ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8725/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8725/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1606 din 10 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active; a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanții D.A.D. și D.T.M. în contradictoriu cu

pârâta D.N.; a fost obligată pârâta să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 5, astfel

cum a fost individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 40484/1996, pârâta

fiind obligată către reclamanți la plata sumei de 1.500 Euro, echivalent în lei

la data plății la cursul Băncii Naționale a României, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că, astfel cum

rezultă din contractul de donație autentificat sub nr. 988 din 8 februarie 1978,

numitul I.G. a donat lui D.E. apartamentul de la etajul 1 al imobilului din

București, sector 6 la acea dată.

Donatorul a

dobândit imobilul de la adresa indicată mai sus prin moștenire, conform

testamentului autentificat nr. 4950/1975 de la defuncta S.T., așa cum rezultă

din certificatul de moștenitor nr. 892/1977.

Prin decizia

nr. 1044 din 2 iunie 1982 emisă de fostul Consiliul Popular al Municipiului

București, în baza Decretului nr. 223/1974 imobilul a fost preluat de către

stat cu plată de la fostul proprietar D.E.

Potrivit

certificatului de căsătorie eliberat la 10 septembrie 1982, s-a reținut că

reclamantul D.T.M.I. este soțul donatarei D.E., căsătoria lor fiind încheiată

la 2 august 1962 în București.

Reclamantul D.D.A.

este fiul lui D.T.M.I. și D.E.

Tribunalul a

constatat că D.E., născută la 25 iulie 1947 a decedat la 26 septembrie 1990 și

ca urmare a decesului ei a fost eliberat certificatul de calitate de moștenitor

la 25 februarie 2008 de către notarul M.P. din Canada.

Decesul lui D.E.

a fost atestat de către Spitalul General Evreiesc, conform certificatului prin

care s-a confirmat ca dată a decesului 26 aprilie 1990.

Tribunalul a

apreciat că reclamanții și-au dovedit calitatea procesuală activă.

Pârâta a considerat

că pentru a se putea dovedi calitatea procesuală activă în cauză era necesar ca

succesiunea defunctei D.E. să fie dezbătură pe teritoriul României, cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 36/1995, fiind invocate dispozițiile art. 66-67

din Legea nr. 105/1992.

Tribunalul a

apreciat că dispozițiile acestor articole nu sunt incidente în cauză, chiar

dacă D.E. a decedat în Canada, întrucât ele vizează raporturile de drept

internațional privat în ceea ce privește moștenirea; or, în cauză nu a fost

supusă judecății o cerere de dezbatere succesorală, ci o acțiune în revendicare

pe calea dreptului comun, situație în care se au în vedere numai probele

admisibile pentru dovedirea calității procesuale active.

Pe fondul

cauzei, tribunalul a constatat că pârâta D.N. a dobândit imobilul în litigiu în

baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 40484/1996, încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, prin mandatar SC C. SA de la Primăria Municipiului București.

Din analiza

cuprinsului contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a reținut că locuința

a fost vândută pârâtei la cererea sa, fiind deținută anterior în baza

contractului de închiriere nr. 1374 din 31 octombrie 1995.

Reclamanții

au solicitat instanței să procedeze la compararea drepturilor autorilor de la

care provin titlurile de proprietate ale părților, având în vedere că, atât

reclamanții, cât și pârâta pretind că sunt titularii dreptului de proprietate,

fiecare invocând înscrisuri ca titluri ale proprietății lor ce emană de la

autori diferiți.

În plus,

tribunalul a reținut că buna-credință a subdobânditoarei pârâte nu constituie

prin ea însăși un mod de dobândire originar a unui drept real imobiliar ca să constituie

o probă certă și preferabilă dreptului de proprietate.

Pârâta a

susținut că reclamanții beneficiază numai de disp. art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât în art. 2 din aceeași lege în

exemplificarea termenului „imobile preluate abuziv” nu a fost inclus și

Decretul nr. 223/1974.

Tribunalul a

apreciat că această apărare a pârâtei nu este relevantă în cauză, întrucât

acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) și nu pe

dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Mai mult decât atât, chiar dacă

Decretul nr. 223/1974 nu a fost nominalizat în mod expres prin lege, cu

siguranță și acest act normativ este un act de preluare abuzivă, putând fi

inclus în categoria conținută de art. 2 lit. i) din lege, înțelegându-se prin

imobile preluate în mod abuziv, orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau

fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și

cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale

ale puterii sau ale administrației de stat.

Pârâta a

invocat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

titlul acesteia provenind de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi

preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar, pentru că, prin

ipoteză, trecerea bunului în posesia statului a fost abuzivă.

