ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7315/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 378 din 12 martie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul P.A.V., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; a obligat pârâtul să emită pârâtul să emită Dispoziție de restituire prin echivalent pentru cota de ½ din apartamentul nr. 40, situat în București sector 6, în soluționarea Notificării nr. 535/2002 înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 42665 și să înainteze dosarul în termen de 60 de zile de la emiterea Dispoziției către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării și acordării titlurilor de despăgubire și a respins, ca inadmisibil, obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a constatat că până la data introducerii prezentei acțiunii, intimata nu a soluționat Notificarea nr. 535/2002, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 42665, prin care reclamantul a solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii 10/2001, restituirea echivalent a cotei de 1/2 din imobilul sus indicat, dobândit împreună cu soția sa, în cotă egală de 1/2 fiecare, prin Contractul de construire nr. 1664 din 27 martie 1969 încheiat cu Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personală. S-a reținut că prin Decizia nr. 1374 din 20 iulie 1982 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, statul a preluat fără plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974, cota indiviză de ½ ce o dețineau din imobilul în litigiu, întregul apartament fiind înstrăinat de către stat către chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1195, caz în care restituirea în natură a acestuia nu mai este posibilă.

Prima instanță a apreciat că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare timp de 8 ani de la înregistrare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță, astfel că s-a reținut incidența deciziei în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2007.

S-a reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii, fie în natură, în măsura în care imobilul se mai află în posesia unității deținătoare, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul juridic de stabiliri și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru spațiile din imobil vândute către terțe persoane, iar aceasta în urma emiterii dispoziției are obligația înaintării dispoziția către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlurilor de despăgubiri, preluarea imobilului de către stat fiind una abuzivă, potrivit dispozițiilor art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor imobilelor preluate în mod abuziv.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la daune cominatorii, s-a apreciat că acest capăt de cerere este inadmisibil față de prevederile art. 580 3 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel susținând că instanța de fond a analizat greșit probatoriul administrat în cauză și a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 16 din Capitolul V Titlul VII din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, atunci când a obligat pârâtul să emită dispoziție de restituire prin echivalent și să înainteze dosarul în termen de 60 de zile de la emiterea dispoziției către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării și acordării titlurilor de despăgubire.

S-a arătat că în speță, reclamantul nu a depus actele solicitate de către Primăria Municipiului București. S-a precizat că potrivit reglementărilor în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, art. 16 din Titlul VII, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale. În ceea ce privește însă obligația stabilită în sarcina pârâtului de a înainta dosarul în termen de 60 de zile de la emiterea dispoziției către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării și acordării titlurilor de despăgubire, s-a solicitat a se avea în vedere dispozițiile art. 16 alin. (2 1 ) din O.U.G.

nr. 81/2007 ce modifică Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care prevăd că „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.” În consecință, s-a susținut că instanța de judecată nu poate obliga instituția recurentă la înaintarea directă a dispoziție primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr. 215/2001, legea administrației publice locale.

Prin Decizia civilă nr. 32A din 03 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul declarat de pârâtă, instanța reținând că, deși avea obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea actelor doveditoare, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apelanta nu a emis o decizie motivată, mai bine de 8 ani de la înregistrarea notificării, situație în care reclamantul a formulat prezenta acțiune, iar instanța de judecată, dând eficiență dispozițiilor Deciziei nr. XX/2007 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în mod corect a soluționat pricina pe fond.

S-a reținut ca fiind neîntemeiată și cea de a doua critică adusă hotărârii apelate, întrucât intimatul reclamant a depus actele doveditoare de care înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii odată cu notificarea și prin anexat cererii înregistrate la data de 17 februarie 2003, ulterior conformându-se solicitării Prefecturii Municipiului București de a mai depune și alte acte, la data de 4 octombrie 2005 și 7 mai 2009. S-a apreciat ca fiind nefondat și ultimul motiv de apel, întrucât unitatea deținătoarea avea obligația de a înainta dosarul notificării în termen de 60 de zile după soluționare Comisiei Centrale, în conformitate cu prevederile imperative ale art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Nu se poate reține apărarea în sensul că, după emiterea dispoziției este necesar avizul de legalitate al Prefecturii, întrucât dispoziția se emite în baza prezentei hotărâri judecătorești, care nu poate fi cenzurată de către prefect. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta Primăria municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că, în mod greșit, instanța de judecată a aplicat dispozițiile art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Instanța a încălcat, de asemenea, dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului solicitat se stabilește de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, motiv pentru care notificările se vor înainta acestei instituții, pe bază de proces-verbal, numai dacă sunt însoțite de ordinul prefectului.

