ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2474/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2474/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr.

2474/2015

Asupra recursului de față;

A. Obiectul cererii introductive.

Prin

cererea formulată la data de 05 iunie 2013, înregistrată pe rolul Tribunalului București

sub nr. x/3/2013, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București,

prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să

constate că prin efectul art. 16-20 din Legea nr. 15/1990, reclamanta este proprietara

activului - teren situat în București, str. X, sector 4, în suprafața de 4.455 m.p.,

aferent clădirilor Bloc C1 (nr. 24B), Bloc C2 (nr. 24A) și Bloc C3 (nr. 26A).

Prin încheierea de ședință de la 02

octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2013 al Tribunalului București, secția

a V-a civilă, s-a dispus înaintarea dosarului secției a Vl-a a Tribunalului București

pentru repartizarea unui complet specializat în judecarea litigiilor cu profesioniști.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă,

la data de 04 decembrie 2013, sub nr. x/3/2013*.

La termenul de judecată din 05 martie 2014

au fost unite cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția

inadmisibilității, invocate de pârât.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 3651 din 23

iulie 2014 Tribunalul București a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei și a inadmisibilității acțiunii, a admis cererea și

a constatat că reclamanta este proprietarul terenului indicat în acțiune.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei

instanțe.

Împotriva acestei sentințe, la data de

28 august 2014, a declarat apel pârâta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții

de Apel București la data de 09 septembrie 2014.

În motivarea apelului său reclamanta a

arătat, în esență, următoarele: în mod greșit au fost soluționate excepțiile invocate,

cea a lipsei calității procesuale pasive și cea a inadmisibilității, pentru că nu

se putea constitui un drept de proprietate asupra unui bun care nu se regăsește

în patrimoniul său, deoarece Comisia de verificare și-a exprimat punctul de vedere,

notificând reclamanta să modifice documentațiile, iar prin acțiunea de față se urmărește

obținerea unei hotărâri contrare, reclamanta trebuia să meargă pe calea contenciosului

administrativ. Pe fond, a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru emiterea

certificatului de proprietate, deoarece terenurile nu au fost date în proprietatea

sa și nu s-a făcut dovada că sunt necesare desfășurării activității reclamantei,

terenurile au fost date reclamantei doar în folosință.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea apelului, susținând că excepțiile invocate sunt

neîntemeiate, deoarece pârâta trebuia să emită certificatul de atestare a dreptului

de proprietate, terenul nu este un bun public, acțiunea nu este inadmisibilă, pentru

că, astfel, i s-ar încălca accesul la justiție, a dobândit proprietatea prin efectul

legii, certificatul de atestate avea efect declarativ, procedura administrativă

de obținere a acestuia avea ca scop asigurarea opozabilității față de terți, respingerea

acțiunii în baza unei excepții ar însemna încălcarea art. 6 din C.A.D.O.L.F. Pe

fond, a arătat că terenurile erau în patrimoniul fostei I.A.G.S.C., terenurile dintre

clădiri nu puteau avea altă destinație decât cea actuală, aferentă folosirii clădirilor

respective, utilizarea acestora intrând în obiectul său de activitate.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 1305 din 19 decembrie

2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis

apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primar General, B.,

prin reprezentant convențional av. C., în contradictoriu cu intimata-reclamantă

SC A. SA, în reorganizare, prin administrator judiciar D., împotriva sentinței civile

nr. 3651 din 23 iulie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

în Dosarul nr. x/3/2013*.

A fost schimbată sentința apelată, în tot,

în sensul că:

A fost admisă excepția inadmisibilității.

A fost respinsă acțiunea, ca inadmisibilă.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței

de apel.

Î

mpotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA București prin administrator

judiciar D., aducându-i următoarele critici:

În ce privește valoarea obiectului litigiului,

potrivit raportului de evaluare depus la dosarul cauzei în primă instanță la data

de 27 iunie 2013, terenul situat în București, sector 4, str. X, nr. 26A are o valoare

de 392.000 euro, respectiv 1.671.300 RON, valoare de care tribunalul a ținut cont

atunci când a constatat că este competent material.

În această situație, potrivit art. 483

alin. (2) C. proc. civ., hotărârea instanței de apel este supusă recursului.

Hotărârea instanței de apel a fost dată

cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 15/1990, mai precis

cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 18 și 19 din această lege.