Prin urmare,

tribunalul a apreciat că în cauză trebuie să se dea câștig de cauză titlului de

proprietate al reclamanților, care au dobândit imobilul prin moștenire legală

de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâta l-a dobândit de la Statul Român, care nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun.

Tribunalul

nu a putut reține apărarea pârâtei potrivit căreia admiterea acțiunii în

revendicare ar echivala cu o îmbogățire fără just temei, întrucât autoarea

reclamanților a fost despăgubită pentru locuința predată statului, deoarece

, pe de o parte,

în prezenta cauză nu s-a făcut dovada încasării despăgubirilor

de către autoarea reclamanților, iar în cazul în care aceste despăgubiri ar fi

fost achitate fostei proprietare, D.E., aceasta le putea restitui, dat fiind că,

prin acțiunea formulată reclamanții au urmărit un remediu juridic, respectiv

recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului de care autoarea lor a

fost deposedată abuziv și obținerea chiar a bunului în natură.

Tribunalul a

reținut că prin acțiunea formulată nu se aduce atingere dreptului de

proprietate al pârâtei ori securității raporturilor juridice, întrucât dreptul

de proprietate al imobilului în litigiu nu s-a consolidat în favoarea pârâtei,

atât timp cât reclamanții au exercitat căile legale în vederea obținerii

măsurilor reparatorii, formulând notificare în baza Legii nr. 10/2001,

notificare la care nu au primit răspuns nici până la momentul soluționării

acțiunii.

Prin apelul

promovat împotriva hotărârii instanței de fond s-a solicitat în principal

admiterea lui, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, cauza să fie trimisă

spre rejudecare primei instanțe.

În

subsidiar, s-a cerut admiterea apelului, modificarea hotărârii, iar pe fond să

se admită excepțiile invocate, respectiv a lipsei calității procesual active a

reclamanților sau cea a inadmisibilității și să se respingă acțiunea, iar în

măsura în care se va reține că aceste aspecte nu sunt întemeiate, pe fond să

fie respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

prin decizia civilă nr. 167A din 16 martie 2009 a admis apelul pârâtei D.N.

împotriva sentinței civile nr. 1606 din 10 noiembrie 2008 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a

respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, a înlăturat obligația pârâtei

privind plata cheltuielilor de judecată și a obligat intimații-reclamanți la

plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată avansate la fond și în apel.

Instanța de

apel a reținut în esență următoarele:

Cu privire

la primul motiv de apel s-a avut în vedere că potrivit art. 105 C. proc. civ.,

actele de procedură îndeplinite de o instanță necompetentă sunt nule,

încheierea din 5 februarie 2008 prin care Judecătoria sectorului 5 București a

respins excepția nulității este lipsită de efecte juridice în temeiul acestei sancțiuni

procedurale, astfel că tribunalul ar fi trebuit să se pronunțe distinct asupra

acestui mijloc de apărare.

Pe de altă

parte, s-a avut în vedere că această situație nu poate constitui temei pentru

trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind întrunită niciuna dintre ipotezele

prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că prima instanță a

soluționat procesul intrând în cercetarea fondului, iar părțile au fost legal

citate.

Analizând

aspectul invocat de pârâtă cu privire la care prima instanță a omis să se

pronunțe, instanța a constatat că în realitate el nu constituie o excepție, ci

efectul spre care tinde, și anume reprezintă o modalitate de respingere a

cererii, în situația în care temeiul de drept invocat nu este aplicabil

situației de fapt pretinse de către reclamanți, astfel că mijlocul de apărare

formulat de către pârâtă privind raportul care există între norma generală și norma

specială în materia revendicării imobiliare, se încadrează tot în categoria

apărărilor de fond.

S-a mai

reținut ca întemeiat și motivul de apel privind greșita soluționare a excepției

lipsei calității procesuale active.

Instanța a

apreciat că trebuie făcută distincția între chestiunea competenței

jurisdicționale în materie de drept internațional privat și cea a determinării

legii aplicabile. Numai dacă este vorba despre o cerere cu care este investită

o autoritate jurisdicțională română prezintă relevanță normele pentru

determinarea legii aplicabile unui raport de drept internațional privat

instituit de Legea nr. 105/1992, întrucât autoritățile străine în mod firesc soluționează

cauzele deduse judecății în fața acestora potrivit dreptului lor național,

inclusiv în ceea ce privește normele conflictuale. În acest din urmă caz,

pentru ca actul emis de o autoritate străină să poată fi avut în vedere de

către autoritățile române se pune problema recunoașterii efectelor sale.