Recurenta a mai susținut că înscrisurile avute în vedere de către instanța de judecată nu reprezintă acte doveditoare în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece acest caracter este recunoscut numai în măsura în care actele se întregesc cu înscrisurile originare doveditoare ale dreptului de proprietate, care, în speță, nu au fost depuse în dosarul administrativ, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 din lege. Cu privire la modul de soluționare a notificării, recurenta a arătat că reclamantul avea obligația de a face dovada proprietății. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate fi primită, deoarece nu vizează nelegalitatea deciziei de respingere a apelului ca nefondat, ci însăși hotărârea primei instanțe, prin care s-a dispus obligarea unității deținătoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Oricum, nu se poate reține apărarea recurentei în sensul că după emiterea dispoziției este necesar avizul de legalitate al Prefecturii, întrucât dispoziția se va emite în baza unei hotărâri judecătorești, care nu poate fi cenzurată de către prefect, aspect corect reținut de instanța de apel.

În condițiile în care pârâta a formulat susțineri similare prin motivele de apel, cărora li s-a răspuns în mod adecvat prin decizia recurată în cauză, criticile de nelegalitate a acesteia din urmă ar fi trebuit să se refere la modul în care instanța de apel a înțeles să dezlege problema de drept ce i-a fost supusă spre soluționare, respectiv posibilitatea soluționării notificării de către instanța însăși. Or, motivele de recurs nu conțin nicio referire la considerentele deciziei de apel, respectiv la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

În consecință, susținerile prin care sunt reluate argumentele din motivarea apelului, în absența vreunei referiri la considerentele deciziei de apel, prin care acele susțineri au fost analizate, nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate și urmează a fi respinse, fără a fi evaluate de către această instanță sub aspectul temeiniciei lor. Trimiterea pe care recurenta o face la prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 nu este de natură să schimbe această concluzie, deoarece nu este concludentă pentru evaluarea posibilității soluționării notificării de către instanța de judecată, urmare a refuzului nejustificat al unității deținătoare de soluționare a notificării în termenul legal și, de altfel, recurenta nici nu a integrat o asemenea referire într-un raționament juridic prin care să demonstreze neviabilitatea argumentării instanței de apel.

Dispozițiile art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 interesează exclusiv competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor la care reclamantul este îndreptățit, în sensul că, potrivit legii, aceasta revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Atât prima instanță, cât și instanța de apel au respectat în cauză aceste dispoziții legale, cât timp au procedat la soluționarea notificării, recunoscând generic dreptul la despăgubiri, fără a stabili cuantumul acestora. Pentru determinarea sumelor de bani pe care reclamanții urmează a le încasa (fie în numerar, fie sub formă de acțiuni la Fondul “Proprietatea”, potrivit legii în vigoare în acest moment), se va derula procedura prevăzută tocmai de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea de către unitatea deținătoare a deciziei cu propunere de despăgubiri, în conformitate cu dispozițiile din cauză ale tribunalului.

Pentru considerente similare celor deja expuse, urmează a fi înlăturat și motivul de recurs privind lipsa caracterului doveditor al dreptului de proprietate în privința înscrisurilor depuse de către reclamant în susținerea notificării, constatându-se că instanța de apel a răspuns acestor susțineri regăsite în motivarea căii ordinare de atac, fără ca, prin cererea de recurs, să se facă vreo referire la considerentele deciziei de apel pe acest aspect. De altfel, chiar dacă acest motiv ar fi reprezentat o critică de nelegalitate la adresa deciziei de apel, se reține că, întocmai ca în cadrul apelului, susținerile pârâtei sunt formulate generic, fără a se arăta în concret înscrisurile pretins lipsite de caracter doveditor.

Deși din conținutul acestor susțineri, insuficient conturate, ar rezulta că reclamantul nu ar fi înfățișat însuși actul translativ sau constitutiv al dreptului de proprietate, se constată că la dosar se regăsește însuși titlul de proprietate asupra imobilului, respectiv Contractul de construire nr. 1664 din 27 martie 1969 încheiat cu Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personală, prin care reclamantul și soția sa au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001. Pe temeiul acestui înscris, prima instanță a apreciat că reclamantul a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, fără ca recurenta să indice înscrisul sau înscrisurile lipsite de putere doveditoare din această perspectivă.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva Deciziei civile nr. 32A din 03 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.