ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4312/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4312/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 1993)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin dispoziția din 13 martie 2006, Primarul General al Municipiului

București a respins cererea de restituire în natură a imobilului din București,

formulată de K.C. și C.K., cu motivarea că terenul aferent construcției a

trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr.

58/1974 iar ½ din imobil a fost preluat cu plată în baza Decretului nr.

223/1974.

S-a dispus totodată acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ din imobilul în

legătură cu care s-au formulat notificările, ce nu a fost înstrăinată în

condițiile Legii nr. 112/1995.

La 16 aprilie 2007 K.C. a contestat

această dispoziție solicitând instanței - în contradictoriu cu Municipiul

București prin Primar General - să dispună restituirea în natură a cotei de

½ din imobil, ce nu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din

20 septembrie 1996.

Învestit în primă instanță, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1414 din 5 noiembrie 2007 a

respins contestația reținând în esență că imobilul în litigiu a fost dobândit de

către cei doi notificatori în perioada căsătoriei, conform contractului de vânzare-cumpărare

din 14 noiembrie 1997 și a fost trecut ulterior în proprietatea statului în temeiul

Decretului nr. 223/1974 ca urmare a plecării din țară a soților K. și stabilirii

lor în Germania.

În aplicarea prevederilor acestui act

normativ, se mai arată, au fost emise de către fostul Consiliu Popular al Municipiului

București deciziile nr. 1437/1980, prin care s-a preluat fără plată cota de ½

de la fostul proprietar K.C. și nr. 291/1980 prin care s-a preluat cu plată cota

de ½ din imobil, de la fosta proprietară C.K.

Ca atare, reține prima instanță în privința

acestei cote nu se poate susține că preluarea a avut un caracter abuziv.

Cât privește cota de ½ din construcție,

înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 către numita I.P., conform contractului de

vânzare-cumpărare, măsura adoptată în acest sens concordă cu prevederile art. 20

al Legii nr. 10/2001, republicată, prin care se statuează că nu pot fi restituite

în natură acele spații care au fost vândute, cu respectarea legii.

Apelul declarat de reclamantul K.C. împotriva

acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care prin decizia nr. 214/A din

25 septembrie 2008 a schimbat în tot sentința în sensul că a admis contestația și

a anulat în parte dispoziția, în sensul acordării către persoanele îndreptățite

K.C. și C.K., de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul situat

în București.

A menținut celelalte dispoziții din actul

contestat.

S-a reținut în esență că avându-se în

vedere faptul că legiuitorul nu operează vreo distincție în raport cu modul de preluare

al imobilului de către stat, nu există o justificare legală pentru excluderea persoanelor

îndreptățite de la măsuri reparatorii în considerarea preluării unei părți din imobil

cu titlu valabil.

Prin decizia nr. 5827 din 20 mai 2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis recursul pârâtului Municipiul București prin Primar General și casând decizia

dată în apel, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță reținând că instanțele

nu au stabilit elementele necesare identificării imobilului, a situației juridice

anterioare și prezente precum și actele doveditoare care le conferă celor în cauză,

calitatea de persoane îndreptățite.

În rejudecare, Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia

nr. 164/A din 26 mai 2011, a respins apelul declarat de contestator împotriva sentinței

nr. 1414 din 5 noiembrie 2007 dată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de trimitere a reținut că, în temeiul prevederilor art. 315 C. proc. civ., trebuie

făcută o nouă analiză cu privire la aspectul dacă au fost sau nu depuse suficiente

înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului

a cărui restituire se solicită.

Din cercetarea înscrisurilor depuse în

cauză s-a reținut că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate dobândit

anterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 noiembrie 1977 autentificat

de Notariatul de Stat al sectorului 3 București, drept care a fost preluat de stat

în două etape, în cotă de câte ½, de la fiecare din cei doi coproprietari.

S-a făcut deasemenea dovada identității

de persoană, față de diferitele „grafii” ale numelui celor doi notificatori, reținându-se

că K.C. și C.K. sunt aceleași persoane cu C.C. și C.Ca.

Ca atare, s-a concluzionat că reclamantul

a respectat prevederile art. 22 coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001, dovedind calitatea de persoană îndreptățită la restituire și identitatea

imobilului a cărui restituire se solicită.

Instanța de control judiciar a constatat

însă, o oarecare inadvertență în cuprinsul dispoziției atacate, referitoare la motivarea

celor două măsuri dispuse (respingerea restituirii în natură și acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru ½ din imobil), dar dincolo de acest aspect,

s-a reținut justețea măsurilor dispuse, față de raportul de fundamentare a dispoziției

atacate, din care reiese că s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru ½ din construcția deținută de K.C., avându-se în vedere vânzarea imobilului

și respingerea notificării formulată de C.K., motivat de împrejurarea că imobilul

(cota de ½ a acesteia) a fost preluat cu plată.