Astfel, în

primul rând instanța de apel a apreciat că trebuie înlăturată critica

apelantei-pârâte privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 105/1992,

în condițiile în care certificatul de calitate de moștenitor invocat de către

intimații-reclamanți a fost eliberat de către un notar public din Canada.

În plus, s-a

reținut că acesta îndeplinește și condiția prev. de art. 162 din aceeași lege,

de a fi supralegalizat de misiunea diplomatică a României în Canada, Ottawa.

În al doilea

rând, instanța de control judiciar pe cale incidentală, în temeiul art. 170

alin. (2) din Legea nr. 105/1992 a verificat îndeplinirea condițiilor pentru

recunoașterea certificatului de calitate de moștenitor, ca act de jurisdicție

al unui notariat străin. A constatat că au fost îndeplinite cumulativ

condițiile prev. de art. 167 din Legea nr. 105/1992 și că în cauză nu este

incident niciun caz de refuz al recunoașterii hotărârii străine prevăzut de

art. 168 din Legea nr. 105/1992. Emiterea certificatului de moștenitor de pe

urma defunctei D.E. nu intră în competența exclusivă a notarilor publici români

întrucât potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 „În cazul decesului

unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în țară, procedura succesorală

se poate îndeplini de notarul public din circumscripția teritorială în care

defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare.”

Contrar

susținerilor apelantei-pârâte „recunoașterea nu poate fi refuzată pentru

singurul motiv că instanța care a pronunțat hotărârea străină a aplicat o altă

lege decât cea determinată de dreptul internațional privat român (…)”, soluție

ce rezultă expres din conținutul art. 168 alin. (2) din Legea nr. 105/1992,

împrejurare care nici nu a fost dovedită.

S-a reținut

că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii prin respingerea excepției

lipsei calității procesuale active.

În ceea ce

privește fondul cauzei, raportat la situația de fapt reținută, instanța de apel

a avut în vedere că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege

specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre

legea internă și Convenția Europeană a drepturilor omului, ratificată prin

Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din

9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dezlegarea problemelor de

drept judecate fiind obligatorie pentru instanța de recurs potrivit art. 329

alin. (3) C. proc. civ.

Nu în

ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la

faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele

de jurisprudență. De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai

reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de CEDO, în

sensul că „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor

naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp

și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social sunt de natură să dea

naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în

sistemul judiciar care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale

statului de drept”.

Cu privire

la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință

(Legea nr. 10/2001) și aplicarea dreptului comun în materia revendicării (Codul

civil), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/23001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv disp. art. 480 C.

civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula

electa

una via

și principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența CEDO.”

În

susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat: „câtă vreme pentru

imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se

pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială derogatorie de la dreptul comun s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

Legea specială

se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute de lege [art. 18 lit. c)

și art. 29], așa încât, argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o

suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte

normative nu poate fi primit”.

Prin aceeași

deciziei în interesul legii, ÎCCJ a urmărit să rezolve și problema dacă

prioritatea Convenției Europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul

unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv dacă o

astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la

o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale

legii speciale.

În acest

sens, instanța supremă a reținut că „Este însă necesar a se analiza în funcție

de circumstanțele concrete ale cauzei în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția Europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când

există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun

în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens,

dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe

acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de

bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de

circulație a imobilului”.

În această

situație, sub un prim aspect, instanța de apel a reținut că legea internă intră

în conflict cu CEDO. Astfel, reclamanții D.A.D. și D.T.M. dețin un „bun”, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, dat fiind că hotărârea

pronunțată la 1 decembrie 2005 în cauza Păduraru c. România, Curtea Europeană a

apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui

clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reține existența unui bun în

sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și „asupra art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale

unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de

recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea

nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a

imobilelor rămase în patrimoniul statului.”

S-a mai

reținut că, în mod corect a apreciat prima instanță că imobilul ce formează

obiectul cauzei a fost preluat de stat fără titlu valabil. Prin art. 6 din

Legea nr. 213/1998, instanțele au fost îndreptățite să verifice

constituționalitatea actelor normative emise anterior anului 1991. Într-o

asemenea situație s-a constatat că prevederile Decretului nr. 223/1974, actul

normativ în baza căruia s-a făcut preluarea imobilului, contravin Constituției

din 1965, art. 12, art. 17 și art. 36, potrivit cărora dreptul de proprietate

era ocrotit de lege, cetățenii României erau egali în drepturi în toate

domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale, deci,

indiferent de locul unde și-au stabilit domiciliul, iar terenuri și

construcțiile puteau fi expropriate pentru lucrări de interes obștesc și cu

plata unei juste despăgubiri. Or, în cazurile de aplicare a Decretului nr. 223/1974,

proprietarul nu consimțea liber la înstrăinarea construcției, era obligat să

încheie acest act juridic pe un temei ce nu avea de ce să constituie un factor

de discriminare între cetățenii români și fără să existe un interes public în

cauză.

Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că vânzarea de către stat unor terți de

bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în

instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală

a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrar art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție.

Prin

adoptarea Legii nr. 247/2005 care acordă persoanelor aflate în aceeași situație

ca și reclamanții dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață

a imobilului care nu mai poate fi restituit, în speță în baza noii legi nu s-a

reușit până în prezent să se acorde în mod efectiv o despăgubire.

Referitor la

împrejurarea că autoarea reclamanților a primit o sumă de bani la data

preluării imobilului de către stat, s-a avut în vedere faptul că, potrivit

jurisprudenței Curții, privarea de proprietate impune stratului obligația de a

despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile raportate la

valoarea bunului, el constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea

bunurilor sale înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul

privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea

protecției dreptului de proprietate și exigențe de ordin general.

Curtea a

admis că art. 1 „nu garantează, totuși, în toate cazurile, dreptul la o

compensare integrală a pierderii suferite. Obiective legitime de ordine

publică, cum ar fi realizarea unor anumite reforme economice sau de justiție

socială, pot milita pentru o despăgubire inferioară valorii de piață a

bunului”.

Mai mult,

instanța Europeană a arătat că în situația ce presupune indemnizarea unor largi

categorii de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice

importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să

dispună de o mare putere discreționară nu numai în a alege măsurile de natură a

garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate,

dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea

măsuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru

privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei

a bunului de care a fost privat un proprietar.

Situația

imobilelor care formează obiectul Legii nr. 10/2001 este diferită, pentru că

legiuitorul român a recunoscut prin art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001

dreptul proprietarilor deposedați în mod abuziv de a obține valoarea

terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care

nu se pot restitui în natură, care se stabilește potrivit valorii de piață de

la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare, fără a asigura însă și exercitarea efectivă a

acestui drept.

Pe de altă

parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pârâtei

D.N., care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, i se

recunoaște un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâta are cel

puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale, care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține

restituirea bunului în natură, în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 18 lit. d), actualmente lit. c)

din Legea nr. 10/2001], precum și în ipoteza în care contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credință [art. 46 alin. (2), în

prezent art. 45 alin. (2) din același act normativ], unită cu o jurisprudență

constantă.

S-a arătat

că instanța a reamintit judecata asupra aspectului că atenuarea vechilor

neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea Europeană

a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare

circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au

dobândit bunurile de bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

În cauză,

pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu bună-credință. Din punct

de vedere juridic, buna-credință a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ., drept

credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate

însușirile prevăzute de lege pentru a-i transmite proprietatea, deci, calitatea

de proprietar. Numai în situația în care pârâta ar fi avut cel mai mic dubiu

asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat

transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul

preluării ar fi considerată de rea-credință.

Acest dubiu

nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost

preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând

revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a doua a art. 46 alin. (2) fără

aplicare, deoarece prin această ipoteză toți chiriașii din imobilele

naționalizate știau că există această posibilitate.

Existența

unor controverse cu privire la înțelesul noțiunilor „cu titlu” și „fără titlu”

nu excludea preluarea valabilă și calitatea statului de proprietar, motiv

pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu restituirea în

natură.

Situația ar

fi fost diferită dacă pârâta nu ar fi avut în vedere numai această prezumtivă

cerere de retrocedare din partea celor care au deținut bunul anterior de către

stat, ci ar fi știut că titlul statului este efectiv contestat de cei care se

consideră a fi îndreptățiți. Or, o asemenea dovadă nu a fost făcută în cauză, respectiv

că, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții sau

autorii acestora ar fi formulat o cerere de restituire în natură adresată

Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau ar fi introdus în instanță o

acțiune pentru revendicarea imobilului în litigiu.

În contextul

în care proprietara deposedată abuziv a contestat titlul statului după o

perioadă mai mare de timp de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în

temeiul Legii nr. 112/1995, față de principiul protejării drepturilor „reale și

efective”, restituirea bunului către reclamanți ar aduce atingere securității

raporturilor juridice.

Raportat la

considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că

admiterea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun ar aduce

atingere dreptului de proprietate al pârâtei și securității raporturilor

juridice, instanța de apel a apreciat că nu trebuie dată prioritate în cadrul acțiunii

în revendicare Convenției Europene a drepturilor omului, cu toate că au fost

sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenție.

