ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3445/2014

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 28 mai 2008, pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanții G.E. și C.C. au chemat în judecată pe pârâții primarul general al Municipiului București, Municipiul București, prin primarul general, și C.G.M.B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea, în parte, a Dispoziției nr. 8887 din 23 octombrie 2007 emisă de primarul general al Municipiului București, obligarea pârâților să restituie în natură către reclamanți, în cote indivize de 1/2, terenul în suprafață de 1.028 mp, situat în București, sector 3 și să acorde despăgubiri bănești pentru ambele corpuri de clădire preluate de stat și demolate, la valoarea de circulație de pe piața imobiliară.

Prin sentința civilă nr. 1203 din 2 noiembrie 2009,Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că autorul reclamanților, S.A., a cumpărat terenul în litigiu potrivit contractului de vânzare-cumpărare datat 24 iulie 1929, pe teren existând o serie de construcții care alcătuiau „corpul din stânga”, fiul proprietarului, S.I., având dreptul să construiască un apartament supraetajat peste construcțiile aflate pe teren. Ginerii numitului S.A., respectiv C.E. (tatăl reclamanților), I.S., K.L. și I.D. au cumpărat de la vânzătorul S.A. suprafața de teren de 220 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 septembrie 1930, pe care au construit corpul de clădire „din fundul curții”.

Întregul imobil a fost trecut în proprietatea statului în regimul comunist, iar construcțiile existente pe teren au fost demolate în vederea realizării unor investiții de interes public. Prin notificarea din 08 mai 2001, formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, s-a solicitat retrocedarea terenului situat în sector 3, iar, dacă nu este posibilă restituirea în natură, să se acorde măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești. Față de ansamblul probelor ce au fost administrate în cauză, Tribunalul a constatat că nu este întemeiată contestația formulată de reclamanți, întrucât, așa după cum s-a concluzionat prin raportul de expertiză tehnică aflat la dosar, terenul în litigiu, care are o suprafață de 998 mp conform măsurătorilor efectuate, nu poate fi restituit în natură, deoarece, pe acesta, este amplasată fundația din beton a construcției Operei Române, zona fiind sistematizată.

În consecință, în mod corect, prin dispoziția contestată, s-a respins cererea de retrocedare, în natură, a bunului imobil. Prin Dispoziția nr. 8887 din 23 octombrie 2007 emisă de primarul general, s-a procedat în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, în sensul că, pentru suprafața de teren de 866,85 mp, s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, totodată, despăgubirile fiind stabilite și pentru construcția demolată, respectiv cota de 1/2 din „corpul din stânga” și cota de 1/2 din „corpul din fund”, calitatea de persoane îndreptățite revenind celor doi reclamanți, care au prezentat acte de stare civilă și certificate de moștenitor.

Susținerile referitoare la dispoziția de respingere a cererii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 110 mp, pentru cota de 1/2 din „corpul din fund” și pentru cota de 1/2 din „corpul din stânga” sunt neîntemeiate, câtă vreme reclamanții nu au probat calitatea de succesori ai defuncților S.A.I., I.S. și K.L., astfel că, în mod corect, s-a reținut că petenții nu sunt persoane îndreptățite conform legii. Date fiind considerentele expuse, potrivit Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanța a respins contestația, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă nr. 25 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, contestația. A dispus anularea Dispoziției nr. 8887 din 23 octombrie 2007 emisă de primarul general al Municipiului București și l-a obligat pe pârât să restituie reclamanților terenul în suprafață de 918 mp, situat în București, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C.N. A păstrat dispozițiile sentinței referitoare la respingerea contestației sub celelalte aspecte. A obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 1.104 lei cheltuieli de judecată parțiale.

În motivarea soluției pronunțate, Curtea de Apel a redat conținutul dipoziției contestate și a reținut aceeași situație de fapt în ceea ce privește titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în persoana autorului reclamanților, S.A., permisiunea acordată fiului său, S.I., de a edifica un apartament peste construcția existentă pe teren și vânzarea unei suprafețe de 221 mp din teren către ginerii săi, care au construit corpul de clădire „din fundul curții”, alcătuit din două etaje, cu patru apartamente. Imobilul în litigiu, compus din șase apartamente și teren, a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, completat de H.C.M. nr. 563/1959, de la moștenitorii S., fiind predat la acea dată de către C.S.