În ceea ce privește posibilitatea restituirii

în natură, Curtea a constatat că, prin chiar decizia de casare s-a reținut că, de

fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 a fost vândut

întregul imobil, iar nu numai o cotă de ½, cum din eroare s-a reținut prin

dispoziția atacată (aspect care rezultă cu evidență din studierea compunerii imobilului

vândut). Așa fiind, în mod corect a reținut unitatea deținătoare că este imposibilă

restituirea în natură pentru întregul imobil, ca urmare a vânzării acestuia, nemaiaflându-se

la dispoziția unității notificate pentru a se putea admite cererea de restituire

în natură.

Cât privește acordarea de măsuri reparatorii

numai pentru cota de ½ din imobil, din cuprinsul dispoziției atacate reiese

că soluția se impune în considerarea faptului că ½ din imobil a fost preluat

cu plată în baza Decretului nr. 223/1974 de la fosta soție a reclamantului. Practic,

s-au acordat măsuri reparatorii în considerarea părții de ½ preluate fără

plată de la reclamant, fiind respinsă indirect notificarea numitei C.K. de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de

1

/

2

preluată cu plată de la aceasta.

Or, numai reclamantul a formulat contestație

împotriva dispoziției, neputându-se reține că o asemenea contestație poate profita

și fostei sale soții, care era titulara unui drept propriu de a o ataca, cu atât

mai mult cu cât partea respinsă de la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,

era cea preluată de la aceasta.

Se mai reține, ca un argument puternic

în favoarea acestei soluții, și faptul că cei doi foști soți au formulat cereri

de restituire, prin notificări separate, care au fost soluționate prin aceeași dispoziție

din rațiuni practice; fiind însă și preluări separate, unitatea deținătoare a analizat

separat cele două notificări.

Ca urmare, conchide instanța de apel,

numai numita C.K. putea ataca dispoziția sub aspectul respingerii notificării sale,

pentru neacordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de ½

preluată de la aceasta, nu și reclamantul, care a obținut ceea ce a solicitat, conform

actelor de proprietate depuse, în raport de cota de ½ preluată de la acesta.

În cauză, a declarat recurs în termen

legal reclamantul K.C. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- preluarea unui imobil în temeiul Decretului

nr. 223/1974, este una abuzivă indiferent de motivele pentru care bunul a trecut

în proprietatea statului, principiul egalității în drepturi a tuturor persoanelor

deposedate impunând acordarea acelorași măsuri reparatorii.

- în situația în care restituirea în

natură nu este posibilă, se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,

tot fără a deosebi în funcție de modalitatea preluării bunului (cu sau fără plată).

- greșit s-a apreciat că pentru cota

de ½ din imobil, preluat cu plată în baza Decretului nr. 223/1974 nu se cuvin

măsuri reparatorii, în condițiile în care despăgubirea oferită la data preluării

a fost una neadecvată, inferioară valorii reale a bunului.

Recursul se privește ca fondat, urmând

a fi admis în considerarea argumentelor ce succed.

Este de necontestat că notificatorii

K.C. și C.K. au fost proprietarii imobilului situat în București - construcție compusă

din trei camere și dependinte - pe care l-au dobândit prin cumpărare în timpul căsătoriei,

în baza contractului autentificat din 14 noiembrie 1977.

Cât privește suprafața de 762 m.p. pe

care se găsește construcția, aceasta a urmat regimul juridic prevăzut de art. 30

alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Ulterior, prin deciziile nr. 1437 din

30 septembrie 1980 și nr. 291 din 10 martie 1981 întregul imobil a fost preluat

în proprietatea statului, în aplicarea Decretului nr. 223/1974, din care cota de

½ aparținând C.K., cu plată.

Cu referire la această cotă, în legătură

cu care în decizia de preluare se menționează dreptul fostului proprietar la plata

despăgubirilor, în mod greșit au reținut instanțele că preluarea nefiind abuzivă,

nu pot fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, excluderea de la beneficiul măsurilor

reparatorii prevăzute de acest act normativ a persoanelor ale căror imobile au fost

preluate chiar și cu plată, în baza Decretului nr. 223/1974, urmare plecării definitive

din țară, încalcă atât dispozițiile legii cadru - care statuează asupra obligației

de restituire a imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la data preluării - cât și pe cele ale legii fundamentale care

consacră ierarhia actelor normative și garantează proprietatea privată.

