ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7315/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 378 din 12 martie

2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, cererea

formulată de reclamantul P.A.V., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General; a obligat pârâtul să emită pârâtul să emită

Dispoziție de restituire prin echivalent pentru cota de ½ din

apartamentul nr. 40, situat în București sector 6, în soluționarea Notificării

nr. 535/2002 înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 42665 și

să înainteze dosarul în termen de 60 de zile de la emiterea Dispoziției către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării și

acordării titlurilor de despăgubire și a respins, ca inadmisibil, obligarea

pârâtului la plata daunelor cominatorii.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a constatat că până la data introducerii prezentei

acțiunii, intimata nu a soluționat Notificarea nr. 535/2002, înregistrată la

Primăria Municipiului București sub nr. 42665, prin care reclamantul a

solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii 10/2001, restituirea echivalent a

cotei de 1/2 din imobilul sus indicat, dobândit împreună cu soția sa, în cotă

egală de 1/2 fiecare, prin Contractul de construire nr. 1664 din 27 martie 1969

încheiat cu Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personală.

S-a reținut că prin Decizia

nr. 1374 din 20 iulie 1982 emisă de Consiliul Popular al Municipiului

București, statul a preluat fără plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974,

cota indiviză de ½ ce o dețineau din imobilul în litigiu, întregul

apartament fiind înstrăinat de către stat către chiriași, în temeiul Legii nr.

112/1195, caz în care restituirea în natură a acestuia nu mai este posibilă.

Prima instanță a

apreciat că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare timp de 8 ani de

la înregistrare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii

solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță, astfel că s-a

reținut incidența deciziei în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 20/2007.

S-a reținut calitatea

de persoană îndreptățită a reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii,

fie în natură, în măsura în care imobilul se mai află în posesia unității

deținătoare, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în

condițiile legii speciale privind regimul juridic de stabiliri și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru spațiile din

imobil vândute către terțe persoane, iar aceasta în urma emiterii dispoziției

are obligația înaintării dispoziția către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

pentru emiterea titlurilor de despăgubiri, preluarea imobilului de către stat

fiind una abuzivă, potrivit dispozițiilor art. 16 din Titlul VII din Legea nr.

247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor imobilelor

preluate în mod abuziv.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la daune cominatorii, s-a apreciat

că acest capăt de cerere este inadmisibil față de prevederile art. 580

3

C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel

susținând că instanța de fond a analizat greșit probatoriul administrat în

cauză și a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 16 din Capitolul V

Titlul VII din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2005, atunci când a obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire prin

echivalent și să înainteze dosarul în termen de 60 de zile de la emiterea

dispoziției către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea

evaluării și acordării titlurilor de despăgubire.

S-a arătat că în

speță, reclamantul nu a depus actele solicitate de către Primăria Municipiului

București. S-a precizat că potrivit reglementărilor în vigoare la momentul

pronunțării hotărârii, art. 16 din Titlul VII, valoarea echivalentă a

imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr.

10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de

proces-verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale.

În ceea ce privește

însă obligația stabilită în sarcina pârâtului de a înainta dosarul în termen de

60 de zile de la emiterea dispoziției către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor în vederea evaluării și acordării titlurilor de despăgubire, s-a

solicitat a se avea în vedere dispozițiile art. 16 alin. (2

1

) din

O.U.G. nr. 81/2007 ce modifică Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care prevăd

că „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi

centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de

prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției

prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.”

În consecință, s-a

susținut că instanța de judecată nu poate obliga instituția recurentă la

înaintarea directă a dispoziție primarului către Comisia Centrală de Stabilire

a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului

de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de

Legea nr. 215/2001, legea administrației publice locale.

Prin Decizia civilă

nr. 32A din 03 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins

apelul declarat de pârâtă, instanța reținând că, deși avea obligația de a

soluționa notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea actelor

doveditoare, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, apelanta nu a emis o decizie motivată, mai bine de 8 ani de la

înregistrarea notificării, situație în care reclamantul a formulat prezenta

acțiune, iar instanța de judecată, dând eficiență dispozițiilor Deciziei nr.

XX/2007 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în mod corect a soluționat pricina pe fond.

S-a reținut ca fiind

neîntemeiată și cea de a doua critică adusă hotărârii apelate, întrucât

intimatul reclamant a depus actele doveditoare de care înțelege să uzeze pentru

dovedirea cererii odată cu notificarea și prin anexat cererii înregistrate la

data de 17 februarie 2003, ulterior conformându-se solicitării Prefecturii

Municipiului București de a mai depune și alte acte, la data de 4 octombrie

2005 și 7 mai 2009.

S-a apreciat ca fiind

nefondat și ultimul motiv de apel, întrucât unitatea deținătoarea avea

obligația de a înainta dosarul notificării în termen de 60 de zile după

soluționare Comisiei Centrale, în conformitate cu prevederile imperative ale

art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Nu se poate reține apărarea în

sensul că, după emiterea dispoziției este necesar avizul de legalitate al

Prefecturii, întrucât dispoziția se emite în baza prezentei hotărâri

judecătorești, care nu poate fi cenzurată de către prefect.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâta Primăria municipiului București,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, că, în mod greșit, instanța de judecată a aplicat

dispozițiile art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanța a încălcat,

de asemenea, dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului solicitat se stabilește de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, motiv pentru care

notificările se vor înainta acestei instituții, pe bază de proces-verbal, numai

dacă sunt însoțite de ordinul prefectului.

