ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1938/2016

Decizia nr. 1938/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 28 mai 2008 la Tribunalul București, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Primarul General al Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București și au solicitat să se dispună anularea în parte a dispoziției nr. 8887 din 23 noiembrie 2007, emisă de Primarul General, obligarea pârâților la restituirea în natură către reclamanți, în cote indivize de 1/2 a terenului în suprafață de 1.028 m.p., situat în București, sector 3, precum și obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri bănești pentru ambele corpuri de clădire preluate de stat și demolate, la valoarea de circulație pe piața imobiliară.

Prin sentința civilă nr. 1203 din 2 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a constatat că autorul reclamanților C. a cumpărat terenul în litigiu potrivit contractului de vânzare-cumpărare datat 24 iulie 1929, pe teren existând o serie de construcții care alcătuiau „corpul din stânga”, fiul proprietarului, D., având dreptul să construiască un apartament supraetajat peste construcțiile aflate pe teren. Prin decizia civilă nr. 25 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte contestația.

A dispus anularea dispoziției nr. 8887 din 23 octombrie 2007 emise de Primarul General al Municipiului București și a obligat pârâtul să restituie reclamanților, terenul în suprafață de 918 m.p. situat în București, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert E. A păstrat dispozițiile sentinței referitoare la respingerea contestației sub celelalte aspecte. A obligat pârâtul la plata către reclamanți, a sumei de 1.104 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B. și A. și pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Primarul General al Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București. Prin decizia nr. 2101 din 22 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Cu ocazia rejudecării, Înalta Curte a stabilit că instanța de apel va lămuri situația de fapt a terenului în litigiu, în sensul că va administra probele ce se impun pentru a stabili dacă acest teren este afectat de amenajări de utilitate publică în condițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 sau dacă, în lipsa unor asemenea amenajări, terenul face parte dintr-un ansamblu pentru a cărui utilizare este necesar, împrejurare ce nu ar permite restituirea lui în natură. Prin decizia civilă nr. 180/A din 30 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis contestația, a anulat în parte dispoziția nr. 8887/2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, a obligat pârâtul să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 918 m.p.

și construcție demolată, respectiv cota de ½ din corpul din stânga (apartamentul de la parter) și cota de ½ din corpul din fund și a menținut restul dispozițiilor sentinței. Prin decizia civilă nr. 3445 din 03 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamanților declarat împotriva deciziei pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru următoarele considerente: din succesiunea de acte normative rezultă că atribuțiile diferitelor ministere implicate în Programul prioritar de reconversie funcțională a amplasamentului „Esplanada” și de finalizare a construcțiilor abandonate au fost preluate de ministerele nou-înființate care în principiu, s-au substituit în drepturile și obligațiile instituțiilor anterioare.

Abrogarea H.G. nr. 33/2009 prin H.G. nr. 1631/2009, avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției, nu demonstrează că Programul de reconversie funcțională privind amplasamentul „Esplanada”, din care face parte și terenul în litigiu care, așa cum s-a reținut de instanțele anterioare, nu este liber de construcții, a fost abandonat. Rezultă că, în decursul timpului, atribuțiile legate de acest proiect au fost transferate către ministerele nou-înființate. În fazele procesuale anterioare nu s-au făcut verificări în legătură cu stadiul acestui program, dacă a stagnat sau dimpotrivă, organele abilitate de lege au luat măsuri pentru continuarea lui, aspect absolut necesar pentru a se putea aprecia asupra aplicări dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Cum lămurirea acestei chestiuni presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului, instanța nu poate proceda la efectuarea lor, ceea ce va conduce la admiterea recursului și la trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru clarificarea aspectelor menționate. În ceea ce privește desfășurarea proiectului privind amplasamentul „Esplanada” în parteneriat public-privat, această împrejurare nu schimbă natura investiției ca fiind de interes public, cum în mod greșit au susținut recurenții-reclamanți. Noțiunea de „proiect public-privat”, astfel cum este definită în art. 2 lit. b) din O.G. nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public privat, se referă la „un proiect care se realizează în întregime sau în majoritate cu resurse financiare proprii ori atrase de către un investitor, pe baza unui model de parteneriat public-privat, din care va rezulta un bun public”.