De altfel, în chiar contextul legislativ

al momentului, este greșit a se aprecia că preluarea s-a făcut „cu titlu valabil”

în condițiile în care, deși Constituția de la 1965, în art. 36, ocrotea proprietatea

privată, proprietarii au fost obligați să-și înstrăineze construcțiile, pe un temei

- schimbarea domiciliului - care nu putea constitui un factor de discriminare între

cetățenii români, iar dobânditorul nu putea fi decât statul care, nu a putut justifica

un interes public ce ar fi permis un asemenea transfer forțat de proprietate.

În acest context, actul administrativ

de preluare nu poate fi interpretat decât ca o manifestare unilaterală de voință

a Statului Român, iar Decretul nr. 223/1974 - în baza căruia s-a emis acest act

- contravenea dispozițiilor constituționale și art. 481 C. civ., conform căruia

nimeni nu poate fi silit a-și ceda proprietatea decât pentru cauză de utilitate

publică și numai cu plata unei echitabile și prealabile despăgubiri.

Or, consecința pe care legiuitorul însuși

a determinat-o prin desemnarea unor categorii distincte de imobile, ca fiind preluate

cu sau fără titlu valabil, dar în egală măsură abuziv, este aceea a instituirii

unui regim reparatoriu unic pentru toate imobilele preluate prin acte de dispoziție

ale organelor puterii sau administrației de stat, astfel cum rezultă fără echivoc

din conținutul dispozițiilor art. 2 al Legii nr. 10/2001.

Ca atare, nu poate fi invocată vreo justificare

legală pentru excluderea persoanelor îndreptățite de la beneficiul măsurilor reparatorii

prevăzute de legea specială, în considerarea preluării unei părți din imobil (½),

cu titlu valabil.

Cum, pe parcursul soluționării litigiului,

s-a stabilit corect că niciuna din cotele părți ale imobilului nu poate fi restituită

în natură întrucât nemișcătorul, în întregul său, a făcut obiect al contractului

de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 (încheiat de SC F.2 SA, în baza Legii

nr. 112/1995, cu numita I.P.) instanțele ar fi trebuit să constate că cei doi notificatori

erau îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor,

pentru întregul imobil, iar nu numai pentru cota de ½ preluată fără plată.

Sunt lipsite de relevanță, sub aspectul

celor mai sus expuse, faptul că mandatara celor doi soți, C.A., a înțeles să formuleze,

în baza celor două procuri eliberate în favoarea sa, două notificări, câte una pentru

fiecare din cei doi foști soți, ori acela că numai unul dintre coproprietari a înțeles

să conteste dispoziția administrativă.

Or, față de manifestarea de voință lipsită

de echivoc a ambilor coproprietari de a li se recunoaște dreptul la acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv de către stat, drept

infirmat în procedura administrativă pentru cota de ½ din imobil, formularea

contestației împotriva dispoziției emisă de entitatea învestită cu soluționarea

notificărilor, apare ca un act de administrare ce implică acordul tacit dat coproprietarului

care a atacat actul, efectele producându-se neîndoielnic, în beneficiul amândurora.

De altfel, chiar dacă s-a făcut dovada

desfacerii căsătoriei soților K., (prin hotărârea pronunțată la 23 iunie 1993 de

Tribunalul de primă instanță W. - Germania) nu s-a probat că foștii soți ar fi procedat

și la partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, situație în care coproprietatea

prin devălmășie, se prezumă.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul

urmează a se admite, cu consecința modificării deciziei atacate în sensul admiterii

apelului declarat de reclamant împotriva sentinței care, va fi schimbată în tot

în sensul admiterii contestației și anulării în parte a dispoziției din 13 martie

2006, emisă de Primarul General al Municipiului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de contestatorul

K.C. împotriva deciziei nr. 164/A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică decizia atacată, în sensul că

admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 1414 din 05 noiembrie

2007 a Tribunalului București, secția a-III-a civilă, pe care o schimbă în parte,

în sensul că admite contestația și anulează în parte, dispoziția din 13 martie 2006

emisă de Primarul General al Municipiului București.

Stabilește dreptul persoanelor îndreptățite

K.C. și C.K. la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru întregul

imobil, situat în București.

Constată aplicațiunea dispozițiilor

art. 11, alin. (7) din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul că valoarea măsurilor

reparatorii prin echivalent urmează a se stabili prin scăderea valorii actualizate

a despăgubirilor încasate, pentru cota de ½ din imobil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.