și numita M.I.; totodată, de la S.J., respectiv de la A.L., ar fi fost trecute în proprietatea statului, potrivit Decretului nr. 111/1951, câte un apartament din imobilul în litigiu, aflate la parter, după care construcțiile au fost integral demolate în vederea edificării unor obiective de interes public. Prin urmare, imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001. În privința calității apelanților, de persoane îndreptățite la restituirea bunului în discuție, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, Curtea a constatat că aceștia sunt succesorii legali ai numitului C.E. și ai fiicei lui S.A., potrivit certificatului de moștenitor din 18 februarie 1957; totodată, unica moștenitoare acceptantă a succesiunii defunctului S.A., decedat la 28 decembrie 1943, a fost mama apelanților, C.S.

Potrivit actului de donație autentificat din 12 septembrie 2006 de B.N.P. I.L.M., unicul moștenitor al numiților D.I. și H.D. (fiica lui S.A.), D.S., a donat apelanților toate drepturile pe care le deținea în calitate de moștenitor al părinților săi. Apelanții au fost repuși în termenul de acceptare a succesiunii autorului lor, S.A., prin formularea notificării din 2001, însă nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, cu acte de stare civilă și certificate de moștenitor, în ce privește cota de 1/2 din terenul de 220 mp, care fusese dobândit în anul 1930, prin vânzare-cumpărare, de numiții I.S. și K.L., cota de 1/2 din corpul din fund (care a aparținut lui I.S. și K.L.) și cota de 1/2 din corpul din stânga (etajul nr. 1, care a aparținut lui S.A.I.).

Prin urmare, apelanții au moștenit de la bunicul lor suprafața de teren de 808 mp și apartamentul de la parter, situat în corpul din stânga, respectiv 1/2 din construcția din fostul corp din stânga; de asemenea, ei au dobândit cota de 1/2 din terenul de 220 mp și construcția din corpul de clădire „din fundul curții”, corespunzător cotei lui C.E. și S. (C.), prin moștenire, și prin donație, de la succesorul lui D.I. și al H.D.; în final, apelanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în proprietate pentru 918 mp din teren, respectiv ½ din construcția din fostul corp din stânga și cota de ½ din construcția din corpul de clădire „din fundul curții” din imobilul în litigiu.

În consecință, prin Dispoziția contestată nr. 8887/2007, în mod nelegal și netemeinic se propune acordarea de măsuri reparatorii către apelanți doar pentru suprafața de teren de 866,85mp, deși terenul în litigiu avea, potrivit actelor de proprietate, suprafața de 1.028 mp, iar apelanții sunt îndreptățiți la aplicarea de măsuri reparatorii pentru 918 mp din teren. Este fondată și critica apelanților referitoare la soluționarea nelegală de către prima instanță a solicitării lor, de restituire, în natură, a terenului, câtă vreme, așa cum rezultă din raportul de expertiză topografică efectuat la fond și completat în faza apelului, pe terenul în litigiu este amplasată fundația de beton a fostei construcții a Operei Române, inclusă în șantierul lucrării sistate.

Potrivit dovezilor administrate în cauză - respectiv a raportului topografic completat, coroborat cu adresa Operei Naționale București, din 28 aprilie 2010, adresa Primăriei Municipiului București - S.I.P.U. din 30 aprilie 2010, adresa Primăriei Municipiului București, D.A.P. din 29 aprilie 2010, adresa SC T.A. SA din 21 mai 2010, adresa O.C.P.I. din 19 mai 2010, adresa Primăriei Municipiului București - D.P.I. din 15 februarie 1999, adresa M.D.R.T. din 28 iulie 2010, H.C.G.M.B. din 16 martie 2006, din 30 august 2006, din 22 august 2006 și expunerea de motive a hotărârii, rapoarte de specialitate, avizele C.G.M.B.

și adresele Primăriei sectorului 3 din 28 mai 2010 și din 27 mai 2010 - rezultă că, inițial, pe terenul fost proprietatea autorilor apelanților, construcțiile au fost integral demolate în vederea edificării unor obiective de interes public, respectiv a fostului Centru de Creație și Cultură „Cântarea României”, apoi fostei construcții a Operei Române, obiectiv abandonat; terenul a fost dat în administrarea M.T.T., prin H.G. nr. 937/2003; ulterior, prin H.G. nr. 373/2004, parcela de teren a fost alocată proiectului public-privat E., care ulterior a fost avizat negativ, ca și proiectele C.G.M.B., de facilitare a acestui demers. În concluzie, sunt fondate criticile formulate de apelanți, în condițiile în care terenul nu era, la data soluționării notificării, și nu este nici în prezent afectat de vreo lucrare de sistematizare.

