ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1625/2015

Decizia nr. 1625/2015 asupra recursului de față, constată următoarele: La data de 23 martie 2007 reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. și C. și a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților sa îi lase în deplina proprietate și pașnica posesie apartamentul, în suprafața utilă de 128,70 mp, cota indiviză de 7,30 % din părțile de folosința comune ale imobilului, împreună cu terenul aferent aflat sub construcție în suprafața de 28,46 mp, situat în București, sector 2. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 481 și urm C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea 10/200 și pct. 52 din Legea nr. 247/2005, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a Liberaților Fundamentale.

Prin sentința civilă nr. 4527 din 15 mai 2008 Judecătoria sectorului 2 a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de valoarea imobilului. Prin sentința civilă nr. 382 din 17 martie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență că acțiunile în revendicarea unor imobile al căror regim juridic este reglementat prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, fundamentate pe dispozițiile dreptului comun, nu mai pot fi primite, cât timp acestea au fost formulate după intrarea în vigoare a legii de reparație menționate, și cât timp partea reclamantă a apelat la procedura acestei legi speciale, formulând notificare, cum este cazul în speță.

În argumentarea soluției, Tribunalul a evocat și considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva acestei sentinței a declarat apel reclamantul A.. Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2011, apelantul-reclamant A., prin avocat D., a arătat că renunță la judecata cererii de chemare în judecată, deoarece urmează ca, pe cale administrativă, Primăria Municipiului București să soluționeze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, ca urmare a Deciziei civile nr. 237/A din 2 martie 2011 pronunțată de Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009. Prin Decizia civilă nr. 258/A din 25 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat perimat apelul, reținând că de la momentul suspendării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. și până la data cererii de repunere pe rol a trecut mai mult de 1 an. Prin Decizia nr. 1169 din 6 martie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A., a casat Decizia civilă nr. 258A/2012 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Instanța de recurs a reținut că termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii până la a cărei soluționare irevocabilă a fost suspendat dosarul de față, dată care este reprezentată de data expirării termenului de recurs, iar nu de data pronunțării deciziei din apel. Pentru rejudecarea apelului, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008*.

Pe parcursul soluționării apelului a decedat intimatul-pârât B., fiind introdus în cauză Ionescu Tira Sorin, în calitate de moștenitor al acestuia. Prin Decizia nr. 96/A din data de 10 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 382 din 17 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, având în vedere următoarele considerente: Prioritar analizei motivelor de apel, Curtea a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 246 C. proc. civ. pentru a luat act de manifestarea de voință a apelantului-reclamant în sensul că renunță la cererea de chemare în judecată, conform cererii depuse la dosar la data de 27 octombrie 2011. Instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 246 alin. (4) C. proc.

civ., când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți. De asemenea s-a reținut că un asemenea acord din partea pârâților nu există în cauza de față, reprezentantul convențional arătând că nu are un mandat special în acest sens, în raport de dispozițiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ. Analizând motivele de apel, instanța a reținut următoarele: Cauza de față are ca obiect revendicarea apartamentului deținut de pârâți în baza contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996, reclamantul solicitând ca în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de ambele părți să se dea preferabilitate titlului autorului său, și anume contractului de vânzare autentificat din 1933 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat.

Acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar de a-i restitui posesia bunului revendicat, și este o acțiune petitorie, întrucât implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Tribunalul a observat că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, acesta are la dispoziție calea Legii nr. 10/2001 pentru obținerea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Apelantul-reclamant prin motivele de apel formulate a invocat încălcarea dreptului său de proprietate garantat de art. 44 din Constituția României și de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Dreptului Omului.

