ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8725/2009

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1606 din 10 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active; a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții D.A.D. și D.T.M. în contradictoriu cu pârâta D.N.; a fost obligată pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 5, astfel cum a fost individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 40484/1996, pârâta fiind obligată către reclamanți la plata sumei de 1.500 Euro, echivalent în lei la data plății la cursul Băncii Naționale a României, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că, astfel cum rezultă din contractul de donație autentificat sub nr. 988 din 8 februarie 1978, numitul I.G. a donat lui D.E. apartamentul de la etajul 1 al imobilului din București, sector 6 la acea dată. Donatorul a dobândit imobilul de la adresa indicată mai sus prin moștenire, conform testamentului autentificat nr. 4950/1975 de la defuncta S.T., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 892/1977. Prin decizia nr. 1044 din 2 iunie 1982 emisă de fostul Consiliul Popular al Municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974 imobilul a fost preluat de către stat cu plată de la fostul proprietar D.E. Potrivit certificatului de căsătorie eliberat la 10 septembrie 1982, s-a reținut că reclamantul D.T.M.I.

este soțul donatarei D.E., căsătoria lor fiind încheiată la 2 august 1962 în București. Reclamantul D.D.A. este fiul lui D.T.M.I. și D.E. Tribunalul a constatat că D.E., născută la 25 iulie 1947 a decedat la 26 septembrie 1990 și ca urmare a decesului ei a fost eliberat certificatul de calitate de moștenitor la 25 februarie 2008 de către notarul M.P. din Canada. Decesul lui D.E. a fost atestat de către Spitalul General Evreiesc, conform certificatului prin care s-a confirmat ca dată a decesului 26 aprilie 1990. Tribunalul a apreciat că reclamanții și-au dovedit calitatea procesuală activă. Pârâta a considerat că pentru a se putea dovedi calitatea procesuală activă în cauză era necesar ca succesiunea defunctei D.E.

să fie dezbătură pe teritoriul României, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 36/1995, fiind invocate dispozițiile art. 66-67 din Legea nr. 105/1992. Tribunalul a apreciat că dispozițiile acestor articole nu sunt incidente în cauză, chiar dacă D.E. a decedat în Canada, întrucât ele vizează raporturile de drept internațional privat în ceea ce privește moștenirea; or, în cauză nu a fost supusă judecății o cerere de dezbatere succesorală, ci o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, situație în care se au în vedere numai probele admisibile pentru dovedirea calității procesuale active. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că pârâta D.N. a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 40484/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin mandatar SC C. SA de la Primăria Municipiului București.

Din analiza cuprinsului contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a reținut că locuința a fost vândută pârâtei la cererea sa, fiind deținută anterior în baza contractului de închiriere nr. 1374 din 31 octombrie 1995. Reclamanții au solicitat instanței să procedeze la compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate ale părților, având în vedere că, atât reclamanții, cât și pârâta pretind că sunt titularii dreptului de proprietate, fiecare invocând înscrisuri ca titluri ale proprietății lor ce emană de la autori diferiți. În plus, tribunalul a reținut că buna-credință a subdobânditoarei pârâte nu constituie prin ea însăși un mod de dobândire originar a unui drept real imobiliar ca să constituie o probă certă și preferabilă dreptului de proprietate.

Pârâta a susținut că reclamanții beneficiază numai de disp. art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât în art. 2 din aceeași lege în exemplificarea termenului „imobile preluate abuziv” nu a fost inclus și Decretul nr. 223/1974. Tribunalul a apreciat că această apărare a pârâtei nu este relevantă în cauză, întrucât acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) și nu pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Mai mult decât atât, chiar dacă Decretul nr. 223/1974 nu a fost nominalizat în mod expres prin lege, cu siguranță și acest act normativ este un act de preluare abuzivă, putând fi inclus în categoria conținută de art. 2 lit. i) din lege, înțelegându-se prin imobile preluate în mod abuziv, orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Pârâta a invocat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul acesteia provenind de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar, pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesia statului a fost abuzivă.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că în cauză trebuie să se dea câștig de cauză titlului de proprietate al reclamanților, care au dobândit imobilul prin moștenire legală de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâta l-a dobândit de la Statul Român, care nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun.