S-a mai

reținut că s-ar ajunge la privarea reclamanților de un bun în sensul

Convenției, ceea ce înseamnă că nu statul trebuie să suporte consecințele

adoptării unor norme legale, neconforme cu Convenția, ci pur și simplu un

particular și că o soluție contrară ar avea efectul privării pârâtei de un bun

în sensul Convenției.

Neconcordanța

între legea specială și Convenția Europeană a drepturilor omului va fi

rezolvată potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în

discuție, ci prin recunoaștere în favoarea reclamanților a dreptului de a

obține de la stat despăgubiri pentru privarea de bun pe care a suportat-o,

aceștia putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de

prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constată prin mai

multe hotărâri ale instanței Europene.

Altfel spus,

în contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la

coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate a două

persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern,

care nu permite restituirea bunului proprietarului deposedat abuziv de stat și

nici acordarea de despăgubiri efective și Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului, s-a apreciat că situația trebuie remediată prin cea

de a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și

dispozițiile legale naționale.

Neconformitatea

cu prevederile Convenției va putea fi înlăturată și fără încălcarea normelor de

drept intern ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea

persoanei care a cumpărat cu bună-credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții D.A.D. și D.T.M., susținând că

este lipsită de temei legal, întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au

solicitat admiterea lui, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul

respingerii apelului.

Criticile

aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

rând, recurenții critică hotărârea instanței de apel, pretinzând că în mod

eronat aceasta și-a întemeiat întregul raționament pe buna-credință a

chiriașului cumpărător. Recurenții susțin că buna-credință a intimatei-pârâte

nu a fost dovedită. Astfel, se arată că buna-credință nu prezintă relevanță în

acțiunea de comparare a titlurilor.

Buna-credință

ca element de fapt nu prezintă incidență în cauză și nu are efectul constitutiv

de drept acordat de instanța de apel. Aceasta a făcut abstracție de

considerentele recurenților și fără a motiva înlăturarea acestora și-a

întemeiat hotărârea pe buna-credință a intimatei, atitudine în vădită disonanță

cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului.

Susținerea

bunei-credințe a intimatei-pârâte, pretind recurenții că este numai afirmată ca

apărare în cadrul întâmpinării formulate în replică la acțiunea în revendicare

și în cadrul motivelor de apel. Or,

susținerea conform căreia buna-credință a intimatei-pârâte (instanța

de

apel îi conferă efect constitutiv de drept de

proprietate), ar fi putut fi înlăturată prin contestarea titlului statului sau

formularea unei cereri de restituire în natură a imobilului revendicat anterior

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

doilea rând, recurenții contestă motivarea instanței de apel, constând în

„recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de a obține de la stat

despăgubiri pentru privarea de bun, aceștia putându-se adresa direct instanței

în scopul arătat, indiferent de prevederile Legii nr. 10/2001 a căror

ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței Europene”.

mai învederează faptul că soluția recurată, prin care instanța de apel „nu dă

prioritate în cadrul acțiunii în revendicare Convenției Europene a drepturilor

omului, deși au fost sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenție”,

nu poate fi justificată nici prin asigurarea principiului securității

raporturilor juridice și a protejării dreptului de proprietate al pârâtei,

întrucât contravine Constituției României.

de către recurenți că instanța de apel, în încercarea de a asigura unui

echilibru între realizarea dreptului de proprietate al recurenților și intenția

de a nu crea „noi pagube disproporționate” a făcut abstracție de principiul

disponibilității și s-a erijat în judecătorul unei acțiuni judiciare, care are

ca obiect realizarea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte și nu al

reclamanților.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate,

întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că

recursul este nefondat pentru considerentele de mai jos:

În ceea ce

privește fondul cauzei, raportat la situația de fapt dedusă judecății, și anume

raportul dintre Legea nr. 10/2001 (ca lege specială) și Codul civil (ca lege

generală), precum și cea a raportului dintre legea internă și CEDO, ratificată

prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33

din 2 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dezlegarea dată

problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de

recurs.

Problema

esențială în cauză este cea de stabilire a unei opțiuni între aplicarea legii

speciale (Legea nr. 10/2001) și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării.

Instanța

supremă a stabilit că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea să opteze între calea prevăzută de acest act

normativ și dreptul comun în materia revendicării (art. 480 C. civ.).

Cu atât mai

mult, persoanele care au utilizat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

nu mai pot exercita ulterior acțiunea în revendicare, având în vedere regula „

electa

una via

” și principiul securității raporturilor juridice.

Astfel,

legea specială în virtutea rolului său de normă derogatorie de la dreptul

comun, nu se poate aplica în concurs cu aceasta din urmă.

