ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1938/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1938/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1938/2016
Asupra cauzei
civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată la 28 mai 2008 la Tribunalul București, reclamanții
A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Primarul General al
Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General și
Consiliul General al Municipiului București și au solicitat să
se dispună anularea în parte a dispoziției nr. 8887 din 23 noiembrie 2007,
emisă de Primarul General, obligarea pârâților la restituirea în
natură către reclamanți, în cote indivize de 1/2 a terenului în
suprafață de 1.028 m.p., situat în București, sector 3, precum și
obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri bănești
pentru ambele corpuri de clădire preluate de stat și demolate, la
valoarea de circulație pe piața imobiliară.
Prin sentința
civilă nr. 1203 din 2 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția
a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a constatat că autorul
reclamanților C. a cumpărat terenul în litigiu potrivit contractului de
vânzare-cumpărare datat 24 iulie 1929, pe teren existând o serie de construcții
care alcătuiau „corpul din stânga”, fiul proprietarului, D., având dreptul
să construiască un apartament supraetajat peste construcțiile aflate
pe teren.
Prin decizia civilă
nr. 25 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a
civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul
că a admis în parte contestația. A dispus anularea dispoziției
nr. 8887 din 23 octombrie 2007 emise de Primarul General al Municipiului București
și a obligat pârâtul să restituie reclamanților, terenul în suprafață
de 918 m.p. situat în București, identificat prin raportul de expertiză
întocmit de expert E. A păstrat dispozițiile sentinței referitoare
la respingerea contestației sub celelalte aspecte. A obligat pârâtul la plata
către reclamanți, a sumei de 1.104 RON reprezentând cheltuieli de judecată
parțiale.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanții B. și A. și pârâții Municipiul
București, prin Primarul General, Primarul General al Municipiului București
și Consiliul General al Municipiului București.
Prin decizia
nr. 2101 din 22 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție
a admis recursurile declarate, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare
la aceeași curte de apel.
Cu ocazia rejudecării,
Înalta Curte a stabilit că instanța de apel va lămuri situația
de fapt a terenului în litigiu, în sensul că va administra probele ce se impun
pentru a stabili dacă acest teren este afectat de amenajări de utilitate
publică în condițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 sau dacă, în
lipsa unor asemenea amenajări, terenul face parte dintr-un ansamblu pentru
a cărui utilizare este necesar, împrejurare ce nu ar permite restituirea lui
în natură.
Prin decizia civilă
nr. 180/A din 30 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a
schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis contestația,
a anulat în parte dispoziția nr. 8887/2007 emisă de Primarul General al
Municipiului București, a obligat pârâtul să propună acordarea de
măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață
de 918 m.p. și construcție demolată, respectiv cota de ½ din corpul
din stânga (apartamentul de la parter) și cota de ½ din corpul din fund și
a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Prin decizia civilă
nr. 3445 din 03 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a admis recursul reclamanților declarat împotriva
deciziei pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași
instanță, pentru următoarele considerente: din succesiunea de acte
normative rezultă că atribuțiile diferitelor ministere implicate
în Programul prioritar de reconversie funcțională a amplasamentului „Esplanada”
și de finalizare a construcțiilor abandonate au fost preluate de ministerele
nou-înființate care în principiu, s-au substituit în drepturile și obligațiile
instituțiilor anterioare.
Abrogarea H.G.
nr. 33/2009 prin H.G. nr. 1631/2009, avută în vedere de instanța de apel
la pronunțarea soluției, nu demonstrează că Programul de reconversie
funcțională privind amplasamentul „Esplanada”, din care face parte și
terenul în litigiu care, așa cum s-a reținut de instanțele anterioare,
nu este liber de construcții, a fost abandonat. Rezultă că, în decursul
timpului, atribuțiile legate de acest proiect au fost transferate către
ministerele nou-înființate.
În fazele procesuale
anterioare nu s-au făcut verificări în legătură cu stadiul acestui
program, dacă a stagnat sau dimpotrivă, organele abilitate de lege au
luat măsuri pentru continuarea lui, aspect absolut necesar pentru a se putea
aprecia asupra aplicări dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4) din
Legea nr. 10/2001.