Recurenta a mai

susținut că înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată nu

reprezintă acte doveditoare în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece acest

caracter este recunoscut numai în măsura în care actele se întregesc cu

înscrisurile originare doveditoare ale dreptului de proprietate, care, în speță,

nu au fost depuse în dosarul administrativ, cu respectarea termenului prevăzut

de art. 22 din lege.

Cu privire la modul

de soluționare a notificării, recurenta a arătat că reclamantul avea obligația

de a face dovada proprietății.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Critica referitoare

la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 24 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, nu poate fi primită, deoarece nu vizează nelegalitatea deciziei de

respingere a apelului ca nefondat, ci însăși hotărârea primei instanțe, prin

care s-a dispus obligarea unității deținătoare la acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent.

Oricum, nu se poate

reține apărarea recurentei în sensul că după emiterea dispoziției este necesar

avizul de legalitate al Prefecturii, întrucât dispoziția se va emite în baza

unei hotărâri judecătorești, care nu poate fi cenzurată de către prefect,

aspect corect reținut de instanța de apel.

În condițiile în care

pârâta a formulat susțineri similare prin motivele de apel, cărora li s-a

răspuns în mod adecvat prin decizia recurată în cauză, criticile de

nelegalitate a acesteia din urmă ar fi trebuit să se refere la modul în care

instanța de apel a înțeles să dezlege problema de drept ce i-a fost supusă spre

soluționare, respectiv posibilitatea soluționării notificării de către instanța

însăși.

Or, motivele de

recurs nu conțin nicio referire la considerentele deciziei de apel, respectiv

la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

În consecință,

susținerile prin care sunt reluate argumentele din motivarea apelului, în

absența vreunei referiri la considerentele deciziei de apel, prin care acele

susțineri au fost analizate, nu constituie veritabile critici de nelegalitate a

deciziei recurate și urmează a fi respinse, fără a fi evaluate de către această

instanță sub aspectul temeiniciei lor.

Trimiterea pe care

recurenta o face la prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 nu este de

natură să schimbe această concluzie, deoarece nu este concludentă pentru

evaluarea posibilității soluționării notificării de către instanța de judecată,

urmare a refuzului nejustificat al unității deținătoare de soluționare a

notificării în termenul legal și, de altfel, recurenta nici nu a integrat o

asemenea referire într-un raționament juridic prin care să demonstreze

neviabilitatea argumentării instanței de apel.

Dispozițiile art. 16

și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 interesează exclusiv

competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor la care reclamantul este

îndreptățit, în sensul că, potrivit legii, aceasta revine Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Atât prima instanță,

cât și instanța de apel au respectat în cauză aceste dispoziții legale, cât

timp au procedat la soluționarea notificării, recunoscând generic dreptul la

despăgubiri, fără a stabili cuantumul acestora.

Pentru determinarea

sumelor de bani pe care reclamanții urmează a le încasa (fie în numerar, fie

sub formă de acțiuni la Fondul “Proprietatea”, potrivit legii în vigoare în

acest moment), se va derula procedura prevăzută tocmai de Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, după emiterea de către unitatea deținătoare a deciziei cu

propunere de despăgubiri, în conformitate cu dispozițiile din cauză ale

tribunalului.

Pentru considerente

similare celor deja expuse, urmează a fi înlăturat și motivul de recurs privind

lipsa caracterului doveditor al dreptului de proprietate în privința

înscrisurilor depuse de către reclamant în susținerea notificării,

constatându-se că instanța de apel a răspuns acestor susțineri regăsite în

motivarea căii ordinare de atac, fără ca, prin cererea de recurs, să se facă

vreo referire la considerentele deciziei de apel pe acest aspect.

De altfel, chiar dacă

acest motiv ar fi reprezentat o critică de nelegalitate la adresa deciziei de

apel, se reține că, întocmai ca în cadrul apelului, susținerile pârâtei sunt

formulate generic, fără a se arăta în concret înscrisurile pretins lipsite de

caracter doveditor.

Deși din conținutul

acestor susțineri, insuficient conturate, ar rezulta că reclamantul nu ar fi

înfățișat însuși actul translativ sau constitutiv al dreptului de proprietate,

se constată că la dosar se regăsește însuși titlul de proprietate asupra

imobilului, respectiv Contractul de construire nr. 1664 din 27 martie 1969

încheiat cu Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personală, prin

care reclamantul și soția sa au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii în baza Legii nr.

10/2001.

Pe temeiul acestui

înscris, prima instanță a apreciat că reclamantul a dovedit calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, fără

ca recurenta să indice înscrisul sau înscrisurile lipsite de putere doveditoare

din această perspectivă.

Față de cele expuse,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în

aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de pârâta PRIMĂRIA

MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva Deciziei civile nr. 32A

din 03 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2011.