Legea

specială se referă atât la imobile preluate de stat cu titlu valabil, cât și la

cele preluate fără titlu, precum și la raportul dintre persoanele îndreptățite

la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze

imobilele în anumite condiții.

Conform art.

15 alin. (2) din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor, așa cum

este prevăzut și în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere

retroactivă.

Textele

enunțate consacră ideea unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte

suveranitatea legii vechi, așa încât ea nu poate nimici sau modifica ceea ce

s-a produs în trecut.

Invers,

legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se

recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia

acțiunea se instituie atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor

viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Referitor la

imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

trebuie observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea

nr. 10/2001 vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi,

durabile în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea

actelor de preluare.

Anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 „restitutio in integrum”, ca efect al

ineficacității actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun, fondat pe

dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Legea nouă

suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de

preluare la care se referă, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează

sistemul reparator prin norme de procedură speciale și le subordonează

controlului judecătoresc.

Cum asemenea

reglementare interesează ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare

soluția consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

care prevede că bunurilor preluate de stat fără titlu valabil pot fi

revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație.

Cu toate

acestea, în condițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită se

poate prevala de acțiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul

acțiunilor în curs la data de intrare în vigoare a legii, în acest caz numai

caracterul normei și voința legiuitorului fac posibilă supraviețuirea prin

excepție a legii vechi.

Ca atare,

odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare

dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul ei.

Astfel,

accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobile poate fi

exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, numai în condițiile și

căile prevăzute de legea nouă, atâta timp cât în speță, acțiunea în justiție a

fost promovată după apariția Legii nr. 10/2001.

recurenților referitoare la raționamentul avut de instanța de apel, întemeiat

pe buna-credință a chiriașului cumpărător, care nu a fost dovedită, ci numai

afirmată sunt nefondate, atâta timp cât „

bona fides presumitur

” nu

trebuie demonstrată.

Distinct de

acest aspect, trebuie reținut că la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare toate părțile au fost de buna-credință, în sensul că

vânzătorul știa că imobilul nu se putea restitui în natură în temeiul Legii

nr.112/1995. Dispozițiile art. 2 alin.1 din această lege stabileau că

restituirea în natură era posibilă decât, dacă persoanele care puteau formula

astfel de cereri locuiau în calitate de chiriași în imobilele respective sau

dacă imobilele solicitate erau libere, iar în toate celelalte cazuri

petiționarii aveau dreptul numai la despăgubiri.

Și

cumpărătoarea D.N. a fost de bună-credință pentru că a cumpărat imobilul în

temeiul Legii nr. 112/1995 după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art.

14 din lege și înainte de promovarea oricărei acțiuni.

De asemenea,

s-a dovedit că nu a fost notificată de reclamanți în legătură cu intenția de

redobândire a bunului și a solicitat vânzătorului relații cu privire la situația

juridică a imobilului, confirmate prin răspunsul că apartamentul a fost preluat

de stat cu titlu și intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Contractul

de vânzare-cumpărare prin care intimata a dobândit dreptul de proprietate s-a

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, lege ce nu instituia vreo interdicție

sau suspendare la vânzare și în momentul întocmirii actului de înstrăinare,

statul era proprietar al imobilului.

Titlul

statului a fost contestat după 12 ani de la data încheierii actului de vânzare-cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995.

Eventuala

restituire a bunului în natură ar conduce la atingerea securității raporturilor

juridice.

Față de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului se reține că, atunci când statul nu poate

să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii sunt iluzorii,

urmează să se plătească reclamanților despăgubiri bănești, reprezentând

contravaloarea bunului la momentul analizei notificării.

Anterior

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții sau autorii acestora

nu au formulat cerere pentru restituirea în natură adresată Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995 și nici nu au introdus în instanță o acțiune în

revendicare.

Toate aceste

aspecte recunosc pe deplin calitatea de „bun” a imobilului în litigiu, astfel

cum acesta este definit și protejat de Convenție.

Un alt

argument privind caracterizarea dreptului de proprietate al intimatei îl

constituie disp. art. 15 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care

statuează în mod imperativ, că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice

de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, încheiate cu

bună-credință.

Legiuitorul

a consacrat

in terminis

, pe cale legală principiul ocrotirii

bunei-credințe, pornind de la principiul validității aparenței în drept, exprimat

în esență prin adagiul „

error communis facit ius”.

Înstrăinările

efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare și cu

respectarea deplină a condițiilor legii până la apariția Legii nr. 213/1998 au

beneficiat pe deplin de protecția Legii nr. 10/2001, cu modificările și

completările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute și consacrate efectele

acestor acte.