În opinia recurentei-reclamante, dispozițiile

art. 19 din această lege se referă la unitățile economice de stat și nu la societățile

comerciale nou înființate prin reorganizare, reglementând operațiunile materiale

legate de stabilirea capitalului social.

Aceste operațiuni sunt anterioare înregistrării

societății comerciale, ele neaplicându-se unei societăți deja constituite și care

are deja un capital social, operațiunile ulterioare înființării fiind reglementate

de Legea nr. 31/1990.

Instanța de apel a interpretat greșit și

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, atunci când a considerat că

acesta este textul legal care atribuie dreptul de proprietate asupra bunurilor din

patrimoniul societății, greșind încă o dată atunci când a apreciat că incidența

dispozițiilor art. 19 se întinde și la perioada ulterioară înființării societății,

după efectuarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

S-a mai apreciat că raționamentul instanței

de apel cuprinde argumente contradictorii, apreciindu-se că ori art. 20 alin.

(2) creează dreptul de proprietate și atunci este suficientă dovada în sensul că

bunul s-a aflat în patrimoniul unității economice de stat la momentul reorganizării,

ori dreptul de proprietate se naște prin actul de voință al organului administrativ

și nu în temeiul legii.

Este nelegală susținerea instanței de apel

potrivit căreia Legea nr. 15/1990 nu individualizează bunurile pentru care se stabilește

existența unui drept de proprietate, fiind obligatoriu de parcurs o procedură administrativă

de identificare a acestor bunuri, deoarece, în lege se precizează faptul că toate

bunurile din patrimoniul societăților comerciale constituite potrivit art. 17 sunt

în proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Legea nu impune vreo formalitate suplimentară,

astfel încât susținerea instanței de apel cu privire la parcurgerea unei proceduri

administrative este contrară legii.

Procedura obținerii certificatelor de atestare

a drepturilor de proprietate este prevăzută de lege pentru opozabilitate, Legea

nr. 15/1990 necondiționând valabilitatea dreptului de proprietate născut prin efectul

legii.

Hotărârea instanței de apel încalcă principiul

forței obligatorii a legii.

Astfel, deși nici Legea nr. 15/1990 nici

H.G. nr. 834/1991 nu reglementează o procedură administrativă prealabilă obligatorie

pentru însăși nașterea dreptului de proprietate, care ar pune în discuție caracterul

subsidiar față de o acțiune în constatare, instanța de apel a reținut că actul ce

prezintă relevanță față de nașterea dreptului de proprietate este certificatul de

atestare și nu efectul legii.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

cererii reclamantei, în sensul de a observa că prin motivul de apel subsidiar formulat

de Municipiul București s-a procedat la o recunoaștere tacită a pretențiilor sale,

nepronunțându-se cu privire la această cerere a apelantei-pârâte.

Au fost încălcate și prevederile art. 477

alin. (1) C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv al apelului, instanța

de apel nepronunțându-se asupra motivului de apel subsidiar, pe de o parte, iar

pe de altă parte, instanța de apel și-a motivat hotărârea și pe încălcarea C.A.D.O.L.F.,

aspecte neinvocate de apelantă.

Reclamanta a fost cea care a invocat, prin

întâmpinare, apărări cu privire la greșita aplicare a C.A.D.O.L.F. și a practicii

C.E.D.O., raportat la dreptul la un proces echitabil sub aspectul duratei, hotărârea

instanței de apel fiind nelegală și sub acest aspect, atunci când a reținut că accesul

la justiție nu este un drept absolut, el putând suferi limitări legale, proporționale

și justificate de un interes rezonabil.

În opinia recurentei-reclamante instanța

de apel nu a arătat care este interesul legitim ce ar justifica limitarea accesului

la justiție al reclamantei, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, susținând

doar că reclamanta ar fi avut la îndemână o acțiune în realizare, respectiv procedura

administrativă prevăzută de H.G. nr. 834/1991.

Cu privire la această procedură administrativă

s-a susținut că reprezintă o piedică în exercitarea accesului la justiție datorită

duratei foarte mari în care se poate obține în realizarea dreptului pe această cale.

Instanța de apel nu a examinat suficient

motivele apelului formulat de pârâtul Municipiul București și a interpretat greșit

apărările sale cu privire la posibilitatea instanței de a se pronunța pe excepția

inadmisibilității, recurenta-reclamantă susținând că a dorit doar să scoată în evidență

durata mare în timp pentru realizarea dreptului său dacă se urma calea procedurii

administrative.