Cum lămurirea
acestei chestiuni presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura
recursului, instanța nu poate proceda la efectuarea lor, ceea ce va conduce
la admiterea recursului și la trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru clarificarea
aspectelor menționate.
În ceea ce privește
desfășurarea proiectului privind amplasamentul „Esplanada” în parteneriat
public-privat, această împrejurare nu schimbă natura investiției
ca fiind de interes public, cum în mod greșit au susținut recurenții-reclamanți.
Noțiunea
de „proiect public-privat”, astfel cum este definită în art. 2 lit. b) din
O.G. nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public privat, se referă
la „un proiect care se realizează în întregime sau în majoritate cu resurse
financiare proprii ori atrase de către un investitor, pe baza unui model de
parteneriat public-privat, din care va rezulta un bun public”.
„Lucrări
de investiții de interes public”, în esență, sunt destinate să
deservească nevoile comunității, nefiind deci, relevant, din ce resurse,
publice sau private, au fost finanțate.
În consecință,
natura finanțării proiectului „Esplanada” nu poate influența aplicarea
sau dimpotrivă, înlăturarea în speță, a dispozițiilor
art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 244/A din 19 aprilie
2016 a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți B. și F., împotriva
sentinței civile nr. 1203 din 02 noiembrie 2009, pronunțate de Tribunalul
București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, în contradictoriu
cu intimații-pârâți Primarul General al Municipiului București -
Municipiul București, prin Primarul General, și Consiliul General al Municipiului
București. A schimbat în parte, sentința apelată în sensul că
a admis contestația, a anulat în parte, dispoziția nr. 8887/2007, emisă
de Primarul Municipiului București.
A obligat pârâtul
să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru
imobilul compus din teren în suprafață de 918 m.p. și construcție
demolată, respectiv cota de ½ din corpul din stânga (apartamentul de la parter)
și cota de ½ din corpul din fund. A menținut restul dispozițiilor
sentinței.
Pentru a hotărî
astfel, curtea de apel a reținut că din punct de vedere procesual, împotriva
deciziei civile nr. 180/A din 30 aprilie 2014 pronunțate în al doilea ciclu
de judecată a apelului, nu au promovat recurs decât apelanții reclamanți,
exclusiv pentru motivul nelegalei dispuneri a nerestituirii în natură a imobilului.
Pârâții nu au declarat calea de atac a recursului împotriva deciziei civile
menționate. Pe cale de consecință, prin decizia de casare nr.
3445 din 03 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă, a analizat cauza exclusiv sub aspectul arătat, adică
în limitele sesizării, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 316
C. proc. civ. în referire la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., fapt confirmat de
considerentele hotărârii pronunțate de instanța supremă prin
care s-a dispus casarea.
Limitele rejudecării
au fost circumscrise exclusiv problemei configurate de individualizarea măsurii
de restituire a imobilului în litigiu - în natură sau prin echivalent, o eventuală
extindere a controlului jurisdicțional, în afara limitelor procesuale indicate
și pronunțarea unor alte dispoziții decât cele adoptate de instanța
de apel în prima rejudecare a apelului și necontestate de nici una dintre părțile
procesuale, echivalând cu o înrăutățire a situației recurenților
apelanți reclamanți în propria cale de atac (mai precis, urmare a exercitării
propriei căi de atac), contrar principiului procesual imperativ non reformatio
in pejus.
Pentru aceste
considerente de ordin procesual, Curtea a apreciat că se impune admiterea apelului
formulat, reformarea în parte, a sentinței apelate în sensul anulării
parțiale a dispoziției nr. 8887/2007 emise de Primarul Municipiului București,
urmând ca măsura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să vizeze imobilul
compus din teren în suprafață de 918 m.p. și construcție demolată,
respectiv cota de ½ din corpul din stânga (apartamentul de la parter) și cota
de ½ din corpul din fund (apartamentul nr. 1 și apartamentul nr. 2), cu menținerea
restului dispozițiilor sentinței.