„Lucrări de investiții de interes public”, în esență, sunt destinate să deservească nevoile comunității, nefiind deci, relevant, din ce resurse, publice sau private, au fost finanțate. În consecință, natura finanțării proiectului „Esplanada” nu poate influența aplicarea sau dimpotrivă, înlăturarea în speță, a dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 244/A din 19 aprilie 2016 a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți B. și F., împotriva sentinței civile nr. 1203 din 02 noiembrie 2009, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Primarul General al Municipiului București - Municipiul București, prin Primarul General, și Consiliul General al Municipiului București.

A schimbat în parte, sentința apelată în sensul că a admis contestația, a anulat în parte, dispoziția nr. 8887/2007, emisă de Primarul Municipiului București. A obligat pârâtul să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 918 m.p. și construcție demolată, respectiv cota de ½ din corpul din stânga (apartamentul de la parter) și cota de ½ din corpul din fund. A menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că din punct de vedere procesual, împotriva deciziei civile nr. 180/A din 30 aprilie 2014 pronunțate în al doilea ciclu de judecată a apelului, nu au promovat recurs decât apelanții reclamanți, exclusiv pentru motivul nelegalei dispuneri a nerestituirii în natură a imobilului.

Pârâții nu au declarat calea de atac a recursului împotriva deciziei civile menționate. Pe cale de consecință, prin decizia de casare nr. 3445 din 03 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a analizat cauza exclusiv sub aspectul arătat, adică în limitele sesizării, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 316 C. proc. civ. în referire la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., fapt confirmat de considerentele hotărârii pronunțate de instanța supremă prin care s-a dispus casarea.

Limitele rejudecării au fost circumscrise exclusiv problemei configurate de individualizarea măsurii de restituire a imobilului în litigiu - în natură sau prin echivalent, o eventuală extindere a controlului jurisdicțional, în afara limitelor procesuale indicate și pronunțarea unor alte dispoziții decât cele adoptate de instanța de apel în prima rejudecare a apelului și necontestate de nici una dintre părțile procesuale, echivalând cu o înrăutățire a situației recurenților apelanți reclamanți în propria cale de atac (mai precis, urmare a exercitării propriei căi de atac), contrar principiului procesual imperativ non reformatio in pejus.

Pentru aceste considerente de ordin procesual, Curtea a apreciat că se impune admiterea apelului formulat, reformarea în parte, a sentinței apelate în sensul anulării parțiale a dispoziției nr. 8887/2007 emise de Primarul Municipiului București, urmând ca măsura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să vizeze imobilul compus din teren în suprafață de 918 m.p. și construcție demolată, respectiv cota de ½ din corpul din stânga (apartamentul de la parter) și cota de ½ din corpul din fund (apartamentul nr. 1 și apartamentul nr. 2), cu menținerea restului dispozițiilor sentinței. Instanța a mai reținut că toate probele administrate în cauză se coroborează și converg către concluzia că nici în prezent, la nivelul anului 2016, proiectul „Esplanada” nu a fost abandonat, ci se urmărește reconversia funcțională a acestuia - în cadrul Proiectului „Cartierul Justiției” - și finalizarea sa în forma astfel modificată.

Demersurile autorităților Statului în această direcție, nu au fost formale, rezumate la simple exprimări de poziție sau la simpla enunțare ca deziderat, ci dimpotrivă, se observă că ele s-au concretizat în acțiuni efective, complexe, determinate și ilustrative sub aspectul angajamentului instituțiilor abilitate de a continua acest proiect (în forma modificată).

Astfel: în decembrie 2014, Guvernul a aprobat prin memorandum, oportunitatea demarării demersurilor necesare pentru realizarea unui Cartier pentru Justiție; în acest sens, Ministerul Justiției a demarat în anul 2014 o serie de acțiuni cu privire la fundamentarea unui cartier de justiție în Municipiul București (studiu de amplasament, concurs de idei, expoziție de proiecte); în luna aprilie a anului 2015, Ministerul Justiției a transmis o scrisoare de intenție către Biroul Băncii Mondiale din România, prin care a reiterat solicitarea de sprijin în negocierea unui nou proiect și a unui acord de împrumut pentru reforma din sistemul judiciar, care să aibă ca scop dezvoltarea proiectului Cartierul de Justiție; în acest scop, în perioada 11-15 ianuarie 2016, o misiune a Băncii Mondiale a fost în București și a avut mai multe întâlniri cu autoritățile implicate; de asemenea, în luna octombrie 2015, Ministerul Justiției a lansat în dezbatere publică un proiect de modificare în acest sens, a H.G.

nr. 373/2004 privind proiectul „Esplanada”. Toate aceste multiple activități complexe conjugate ilustrează în mod inechivoc, intenția autorităților publice centrale competente de a continua proiectul inițial „Esplanada”, angajamentul acestora de reconversie și finalizarea sa în formă modificată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții F. și B., criticând soluția pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamanții au arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 10 alin. (4) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce era posibil să se restituie în natură terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora ori lucrările aprobate au fost abandonate.