Tribunalul nu a putut reține apărarea pârâtei potrivit căreia admiterea acțiunii în revendicare ar echivala cu o îmbogățire fără just temei, întrucât autoarea reclamanților a fost despăgubită pentru locuința predată statului, deoarece , pe de o parte, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada încasării despăgubirilor de către autoarea reclamanților, iar în cazul în care aceste despăgubiri ar fi fost achitate fostei proprietare, D.E., aceasta le putea restitui, dat fiind că, prin acțiunea formulată reclamanții au urmărit un remediu juridic, respectiv recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului de care autoarea lor a fost deposedată abuziv și obținerea chiar a bunului în natură.

Tribunalul a reținut că prin acțiunea formulată nu se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei ori securității raporturilor juridice, întrucât dreptul de proprietate al imobilului în litigiu nu s-a consolidat în favoarea pârâtei, atât timp cât reclamanții au exercitat căile legale în vederea obținerii măsurilor reparatorii, formulând notificare în baza Legii nr. 10/2001, notificare la care nu au primit răspuns nici până la momentul soluționării acțiunii. Prin apelul promovat împotriva hotărârii instanței de fond s-a solicitat în principal admiterea lui, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, cauza să fie trimisă spre rejudecare primei instanțe.

În subsidiar, s-a cerut admiterea apelului, modificarea hotărârii, iar pe fond să se admită excepțiile invocate, respectiv a lipsei calității procesual active a reclamanților sau cea a inadmisibilității și să se respingă acțiunea, iar în măsura în care se va reține că aceste aspecte nu sunt întemeiate, pe fond să fie respinsă acțiunea ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 167A din 16 martie 2009 a admis apelul pârâtei D.N. împotriva sentinței civile nr. 1606 din 10 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, a înlăturat obligația pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată și a obligat intimații-reclamanți la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată avansate la fond și în apel.

Instanța de apel a reținut în esență următoarele: Cu privire la primul motiv de apel s-a avut în vedere că potrivit art. 105 C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de o instanță necompetentă sunt nule, încheierea din 5 februarie 2008 prin care Judecătoria sectorului 5 București a respins excepția nulității este lipsită de efecte juridice în temeiul acestei sancțiuni procedurale, astfel că tribunalul ar fi trebuit să se pronunțe distinct asupra acestui mijloc de apărare. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că această situație nu poate constitui temei pentru trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind întrunită niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că prima instanță a soluționat procesul intrând în cercetarea fondului, iar părțile au fost legal citate.

Analizând aspectul invocat de pârâtă cu privire la care prima instanță a omis să se pronunțe, instanța a constatat că în realitate el nu constituie o excepție, ci efectul spre care tinde, și anume reprezintă o modalitate de respingere a cererii, în situația în care temeiul de drept invocat nu este aplicabil situației de fapt pretinse de către reclamanți, astfel că mijlocul de apărare formulat de către pârâtă privind raportul care există între norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare, se încadrează tot în categoria apărărilor de fond. S-a mai reținut ca întemeiat și motivul de apel privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active. Instanța a apreciat că trebuie făcută distincția între chestiunea competenței jurisdicționale în materie de drept internațional privat și cea a determinării legii aplicabile.

Numai dacă este vorba despre o cerere cu care este investită o autoritate jurisdicțională română prezintă relevanță normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internațional privat instituit de Legea nr. 105/1992, întrucât autoritățile străine în mod firesc soluționează cauzele deduse judecății în fața acestora potrivit dreptului lor național, inclusiv în ceea ce privește normele conflictuale. În acest din urmă caz, pentru ca actul emis de o autoritate străină să poată fi avut în vedere de către autoritățile române se pune problema recunoașterii efectelor sale. Astfel, în primul rând instanța de apel a apreciat că trebuie înlăturată critica apelantei-pârâte privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 105/1992, în condițiile în care certificatul de calitate de moștenitor invocat de către intimații-reclamanți a fost eliberat de către un notar public din Canada.