Instanța
a mai reținut că toate probele administrate în cauză se coroborează
și converg către concluzia că nici în prezent, la nivelul anului
2016, proiectul „Esplanada” nu a fost abandonat, ci se urmărește reconversia
funcțională a acestuia - în cadrul Proiectului „Cartierul Justiției”
- și finalizarea sa în forma astfel modificată. Demersurile autorităților
Statului în această direcție, nu au fost formale, rezumate la simple exprimări
de poziție sau la simpla enunțare ca deziderat, ci dimpotrivă, se
observă că ele s-au concretizat în acțiuni efective, complexe, determinate
și ilustrative sub aspectul angajamentului instituțiilor abilitate de
a continua acest proiect (în forma modificată). Astfel: în decembrie 2014,
Guvernul a aprobat prin memorandum, oportunitatea demarării demersurilor necesare
pentru realizarea unui Cartier pentru Justiție; în acest sens, Ministerul Justiției
a demarat în anul 2014 o serie de acțiuni cu privire la fundamentarea unui
cartier de justiție în Municipiul București (studiu de amplasament, concurs
de idei, expoziție de proiecte); în luna aprilie a anului 2015, Ministerul
Justiției a transmis o scrisoare de intenție către Biroul Băncii
Mondiale din România, prin care a reiterat solicitarea de sprijin în negocierea
unui nou proiect și a unui acord de împrumut pentru reforma din sistemul judiciar,
care să aibă ca scop dezvoltarea proiectului Cartierul de Justiție;
în acest scop, în perioada 11-15 ianuarie 2016, o misiune a Băncii Mondiale
a fost în București și a avut mai multe întâlniri cu autoritățile
implicate; de asemenea, în luna octombrie 2015, Ministerul Justiției a lansat
în dezbatere publică un proiect de modificare în acest sens, a H.G. nr. 373/2004
privind proiectul „Esplanada”.
Toate aceste multiple
activități complexe conjugate ilustrează în mod inechivoc, intenția
autorităților publice centrale competente de a continua proiectul inițial
„Esplanada”, angajamentul acestora de reconversie și finalizarea sa în formă
modificată.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanții F. și B., criticând soluția
pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ.
Reclamanții
au arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile
art. 10 alin. (4) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce era
posibil să se restituie în natură terenurile fără construcții
afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă
nu a început construcția acestora ori lucrările aprobate au fost abandonate.
Dacă după ce a fost formulată notificarea în temeiul legii speciale,
terenurile au fost înstrăinate, concesionate sau orice altă formă
de afectare juridică prevăzută de lege, atunci sancțiunea care
intervine este nulitatea absolută.
Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă, a fost învestită cu judecarea
apelului împotriva sentinței civile nr. 1203 din 02 noiembrie 2009, pronunțată
de Tribunalul București, ceea ce impune să se stabilească situația
de fapt a terenului solicitat în natură, la momentul pronunțării
sentinței, nu la momentul judecării apelului. Or, la acea dată, terenul
putea fi restituit în natură, deci nu este relevant că după proiectul
„Esplanada” a fost discutat un alt proiect și anume cel destinat „Cartierului
Justiției”. Deși instanța de apel a făcut demersuri, solicitând
Ministerului Justiției să facă precizări cu privire la respectiva
investiție, nu au fost emise răspunsuri relevante, iar proiectul nu a
intat în circuitul de avizare.
În acest context,
în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 10 alin. (4) din Legea
nr. 10/2001, deoarece nu există o investiție de interes public aprobată.
În acest sens operează și dispozițiile Legii nr. 165/2013, susținând
premisa că numai dacă nu este posibilă restituirea în natură
se acordă despăgubiri prin echivalent.
Proiectele despre
care s-a făcut vorbire în cursul procesului nu pot fi calificate juridic drept
investiții de interes public, în accepțiunea legii, ceea ce permitea instanței
să restituie terenul în natură.