Potrivit art. 1 alin. (1), (2) și (3) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură, iar în echivalent doar atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă. În raport de probatoriul administrat în cauză, terenul în litigiu face parte dintre cele avute în vedere de prevederile art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001, în mod nelegal, fiind respinsă de către Tribunal cererea apelanților privind restituirea în natură a imobilului, motivat de împrejurarea că terenul solicitat este afectat de elemente de sistematizare. Aceasta, de vreme ce nu s-a făcut nicio dovadă că respectiva investiție ar fi actuală.

Curtea de Apel a considerat că este nefondată susținerea apelanților, referitoare la nelegalitatea deciziei contestate, în privința respingerii cererii formulate de aceste părți, de acordare a despăgubirilor pentru construcțiile preluate de stat și ulterior demolate, mai exact, în privința cotei de 1/2 din „corpul din stânga” și, respectiv pentru cota de 1/2 din „corpul din fund”. Apelanții nu au fost în măsură să probeze calitatea lor de moștenitori ai numiților I.S. și K.L. În raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) și art. 11 alin. (2), (5) și (8) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că, pentru construcțiile demolate, apelanților li se cuvin măsurile reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent potrivit legii speciale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.C. și G.E., precum și pârâții Municipiul București, prin primarul general, primarul general al Municipiului București și C.G.M.B. Prin Decizia nr. 2101 din 22 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate, a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Recursul declarat de reclamanți este fondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte a constatat încălcarea principiului non reformatio în pejus și existența unei contradicții între considerente și dispozitiv.

Sub primul aspect, anulând în totalitate dispoziția contestată și restituind reclamanților doar o suprafață de teren, fără a menține dispoziția referitoare la acordarea despăgubirilor bănești pentru construcțiile demolate, Curtea le-a creat reclamanților o situație mai grea în apelul exercitat, ceea ce nu este permis în raport de dispozițiile exprese ale art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

Raportat la această împrejurare, există și o contradicție între dispozitiv și considerente, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din același cod, în sensul că modul de redactare a dispozitivului nu este explicitat prin considerente, din moment ce instanța reține, în cuprinsul deciziei, că pentru construcțiile demolate apelanților li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent potrivit legii speciale, contrar celor stabilite în dispozitiv cu privire la anularea în tot a dispoziției și cu privire la păstrarea dispozițiilor sentinței referitoare la respingerea contestației sub celelalte aspecte. Cum, în raport de aceste argumente, soluția este de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, Înalta Curte nu a mai analizat motivul de recurs referitor la greșita acordare parțială a cheltuielilor de judecată.

De asemenea, s-a reținut că este fondat și recursul declarat de recurenții pârâți, pentru următoarele considerente: Așa cum s-a reținut de către instanța de apel, potrivit dovezilor administrate în cauză, inițial, pe terenul fost proprietatea autorilor apelanților, construcțiile au fost integral demolate în vederea edificării unor obiective de interes public, respectiv a fostului Centru de Creație și Cultură „Cântarea României”, apoi fostei construcții a Operei Române, obiectiv abandonat; terenul a fost dat în administrarea M.T.T. prin H.G. nr. 937/2003; ulterior, prin H.G. nr. 373/2004, parcela de teren a fost alocată proiectului public-privat E., care a fost avizat negativ, ca și proiectele C.G.M.B., de facilitare a acestui demers.

Expertizele efectuate în cauză, respectiv expertiza extrajudiciară solicitată de reclamanți (filele 98-100 dosar fond) și expertiza dispusă de instanța de fond (filele 161-163, 193), au concluzionat că terenul face parte din zona centrală a municipiului București, conform O.G. nr. 129/1998 privind declararea ca zonă de interes național a zonei Centrului civic și istoric, că întregul teren în litigiu este ocupat de fundația de beton a construcției Operei Române, ce are o înălțime de 1,30 metri pe 40% din suprafață, că întregul teren este șantier, iar lucrările sunt sistate. Pe cale de consecință, experții au concluzionat că terenul nu este liber. Punctul de vedere al expertului C.N. a fost menținut și în apel, prin completarea dispusă de instanță (filele 180-181 dosar apel).

Prin decizia atacată cu recurs, Curtea a apreciat că terenul în discuție face parte dintre cele avute în vedere de prevederile art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001 și că, în mod nelegal, a fost respinsă de către Tribunal cererea apelanților privind restituirea în natură a terenului în litigiu, motivat de faptul că nu este afectat de elemente de sistematizare, de vreme ce nu s-a făcut nicio dovadă că respectiva investiție ar fi actuală. Or, chiar dacă investiția nu ar fi actuală, în sensul că proiectul de construire a clădirii Operei Române a fost abandonat, instanța de apel nu a lămurit dacă terenul a cărui restituire în natură o solicită reclamanții, chiar dacă nu este, în mod direct, afectat de amenajări de utilitate publică, nu face totuși parte dintr-un ansamblu urbanistic (Centrul civic și istoric), pentru utilizarea căruia ar fi necesar.

