ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1625/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1625/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 1625/2015

asupra recursului de

față, constată următoarele:

La data de 23 martie 2007 reclamantul A. a chemat

în judecată pârâții B. și C. și a solicitat, ca prin hotărârea ce se va pronunța,

să se dispună obligarea pârâților sa îi lase în deplina proprietate și pașnica

posesie apartamentul, în suprafața utilă de 128,70 mp, cota indiviză de 7,30 %

din părțile de folosința comune ale imobilului, împreună cu terenul aferent

aflat sub construcție în suprafața de 28,46 mp, situat în București, sector 2.

În drept, reclamantul

a invocat prevederile art. 481 și urm C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea

10/200 și pct. 52 din Legea nr. 247/2005, art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a Liberaților Fundamentale.

Prin sentința civilă nr.

4527 din 15 mai 2008 Judecătoria sectorului 2 a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de valoarea

imobilului.

Prin sentința civilă nr.

382 din 17 martie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a a respins

acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență că acțiunile în revendicarea

unor imobile al căror regim juridic este reglementat prin dispozițiile Legii nr.

10/2001, fundamentate pe dispozițiile dreptului comun, nu mai pot fi primite,

cât timp acestea au fost formulate după intrarea în vigoare a legii de reparație

menționate, și cât timp partea reclamantă a apelat la procedura acestei legi

speciale, formulând notificare, cum este cazul în speță.

În argumentarea

soluției, Tribunalul a evocat și considerentele deciziei în interesul Legii nr.

33 din 09 iunie 2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva acestei sentinței

a declarat apel reclamantul A..

Prin cererea

înregistrată la data de 27 octombrie 2011, apelantul-reclamant A., prin avocat D.,

a arătat că renunță la judecata cererii de chemare în judecată, deoarece

urmează ca, pe cale administrativă, Primăria Municipiului București să

soluționeze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, ca urmare a Deciziei

civile nr. 237/A din 2 martie 2011 pronunțată de Curtea de apel București, secția

a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009.

Prin Decizia civilă nr.

258/A din 25 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

constatat perimat apelul, reținând că de la momentul suspendării cauzei în

temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. și până la data cererii de

repunere pe rol a trecut mai mult de 1 an.

Prin Decizia nr. 1169

din 6 martie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis

recursul declarat de reclamantul A., a casat Decizia civilă nr. 258A/2012 și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Instanța de recurs a

reținut că termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii până la a cărei soluționare irevocabilă a fost

suspendat dosarul de față, dată care este reprezentată de data expirării

termenului de recurs, iar nu de data pronunțării deciziei din apel.

Pentru rejudecarea

apelului, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008*.

Pe parcursul

soluționării apelului a decedat intimatul-pârât B., fiind introdus în cauză

Ionescu Tira Sorin, în calitate de moștenitor al acestuia.

Prin Decizia nr. 96/A

din data de 10 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței

civile nr. 382 din 17 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, având în vedere următoarele considerente:

Prioritar analizei

motivelor de apel, Curtea a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute

de art. 246 C. proc. civ. pentru a luat act de manifestarea de voință a

apelantului-reclamant în sensul că renunță la cererea de chemare în judecată,

conform cererii depuse la dosar la data de 27 octombrie 2011.

Instanța a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ., când părțile au intrat

în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea

celeilalte părți.

De

asemenea s-a reținut că un asemenea acord din partea pârâților nu există în

cauza de față, reprezentantul convențional arătând că nu are un mandat special

în acest sens, în raport de dispozițiile art. 246 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând

motivele de apel, instanța a reținut următoarele:

Cauza de față are ca obiect

revendicarea apartamentului

deținut de pârâți în baza contractului de vânzare - cumpărare din 18 decembrie 1996,

reclamantul solicitând ca în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate

de ambele părți să se dea preferabilitate titlului autorului său, și anume

contractului de vânzare autentificat din 1933 de Tribunalul Ilfov - Secția

Notariat.

Acțiunea

în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul neposesor solicită

obligarea posesorului neproprietar de a-i restitui posesia bunului revendicat,

și este o acțiune petitorie, întrucât implică dovedirea de către reclamant a

dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Tribunalul

a observat că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și a

arătat că, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

acesta are la dispoziție calea Legii nr. 10/2001 pentru obținerea de măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Apelantul-reclamant

prin motivele de apel formulate a invocat încălcarea dreptului său de

proprietate garantat de art. 44 din Constituția României și de art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Dreptului Omului.

Curtea

a reținut că în speță este aplicabilă jurisprudența Curții europene a

drepturilor omului din hotărârea-pilot Maria Atanasiu și alții c. României,

prin care instanța europeană a decis că reclamantele din acea cauză nu aveau un

„bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi

recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit

restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi

învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un

drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor

articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o

hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase

nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că

dispozitivul acelor hotărâri judecătorești

nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în

natură a apartamentului în litigiu.