În plus, s-a reținut că acesta îndeplinește și condiția prev. de art. 162 din aceeași lege, de a fi supralegalizat de misiunea diplomatică a României în Canada, Ottawa. În al doilea rând, instanța de control judiciar pe cale incidentală, în temeiul art. 170 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 a verificat îndeplinirea condițiilor pentru recunoașterea certificatului de calitate de moștenitor, ca act de jurisdicție al unui notariat străin. A constatat că au fost îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art. 167 din Legea nr. 105/1992 și că în cauză nu este incident niciun caz de refuz al recunoașterii hotărârii străine prevăzut de art. 168 din Legea nr. 105/1992. Emiterea certificatului de moștenitor de pe urma defunctei D.E.

nu intră în competența exclusivă a notarilor publici români întrucât potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 „În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripția teritorială în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare.” Contrar susținerilor apelantei-pârâte „recunoașterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanța care a pronunțat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internațional privat român (…)”, soluție ce rezultă expres din conținutul art. 168 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, împrejurare care nici nu a fost dovedită.

S-a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii prin respingerea excepției lipsei calității procesuale active. În ceea ce privește fondul cauzei, raportat la situația de fapt reținută, instanța de apel a avut în vedere că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dezlegarea problemelor de drept judecate fiind obligatorie pentru instanța de recurs potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență. De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de CEDO, în sensul că „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință (Legea nr. 10/2001) și aplicarea dreptului comun în materia revendicării (Codul civil), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/23001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv disp. art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.” În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat: „câtă vreme pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială derogatorie de la dreptul comun s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute de lege [art. 18 lit. c) și art. 29], așa încât, argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”. Prin aceeași deciziei în interesul legii, ÎCCJ a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens, instanța supremă a reținut că „Este însă necesar a se analiza în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului”.

În această situație, sub un prim aspect, instanța de apel a reținut că legea internă intră în conflict cu CEDO. Astfel, reclamanții D.A.D. și D.T.M. dețin un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, dat fiind că hotărârea pronunțată la 1 decembrie 2005 în cauza Păduraru c. România, Curtea Europeană a apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar.

Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului.” S-a mai reținut că, în mod corect a apreciat prima instanță că imobilul ce formează obiectul cauzei a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Prin art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanțele au fost îndreptățite să verifice constituționalitatea actelor normative emise anterior anului 1991. Într-o asemenea situație s-a constatat că prevederile Decretului nr. 223/1974, actul normativ în baza căruia s-a făcut preluarea imobilului, contravin Constituției din 1965, art. 12, art. 17 și art. 36, potrivit cărora dreptul de proprietate era ocrotit de lege, cetățenii României erau egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale, deci, indiferent de locul unde și-au stabilit domiciliul, iar terenuri și construcțiile puteau fi expropriate pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri.

Or, în cazurile de aplicare a Decretului nr. 223/1974, proprietarul nu consimțea liber la înstrăinarea construcției, era obligat să încheie acest act juridic pe un temei ce nu avea de ce să constituie un factor de discriminare între cetățenii români și fără să existe un interes public în cauză. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care acordă persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanții dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului care nu mai poate fi restituit, în speță în baza noii legi nu s-a reușit până în prezent să se acorde în mod efectiv o despăgubire.

Referitor la împrejurarea că autoarea reclamanților a primit o sumă de bani la data preluării imobilului de către stat, s-a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței Curții, privarea de proprietate impune stratului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului, el constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențe de ordin general. Curtea a admis că art. 1 „nu garantează, totuși, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite.

Obiective legitime de ordine publică, cum ar fi realizarea unor anumite reforme economice sau de justiție socială, pot milita pentru o despăgubire inferioară valorii de piață a bunului”. Mai mult, instanța Europeană a arătat că în situația ce presupune indemnizarea unor largi categorii de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar.

Situația imobilelor care formează obiectul Legii nr. 10/2001 este diferită, pentru că legiuitorul român a recunoscut prin art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 dreptul proprietarilor deposedați în mod abuziv de a obține valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, care se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, fără a asigura însă și exercitarea efectivă a acestui drept. Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pârâtei D.N., care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaște un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerință.

Pârâta are cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură, în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 18 lit. d), actualmente lit. c) din Legea nr. 10/2001], precum și în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credință [art. 46 alin. (2), în prezent art. 45 alin. (2) din același act normativ], unită cu o jurisprudență constantă. S-a arătat că instanța a reamintit judecata asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate.