Dacă după ce a fost formulată notificarea în temeiul legii speciale, terenurile au fost înstrăinate, concesionate sau orice altă formă de afectare juridică prevăzută de lege, atunci sancțiunea care intervine este nulitatea absolută. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost învestită cu judecarea apelului împotriva sentinței civile nr. 1203 din 02 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, ceea ce impune să se stabilească situația de fapt a terenului solicitat în natură, la momentul pronunțării sentinței, nu la momentul judecării apelului. Or, la acea dată, terenul putea fi restituit în natură, deci nu este relevant că după proiectul „Esplanada” a fost discutat un alt proiect și anume cel destinat „Cartierului Justiției”.

Deși instanța de apel a făcut demersuri, solicitând Ministerului Justiției să facă precizări cu privire la respectiva investiție, nu au fost emise răspunsuri relevante, iar proiectul nu a intat în circuitul de avizare. În acest context, în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu există o investiție de interes public aprobată. În acest sens operează și dispozițiile Legii nr. 165/2013, susținând premisa că numai dacă nu este posibilă restituirea în natură se acordă despăgubiri prin echivalent. Proiectele despre care s-a făcut vorbire în cursul procesului nu pot fi calificate juridic drept investiții de interes public, în accepțiunea legii, ceea ce permitea instanței să restituie terenul în natură.

O a doua critică formulată de reclamanți se referă la neluarea în considerare a posibilității de a acorda măsuri compensatorii prin restituirea bunurilor imobiliare în natură, deși pe parcursul judecării cauzei acest lucru a fost solicitat de reclamanți, de multe ori. În mod eronat curtea de apel a imputat reclamanților că nu ar fi formulat cerere expresă în acest sens, deși ei s-au opus compensării cu puncte, deci se puteau aplica dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, referitor la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în compensarea cu alte bunuri și servicii, la inițiativa entității deținătoare și cu acordul persoanei îndreptățite. Reclamanții își exprimă, inclusiv prin cererea de recurs, acordul în acest sens.

O a treia critică vizează nepronunțarea instanței asupra motivelor de apel care vizează neacordarea de măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de teren (1.028 m.p.) și pentru încă trei apartamente din imobilul demolat. Terenul a avut, inițial, 1.028 m.p., iar după naționalizarea sa, o parte din teren a fost preluat din administrarea întreprinderii de specialitate de către primărie pentru lărgirea străzii. Au fost acordate despăgubiri numai pentru suprafața de 918 m.p., fără a se motiva convingător acest lucru. Deși reclamanții au făcut dovada că sunt succesorii unchiului lor C., fratele mamei lor, totuși instanța nu le-a acordat despăgubiri și pentru apartamentul ce a aparținut acestuia, deși alte persoane nu au mai solicitat despăgubiri în numele său.

În aceleași condiții, instanța a omis să le acorde măsuri reparatorii pentru apartamentele preluate de stat în mod abuziv de la G. și H., căsătoriți cu surorile tatălui reclamanților. După decesul soților, mătușile reclamanților au devenit soții supraviețuitoare și au moștenit bunurile, pentru ca apoi acestea să revină nepoților. În mod greșit instanța a statuat că reclamanții nu au calitatea de moștenitori și a soluționat greșit cererea de acordare a despăgubirilor. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, soluționând în mod just litigiul dedus judecății. Analizând susținerile recurenților F. și B. se constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. din 1865, urmând a fi examinate din această perspectivă. Înalta Curte reține că dosarul se află în al treilea ciclu procesual, hotărârea din apel fiind casată cu trimitere, de două ori, pentru nestabilirea corectă a situației de fapt, în sensul de a se lămuri dacă pe terenul în litigiu există proiecte de investiții aprobate. Este neîntemeiată susținerea reclamanților că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (4) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Recurenții-reclamanți susțin că motivul invocat este de nelegalitate, în realitate se critică evaluarea probelor din dosarul cauzei, deoarece se arată că adresele din partea ministerelor nu dovedesc situația premisă pentru înlăturarea aplicării art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Se afirmă în cuprinsul cererii de recurs că evaluarea probatoriului duce la o conlcuzie contrară celei la care a ajuns Curtea de Apel București și se cere instanței supreme să stabilească o altă situație de fapt, adică lipsa investițiilor aprobate, cu consecința incidenței textului de lege menționat mai sus și a restituirii terenului în natură. Instanța de apel, ținând cont de indicațiile date în rejudecare, a statuat că toate probele administrate duc la concluzia că, proiectul „Esplanada” nu a fost abandonat, ci se urmărește reconversia funcțională a acestuia - în cadrul proiectului „Cartierul Justiției”, ceea ce înseamnă că aceasta este situația de fapt la care trebuie aplicată norma de drept.