S-a mai susținut că instanța de apel nu

a analizat, în concret, dacă, pornind de la dispozițiile H.G. nr. 834/1991 și ale

Criteriilor nr. 2665/1992, recurgerea la procedura administrativă asigură acces

la justiție și într-un termen rezonabil.

În opinia recurentei-reclamante cele două

acte normative reglementează procedura stabilirii și evaluării terenurilor aflate

în patrimoniul fostelor întreprinderi de stat, fără a reglementa o procedură administrativă

prealabilă care să fie subsidiară unei acțiuni judecătorești în constatare, cu termene

înlăuntrul cărora trebuie parcurse diferitele etape stabilite de aceste criterii

și nici căile de atac de urmat.

Aceste termene sunt lăsate la îndemâna

unor diverse comisii și comitete implicate, fiind deschisă calea arbitrariului,

apreciindu-se că aplicarea acestor acte normative este teoretică și iluzorie, nefiind

de natură a asigura atestarea dreptului de proprietate dobândit prin efectul legii,

pe când o procedură parcursă pa calea dreptului comun ar presupune o durată rezonabilă

pentru obținerea dreptului respectiv.

Instanța de apel a făcut o confuzie între

dreptul subiectiv, proba acestuia și mijloacele de realizare.

În opinia recurentei, dreptul său subiectiv

s-a născut în virtutea legii, la data constituirii societății, prin faptul existenței

bunurilor în patrimoniul fostei unități economice de stat supuse reorganizării,

fără nici o altă formalitate.

Certificatul de atestare a dreptului de

proprietate atestă proprietatea doar pentru opozabilitate față de terți, nefiind,

în sine, un titlu de proprietate, ci doar instrumentul fizic ce dovedește acest

lucru.

Instanța de apel a făcut confuzie între

cerințele ad validitatem și ad probationem, aceasta deoarece, pentru ca cerința

eliberării certificatului de proprietate să fie o condiție ad validitatem pentru

dobândirea dreptului de proprietate, trebuia să fie expres prevăzută de lege, în

caz contrar ea este prevăzută ad probationem, putând fi înlocuită, cu orice mijloc

de probă.

În sprijinul susținerilor sale, recurenta-reclamantă

a invocat și practică judiciară, indicând următoarele decizii: nr. 3294 din 07

noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 165/A din 14 aprilie

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și nr. 1340 din 25

octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă.

F. Apărările formulate de către intimatul-pârât,

prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

În opinia intimatului-pârât recursul este

inadmisibil, deoarece, potrivit art. XVIII din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse

recursului hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani, în valoare de până

la 1.000.000 RON inclusiv, or, conform cererii introductive de chemare în judecată

reclamanta a evaluat terenul la suma de 500.000 RON.

În ce privește inadmisibilitatea acțiunii

în constatare s-a arătat că art. 19 din Legea nr. 19/1990 se opune unei aplicări

automate și directe a art. 20 din același act normativ, emiterea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate nefiind o procedură pur formală, fără posibilitatea

unui refuz de emitere.

Legea nu a particularizat drepturi ale

destinatarilor săi, ci a conferit vocația de a exercita dreptul sub rezerva satisfacerii

ansamblurilor necesare concretizării vocației respective.

H.G. nr. 834/1991 și Legea nr. 15/1990

au instituit obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative de verificare

a condițiilor stabilite prin lege pentru dobândirea dreptului de proprietate, finalizată

cu emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Intimatul-pârât a făcut ample referiri

la neîndeplinirea condițiilor de fond în ce privește parcurgerea procedurilor reglementate

de Legea nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, Criteriul nr. 2665/1992 emis de Ministerul

Economiei și Finanțelor și Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului

și Legea nr. 88/1997 cu privire la obținerea certificatelor privind atestarea dreptului

de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale

cu capital de stat, susținând că recurenta-reclamantă nu a îndeplinit condițiile

impuse de respectivele acte normative pentru a se putea emite certificatul de atestare

a dreptului de proprietate asupra terenului.

