ÎCCJ, Decizia nr. 26/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2102 din 26 mai 2003, Judecătoria Pitești a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul N.F. și cererea reconvențională formulată de pârâtul S.M. Tribunalul Argeș, secția civilă, prin decizia nr. 1480 din 8 octombrie 2003, a admis apelul declarat de pârâtul S.M. împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis cererea reconvențională și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Apelul declarat de reclamantul N.F. împotriva aceleiași sentințe și cererea de intervenție formulată de Asociația P.T. Pitești au fost respinse.

Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 1020/R din 9 decembrie 2004, a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei pronunțate în apel și a modificat în tot decizia atacată, în sensul că a admis apelul declarat de aceeași parte împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâtul S.M. să predea în proprietate și posesie imobilul revendicat. A respins cererea reconvențională formulată de pârâtul S.M. și a constatat disjunsă cererea de intervenție. Prin decizia nr. 3439 din 27 aprilie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondată, cererea pârâtului S.M.

privind revizuirea deciziei pronunțate în recurs. Împotriva acestei din urmă hotărâri, revizuentul-pârât S.M. a declarat recurs, susținând că în mod greșit s-a apreciat cu privire la neincidența în cauză a cazului prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Or, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită. Așadar, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs. Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate cu recurs, legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz. În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă și de proprietate intelectuală s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc.

civ. Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată, ca atare, de lege. Este de reținut, de altfel, că inadmisibilitatea recursului, dedusă prin interpretarea normelor procesuale menționate, se întemeiază la data soluționării prezentei căi de atac, pe dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2005.

Potrivit textului menționat, calea de atac a recursului este exclusă, în cazul în care „instanța de revizuire este Înalta Curte de Casație și Justiție, a cărei hotărâre este irevocabilă”. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuentul S.M., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuentul-pârât S.M. împotriva deciziei nr. 3439 din 27 aprilie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 2417/2005. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.