Mai mult, prin cea de-a doua decizie de casare s-a statuat că forma de finanțare nu determină natura proiectului de investiții, iar demersurile pentru obținerea finanțării demonstrează eforturile autorităților pentru a continua proiectul, deci această situație a fost lămurită în ciclul procesual anterior. Or, dacă premisa aplicării normei este rezultanta probatoriului administrat în rejudecare, instanța de recurs nu poate reevalua acest aspect, întrucât nu constituie un motiv de nelegalitate. În schimb, instanța poate statua asupra incidenței art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în sensul interpretării sale folosind argumentul per a contrario, adică în măsura în care se constată că lucrările de investiții nu au fost abandonate, atunci terenul nu poate fi restituit în natură.

Faptul că după formularea notificării cu privire la terenul în litigiu, titularul investiției și denumirea acesteia au fost schimbate nu echivalează cu schimbarea regimului juridic al terenului, mai ales că investiția a început înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce înlătură incidența dispozițiilor art. 21 alin. (5) din actul normativ menționat. Pe de altă parte, nici în ceea ce privește acordarea prin compensare a unor alte terenuri, în aceeași zonă nu poate fi invocată, întrucât, într-adevăr din acțiunea introductivă nu rezultă că instanța de fond ar fi fost investită cu o asemenea cerere. Cu privire la celelalte critici formulate de reclamanți, nici acestea nu sunt fondate.

Astfel, trebuie subliniat că hotărârea recurată este pronunțată în rejudecare după casare cu trimitere, casare parțială, numai cu privire la stabilirea situației de fapt privind investiția aprobată pe terenul respectiv. În acest context, în virtutea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța era ținută să reia dezbaterea procesuală numai asupra acestui aspect, efectuând și probe, restul statuărilor rămânând așa cum au fost stabilite la instanța de fond. Astfel, s-a reținut că suprafața de teren pentru care au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent rezultă din expertiza efectuată în cauză, or a afirma contrariul în criticile din cererea de recurs echivalează cu a solicita instanței să ajungă la o concluzie diferită de ceea ce rezultă din dovezile administrate în fața instanțelor anterioare.

Aceasta înseamnă să se solicite instanței de recurs să aprecieze temeinicia, ceea nu mai poate fi realizat după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ. Același raționament poate fi aplicat și în cazul stabilirii calității de succesori ai surorilor tatălui reclamanților, calitatea de succesor trebuind să fie dovedită cu probe în fața instanțelor de fond și de apel. Ceea ce se cere prin motivele de recurs, înseamnă, de fapt, reevaluarea probatoriului, solicitându-se instanței ca după efectuarea acestei analize să ajungă la o concluzie contrară cu instanțele anterioare și să aplice diferit norma de drept incidentă. Această solicitare este strâns legată de dovedirea calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele demolate după preluarea abuzivă de către stat.

Or, la dosarul Înaltei Curți nr. x/2/2013 se află cererea de recurs formulată de reclamanții B. și A., prin care se arată expresis verbis că aceștia nu înțeleg să atace soluția capătului de cerere referitor la măsurile reparatorii pentru apartamentele demolate de municipalitate după trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea statului. Astfel, având în vedere că în ciclurile procesuale anterioare, instanța supremă a casat decizia vizând restituirea în natură a terenului și ulterior în recursul reclamanților, vizând de asemenea restituirea în natură raportat la incidența dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, limitele rejudecării au fost circumscrise de instanța de recurs, indicațiile fiind obligatorii pentru instanța de apel, aceasta trebuind să se rezume la stabilirea situației de fapt privind terenul solicitat a fi retrocedat și la aplicarea normelor de drept din legea specială.

Așa fiind, de vreme ce instanța de recurs a circumscris casarea numai cu privire la aspectul restituirii în natură a terenului, statuările privind orice alte aspecte pe care s-a pronunțat instanța de apel au intrat în puterea lucrului judecat. Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamanților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și F. împotriva deciziei nr. 244/A din 19 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.