G. Analizând decizia recurată, prin raportare

la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

În ce privește apărarea intimatului-pârât

cu privire la inadmisibilitatea recursului, aceasta nu poate fi reținută, deoarece,

pe de o parte, la dosarul primei instanțe (Tribunalul București, secția a V-a civilă)

se află depus, de către reclamantă, raportul de evaluare al terenului intravilan

ce face obiectul litigiului din care rezultă că valoarea acestuia este de 1.671.300

RON, deci mai mare de 1.000.000 RON, iar pe de altă parte, prin încheierea din 17

septembrie 2015 Înalta Curte a încuviințat raportul întocmit de magistratul asistent,

pronunțându-se, implicit, și asupra admiterii în principiu a recursului.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare

a prevederilor art. 18, 19 și 20 din Legea nr. 15/1990.

Dispozițiile art. 19 din această lege se

referă atât la unitățile economice de stat ce urmau a fi transformate în societăți

comerciale, cât și la societățile nou înființate prin reorganizare.

Afirmația recurentei-reclamante este pur

speculativă, deoarece, din interpretarea respectivului text de lege, rezultă că

inventarierea patrimoniului unităților economice de stat supuse transformării în

societăți comerciale, se face tocmai în vederea preluării și stabilirii capitalului

societăților comerciale înființate pe calea prevăzută de această lege, fiind evident

că hotărârea de guvern la care face trimitere acest articol de lege urma, la acea

dată, să fie adoptată tocmai în vederea corectei aplicări a respectivei legi.

De altfel, ceea ce omite să afirme recurenta-reclamantă

este că la acea dată patrimoniul unităților economice de stat nu se referea și la

terenurile utilizate de către aceste unități economice, ci doar la celelalte bunuri

mobile și imobile, terenurile pe care se găseau amplasate aceste unități aflându-se,

la acea dată, în proprietatea statului.

Prin urmare, la acea dată, în patrimoniul

unităților economice de stat se regăsea doar un drept de folosință asupra terenurilor,

dreptul de proprietate aparținând statului, ca atare, societățile comerciale constituite

prin transformarea fostelor unități economice de stat nu puteau dobândi alte drepturi

decât autoarele lor, respectiv dreptul de folosință asupra terenului.

Instanța de apel a interpretat corect dispozițiile

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, atunci când a considerat că acesta este

textul legal care atribuie dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul

societății, cu singura mențiune că la data apariției acestei legi, nici un teren

nu se afla în proprietatea vreunei unități economice de stat, acestea având asupra

terenurilor doar un drept de folosință.

Terminologia folosită de Legea nr. 15/1990

și de H.G. nr. 834/1991, aceea de „patrimoniu”, nu trebuie să conducă la concluzia

greșită că în acest patrimoniu se regăsea dreptul de proprietate asupra terenurilor,

ci doar un drept de folosință asupra acestui teren, terminologia de patrimoniu având

mai degrabă un conținut economic decât unul juridic în respectivul context legislativ

din anul 1990.

Oricum, și din perspectiva unei interpretări

juridice a noțiunii de patrimoniu, care, în orice caz, se referă la drepturi cu

conținut economic, în patrimoniul fostelor unități de stat, care a fost preluat

de către societățile comerciale nou constituite, nu se regăsea decât un drept de

folosință asupra terenurilor, de aceea era nevoie de o procedură specială pentru

ca aceste noi societăți să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenului.

De altfel, H.G. nr. 834/1991, a apărut

tocmai din nevoia de a se înregistra în proprietatea (de fapt în capitalul social)

societăților comerciale nou înființate, terenurile aferente construcțiilor în care

noile societăți comerciale urmau să-și desfășoare activitatea.

Că este așa o demonstrează și dispozițiile

art. 32

1

și art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997.

Astfel, în alin. (1) art. 32

1

din acest act normativ se arată că „societățile comerciale care dețin terenuri (...)

al căror regim juridic urmează să fie calificat, vor continua să folosească aceste

terenuri până la clarificarea regimului lor juridic”.

Tot astfel, în alin. (2) al aceluiași articol

se arată că societățile comerciale se privatizează fără a include în capitalul social

valoarea terenului prevăzut la alin. (1), tocmai pentru că acest teren nu era în

proprietatea respectivelor societăți comerciale cu capital de stat, cum este și

cazul reclamantei, ci în proprietatea statului.

De altfel, în teza ultimă a alin. (3) al

aceluiași articol, se arată că terenurile clasificate ca aparținând domeniului privat

al statului, ori al unităților administrativ teritoriale, după caz, pot fi concesionate,

închiriate sau oferite societății comerciale spre a fi cumpărate.