O a doua critică
formulată de reclamanți se referă la neluarea în considerare a posibilității
de a acorda măsuri compensatorii prin restituirea bunurilor imobiliare în natură,
deși pe parcursul judecării cauzei acest lucru a fost solicitat de reclamanți,
de multe ori. În mod eronat curtea de apel a imputat reclamanților că
nu ar fi formulat cerere expresă în acest sens, deși ei s-au opus compensării
cu puncte, deci se puteau aplica dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea
nr. 10/2001, referitor la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,
constând în compensarea cu alte bunuri și servicii, la inițiativa entității
deținătoare și cu acordul persoanei îndreptățite. Reclamanții
își exprimă, inclusiv prin cererea de recurs, acordul în acest sens.
O a treia critică
vizează nepronunțarea instanței asupra motivelor de apel care vizează
neacordarea de măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de teren
(1.028 m.p.) și pentru încă trei apartamente din imobilul demolat.
Terenul a avut,
inițial, 1.028 m.p., iar după naționalizarea sa, o parte din teren
a fost preluat din administrarea întreprinderii de specialitate de către primărie
pentru lărgirea străzii. Au fost acordate despăgubiri numai pentru
suprafața de 918 m.p., fără a se motiva convingător acest lucru.
Deși reclamanții
au făcut dovada că sunt succesorii unchiului lor C., fratele mamei lor,
totuși instanța nu le-a acordat despăgubiri și pentru apartamentul
ce a aparținut acestuia, deși alte persoane nu au mai solicitat despăgubiri
în numele său.
În aceleași
condiții, instanța a omis să le acorde măsuri reparatorii pentru
apartamentele preluate de stat în mod abuziv de la G. și H., căsătoriți
cu surorile tatălui reclamanților. După decesul soților, mătușile
reclamanților au devenit soții supraviețuitoare și au moștenit
bunurile, pentru ca apoi acestea să revină nepoților. În mod greșit
instanța a statuat că reclamanții nu au calitatea de moștenitori
și a soluționat greșit cererea de acordare a despăgubirilor.
Recursul este
nefondat, pentru următoarele considerente:
Examinând actele
și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța
de apel a pronunțat o hotărâre legală, soluționând în mod just
litigiul dedus judecății.
Analizând susținerile
recurenților F. și B. se constată că acestea se subsumează
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, urmând a fi examinate
din această perspectivă.
Înalta Curte reține
că dosarul se află în al treilea ciclu procesual, hotărârea din apel
fiind casată cu trimitere, de două ori, pentru nestabilirea corectă
a situației de fapt, în sensul de a se lămuri dacă pe terenul în
litigiu există proiecte de investiții aprobate.
Este neîntemeiată
susținerea reclamanților că instanța de apel a făcut o
greșită aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (4) și art. 21
alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Recurenții-reclamanți
susțin că motivul invocat este de nelegalitate, în realitate se critică
evaluarea probelor din dosarul cauzei, deoarece se arată că adresele din
partea ministerelor nu dovedesc situația premisă pentru înlăturarea
aplicării art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Se afirmă
în cuprinsul cererii de recurs că evaluarea probatoriului duce la o conlcuzie
contrară celei la care a ajuns Curtea de Apel București și se cere
instanței supreme să stabilească o altă situație de fapt,
adică lipsa investițiilor aprobate, cu consecința incidenței
textului de lege menționat mai sus și a restituirii terenului în natură.
Instanța
de apel, ținând cont de indicațiile date în rejudecare, a statuat că
toate probele administrate duc la concluzia că, proiectul „Esplanada” nu a
fost abandonat, ci se urmărește reconversia funcțională a acestuia
- în cadrul proiectului „Cartierul Justiției”, ceea ce înseamnă că
aceasta este situația de fapt la care trebuie aplicată norma de drept.
Mai mult, prin cea de-a doua decizie de casare s-a statuat că forma de finanțare
nu determină natura proiectului de investiții, iar demersurile pentru
obținerea finanțării demonstrează eforturile autorităților
pentru a continua proiectul, deci această situație a fost lămurită
în ciclul procesual anterior.