Pentru a avea câștig

de cauză în acțiunea în revendicare era necesar a fi îndeplinită premisa

acestei acțiuni, și anume aceea ca reclamantul să fie titularul unui „bun

actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să

poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține

folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții

Europene.

Or, această premisă

nu este îndeplinită în cauză, întrucât apelantul-reclamant nu deține o hotărâre

judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de

proprietate asupra imobilului revendicat.

În

aceste condiții, instanța de apel a reținut că în cadrul acțiunii în

revendicare de față, apelantul-reclamant nu poate opune pârâților contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 1933, deoarece autorul reclamantului, A., a

pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, prin

naționalizarea de către stat, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de

către România, astfel că, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu

se întinde asupra actului naționalizării.

Dreptul de proprietate

al apelantului-reclamant A. (sau al autorului său) nu a fost recunoscut după

ratificarea Convenției prin hotărâre judecătorească executorie, astfel încât nu

se poate discuta despre existența unui bun actual al apelantului-reclamant, în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, asupra apartamentului

revendicat.

Totodată s-a avut în

vedere că în mod corect a reținut tribunalul dispozițiile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia

bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi

speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul

comunist, cum este și Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu,

care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foștii

proprietari și modalitățile de despăgubire.

De

asemenea, s-a statuat că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de

Casație și Justiție, secții unite, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

În considerentele deciziei în interesul legii instanța

supremă a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluat abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede

în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.

Pentru situația

apelantului-reclamant - în care încălcarea dreptului de proprietate al

autorului său s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada

anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană,

și care a obținut o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut în

favoarea sa dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent în

condițiile legii speciale - instanța de apel a reținut că apelantul-reclamant

nu are un „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea Europeană

acestei noțiuni, care să permită retrocedarea în natură a imobilului

revendicat, ci numai o creanță condiționată ce se valorifică în procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

titlul de proprietate exhibat de intimații-pârâți asupra imobilul revendicat în

cauza de față, Curtea a reținut că actul de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat

de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 beneficiază de prezumția de legalitate

și de valabilitate, atât timp cât reclamantul nu i-a contestat valabilitatea în

termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În consecință, Curtea

a constatat că în mod corect Tribunalul a reținut că intimații-pârâți dețin un

bun în sensul convenției, bun care, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr.

33/2008, este protejat în fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun introduse pe rolul instanței după data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, în condițiile în care apelantul-reclamant nu invocă un bun

actual asupra imobilului revendicat ci un drept la compensare, ce se valorifică

în condițiile legii speciale.

În ceea ce privește

critica privind încălcarea dreptului de acces la justiție, a dispozițiilor art.

21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Curtea a apreciat că respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamant

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca inadmisibilă, pe

considerentul că reclamantul

nu are opțiunea între acțiunea în revendicare de drept

comun și procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, nu conduce la

încălcarea dreptului de acces la justiție garantat de dispozițiile legale și

convenționale invocate de apel.

Sub acest aspect,

Curtea a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

din cauza Faimblat c. României

(

c

ererea și

hotărârea din 13 ianuarie 2009,

publicată în M. Of. nr. 141 din 06 martie 2009) -

în care

Curtea Europeană a

constatat că respingerea acțiunii pe motiv că reclamanții trebuiau să urmeze

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de

acces al reclamanților la o instanță judecătorească, care era prevăzută de

Legea nr. 10/2001, urmărea un scop legitim, însă nu era proporțională, întrucât

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu apărea drept o cale de atac

efectivă. Or, verificând eficiența acestei proceduri, Curtea europeană a

constatat că remediul oferit de Legea nr. 10/2001 a devenit eficient abia după

data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în M. Of., Decizia nr. 20/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a decis că

instanțele sunt competente să statueze asupra fondului cererilor de restituire

a imobilelor naționalizate, chiar și în ipoteza absenței unui răspuns din

partea autorităților administrative.

Or,

având în vedere situația din speța de față, în care apelantul-reclamant a

parcurs procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și a obținut o

hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent, Curtea a respins critica privind încălcarea

dreptului de acces la instanță

consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Dreptului Omului, întrucât calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului pretins de reclamanți s-a dovedit a fi efectivă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art.

304 pct. 4, 6 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea

în tot a deciziei atacate, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței

tribunalului, luând act de renunțare la judecata cererii de chemare în

judecată.

În motivarea

recursului recurentul-reclamant a susținut următoarele critici:

Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, întrucât nu s-a pronunțat cu

prioritate asupra cererii de renunțare la judecată formulată de

apelantul-reclamant, după depunerea motivelor de apel.

