ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4810/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația în anulare înregistrată la data de 11 noiembrie 2009, numitul G.N. a solicitat anularea deciziei civile nr. 8330 din 15 octombrie 2009 prin care i-a fost respins recursul ca nefondat. Deși se invocă în drept incidența dispozițiilor art. 317 și art. 318 C. proc. civ., contestatorul nu precizează motivele pe care își întemeiază contestația. Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 145 din 10 iulie 2002, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis în parte acțiunea, i-a obligat pe pârâții SC A. SA și G.N. să restituie reclamantei imobilul, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între acești pârâți și a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de A.P.A.P.S.

cu SC A. SA. Prin decizia civilă nr. 85 din 18 noiembrie 2002 a Curții de Apel Pitești a fost respins apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva sentinței. Prin decizia nr. 5389 din 30 septembrie 2004 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de aceeași pârâtă, a casat decizia și sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că ambele instanțe au făcut o analiză incompletă a materialului probator administrat și au lăsat nerezolvate aspecte esențiale, inclusiv excepții cu o influență fundamentală asupra soluției.

Rejudecând pricina, Tribunalul Argeș, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 103 din 6 aprilie 2007, prin care a respins excepțiile invocate, puse în discuție potrivit indicațiilor instanței de recurs, a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 664 din 15 februarie 2001 intervenit între SC A. SA și G.N., pe care i-a obligat să restituie reclamantei imobilul situat în Pitești, compus din 319 mp teren și construcție P+1, respingând totodată cererea privind constatarea nulității contractului nr. 170 din 11 martie 1999 încheiat între F.P.S. și SC A. SA.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Excepția autorității de lucru judecat a fost reținută în raport de decizia nr. 296 din 7 februarie 2001 a Curții de Apel Pitești, pe de o parte, pentru că acțiunea în revendicare fiind respinsă nu poate determina prin dispozitivul său cu putere de lucru judecat într-o altă cauză, care are alt obiect, iar, pe de altă parte, pentru că potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prin imobile preluate abuziv se înțeleg și cele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, iar la lit. h) sunt evidențiate imobilele preluate fără titlu valabil.

Prin decizia menționată s-a statuat numai asupra existenței unui titlu valabil la preluarea de către stat a imobilului în litigiu, în timp ce art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 nu face distincție între imobile preluate cu titlu valabil sau fără titlu valabil potrivit Decretului nr. 92/1950, toate fiind considerate preluări abuzive de către stat, imobilele urmând a fi restituite în natură potrivit art. 1 alin. (1) și (2) și art. 7 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, nici aceasta a fost primită deoarece, prin dispoziția nr. 652/2001, Primarul municipiului București i-a atribuit reclamantei terenul liber aflat în deținerea unității administrativ-teritoriale, iar pentru imobilul ce face obiectul acestui litigiu, aflat în deținerea unei alte persoane, nu se putea contesta dispoziția și nici nu i se poate reproșa reclamantei că nu a utilizat procedura contestației prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6523 din 15 februarie 1946, reclamanta a făcut dovada calității de proprietară a imobilului în litigiu, ce a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce constituie o preluare abuzivă în înțelesul art. 2 din respectivul act normativ. Prin decizia civilă nr. 38 din 20 februarie 2008, Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul G.N. împotriva sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, aceasta nu poate fi reținută, deoarece cauza acțiunii de față este diferită decât cea a acțiunii soluționate prin decizia civilă nr. 296/2001 a Curții de Apel Pitești.

Deși există o identitate a cauzei cererii de chemare în judecată ( causa debendi ), nu există o identitate a cauzei acțiunii ( causa petendi ). Procedând la compararea titlurilor, s-a constatat că în mod corect tribunalul a dat preferință titlului reclamantei, în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, așa încât acesta nu a putut să transmită valabil dreptul său de proprietate. În atare situație, cumpărătorul a fost considerat de bună-credință, mai ales că reclamanta solicitase încă din anul 1990 retrocedarea imobilului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul G.N., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurentul susține următoarele: 1. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., nerespectând statuările deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare referitoare la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 296/2001 a Curții de Apel Pitești privitoare la valabilitatea titlului statului. 2.Au fost încălcate dispozițiile generale cuprinse în Legea nr.10/2001, singurele permise a fi utilizate într-o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a legii speciale. Nu poate fi primit punctul de vedere potrivit căruia este admisibilă o acțiune formulată pe dreptul comun și ulterior intrării în vigoare a legii speciale, deoarece inadmisibilitatea unei astfel de acțiuni nu presupune o îngrădire a accesului la justiție. 3. Au fost încălcate prevederile art. 480 C. civ., deoarece în urma comparării titlurilor instanța trebuia să constate că titlul prezentat de societatea comercială pârâtă și, pe cale de consecință, de recurent este preferabil titlului prezentat de reclamantă.

Imobilul în litigiu a fot preluat de stat cu titlu valabil, reclamanta fiind majoră la data naționalizării, actele depuse de aceasta referitoare la meseria avută la acea dată privindu-l pe tatăl său, și nu pe ea în calitate de proprietară a bunului expropriat. 4. A fost încălcat principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului în actele translative de proprietate cu titlu oneros în momentul în care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între recurent și societatea comercială pârâtă. În acest sens, art. 50 din Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții exprese și, chiar în situația în care s-ar aprecia că titlul statului nu a fost unul valabil, iar imobilul nu putea fi transmis societății, buna sa credință salva actul de la declararea nulității, iar bunul nu putea fi restituit reclamantei.