Or, dacă
premisa aplicării normei este rezultanta probatoriului administrat în rejudecare,
instanța de recurs nu poate reevalua acest aspect, întrucât nu constituie un
motiv de nelegalitate.
În schimb, instanța
poate statua asupra incidenței art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în
sensul interpretării sale folosind argumentul per a contrario, adică în
măsura în care se constată că lucrările de investiții nu
au fost abandonate, atunci terenul nu poate fi restituit în natură. Faptul
că după formularea notificării cu privire la terenul în litigiu,
titularul investiției și denumirea acesteia au fost schimbate nu echivalează
cu schimbarea regimului juridic al terenului, mai ales că investiția a
început înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce înlătură
incidența dispozițiilor art. 21 alin. (5) din actul normativ menționat.
Pe de altă
parte, nici în ceea ce privește acordarea prin compensare a unor alte terenuri,
în aceeași zonă nu poate fi invocată, întrucât, într-adevăr
din acțiunea introductivă nu rezultă că instanța de fond
ar fi fost investită cu o asemenea cerere.
Cu privire la
celelalte critici formulate de reclamanți, nici acestea nu sunt fondate. Astfel,
trebuie subliniat că hotărârea recurată este pronunțată
în rejudecare după casare cu trimitere, casare parțială, numai cu
privire la stabilirea situației de fapt privind investiția aprobată
pe terenul respectiv.
În acest context,
în virtutea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța era ținută
să reia dezbaterea procesuală numai asupra acestui aspect, efectuând și
probe, restul statuărilor rămânând așa cum au fost stabilite la instanța
de fond.
Astfel, s-a reținut
că suprafața de teren pentru care au fost acordate măsuri reparatorii
în echivalent rezultă din expertiza efectuată în cauză, or a afirma
contrariul în criticile din cererea de recurs echivalează cu a solicita instanței
să ajungă la o concluzie diferită de ceea ce rezultă din dovezile
administrate în fața instanțelor anterioare. Aceasta înseamnă să
se solicite instanței de recurs să aprecieze temeinicia, ceea nu mai poate
fi realizat după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C.
proc. civ.
Același raționament
poate fi aplicat și în cazul stabilirii calității de succesori ai
surorilor tatălui reclamanților, calitatea de succesor trebuind să
fie dovedită cu probe în fața instanțelor de fond și de apel.
Ceea ce se cere prin motivele de recurs, înseamnă, de fapt, reevaluarea probatoriului,
solicitându-se instanței ca după efectuarea acestei analize să ajungă
la o concluzie contrară cu instanțele anterioare și să aplice
diferit norma de drept incidentă. Această solicitare este strâns legată
de dovedirea calității de persoane îndreptățite la măsuri
reparatorii în echivalent pentru apartamentele demolate după preluarea abuzivă
de către stat.
Or, la dosarul
Înaltei Curți nr. x/2/2013 se află cererea de recurs formulată de
reclamanții B. și A., prin care se arată expresis verbis că
aceștia nu înțeleg să atace soluția capătului de cerere
referitor la măsurile reparatorii pentru apartamentele demolate de municipalitate
după trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea statului.
Astfel, având
în vedere că în ciclurile procesuale anterioare, instanța supremă
a casat decizia vizând restituirea în natură a terenului și ulterior în
recursul reclamanților, vizând de asemenea restituirea în natură raportat
la incidența dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, limitele
rejudecării au fost circumscrise de instanța de recurs, indicațiile
fiind obligatorii pentru instanța de apel, aceasta trebuind să se rezume
la stabilirea situației de fapt privind terenul solicitat a fi retrocedat și
la aplicarea normelor de drept din legea specială.
Așa fiind,
de vreme ce instanța de recurs a circumscris casarea numai cu privire la aspectul
restituirii în natură a terenului, statuările privind orice alte aspecte
pe care s-a pronunțat instanța de apel au intrat în puterea lucrului judecat.
Față
de aceste considerente, Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 312 alin.
(1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamanților,
ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de reclamanții B. și F. împotriva deciziei nr. 244/A
din 19 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.