În acest context, instanța de apel nu a arătat care sunt argumentele pentru care a înlăturat probele menționate, care ar fi condus la concluzia contrară. Așadar, și în raport de considerentele menționate anterior, se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Critica referitoare la lipsa capacității de folosință a C.G.M.B. este întemeiată față de dispozițiile art. 36, 45, 80 și 82 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, întrucât acesta este organul deliberativ al unității administrativ-teritoriale, Municipiul București, care asigură organizarea executării și executarea în concret a legii, prin emiterea de hotărâri cu caracter de acte administrative.

În mod evident, acest intimat nu este o persoană juridică de drept civil în sensul dispozițiilor Decretului nr. 31/1954 (în vigoare la data introducerii acțiunii), neavând un patrimoniu propriu. Celelalte critici formulate de pârâți nu au fost, însă, primite. Excepția lipsei calității procesuale pasive a primarului general a fost respinsă, atât vreme cât acesta este emitentul dispoziției atacate cu contestație de către reclamanți. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic. În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială, în exercitarea atribuțiilor ce îi revin în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, exercitând și atribuția stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul de a emite o dispoziție motivată.

Așadar, atacarea actului emis de primar, în procedura contestației prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu se poate face decât în contradictoriu cu acesta. În mod corect, instanțele de fond au respins excepția tardivității contestației, reținând, din probele administrate în cauză, că nu rezultă comunicarea către reclamanți a dispoziției contestate. Or, în absența comunicării, expres prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, termenul de 30 zile nu curge. Recurenții pârâți au înțeles să formuleze și critici care par a nu avea legătură cu cauza de față. Astfel, susținerea că nu pot fi aplicate, concomitent, dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale art. 480-481 C. civ., într-o acțiune în revendicare, nu pot fi analizate, atâta vreme cât instanța a fost învestită doar cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În mod similar au fost privite și criticile referitoare la termenul de depunere a actelor doveditoare și la condiționarea restituirii în natură a bunului de restituirea sumelor primite ca despăgubire. Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 raportat la dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va lămuri situația de fapt a terenului în litigiu, în sensul că va administra probele ce se impun pentru a stabili dacă acest teren este afectat de amenajări de utilitate publică în condițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 sau dacă, în lipsa unor asemenea amenajări, terenul face parte dintr-un ansamblu pentru a cărui utilizare este necesar, împrejurare ce nu ar permite restituirea în natură.

După casarea cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a civilă, fiind transpus pe rolul secției a III-a civile, în raport de hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel București nr. 8/2013, și înregistrat sub nr. 6054/2/2013. Față de dispozițiile instanței de casare, Curtea a pus în discuția părților suplimentarea probatoriului, încuviințându-le apelanților proba cu interogatoriu și înscrisuri. De asemenea, a dispus emiterea unei adrese către Municipiul București, prin care să se comunice situația juridică a terenului în litigiu, respectiv dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică sau dacă face parte dintr-un ansamblu pentru a cărui utilizare este necesar.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 180/A din 30 aprilie 2014, a admis apelul formulat de apelanții reclamanți, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis contestația, a anulat, în parte, Dispoziția nr. 8887/2007 emisă de primarul general al Municipiului București și l-a obligat pe pârât să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 918 mp și construcție demolată, respectiv cota de 1/2 din corpul din stânga (apartamentul de la parter) și cota de 1/2 din corpul din fund. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele: Motivul de apel ce vizează încălcarea dreptului de apărare al reclamanților, motivat de respingerea solicitării de administrare a probei cu interogatoriul intimaților și de respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză, nu este întemeiat, pe de o parte, din perspectiva faptului că aceste probe au fost puse în discuția contradictorie a părților, instanța de fond apreciind că nu sunt concludente și utile pentru soluționarea cauzei; în ceea ce privește obiecțiunile la raportul de expertiză, acestea au fost încuviințate în data de 2 septembrie 2009, în 27 aprilie 2009 fiind respinse noile obiecțiuni, motivat de faptul că expertul și-a spus punctul de vedere cu privire la cele invocate de reclamanți.