În mod greșit,

instanța de apel nu a pus în discuția părților cererea de renunțare la judecată

și a reținut că sunt incidente dispozițiile art 246 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant

a considerat că instanța de apel trebuia să se pronunțe cu prioritate asupra

cererii de renunțare la judecată, iar dacă aprecia că este nevoie de acordul

pârâților, instanța avea obligația de a acorda un termen de judecată, înainte

de a intra în dezbaterea apelului.

Instanța de fond a

admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată

de reclamant, ca inadmisibilă. În consecință, nu s-a intrat în dezbaterea

fondului, instanța pronunțându-se pe excepția inadmisibilității

cererii de chemare în judecată.

În mod greșit instanța

de apel a acceptat raționamentul apărătorului pârâților-intimați,

apreciind ca atâta timp cât apărătorul nu are mandat pentru a renunța la judecata

cererii de chemare în judecata, apelul trebuie soluționat pe fond.

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta

Curte a constatat că recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce

succed:

Este de necontestat

faptul că în primul ciclu procesual, după depunerea motivelor de apel, la data

de 27 octombrie 2011, reclamantul A., prin avocat D., a depus cerere de

renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ. (fila 33 Dosar apel nr. x/3/2008

al Curții de Apel București).

În rejudecare, după

casare, reprezentanții intimaților -pârâți, prezenți în instanță, au formulat

apărări cu privire la cererea de renunțare la judecată și au arătat că nu au un

mandat special din partea pârâților pentru a formula un accept al acestei

cereri în sensul art. 246 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum rezultă din

practicaua Deciziei nr. 96/A din data de 10 martie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă (filele 43-44).

Contrar

susținerilor recurentului, instanța nu avea nicio obligație să

acorde un termen pentru ca intimații pârâți să se prezinte personal

pentru a preciza dacă sunt de acord cu renunțarea la judecarea cererii de

chemare în judecată formulată în fața instanței de apel, atâta timp

cât aceștia au fost reprezentați de avocat, care se presupune că a

discutat cu părțile pe care le reprezintă despre această cerere, depusă la

dosar încă din 2011.

Prioritar analizei

motivelor de apel, Curtea de Apel a reținut că nu sunt întrunite condițiile art.

246 alin. (4) C. proc. civ. pentru a lua act de manifestarea de voință a

reclamantului în sensul că renunță la cererea de chemare în judecată.

Așadar, instanța de

apel a pus în discuția părților cererea de renunțare la acțiunea introductivă

de instanță și a reținut, în mod corect, incidența în cauză a dispozițiilor art.

246 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 246 alin.

(4) C. proc. civ., când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu

se poate face decât cu învoirea celeilalte părți.

Această condiție

restrictivă a renunțării la judecată impusă de alin. (4) al art. 246 C. proc.

civ. este destinată să evite promovarea unor acțiuni intempestive și cu

caracter șicanatoriu. De aceea, dacă s-a intrat în cercetarea fondului, cum

este cazul în speță, renunțarea nu se poate face decât cu acordul celeilalte

părți.

Cum reprezentanții

intimaților-pârâți nu au avut un mandat special în sensul de a accepta cererea

de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată și nici nu și-au

manifestat dorința de a prezenta un asemenea act la un eventual termen de

judecată, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 246

alin. (4) C. proc. civ.

Critica recurentului-reclamant

în sensul că nu se putea face aplicarea acestor dispoziții legale întrucât

acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, astfel că prima instanță nu a

intrat în dezbaterea fondului, s-a constatat a fi nefondată.

Excepția

inadmisibilității acțiunii s-a impus față de problema de drept care s-a pus în

speță, în sensul dacă există posibilitatea revendicării pe calea dreptului

comun a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele

deschise de Legea specială nr. 10/2001.

În cuprinsul C. proc.

civ. se face distincția între soluționarea procesului fără a intra în

”judecata fondului”expresie ce semnifică soluționarea procesului în baza

unei excepții și intrarea în ”dezbaterea fondului” expresie ce

semnifică intrarea în partea finală a judecății în care părțile au

posibilitatea de a-și expune, în ședință publică, pretențiile și apărările lor,

solicitând, fiecare, pronunțarea unei hotărâri favorabile. Astfel în cazul

”dezbaterii fondului” sintagma ”fond” este folosită în sens larg, concluziile

părților putând purta atât asupra unei excepții, cât și asupra

”fondului” cauzei, în sens restrâns.

Cum renunțarea

la judecata cererii de chemare în judecată s-a făcut în fața

instanței de apel, în mod evident, după intrarea în dezbaterea fondului în

fața primei instanțe de fond, potrivit art. 246 alin. (4) C. proc.

civ., era necesară învoiala părții adverse pentru a se lua act de

renunțarea la judecată.

Pentru

toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu

aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat și că, astfel, nu sunt

îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul reclamanților nu este fondat și

îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 96/A din

data de 10 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2015.