Înstrăinările

intervenite după introducerea normei care permite cenzurarea de către

instanțele judecătorești a valabilității titlului conform art. 6 din Legea nr. 213/1998,

menținerea sau, după caz, anularea actului translativ de proprietate este

condiționată de dovedirea bunei-credințe a dobânditorului la momentul

înstrăinării.

În acest

context legal este evident că nu poate fi reținută lipsa de semnificație a

bunei-credințe, câtă vreme legiuitorul în această situație a înțeles să confere

această relevanță, în sensul că un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu

bună-credință în temeiul Legii nr. 112/1995 își conservă efectele juridice, iar

foștii proprietari au dreptul la despăgubiri.

Contractul

de vânzare-cumpărare vizând imobilul în litigiu este un act translativ de

proprietate cu titlu oneros, încheiat cu bună-credință, astfel că, chiar dacă s-ar

considera că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, principiul

invocat este pe deplin operant.

nefondat și motivul de recurs prin care se contestă motivarea instanței de apel

constând în „recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de a obține de

la stat despăgubiri pentru privarea de bun, aceștia putându-se adresa direct

instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001 a

căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței Europene”.

Greșit

susțin recurenții că ar fi epuizat toatele căile legale interne pentru

realizarea dreptului lor de proprietate, atâta timp cât preluarea imobilului

s-a făcut cu titlu, iar autorii reclamanților au fost despăgubiți la data

trecerii în proprietatea statului a imobilului cu suma de 80.000 lei.

Corect a

statuat instanța de apel prin raportare la decizia în interesul legii nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că, „această soluție ar

avea efectul privării reclamanților de un bun în sensul Convenție, ceea ce va

însemna că nu statul va suporta consecințele adoptării unor norme legale

neconforme cu Convenția, ci un particular. În același timp, soluția contrară ar

avea efectul privării persoanei de un bun în sensul Convenției Europene a

drepturilor omului. Privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri constituie

o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Or, chiar din jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului reiese că atunci

când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile

reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii,

urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești”.

Tot corect a

statuat Înalta Curte că „neconcordanța între legea specială - respectiv Legea

nr. 10/2001 - și Convenția Europeană a drepturilor omului urmează a fi

rezolvată potrivit dezlegării date problemei de către instanța supremă nu prin

înlăturarea privării de bun ca efect al legii în discuție, ci prin

recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de a obține de la stat

despăgubiri pentru privarea de bun suportată, aceștia putându-se adresa direct

instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001”.

privire la cel de-al treilea motiv de recurs referitor la prioritatea

prevederilor Convenției Europene a drepturilor omului – în cadrul acțiunii în

revendicare – problema a fost tranșată prin Decizia în interesul legii nr. 33

din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea

dată problemelor de drept ce au fost judecate fiind obligatorii pentru instanța

de recurs.

În acest

sens, instanța supremă reține că în apel situația imobilelor care formează

obiectul Legii nr. 10/2001 a fost corect reținută, deoarece legiuitorul prin

art. 10 alin. (9) din legea enunțată a recunoscut dreptul proprietarilor

deposedați în mod abuziv de a dobândi valoarea terenurilor și a construcțiilor

nedemolate care nu se mai pot restitui în natură, respectiva valoare urmând să

fie stabilită conform valorii de piață de la momentul soluționării notificării

și stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Față de

jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului, trebuie avut în vedere că

persoanelor care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 trebuie să li

se recunoască un „bun” care să fie protejat de orice ingerință.

În sensul

celor arătate, intimata din prezenta cauză are o speranță legitimă dedusă din

dispozițiile legii speciale, care nu recunoaște proprietarului deposedat

dreptul de a i se restitui bunul în natură atunci când a fost înstrăinat cu

respectarea Legii nr. 112/1995 și când contractul de vânzare-cumpărare a fost

încheiat cu bună-credință, ținând cont și de o jurisprudență constantă.

Tot în

raport de jurisprudența CEDO, trebuie avut în vedere că se tinde ca legislația

națională să permită analizarea circumstanțelor speciale ale spețelor și în

raport de acestea, persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință să nu

fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, cel

care a confiscat bunurile.

Dacă

intimata-pârâtă ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului

statului, ar fi fost considerată de rea-credință, deoarece simpla cunoaștere a

împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului anterior

și că bunul ar putea fi revendicat nu este suficient pentru a dovedi atitudinea

sa.

În cauză nu

s-a dovedit nicio altă împrejurare din care să rezulte că anterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, recurenții-reclamanți sau autorii acestora

au formulat cerere de restituire a bunului și că pârâta ar fi cunoscut că se

tinde la redobândirea bunului confiscat de stat.