Recurentul consideră că a fost de bună-credință la încheierea contractului, deoarece la acea dată imobilul nu era supus vreunui litigiu și nici vreunei cereri de restituire în natură. La data încheierii contractului, societatea comercială nu fusese notificată în temeiul Legii nr. 10/2001, o asemenea notificare fiind comunicată pentru prima dată la data de 26 iulie 2001, sub nr. 833/2001. 1. Nu s-a reținut că instanța de apel nu s-ar fi conformat indicațiilor din decizia de casare și ar fi nesocotit o problemă de drept dezlegată de aceasta, în sensul art. 315 C. proc. civ.

Instanța de recurs, casând hotărârile anterioare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, a indicat instanței de trimitere să soluționeze excepția autorității de lucru judecat, invocată în apărare, dar, totodată, să țină seama și de prezumția autorității de lucru judecat, prezumție care, fără a impune întrunirea triplei identități, de obiect, de părți și de cauză între două acțiuni, obligă instanța să nu contrazică ceea ce s-a stabilit revocabil într-o hotărâre anterioară. Tribunalul și curtea de apel au reținut că în cea de-a doua acțiune nu operează autoritatea de lucru judecat, deoarece diferă cauza juridică, adică situația de fapt calificată juridic, dar că nici nu se încalcă puterea de lucru judecat a primei hotărâri sub aspectul contestat în cauză, cel al valabilității ori nevalabilității titlului statului.

Astfel, Curtea de apel a stabilit că în primul litigiu instanța a verificat valabilitatea titlului statului în lumina legislației și jurisprudenței de la acea dată. Noțiunea de „titlu valabil” a fost definită în timp în mod diferit, diferențele fiind determinate în primul rând de legislație: Legea nr. 213/1998, Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996, H.G. nr. 11/1997, și Legea nr. 10/2001. În litigiul precedent instanța nu a verificat valabilitatea titlului statului în sensul conformității decretului de naționalizare față de Constituție, de tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data la care bunul a trecut în patrimoniul statului.

Cu referire la însuși actul normativ în baza căruia s-a efectuat, naționalizarea a fost considerată ca fiind legală pentru unicul considerent că reclamanta, chiar minoră fiind, intra sub incidența Decretului nr. 92/1050, așa cum prevedeau dispozițiile art. V al acestuia, referitoare la aplicarea decretului inclusiv imobilelor copiilor minori. În cauza de față însă, reclamanta a susținut, în plus, că imobilul a fost cumpărat de părinții săi pentru cei doi copii ai lor, că nici ea și nici părinții ei nu intrau în categoria persoanelor prevăzute de actul de naționalizare, că imobilul constituia singura sa locuință și nu era folosit pentru obținerea unor venituri ilicite, că atât ea cât și fratele său erau minori, iar părinții erau mici meseriași, fiind deci cu toții exceptați de la naționalizare.

În drept, fără a statua în mod contrar - în sensul că minorii erau exceptați de la naționalizare - și verificând susținerile reclamantei, pe care le-au găsit fondate, curtea de apel a reținut aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, temei juridic care nu putea fi invocat în primul litigiu, inițiat anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație. 2. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, într-adevăr, de principiu, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație pentru proprietarii imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau moștenitorii acestora, o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu mai este posibilă, așa cum susține recurentul.

În speță însă, nu i se poate imputa reclamantei că a ignorat prevederile legii speciale de reparație. În primul rând, reclamanta a notificat pe pârâta SC A. SA, în luna iulie 2001, prin intermediul B.E.J. B.E.A., fără ca entitatea notificată să răspundă conform legii. 3. Conform prevederilor art. 2 al Legii nr. 10/2001, reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat. În speță însă, instanțele au reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și că între cei doi pârâți contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu rea-credință. Referitor la nevalabilitatea titlului statului, criticile formulate de recurent privesc exclusiv analiza probelor și situația de fapt reținută pe baza acestora și nu intră sub incidența dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. Critica întemeiată pe dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 - cu consecința că nu mai face distincție între imobilele preluate cu titlul sau fără titlu valabil, aflate în patrimoniul unor societăți comerciale integral privatizate și, pentru acest motiv, exceptate de la restituirea în natură - nu a fost primită. Aceasta este o critică de nelegalitate a deciziei, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar care nu a fost formulată în termenul legal și, contrar susținerilor recurentului, nu constituie un motiv de recurs de ordine publică, ce poate fi invocat și după expirarea termenului de motivare a recursului, prevăzut de art. 303 C. proc.

civ. Dispozițiile art. 317 C. proc. civ. prevăd că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului și anume când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită sau când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitor la competență. Art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârea instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Contestatorul nu s-a prezentat în instanță și nici nu a depus la dosarul cauzei motivele contestației sale împotriva deciziei civile nr. 8330/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit dispozițiilor art. 319 C. proc. civ., contestația în anulare se poate face în termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de la data la care hotărârea a rămas irevocabilă, adică de la data pronunțării. Contestația în anulare nu beneficiază de un termen de declarare, și de un alt termen de motivare însă, deși cauza a suferit două amânări (20 aprilie 2010 și 30 septembrie 2010) motivele contestației nu au fost depuse de contestator, astfel că instanța constată că prezenta contestație în anulare nu poate fi primită.

Pentru aceste considerente, se va respinge contestația în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 8330/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul G.N. împotriva deciziei civile nr. 8330 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.