ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4312/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin dispoziția din 13 martie 2006, Primarul General al Municipiului București a respins cererea de restituire în natură a imobilului din București, formulată de K.C. și C.K., cu motivarea că terenul aferent construcției a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 iar ½ din imobil a fost preluat cu plată în baza Decretului nr. 223/1974. S-a dispus totodată acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ din imobilul în legătură cu care s-au formulat notificările, ce nu a fost înstrăinată în condițiile Legii nr. 112/1995. La 16 aprilie 2007 K.C.

a contestat această dispoziție solicitând instanței - în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General - să dispună restituirea în natură a cotei de ½ din imobil, ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996. Învestit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1414 din 5 noiembrie 2007 a respins contestația reținând în esență că imobilul în litigiu a fost dobândit de către cei doi notificatori în perioada căsătoriei, conform contractului de vânzare-cumpărare din 14 noiembrie 1997 și a fost trecut ulterior în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 ca urmare a plecării din țară a soților K. și stabilirii lor în Germania.

În aplicarea prevederilor acestui act normativ, se mai arată, au fost emise de către fostul Consiliu Popular al Municipiului București deciziile nr. 1437/1980, prin care s-a preluat fără plată cota de ½ de la fostul proprietar K.C. și nr. 291/1980 prin care s-a preluat cu plată cota de ½ din imobil, de la fosta proprietară C.K. Ca atare, reține prima instanță în privința acestei cote nu se poate susține că preluarea a avut un caracter abuziv. Cât privește cota de ½ din construcție, înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 către numita I.P., conform contractului de vânzare-cumpărare, măsura adoptată în acest sens concordă cu prevederile art. 20 al Legii nr. 10/2001, republicată, prin care se statuează că nu pot fi restituite în natură acele spații care au fost vândute, cu respectarea legii.

Apelul declarat de reclamantul K.C. împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care prin decizia nr. 214/A din 25 septembrie 2008 a schimbat în tot sentința în sensul că a admis contestația și a anulat în parte dispoziția, în sensul acordării către persoanele îndreptățite K.C. și C.K., de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul situat în București. A menținut celelalte dispoziții din actul contestat. S-a reținut în esență că avându-se în vedere faptul că legiuitorul nu operează vreo distincție în raport cu modul de preluare al imobilului de către stat, nu există o justificare legală pentru excluderea persoanelor îndreptățite de la măsuri reparatorii în considerarea preluării unei părți din imobil cu titlu valabil.

Prin decizia nr. 5827 din 20 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul pârâtului Municipiul București prin Primar General și casând decizia dată în apel, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță reținând că instanțele nu au stabilit elementele necesare identificării imobilului, a situației juridice anterioare și prezente precum și actele doveditoare care le conferă celor în cauză, calitatea de persoane îndreptățite. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 164/A din 26 mai 2011, a respins apelul declarat de contestator împotriva sentinței nr. 1414 din 5 noiembrie 2007 dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de trimitere a reținut că, în temeiul prevederilor art. 315 C. proc. civ., trebuie făcută o nouă analiză cu privire la aspectul dacă au fost sau nu depuse suficiente înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului a cărui restituire se solicită. Din cercetarea înscrisurilor depuse în cauză s-a reținut că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate dobândit anterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 noiembrie 1977 autentificat de Notariatul de Stat al sectorului 3 București, drept care a fost preluat de stat în două etape, în cotă de câte ½, de la fiecare din cei doi coproprietari. S-a făcut deasemenea dovada identității de persoană, față de diferitele „grafii” ale numelui celor doi notificatori, reținându-se că K.C.

și C.K. sunt aceleași persoane cu C.C. și C.Ca. Ca atare, s-a concluzionat că reclamantul a respectat prevederile art. 22 coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, dovedind calitatea de persoană îndreptățită la restituire și identitatea imobilului a cărui restituire se solicită. Instanța de control judiciar a constatat însă, o oarecare inadvertență în cuprinsul dispoziției atacate, referitoare la motivarea celor două măsuri dispuse (respingerea restituirii în natură și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru ½ din imobil), dar dincolo de acest aspect, s-a reținut justețea măsurilor dispuse, față de raportul de fundamentare a dispoziției atacate, din care reiese că s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru ½ din construcția deținută de K.C., avându-se în vedere vânzarea imobilului și respingerea notificării formulată de C.K., motivat de împrejurarea că imobilul (cota de ½ a acesteia) a fost preluat cu plată.

În ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură, Curtea a constatat că, prin chiar decizia de casare s-a reținut că, de fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 a fost vândut întregul imobil, iar nu numai o cotă de ½, cum din eroare s-a reținut prin dispoziția atacată (aspect care rezultă cu evidență din studierea compunerii imobilului vândut). Așa fiind, în mod corect a reținut unitatea deținătoare că este imposibilă restituirea în natură pentru întregul imobil, ca urmare a vânzării acestuia, nemaiaflându-se la dispoziția unității notificate pentru a se putea admite cererea de restituire în natură. Cât privește acordarea de măsuri reparatorii numai pentru cota de ½ din imobil, din cuprinsul dispoziției atacate reiese că soluția se impune în considerarea faptului că ½ din imobil a fost preluat cu plată în baza Decretului nr. 223/1974 de la fosta soție a reclamantului.

Practic, s-au acordat măsuri reparatorii în considerarea părții de ½ preluate fără plată de la reclamant, fiind respinsă indirect notificarea numitei C.K. de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de 1 / 2 preluată cu plată de la aceasta. Or, numai reclamantul a formulat contestație împotriva dispoziției, neputându-se reține că o asemenea contestație poate profita și fostei sale soții, care era titulara unui drept propriu de a o ataca, cu atât mai mult cu cât partea respinsă de la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, era cea preluată de la aceasta. Se mai reține, ca un argument puternic în favoarea acestei soluții, și faptul că cei doi foști soți au formulat cereri de restituire, prin notificări separate, care au fost soluționate prin aceeași dispoziție din rațiuni practice; fiind însă și preluări separate, unitatea deținătoare a analizat separat cele două notificări.

Ca urmare, conchide instanța de apel, numai numita C.K. putea ataca dispoziția sub aspectul respingerii notificării sale, pentru neacordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ preluată de la aceasta, nu și reclamantul, care a obținut ceea ce a solicitat, conform actelor de proprietate depuse, în raport de cota de ½ preluată de la acesta. În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamantul K.C. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - preluarea unui imobil în temeiul Decretului nr. 223/1974, este una abuzivă indiferent de motivele pentru care bunul a trecut în proprietatea statului, principiul egalității în drepturi a tuturor persoanelor deposedate impunând acordarea acelorași măsuri reparatorii.

- în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, tot fără a deosebi în funcție de modalitatea preluării bunului (cu sau fără plată). - greșit s-a apreciat că pentru cota de ½ din imobil, preluat cu plată în baza Decretului nr. 223/1974 nu se cuvin măsuri reparatorii, în condițiile în care despăgubirea oferită la data preluării a fost una neadecvată, inferioară valorii reale a bunului. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed. Este de necontestat că notificatorii K.C. și C.K. au fost proprietarii imobilului situat în București - construcție compusă din trei camere și dependinte - pe care l-au dobândit prin cumpărare în timpul căsătoriei, în baza contractului autentificat din 14 noiembrie 1977. Cât privește suprafața de 762 m.p.

pe care se găsește construcția, aceasta a urmat regimul juridic prevăzut de art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974. Ulterior, prin deciziile nr. 1437 din 30 septembrie 1980 și nr. 291 din 10 martie 1981 întregul imobil a fost preluat în proprietatea statului, în aplicarea Decretului nr. 223/1974, din care cota de ½ aparținând C.K., cu plată. Cu referire la această cotă, în legătură cu care în decizia de preluare se menționează dreptul fostului proprietar la plata despăgubirilor, în mod greșit au reținut instanțele că preluarea nefiind abuzivă, nu pot fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, excluderea de la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ a persoanelor ale căror imobile au fost preluate chiar și cu plată, în baza Decretului nr. 223/1974, urmare plecării definitive din țară, încalcă atât dispozițiile legii cadru - care statuează asupra obligației de restituire a imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării - cât și pe cele ale legii fundamentale care consacră ierarhia actelor normative și garantează proprietatea privată.