și ultima critică referitoare la pretinsa încălcare a principiului disponibilității

de către instanța de apel este nefondată.

Corect a

reținut instanța de apel că reclamanții nu au întreprins niciun demers judiciar

sau extrajudiciar până în anul 2001, aflându-se într-o stare de pasivitate

totală.

Aceștia nu

au uzat de nici un instrument juridic avut la îndemână după anul 1989 pentru

redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului.

În aceste

condiții, dacă s-ar admite acțiunea în revendicare pe dreptul comun, este

evident că s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei și

securității raporturilor juridice.

Față de

toate considerentele de mai sus, criticile întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. sunt nefondate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca atare, cu majoritate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții D.A.D. și D.T.M. împotriva deciziei nr. 167 A din 16 martie

2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefundat, cu

majoritate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2009.

Cu opinie

separată a doamnei judecător, în următorul sens:

Admite

recursul declarat de reclamanții D.A.D. și D.T.M., împotriva deciziei nr. 167 A din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Modifică în

tot decizia recurată, în sensul că:

Respinge ca

nefondat apelul declarat de pârâta D.N. împotriva sentinței civile nr. 1606 din

10 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, azi, 26 octombrie 2009.

OPINIE

SEPARATĂ

Consider că instanța de

apel a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a legii (cu referire la art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului și jurisprudența Curții Europene create în aplicarea

acestei norme, în special în cauzele contra României), fiind astfel întrunite

cerințele modificării deciziei recurate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., potrivit celor ce urmează.

Obiectul cererii deduse

judecății îl reprezintă obligarea intimatei pârâte D.N. să lase reclamanților în

deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 5,

dobândit de aceasta în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 40484/1996, încheiat

în baza Legii nr. 112/1995.

Premisa de analiză a

cererii menționate, nevalabilitatea titlului statului a fost confirmată și prin

considerentele anterior redate ale deciziei recurate, astfel că, instanța de

recurs, în calea de atac a reclamantului, nu putea face aprecieri contrare

întrucât se opune principiul non reformatio in pejus.

Or, semnificația acestei

constatări a instanțelor anterioare, este cea care decurge

din Cauza Czaran și Grofcsik contra

României, hotărâre din 2 iunie 2009, și anume:

Constatarea că imobilul proprietatea reclamantului a

fost preluat de stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul

unei hotărâri judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente,

echivalează cu existenta unei “valori patrimoniale” (noțiune autonomă, în

sistemul convențional) și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și

cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului al cărui autor

a fost deposedat abuziv, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Deși instanța de apel a

statuat în sensul nevalabilități preluării imobilului de către stat, ceea ce

atrage constatarea recunoașterii neîntrerupte a dreptului de proprietate în

patrimoniul recurenților, ca succesori al autoarei lor deposedate abuziv, în

analiza comparativă realizată corect cu observarea prevalenței legii speciale,

deci a Legii nr. 10/2001 (sens în care este și Decizia 33/2008 pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în

interesul legii), a reținut caracterul preferabil al titlului intimatei pârâte

în baza principiului aparenței în drept -

error communis facit jus

,

pornind de la premisa bunei credințe a cumpărătoarei, fără a se da prioritate

Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în

cazul sesizării unor neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001

și Convenție (așa cum s-a reținut în apel), prioritate ce se acordă în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Independent de abrogarea

dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009,

recunoașterea neîntreruptă a dreptului de proprietate în patrimoniul

recurenților este efectul direct al aprecierii nevalabilității preluării

imobilului, potrivit evaluării primei instanțe, evaluare confirmată, din acest

punct de vedere, de instanța de apel.

Corect s-a observat că

prin considerentele Deciziei 33/2008, s-a stabilit că atunci când există neconcordanțe

între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și

pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său un „bun” în sensul

Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut

dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din

dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest

aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună

credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de

circulație a imobilului.

Or, așa cum susțin și

recurenții, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a

Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate

consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, practică ce s-a format

chiar în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu Cauza Păduraru

contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin și Porțeanu și care

de o manieră repetitivă mai generează condamnări ale României și în prezent, ca

în cele citate de recurent, Cauza Faimblat și Cauza Katz, acestea din urmă

prilejuind Curții evaluarea cauzei și în baza prevederilor art. 46 din Convenție,

cu referire la România.

Cauzele Păduraru, Străin

și Porțeanu reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare,

asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană,

în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a

aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a

ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor

preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în

litigiu (Cauza Bone, Grigoraș, Dimitrescu, Pai