Pe de altă parte, instanța de apel, în primul ciclu procesual, dar și în actualul ciclu procesual, a încuviințat, în condițiile art. 292, suplimentarea probatoriului, în sensul celor solicitate prin prezentul apel. Cel de-al doilea motiv de apel, vizând, practic, întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în raport de care s-a reținut calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, este, în parte, întemeiat. Astfel, potrivit actelor dosarului, S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 1.028 mp, situat în București, sector 3, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 1929, și asupra construcțiilor existente la acel moment pe teren, respectiv corpul din stânga.

Ulterior, fiul său, S.I., a primit dreptul de a edifica un apartament - etaj, peste construcția existentă, conform autorizației de construcție 11 B/1930 și convenției încheiate între cei doi. Pe de altă parte, proprietarul S.A. a înstrăinat către ginerii săi, suprafața de 220 mp teren, pe care aceștia au edificat corpul de clădire din fundul curții, compus din patru apartamente, câte unul în proprietatea fiecăruia, respectiv C.E., I.S., K.L. și I.D. Reclamanții au făcut dovada calității de moștenitor de pe urma autorului S.A. (ce deținea în proprietate la momentul preluării imobilului, suprafața de 808 mp și ½ din corpul de clădire din stânga, respectiv parterul), dar și de pe urma lui C.E., dobândind, prin donație, și drepturile de pe urma lui I.D., aceștia doi fiind proprietari asupra a 1/2 din suprafața de 220 mp, adică 110 mp și a două dintre apartamentele din corpul din fundul curții, adică 1/2 din întregul acest corp.

Nu a fost făcută dovada calității reclamanților, de succesori ai lui S.I., ce deținea 1/2 din corpul din stânga, respectiv etajul, și nici de pe urma lui I.S. și K.L., care dețineau 110 mp de teren și două apartamente în corpul din fundul curții, adică 1/2 din acest corp. Prin urmare, reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 918 mp (808 mp +110 mp) și 1/2 din corpul din stânga, respectiv 1/2 din corpul din fundul curții. Cea de-a treia critică, vizând modalitatea de acordare a despăgubirilor, din perspectiva restituirii în natură a terenului, nu este întemeiată.

Astfel, prin decizia de casare pronunțată în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a impus suplimentarea probatoriului și lămurirea situației de fapt a terenului în litigiu, pentru a se aprecia dacă este posibilă restituirea în natură din două perspective, respectiv dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 din Lege sau dacă, în lipsa unor asemenea amenajări, terenul face parte dintr-un ansamblu urbanistic pentru a cărui utilizare este necesar. Conform actelor de la dosar, imobilul în litigiu este cuprins în perimetrul investiției nefinalizate „Opera Română” și, inițial, a făcut obiectul O.G. nr. 129/1998 privind d eclararea ca zonă de interes național a unui ansamblu din perimetrul central al municipiului București, incluzând Noul Centru Civic și Centrul Istoric, și stabilirea condițiilor de realizare a investițiilor pentru ansamblul urbanistic din această zonă, ordonanță respinsă prin Legea nr. 539/2004.

Ulterior, acesta a făcut obiectul H.G. nr. 937/2003 privind transmiterea unor bunuri imobile, proprietate privată a statului, din administrarea M.C.C. în administrarea M.T.C.T., precum și mandatarea M.T.C.T. de a iniția un program prioritar de reconversie funcțională a amplasamentului, al H.G. nr. 373/2004 pentru aprobarea schimbării denumirii amplasamentului obiectivului de investiții abandonat, situat în municipiul București, sectorul 3, din „Centrul de Creație și Cultură - Cântarea României” în “E.” și aprobarea programului prioritar de reconversie funcțională a acestuia și de finalizare a construcțiilor existente și al H.G. nr. 33/2009, abrogată prin H.G. nr. 1631/2009.

Din adresa emisă de Primăria Municipiului București din 2014, rezultă că, prin Hotărârea C.G.M.B., s-a solicitat Guvernului României emiterea unei hotărâri de transmitere a bunurilor imobile cu terenul aferent amplasamentului E. din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a municipiului București și în administrarea C.G.M.B. Se comunică, de asemenea, că, în data de 27 februarie 2014, pe ordinea de zi a ședinței C.G.M.B., s-ar fi propus spre dezbatere un proiect de hotărâre prin care imobilul ce cuprinde și terenul în litigiu să fie trecut din proprietatea privată a statului și administrarea M.D.R.A.P. în domeniul public al statului și în administrarea C.G.M.B., pentru districtul de justiție, sală de concerte, spații administrative, centru de afaceri, zonă verde și de agrement.