Mai mult, potrivit art. 32

2

alin. (1) din același act normativ, abia după eliberarea certificatului de atestare

a dreptului de proprietate asupra terenurilor, capitalul social al societăților

comerciale cu capital de stat urma să se majoreze, de drept, cu valoarea terenurilor

menționate în certificat.

Prin urmare, nu se poate reține, în nici

un caz, că terenurile fac parte din categoria bunurilor la care se referă art. 18,

19 și 20 din Legea nr. 15/1990, societățile comerciale înființate în baza acestei

legi prin reorganizarea fostelor unități economice de stat având doar aptitudinea

(vocația) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, însă numai

după parcurgerea procedurii prevăzută de H.G. nr. 834/1991, ca atare, nu se poate

reține că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste unități poate

fi dobândit prin efectul legii, ca atare, și nu după parcurgerea procedurii prevăzute

de H.G. nr. 834/1991.

Procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991

nu este una administrativă, prealabilă, ci este chiar procedura legală potrivit

căreia societățile comerciale cu capital de stat înființate potrivit Legii nr. 15/1990,

pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor avute în folosință, neexistând

o altă posibilitate legală de a obține titlul de proprietate.

Asupra acestor terenuri.

Recurenta-reclamantă nu poate invoca, în

apărarea sa, faptul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra unor cereri

formulate de apelanta-pârâtă în cererea sa de apel, aceasta din urmă fiind singura

care ar putea invoca acest fapt, în măsura în care această nepronunțare ar fi vătămat-o.

Instanța de apel a făcut referire la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și la practica Curții

Europene a Drepturilor Omului nu ca urmare a motivelor de apel ale apelantei pârâte,

ci ca urmare a susținerilor reclamantei-intimate făcute în întâmpinarea sa, cu privire

la încălcarea dreptului la un proces echitabil și în termen rezonabil, prin aceea

că respingerea, ca inadmisibilă, a cererii introductive ar conduce la o astfel de

încălcare.

Relativ la incidența Convenției, în ce

privește dreptul substanțial, respectiv Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991,

aceasta nici nu este incidență, deoarece România a adoptat această Convenția prin

Legea nr. 30/1994, deci după emiterea acestor acte normative.

În ce privește dreptul la un proces echitabil,

C.A.D.O.L.F. este incidentă, însă nu există nici un fel de încălcare a acesteia,

respingerea acțiunii de față, ca inadmisibilă, neputând conduce, în nici un fel,

la această concluzie, recurenta-reclamantă având la îndemână o procedură prevăzută

de lege și anume de H.G. nr. 834/1991.

Această procedură nu este teoretică și

iluzorie, actele normative care o reglementează permițând calea de atac în justiție

în cazul în care respectivele comisii și comitete implicate în procedură nu respectă

dispozițiile legale.

Chiar dacă această procedură implică o

durată de timp mai mare, aceasta nu înseamnă că nu se asigură accesul liber la justiție,

mai ales că în respectiva procedură trebuie obținut și acordul vecinilor, care au

interese proprii în delimitarea terenurilor ce ar urma să intre în proprietatea

solicitanților.

Faptul că în privința terenurilor trebuie

urmată procedura specială prevăzută de H.G. nr. 834/1991, pentru societățile comerciale

constituite în urma transformării unităților economice de stat, rezultă, așa după

cum s-a arătat și mai sus, din prevederile art. 18, 19 și 20 din Legea nr. 15/1990,

care se referă la capitalul social al societăților comerciale înființate în baza

acestei legi, care este deținut integral de către stat, prin raportare la dispozițiile

art. 32

1

și art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea

societăților comerciale cu capital de stat, în care se arată care este regimul juridic

al terenurilor deținute de aceste societăți, precum și faptul că abia după eliberarea

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, deci după

parcurgerea procedurii prevăzută de H.G. nr. 834/1991, capitalul social al acestor

societăți se va majora de drept cu valoarea acestor terenuri.

Pentru aceleași considerente nu pot fi

reținute nici criticile privind confuzia între dreptul subiectiv, proba acestuia

și mijloacele de realizare, precum și cele referitoare la confuzia între cerința

ad validitatem și cerința ad probationem.

Având în vedere cele de mai sus, în baza

art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta SC A. SA București, prin administrator judiciar C.l.l. D. împotriva

deciziei nr. 1305 din 19 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi,

26 noiembrie 2015.