Curtea Europeană a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. În cauză, pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu bună-credință. Din punct de vedere juridic, buna-credință a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ., drept credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile prevăzute de lege pentru a-i transmite proprietatea, deci, calitatea de proprietar. Numai în situația în care pârâta ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării ar fi considerată de rea-credință.

Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a doua a art. 46 alin. (2) fără aplicare, deoarece prin această ipoteză toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că există această posibilitate. Existența unor controverse cu privire la înțelesul noțiunilor „cu titlu” și „fără titlu” nu excludea preluarea valabilă și calitatea statului de proprietar, motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu restituirea în natură. Situația ar fi fost diferită dacă pârâta nu ar fi avut în vedere numai această prezumtivă cerere de retrocedare din partea celor care au deținut bunul anterior de către stat, ci ar fi știut că titlul statului este efectiv contestat de cei care se consideră a fi îndreptățiți.

Or, o asemenea dovadă nu a fost făcută în cauză, respectiv că, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții sau autorii acestora ar fi formulat o cerere de restituire în natură adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau ar fi introdus în instanță o acțiune pentru revendicarea imobilului în litigiu. În contextul în care proprietara deposedată abuziv a contestat titlul statului după o perioadă mai mare de timp de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, față de principiul protejării drepturilor „reale și efective”, restituirea bunului către reclamanți ar aduce atingere securității raporturilor juridice.

Raportat la considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că admiterea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei și securității raporturilor juridice, instanța de apel a apreciat că nu trebuie dată prioritate în cadrul acțiunii în revendicare Convenției Europene a drepturilor omului, cu toate că au fost sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenție. S-a mai reținut că s-ar ajunge la privarea reclamanților de un bun în sensul Convenției, ceea ce înseamnă că nu statul trebuie să suporte consecințele adoptării unor norme legale, neconforme cu Convenția, ci pur și simplu un particular și că o soluție contrară ar avea efectul privării pârâtei de un bun în sensul Convenției.

Neconcordanța între legea specială și Convenția Europeană a drepturilor omului va fi rezolvată potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoaștere în favoarea reclamanților a dreptului de a obține de la stat despăgubiri pentru privarea de bun pe care a suportat-o, aceștia putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constată prin mai multe hotărâri ale instanței Europene.

Altfel spus, în contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate a două persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern, care nu permite restituirea bunului proprietarului deposedat abuziv de stat și nici acordarea de despăgubiri efective și Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului, s-a apreciat că situația trebuie remediată prin cea de a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale. Neconformitatea cu prevederile Convenției va putea fi înlăturată și fără încălcarea normelor de drept intern ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună-credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții D.A.D. și D.T.M., susținând că este lipsită de temei legal, întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au solicitat admiterea lui, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: 1. În primul rând, recurenții critică hotărârea instanței de apel, pretinzând că în mod eronat aceasta și-a întemeiat întregul raționament pe buna-credință a chiriașului cumpărător. Recurenții susțin că buna-credință a intimatei-pârâte nu a fost dovedită. Astfel, se arată că buna-credință nu prezintă relevanță în acțiunea de comparare a titlurilor.

Buna-credință ca element de fapt nu prezintă incidență în cauză și nu are efectul constitutiv de drept acordat de instanța de apel. Aceasta a făcut abstracție de considerentele recurenților și fără a motiva înlăturarea acestora și-a întemeiat hotărârea pe buna-credință a intimatei, atitudine în vădită disonanță cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului. Susținerea bunei-credințe a intimatei-pârâte, pretind recurenții că este numai afirmată ca apărare în cadrul întâmpinării formulate în replică la acțiunea în revendicare și în cadrul motivelor de apel. Or, susținerea conform căreia buna-credință a intimatei-pârâte (instanța de apel îi conferă efect constitutiv de drept de proprietate), ar fi putut fi înlăturată prin contestarea titlului statului sau formularea unei cereri de restituire în natură a imobilului revendicat anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

2. În al doilea rând, recurenții contestă motivarea instanței de apel, constând în „recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de a obține de la stat despăgubiri pentru privarea de bun, aceștia putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, indiferent de prevederile Legii nr. 10/2001 a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței Europene”. 3. Recurenții mai învederează faptul că soluția recurată, prin care instanța de apel „nu dă prioritate în cadrul acțiunii în revendicare Convenției Europene a drepturilor omului, deși au fost sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenție”, nu poate fi justificată nici prin asigurarea principiului securității raporturilor juridice și a protejării dreptului de proprietate al pârâtei, întrucât contravine Constituției României.