Curtea a reținut că în speță este aplicabilă jurisprudența Curții europene a drepturilor omului din hotărârea-pilot Maria Atanasiu și alții c. României, prin care instanța europeană a decis că reclamantele din acea cauză nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare era necesar a fi îndeplinită premisa acestei acțiuni, și anume aceea ca reclamantul să fie titularul unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, întrucât apelantul-reclamant nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

În aceste condiții, instanța de apel a reținut că în cadrul acțiunii în revendicare de față, apelantul-reclamant nu poate opune pârâților contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1933, deoarece autorul reclamantului, A., a pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, prin naționalizarea de către stat, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România, astfel că, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării. Dreptul de proprietate al apelantului-reclamant A. (sau al autorului său) nu a fost recunoscut după ratificarea Convenției prin hotărâre judecătorească executorie, astfel încât nu se poate discuta despre existența unui bun actual al apelantului-reclamant, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, asupra apartamentului revendicat.

Totodată s-a avut în vedere că în mod corect a reținut tribunalul dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este și Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foștii proprietari și modalitățile de despăgubire.

De asemenea, s-a statuat că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secții unite, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În considerentele deciziei în interesul legii instanța supremă a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.

Pentru situația apelantului-reclamant - în care încălcarea dreptului de proprietate al autorului său s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, și care a obținut o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut în favoarea sa dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale - instanța de apel a reținut că apelantul-reclamant nu are un „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea Europeană acestei noțiuni, care să permită retrocedarea în natură a imobilului revendicat, ci numai o creanță condiționată ce se valorifică în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește titlul de proprietate exhibat de intimații-pârâți asupra imobilul revendicat în cauza de față, Curtea a reținut că actul de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 beneficiază de prezumția de legalitate și de valabilitate, atât timp cât reclamantul nu i-a contestat valabilitatea în termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001. În consecință, Curtea a constatat că în mod corect Tribunalul a reținut că intimații-pârâți dețin un bun în sensul convenției, bun care, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, este protejat în fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun introduse pe rolul instanței după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care apelantul-reclamant nu invocă un bun actual asupra imobilului revendicat ci un drept la compensare, ce se valorifică în condițiile legii speciale.

În ceea ce privește critica privind încălcarea dreptului de acces la justiție, a dispozițiilor art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a apreciat că respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamant după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca inadmisibilă, pe considerentul că reclamantul nu are opțiunea între acțiunea în revendicare de drept comun și procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, nu conduce la încălcarea dreptului de acces la justiție garantat de dispozițiile legale și convenționale invocate de apel. Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Faimblat c. României ( c ererea și hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of.

nr. 141 din 06 martie 2009) - în care Curtea Europeană a constatat că respingerea acțiunii pe motiv că reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, care era prevăzută de Legea nr. 10/2001, urmărea un scop legitim, însă nu era proporțională, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu apărea drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficiența acestei proceduri, Curtea europeană a constatat că remediul oferit de Legea nr. 10/2001 a devenit eficient abia după data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în M. Of., Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a decis că instanțele sunt competente să statueze asupra fondului cererilor de restituire a imobilelor naționalizate, chiar și în ipoteza absenței unui răspuns din partea autorităților administrative.

Or, având în vedere situația din speța de față, în care apelantul-reclamant a parcurs procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și a obținut o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, Curtea a respins critica privind încălcarea dreptului de acces la instanță consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Dreptului Omului, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins de reclamanți s-a dovedit a fi efectivă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 6 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței tribunalului, luând act de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului recurentul-reclamant a susținut următoarele critici: Instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, întrucât nu s-a pronunțat cu prioritate asupra cererii de renunțare la judecată formulată de apelantul-reclamant, după depunerea motivelor de apel. În mod greșit, instanța de apel nu a pus în discuția părților cererea de renunțare la judecată și a reținut că sunt incidente dispozițiile art 246 alin. (4) C. proc. civ. Recurentul-reclamant a considerat că instanța de apel trebuia să se pronunțe cu prioritate asupra cererii de renunțare la judecată, iar dacă aprecia că este nevoie de acordul pârâților, instanța avea obligația de a acorda un termen de judecată, înainte de a intra în dezbaterea apelului.

Instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă. În consecință, nu s-a intrat în dezbaterea fondului, instanța pronunțându-se pe excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. În mod greșit instanța de apel a acceptat raționamentul apărătorului pârâților-intimați, apreciind ca atâta timp cât apărătorul nu are mandat pentru a renunța la judecata cererii de chemare în judecata, apelul trebuie soluționat pe fond. Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce succed: Este de necontestat faptul că în primul ciclu procesual, după depunerea motivelor de apel, la data de 27 octombrie 2011, reclamantul A., prin avocat D., a depus cerere de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ. (fila 33 Dosar apel nr. x/3/2008 al Curții de Apel București). În rejudecare, după casare, reprezentanții intimaților -pârâți, prezenți în instanță, au formulat apărări cu privire la cererea de renunțare la judecată și au arătat că nu au un mandat special din partea pârâților pentru a formula un accept al acestei cereri în sensul art. 246 alin. (4) C. proc.

civ., astfel cum rezultă din practicaua Deciziei nr. 96/A din data de 10 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (filele 43-44). Contrar susținerilor recurentului, instanța nu avea nicio obligație să acorde un termen pentru ca intimații pârâți să se prezinte personal pentru a preciza dacă sunt de acord cu renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată formulată în fața instanței de apel, atâta timp cât aceștia au fost reprezentați de avocat, care se presupune că a discutat cu părțile pe care le reprezintă despre această cerere, depusă la dosar încă din 2011. Prioritar analizei motivelor de apel, Curtea de Apel a reținut că nu sunt întrunite condițiile art. 246 alin. (4) C. proc.

civ. pentru a lua act de manifestarea de voință a reclamantului în sensul că renunță la cererea de chemare în judecată. Așadar, instanța de apel a pus în discuția părților cererea de renunțare la acțiunea introductivă de instanță și a reținut, în mod corect, incidența în cauză a dispozițiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit art. 246 alin. (4) C. proc. civ., când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți. Această condiție restrictivă a renunțării la judecată impusă de alin. (4) al art. 246 C. proc. civ. este destinată să evite promovarea unor acțiuni intempestive și cu caracter șicanatoriu. De aceea, dacă s-a intrat în cercetarea fondului, cum este cazul în speță, renunțarea nu se poate face decât cu acordul celeilalte părți.

Cum reprezentanții intimaților-pârâți nu au avut un mandat special în sensul de a accepta cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată și nici nu și-au manifestat dorința de a prezenta un asemenea act la un eventual termen de judecată, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ. Critica recurentului-reclamant în sensul că nu se putea face aplicarea acestor dispoziții legale întrucât acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, astfel că prima instanță nu a intrat în dezbaterea fondului, s-a constatat a fi nefondată. Excepția inadmisibilității acțiunii s-a impus față de problema de drept care s-a pus în speță, în sensul dacă există posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de Legea specială nr. 10/2001.

În cuprinsul C. proc. civ. se face distincția între soluționarea procesului fără a intra în ”judecata fondului”expresie ce semnifică soluționarea procesului în baza unei excepții și intrarea în ”dezbaterea fondului” expresie ce semnifică intrarea în partea finală a judecății în care părțile au posibilitatea de a-și expune, în ședință publică, pretențiile și apărările lor, solicitând, fiecare, pronunțarea unei hotărâri favorabile. Astfel în cazul ”dezbaterii fondului” sintagma ”fond” este folosită în sens larg, concluziile părților putând purta atât asupra unei excepții, cât și asupra ”fondului” cauzei, în sens restrâns. Cum renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată s-a făcut în fața instanței de apel, în mod evident, după intrarea în dezbaterea fondului în fața primei instanțe de fond, potrivit art. 246 alin. (4) C. proc.

civ., era necesară învoiala părții adverse pentru a se lua act de renunțarea la judecată. Pentru toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul reclamanților nu este fondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 96/A din data de 10 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2015.