizei, a calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, nu prezintă relevanță declarația formulată de fosta soție,

potrivit cu care ar fi de acord să cedeze cota sa de proprietate reclamantului,

cât timp această declarație nu este întocmită în formă autentică și apostilată.

Prin Decizia civilă nr.

524 din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant

pentru aceleași motive reținute și de prima instanță.

Instanța de apel a

reținut și că înscrisurile întocmite de fosta soție a reclamantului și depuse

de acesta la dosar - anume, declarațiile datate 20 decembrie 1997, 15 noiembrie

2000 și 31 mai 2001, nu sunt de natură să creeze instanței convingerea potrivit

cu care fosta soție ar fi transmis, în mod efectiv, reclamantului cota sa parte

din apartamentul în litigiu, întrucât nu s-a probat că aceste înscrisuri ar

avea, potrivit normelor de drept substanțial ale statului în care au fost

întocmite, un asemenea efect, anume o transmisiune a dreptului de proprietate.

Instanța a mai

reținut că apărarea reclamantului, în sensul că ar fi dobândit în proprietate

de la fosta sa soție, A.A., în baza declarațiilor mai sus arătate, cota de

½ părți indivize de care aceasta a fost deposedată de stat, este

infirmată de un alt înscris - declarație, datat 15 ianuarie 2004, prin care

reclamantul și fosta sa soție au înțeles să își transmită reciproc, în caz de

predeces al unuia, dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu (act

lovit de nulitate, conform art. 857 C. civ.).

În concluzie, în

aprecierea probatoriului administrat, instanța de apel a statuat că reclamantul

nu a făcut dovada că ar avea, potrivit legii de reparație, calitatea de

persoană îndreptățită și pentru cealaltă cotă de ½ părți indivize din

apartamentul în litigiu și, dat fiind că fosta soție a decedat în data de 22

ianuarie 2005, nici dovada că ar avea calitatea de moștenitor al acesteia.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, fără a indica vreunul din motivele de

casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În motivarea

recursului reclamantul se rezumă să prezinte împrejurările în care a dobândit

în proprietate, împreună cu fosta sa soție, apartamentul în litigiu, precum și pe

cele în care s-a realizat preluarea apartamentului de stat.

Prin cererea de

recurs reclamantul înțelege, totodată, să își exprime, într-o manieră lipsită

de bună cuviință, nemulțumirea față de modul de funcționare a sistemului

judiciar românesc și, respectiv, a întregii societăți.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, recursul

este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de

modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în

scris și numai în măsura în care a fost formulat poate fi cercetat de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Obligația

părții de a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor este prevăzută sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În speța supusă

analizei, se constată că reclamantul nu formulează nicio critică de

nelegalitate la adresa hotărârilor instanțelor de fond.

Dimpotrivă,

reclamantul se rezumă să prezinte argumentele de fapt pentru care apreciază că

se impunea ca pârâtul să fie obligat să îi restituie și cota parte din

apartamentul în litigiu care a fost proprietatea fostei sale soți, A.A., și,

totodată, să își exprime nemulțumirea față de soluția pronunțată și de modul în

care instanțele de fond au apreciat probatoriile administrate.

Or, s

impla nemulțumire a unei

părți față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea sau

modificarea acesteia, legiuitorul impunând părții nemulțumite obligația de a-și

fundamenta nemulțumirea și de a-și întemeia recursul pe cel puțin unul din

motivele prevăzute limitativ de lege.

Totodată,

este de menționat că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., potrivit cu

care părțile puteau solicita casarea „când hotărârea se întemeiază pe o

greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor

administrate”, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000, caz

în care criticile aduse de părți modalității de apreciere a probatoriilor nu

pot face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs.

Așa

fiind, cum reclamantul nu s-a conformat exigențelor impuse de legiuitor pentru

exercițiul acestei căi extraordinare de atac, în sensul că nu a indicat în

cererea sa vreunul din motivele de casare și modificare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. și nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să permită încadrarea

lor din oficiu într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de textul

legal sus-menționat, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul N.M. împotriva Deciziei nr. 524/ A din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile de

judecată în sumă de 200 lei reprezentând onorariu avocat din oficiu rămân în

sarcina Statului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 iunie 2010.