Conform rapoartelor de expertiză efectuate, în cauză, de expert C.N., pe terenul în litigiu este amplasată fundația de beton a construcției Operei Române, fundație care, pe aproximativ 40% din suprafață, are înălțimea de 1,30 m de la sol, lucrările fiind, în prezent, sistate. De asemenea, expertul arată că imobilul nu mai există fizic pe teren, zona fiind sistematizată și că nu poate fi restituită în natură nicio suprafață. Prin completarea dispusă în fața instanței de apel, anterior casării, același expert a arătat că nu mai există alte elemente de sistematizare în afara celor arătate anterior.

Față de probatoriul administrat în cauză, imobilul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de construcția inițială a Operei Române, lucrările fiind abandonate, putând fi, astfel, restituit în natură, din perspectiva acestei legi nefiind afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10. Însă, și în lipsa unor asemenea amenajări, terenul nu poate fi restituit în natură, întrucât face parte dintr-un ansamblu zonal pentru a cărui utilizare este necesar. Astfel, se constată că, și în prezent, municipalitatea face demersurile necesare pentru ca, în perimetrul ce include și terenul în litigiu, să edifice un ansamblu urbanistic care va include centrul civic al orașului, intenționând edificarea unor săli de concerte, centru de justiție și chiar o zonă verde și de agrement.

Este evident că, la acest moment, se încearcă stabilirea situației juridice a terenurilor din zonă, existând chiar demersuri pentru cumpărarea mai multor terenuri adiacente pentru realizarea unui proiect în centrul Bucureștiului. Concluzionând, nu este întemeiată critica privind nelegalitatea deciziei, din perspectiva restituirii în natură a terenului în litigiu, în condițiile în care, prin decizia de casare, s-a impus verificarea situației de fapt și a posibilității restituirii în natură și în raport de integrarea terenului într-un ansamblu urbanistic pentru edificarea căruia ar fi necesar, probatoriul administrat în cauză confirmând demersurile municipalității în acest sens. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.C.

și G.E., criticând decizia, pentru următoarele motive: Soluția adoptată de către instanța de apel, prin decizia recurată, este rezultatul interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Prin îndrumarea dată de Înalta Curte prin decizia de casare, s-a făcut referire expresă la cadrul legal în raport de care terenul nu poate fi restituit în natură, și anume dacă se va constata că sunt îndeplinite cerințele cuprinse în art. 10 din Legea nr. 10/2001. Instanța de rejudecare a reținut, din răspunsurile date de autoritățile de la care a solicitat relații, că zona în care se află fosta stradă „B.” se preconizează a fi trecută, printr-o hotărâre ce se va dezbate de C.G.M.B.

în ședința din 27 februarie 2014, din domeniul privat al statului în domeniul public al statului și, respectiv, în administrarea C.G.M.B, „pentru districtul de justiție, sală de concerte, spații administrative, centru de afaceri, zona verde și de agrement”. Această precizare este interpretată de către instanța de apel, în sensul că terenul în litigiu „face parte dintr-un ansamblu zonal pentru a cărui utilizare este necesar”. Statuarea Curții nu se încadrează în exigențele art. 10 din Legea nr. 10/2001. Terenul a cărui restituire în natură a fost solicitată de recurenți se încadrează în prevederile art. 10 alin. (4) din actul normativ sus-menționat, deoarece, deși a fost afectat unor investiții de interes public precum ansamblul „Cântarea României” și, ulterior, sediului Operei Române, acestea nu s-au derulat, fiind abandonate de peste 25 de ani.

Renominalizarea celor două proiecte în urmă cu 10 ani, sub denumirea “E.”, a rămas, de asemenea, fără obiect. De altfel, acest proiect nu avea în vedere o investiție de interes public, fiind de notorietate că C.G.M.B. preconiza un parteneriat public-privat, care, prin natura sa juridică, exclude ideea de utilitate publică sau de interes public. Împrejurarea că, în prezent, se pun în discuție idei urbanistice de natura celor amânate demonstrează că cele anterioare, inclusiv pseudo-proiectul “E.”, sunt scoase din calcul. Pentru a se putea susține că o zonă sau un anumit teren este afectat unor investiții de interes public, în sensul art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, sunt necesare dovezi neîndoielnice că acele proiecte realmente există ca obiective de investiții aprobate concret, inclusiv sursele de finanțare.