4. Se mai arată de către recurenți că instanța de apel, în încercarea de a asigura unui echilibru între realizarea dreptului de proprietate al recurenților și intenția de a nu crea „noi pagube disproporționate” a făcut abstracție de principiul disponibilității și s-a erijat în judecătorul unei acțiuni judiciare, care are ca obiect realizarea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte și nu al reclamanților. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru considerentele de mai jos: În ceea ce privește fondul cauzei, raportat la situația de fapt dedusă judecății, și anume raportul dintre Legea nr. 10/2001 (ca lege specială) și Codul civil (ca lege generală), precum și cea a raportului dintre legea internă și CEDO, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 2 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs. Problema esențială în cauză este cea de stabilire a unei opțiuni între aplicarea legii speciale (Legea nr. 10/2001) și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Instanța supremă a stabilit că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea să opteze între calea prevăzută de acest act normativ și dreptul comun în materia revendicării (art. 480 C. civ.). Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu mai pot exercita ulterior acțiunea în revendicare, având în vedere regula „ electa una via ” și principiul securității raporturilor juridice. Astfel, legea specială în virtutea rolului său de normă derogatorie de la dreptul comun, nu se poate aplica în concurs cu aceasta din urmă. Legea specială se referă atât la imobile preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu, precum și la raportul dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții.

Conform art. 15 alin. (2) din Constituție, legea civilă dispune numai pentru viitor, așa cum este prevăzut și în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă. Textele enunțate consacră ideea unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, așa încât ea nu poate nimici sau modifica ceea ce s-a produs în trecut. Invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaște fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acțiunea se instituie atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Referitor la imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, trebuie observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001 vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 „restitutio in integrum”, ca efect al ineficacității actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun, fondat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. Legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator prin norme de procedură speciale și le subordonează controlului judecătoresc.

Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare soluția consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurilor preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Cu toate acestea, în condițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul acțiunilor în curs la data de intrare în vigoare a legii, în acest caz numai caracterul normei și voința legiuitorului fac posibilă supraviețuirea prin excepție a legii vechi. Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul ei.

Astfel, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobile poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, numai în condițiile și căile prevăzute de legea nouă, atâta timp cât în speță, acțiunea în justiție a fost promovată după apariția Legii nr. 10/2001. 1. Criticile recurenților referitoare la raționamentul avut de instanța de apel, întemeiat pe buna-credință a chiriașului cumpărător, care nu a fost dovedită, ci numai afirmată sunt nefondate, atâta timp cât „ bona fides presumitur ” nu trebuie demonstrată. Distinct de acest aspect, trebuie reținut că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare toate părțile au fost de buna-credință, în sensul că vânzătorul știa că imobilul nu se putea restitui în natură în temeiul Legii nr.112/1995.

Dispozițiile art. 2 alin.1 din această lege stabileau că restituirea în natură era posibilă decât, dacă persoanele care puteau formula astfel de cereri locuiau în calitate de chiriași în imobilele respective sau dacă imobilele solicitate erau libere, iar în toate celelalte cazuri petiționarii aveau dreptul numai la despăgubiri. Și cumpărătoarea D.N. a fost de bună-credință pentru că a cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege și înainte de promovarea oricărei acțiuni. De asemenea, s-a dovedit că nu a fost notificată de reclamanți în legătură cu intenția de redobândire a bunului și a solicitat vânzătorului relații cu privire la situația juridică a imobilului, confirmate prin răspunsul că apartamentul a fost preluat de stat cu titlu și intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Contractul de vânzare-cumpărare prin care intimata a dobândit dreptul de proprietate s-a încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, lege ce nu instituia vreo interdicție sau suspendare la vânzare și în momentul întocmirii actului de înstrăinare, statul era proprietar al imobilului. Titlul statului a fost contestat după 12 ani de la data încheierii actului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. Eventuala restituire a bunului în natură ar conduce la atingerea securității raporturilor juridice. Față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se reține că, atunci când statul nu poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii sunt iluzorii, urmează să se plătească reclamanților despăgubiri bănești, reprezentând contravaloarea bunului la momentul analizei notificării.

Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții sau autorii acestora nu au formulat cerere pentru restituirea în natură adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și nici nu au introdus în instanță o acțiune în revendicare. Toate aceste aspecte recunosc pe deplin calitatea de „bun” a imobilului în litigiu, astfel cum acesta este definit și protejat de Convenție. Un alt argument privind caracterizarea dreptului de proprietate al intimatei îl constituie disp. art. 15 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează în mod imperativ, că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, încheiate cu bună-credință.

Legiuitorul a consacrat in terminis , pe cale legală principiul ocrotirii bunei-credințe, pornind de la principiul validității aparenței în drept, exprimat în esență prin adagiul „ error communis facit ius”. Înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare și cu respectarea deplină a condițiilor legii până la apariția Legii nr. 213/1998 au beneficiat pe deplin de protecția Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute și consacrate efectele acestor acte. Înstrăinările intervenite după introducerea normei care permite cenzurarea de către instanțele judecătorești a valabilității titlului conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, menținerea sau, după caz, anularea actului translativ de proprietate este condiționată de dovedirea bunei-credințe a dobânditorului la momentul înstrăinării.

În acest context legal este evident că nu poate fi reținută lipsa de semnificație a bunei-credințe, câtă vreme legiuitorul în această situație a înțeles să confere această relevanță, în sensul că un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință în temeiul Legii nr. 112/1995 își conservă efectele juridice, iar foștii proprietari au dreptul la despăgubiri. Contractul de vânzare-cumpărare vizând imobilul în litigiu este un act translativ de proprietate cu titlu oneros, încheiat cu bună-credință, astfel că, chiar dacă s-ar considera că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, principiul invocat este pe deplin operant.

2. Este nefondat și motivul de recurs prin care se contestă motivarea instanței de apel constând în „recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de a obține de la stat despăgubiri pentru privarea de bun, aceștia putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001 a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței Europene”. Greșit susțin recurenții că ar fi epuizat toatele căile legale interne pentru realizarea dreptului lor de proprietate, atâta timp cât preluarea imobilului s-a făcut cu titlu, iar autorii reclamanților au fost despăgubiți la data trecerii în proprietatea statului a imobilului cu suma de 80.000 lei.

Corect a statuat instanța de apel prin raportare la decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că, „această soluție ar avea efectul privării reclamanților de un bun în sensul Convenție, ceea ce va însemna că nu statul va suporta consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. În același timp, soluția contrară ar avea efectul privării persoanei de un bun în sensul Convenției Europene a drepturilor omului. Privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Or, chiar din jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului reiese că atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești”.

Tot corect a statuat Înalta Curte că „neconcordanța între legea specială - respectiv Legea nr. 10/2001 - și Convenția Europeană a drepturilor omului urmează a fi rezolvată potrivit dezlegării date problemei de către instanța supremă nu prin înlăturarea privării de bun ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de a obține de la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, aceștia putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001”. 3. Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs referitor la prioritatea prevederilor Convenției Europene a drepturilor omului – în cadrul acțiunii în revendicare – problema a fost tranșată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept ce au fost judecate fiind obligatorii pentru instanța de recurs.

În acest sens, instanța supremă reține că în apel situația imobilelor care formează obiectul Legii nr. 10/2001 a fost corect reținută, deoarece legiuitorul prin art. 10 alin. (9) din legea enunțată a recunoscut dreptul proprietarilor deposedați în mod abuziv de a dobândi valoarea terenurilor și a construcțiilor nedemolate care nu se mai pot restitui în natură, respectiva valoare urmând să fie stabilită conform valorii de piață de la momentul soluționării notificării și stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Față de jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului, trebuie avut în vedere că persoanelor care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 trebuie să li se recunoască un „bun” care să fie protejat de orice ingerință.

În sensul celor arătate, intimata din prezenta cauză are o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a i se restitui bunul în natură atunci când a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și când contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credință, ținând cont și de o jurisprudență constantă. Tot în raport de jurisprudența CEDO, trebuie avut în vedere că se tinde ca legislația națională să permită analizarea circumstanțelor speciale ale spețelor și în raport de acestea, persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, cel care a confiscat bunurile.