De altfel, în chiar contextul legislativ al momentului, este greșit a se aprecia că preluarea s-a făcut „cu titlu valabil” în condițiile în care, deși Constituția de la 1965, în art. 36, ocrotea proprietatea privată, proprietarii au fost obligați să-și înstrăineze construcțiile, pe un temei - schimbarea domiciliului - care nu putea constitui un factor de discriminare între cetățenii români, iar dobânditorul nu putea fi decât statul care, nu a putut justifica un interes public ce ar fi permis un asemenea transfer forțat de proprietate. În acest context, actul administrativ de preluare nu poate fi interpretat decât ca o manifestare unilaterală de voință a Statului Român, iar Decretul nr. 223/1974 - în baza căruia s-a emis acest act - contravenea dispozițiilor constituționale și art. 481 C. civ., conform căruia nimeni nu poate fi silit a-și ceda proprietatea decât pentru cauză de utilitate publică și numai cu plata unei echitabile și prealabile despăgubiri.

Or, consecința pe care legiuitorul însuși a determinat-o prin desemnarea unor categorii distincte de imobile, ca fiind preluate cu sau fără titlu valabil, dar în egală măsură abuziv, este aceea a instituirii unui regim reparatoriu unic pentru toate imobilele preluate prin acte de dispoziție ale organelor puterii sau administrației de stat, astfel cum rezultă fără echivoc din conținutul dispozițiilor art. 2 al Legii nr. 10/2001. Ca atare, nu poate fi invocată vreo justificare legală pentru excluderea persoanelor îndreptățite de la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, în considerarea preluării unei părți din imobil (½), cu titlu valabil.

Cum, pe parcursul soluționării litigiului, s-a stabilit corect că niciuna din cotele părți ale imobilului nu poate fi restituită în natură întrucât nemișcătorul, în întregul său, a făcut obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 (încheiat de SC F.2 SA, în baza Legii nr. 112/1995, cu numita I.P.) instanțele ar fi trebuit să constate că cei doi notificatori erau îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru întregul imobil, iar nu numai pentru cota de ½ preluată fără plată. Sunt lipsite de relevanță, sub aspectul celor mai sus expuse, faptul că mandatara celor doi soți, C.A., a înțeles să formuleze, în baza celor două procuri eliberate în favoarea sa, două notificări, câte una pentru fiecare din cei doi foști soți, ori acela că numai unul dintre coproprietari a înțeles să conteste dispoziția administrativă.

Or, față de manifestarea de voință lipsită de echivoc a ambilor coproprietari de a li se recunoaște dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de către stat, drept infirmat în procedura administrativă pentru cota de ½ din imobil, formularea contestației împotriva dispoziției emisă de entitatea învestită cu soluționarea notificărilor, apare ca un act de administrare ce implică acordul tacit dat coproprietarului care a atacat actul, efectele producându-se neîndoielnic, în beneficiul amândurora. De altfel, chiar dacă s-a făcut dovada desfacerii căsătoriei soților K., (prin hotărârea pronunțată la 23 iunie 1993 de Tribunalul de primă instanță W. - Germania) nu s-a probat că foștii soți ar fi procedat și la partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, situație în care coproprietatea prin devălmășie, se prezumă.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința modificării deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamant împotriva sentinței care, va fi schimbată în tot în sensul admiterii contestației și anulării în parte a dispoziției din 13 martie 2006, emisă de Primarul General al Municipiului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de contestatorul K.C. împotriva deciziei nr. 164/A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 1414 din 05 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a-III-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că admite contestația și anulează în parte, dispoziția din 13 martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București. Stabilește dreptul persoanelor îndreptățite K.C. și C.K. la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil, situat în București. Constată aplicațiunea dispozițiilor art. 11, alin. (7) din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul că valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent urmează a se stabili prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate, pentru cota de ½ din imobil.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.