Nu trebuie omis că, potrivit concepției legiuitorului, în ipoteza în care investiția nu a fost declanșată ori a fost abandonată, terenul este supus restituirii în natură. De asemenea, textul art. 10 nu definește sintagma „amenajări de utilitate publică”, ceea ce înseamnă că aceasta ar fi sinonimă cu cea definită de alin. (4) al art. 10. Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 interzice, sub sancțiunea nulității, orice acte juridice și orice demersuri de natură să împiedice aplicarea măsurilor reparatorii privind restituirea în natură. În concluzie, recurenții solicită restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, care reprezintă regula instituită prin Legea nr. 10/2001 și consolidată prin Legea nr. 165/2013, numai în caz de imposibilitate acordându-se masuri reparatorii prin echivalent.

Intimații pârâți nu au depus întâmpinare. Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: În esență, instanța de apel a considerat că terenul în litigiu ar putea fi restituit în natură din perspectiva dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001, nefiind ocupat de amenajări de utilitate publică, de vreme ce toate proiectele privind edificarea unor construcții de interes public în zona din care face parte și terenul pretins de recurenți au fost abandonate. Cu toate acestea, imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât face parte dintr-un ansamblu zonal, pentru a cărui utilizare este necesar.

Curtea de Apel a făcut referire la demersurile efectuate de municipalitate în vederea edificării unui ansamblu urbanistic, care să includă centrul civic al orașului, cu săli de concerte, centru de justiție, zonă verde și de agrement. În acest sens, instanța a avut în vedere relațiile comunicate de municipalitate prin adresa din 2014, privind existența unei hotărâri a C.G.M.B., prin care s-a solicitat Guvernului transferul terenurilor aferente amplasamentului “E.” în proprietatea publică a Municipiului București și în administrarea C.G.M.B., precum și existența pe ordinea de zi a ședinței C.G.M.B. din 27 februarie 2014 a unui proiect de hotărâre privind trecerea imobilului în domeniul public al statului și în administrarea acestei instituții (în realitate, proiectul de hotărâre viza solicitarea către Guvern de a emite hotărâre pentru transmiterea imobilului din domeniul privat al statului și administrarea M.D.R.A.P.

în domeniul public al Municipiului București și administrarea C.G.M.B. - adresa nr. 1431/10 martie 2014, fila 40 dosar apel). Concluzia Curții de Apel este eronată, conducând, din această perspectivă, la pronunțarea unei soluții date cu înlăturarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001. Astfel, simpla intenție a municipalității și demersurile efectuate în vederea obținerii transferului terenului din care face parte și imobilul solicitat de recurenți în patrimoniul Municipiului București și în administrarea C.G.M.B., precum și în vederea inițierii unui proiect și a lucrărilor privind „districtul de justiție, sală de concerte, spații administrative, centru de afaceri și zonă verde și de agrement” nu se circumscriu noțiunii de „ansamblu urbanistic” pentru utilizarea căruia terenul ar fi necesar.

Este evident că prima instanță de casare, atunci când s-a referit la verificarea situației de fapt din perspectiva existenței unui asemenea ansamblu urbanistic, a avut în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, care, printre altele, permit restituirea în natură a unui imobil în condițiile lucrărilor de investiții de interes public aprobate, dar a căror construcție nu a început sau lucrările au fost abandonate (alin. (4)). Per a contrario, forma de reparație în natură este înlăturată de Lege în cazul unor lucrări de investiții de interes public legal aprobate și a căror construcție se află în derulare. Nu aceasta este ipoteza în speță, raportat la demersurile municipalității în scopul obținerii transferului imobilului în patrimoniul său, care nu pot fi considerate decât acte premergătoare inițierii unui proiect privind o investiție de interes public, dar nu dovedesc nici aprobarea lucrării și, cu atât mai puțin, edificarea construcțiilor respective.

Prin urmare, sub acest aspect, criticile recurenților sunt întemeiate, instanța de apel înlăturând în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001, doar raportat la aceste demersuri. Pe de altă parte, situația de fapt este insuficient lămurită în ceea ce privește derularea proiectului vizând amplasamentul “E.”, pentru a se considera că această lucrare a fost abandonată și, astfel, a se face aplicarea textelor de lege sus-menționate, în sensul restituirii, în natură, a terenului în litigiu. Curtea a reținut că imobilul din care face parte și terenul pretins în dosarul de față a făcut obiectul mai multor acte normative, fiind afectat pentru diverse investiții, nefinalizate, ultima fiind amplasamentul “E.” În acest sens, prin H.G.