Dacă intimata-pârâtă ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, ar fi fost considerată de rea-credință, deoarece simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului anterior și că bunul ar putea fi revendicat nu este suficient pentru a dovedi atitudinea sa. În cauză nu s-a dovedit nicio altă împrejurare din care să rezulte că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenții-reclamanți sau autorii acestora au formulat cerere de restituire a bunului și că pârâta ar fi cunoscut că se tinde la redobândirea bunului confiscat de stat. 4. În fine, și ultima critică referitoare la pretinsa încălcare a principiului disponibilității de către instanța de apel este nefondată.

Corect a reținut instanța de apel că reclamanții nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2001, aflându-se într-o stare de pasivitate totală. Aceștia nu au uzat de nici un instrument juridic avut la îndemână după anul 1989 pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului. În aceste condiții, dacă s-ar admite acțiunea în revendicare pe dreptul comun, este evident că s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei și securității raporturilor juridice. Față de toate considerentele de mai sus, criticile întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca atare, cu majoritate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții D.A.D. și D.T.M. împotriva deciziei nr. 167 A din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefundat, cu majoritate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2009. Cu opinie separată a doamnei judecător, în următorul sens: Admite recursul declarat de reclamanții D.A.D. și D.T.M., împotriva deciziei nr. 167 A din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că: Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta D.N. împotriva sentinței civile nr. 1606 din 10 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 26 octombrie 2009. OPINIE SEPARATĂ Consider că instanța de apel a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a legii (cu referire la art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și jurisprudența Curții Europene create în aplicarea acestei norme, în special în cauzele contra României), fiind astfel întrunite cerințele modificării deciziei recurate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit celor ce urmează. Obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă obligarea intimatei pârâte D.N. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în București, sector 5, dobândit de aceasta în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 40484/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Premisa de analiză a cererii menționate, nevalabilitatea titlului statului a fost confirmată și prin considerentele anterior redate ale deciziei recurate, astfel că, instanța de recurs, în calea de atac a reclamantului, nu putea face aprecieri contrare întrucât se opune principiul non reformatio in pejus.

Or, semnificația acestei constatări a instanțelor anterioare, este cea care decurge din Cauza Czaran și Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009, și anume: Constatarea că imobilul proprietatea reclamantului a fost preluat de stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente, echivalează cu existenta unei “valori patrimoniale” (noțiune autonomă, în sistemul convențional) și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului al cărui autor a fost deposedat abuziv, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1. Deși instanța de apel a statuat în sensul nevalabilități preluării imobilului de către stat, ceea ce atrage constatarea recunoașterii neîntrerupte a dreptului de proprietate în patrimoniul recurenților, ca succesori al autoarei lor deposedate abuziv, în analiza comparativă realizată corect cu observarea prevalenței legii speciale, deci a Legii nr. 10/2001 (sens în care este și Decizia 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii), a reținut caracterul preferabil al titlului intimatei pârâte în baza principiului aparenței în drept - error communis facit jus , pornind de la premisa bunei credințe a cumpărătoarei,

fără a se da prioritate Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, în cazul sesizării unor neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 și Convenție (așa cum s-a reținut în apel), prioritate ce se acordă în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Independent de abrogarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, recunoașterea neîntreruptă a dreptului de proprietate în patrimoniul recurenților este efectul direct al aprecierii nevalabilității preluării imobilului, potrivit evaluării primei instanțe, evaluare confirmată, din acest punct de vedere, de instanța de apel.

Corect s-a observat că prin considerentele Deciziei 33/2008, s-a stabilit că atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său un „bun” în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Or, așa cum susțin și recurenții, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu Cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin și Porțeanu și care de o manieră repetitivă mai generează condamnări ale României și în prezent, ca în cele citate de recurent, Cauza Faimblat și Cauza Katz, acestea din urmă prilejuind Curții evaluarea cauzei și în baza prevederilor art. 46 din Convenție, cu referire la România.

Cauzele Păduraru, Străin și Porțeanu reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu (Cauza Bone, Grigoraș, Dimitrescu, Pai