nr. 937/2003, s-a aprobat transmiterea bunurilor imobile cu terenul aferent obiectivului de investiții „Centrul de creație și cultură - Cântarea României”, denumit în continuare amplasament, proprietate privată a statului, situat în municipiul București, sectorul 3, din administrarea M.C.C. în administrarea M.T.C.T. Această din urmă instituție a fost mandatată, în numele statului român, să inițieze un program prioritar de reconversie funcțională a amplasamentului și de realizare de construcții pe acest amplasament. Ulterior, prin H.G. nr. 373/2004, s-au aprobat schimbarea denumirii amplasamentului situat în municipiul București, sectorul 3, din „Centrul de Creație și Cultură - Cântarea României” în “E.”, precum și Programul prioritar de reconversie funcțională a acestui amplasament și de finalizare a construcțiilor abandonate, existente pe amplasament; totodată, în scopul realizării programului respectiv, s-a mandatat M.T.C.T.

să înceapă procedura de inițiere a unui proiect de parteneriat public-privat în conformitate cu prevederile O.G. nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, aprobată cu modificări și completări prin Legera nr. 470/2002 cu modificările și completările ulterioare. Conform art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 33/2009 privind organizarea și funcționarea M.D.R.L., la data intrării în vigoare a acestei hotărâri, M.D.R.L. s-a substituit în toate drepturile și obligațiile fostului M.D.L.P.L. decurgând din programul prioritar de reconversie funcțională a amplasamentului “E.” H.G. nr. 33/2009 a fost abrogată prin H.G. nr. 1631/2009 privind organizarea și funcționarea M.D.R.T. În cuprinsul art. 3 din acest act normativ, s-a prevăzut că M.D.R.T.

se substituie în toate drepturile și obligațiile decurgând din toate actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandumurile și acordurile, precum și în toate litigiile în care fostul M.D.R.L. și fostul Minister al Turismului sunt parte. Și acest act normativ a fost abrogat prin H.G. nr. 1/2013 privind organizarea și funcționarea M.D.R.A.P., Minister înființat prin reorganizarea M.D.R.T. și prin preluarea activității în domeniul administrației publice, a structurilor și a instituțiilor specializate în acest domeniu de la M.A.I. (art. 1 alin. (1)). M.D.R.A.P. a preluat, parțial, patrimoniile ministerelor anterioare, M.D.R.T. și M.A.I. (art. 20 din H.G. nr. 1/2013).

În concluzie, din succesiunea de acte normative expusă în precedent rezultă că atribuțiile diferitelor ministere implicate în Programul prioritar de reconversie funcțională a amplasamentului “E.” și de finalizare a construcțiilor abandonate au fost preluate de ministerele nou înființate, care, în principiu, s-au substituit în drepturile și obligațiile instituțiilor anterioare. Nicidecum abrogarea H.G. nr. 33/2009, prin H.G. nr. 1631/2009, avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției, nu demonstrează că Programul de reconversie funcțională privind amplasamentul “E.”, din care face parte și terenul în litigiu, și care, cum s-a reținut de instanțele anterioare, nu este liber de construcții, a fost abandonat.

Rezultă că, în decursul timpului, atribuțiile legate de acest proiect au fost transferate către ministerele nou înființate. În fazele procesuale anterioare nu s-au făcut verificări în legătură cu stadiul acestui program, dacă a fost sau nu stagnat sau, dimpotrivă, organele abilitate de lege au luat măsuri pentru continuarea lui, aspect absolut necesar pentru a se putea aprecia asupra aplicării sau nu a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001. Cum lămurirea acestei chestiuni presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura actuală a recursului, prezenta instanță nu poate proceda la efectuarea lor, ceea ce va conduce la admiterea recursului și la trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru clarificarea aspectelor sus-menționate.

În ceea ce privește desfășurarea proiectului privind amplasamentul “E.” în parteneriat public-privat, această împrejurare nu schimbă natura investiției ca fiind de interes public, cum în mod greșit susțin recurenții. Noțiunea de „proiect public-privat”, astfel cum este definită în art. 2 lit. b) din O.G. nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public privat se referă la „ un proiect care se realizează în întregime sau în majoritate cu resurse financiare proprii ori atrase de către un investitor, pe baza unui model de parteneriat public-privat, din care va rezulta un bun public”. „Lucrări de investiții de interes public”, în esență, sunt destinate să deservească nevoile comunității, nefiind, deci, relevant, din ce resurse, publice sau private, au fost finanțate.

În consecință, natura finanțării proiectului „E.” nu poate influența aplicarea sau, dimpotrivă, înlăturarea, în speță, a dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Referitor la dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, evocate de către recurenți, Înalta Curte nu poate examina decizia atacată din perspectiva acestui text de lege, atât timp cât părțile menționate nu au arătat concret în ce modalitate instanța de apel a încălcat norma legală enunțată. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.C. și G.E. împotriva Deciziei nr. 180/A din 30 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 decembrie 2014.