ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3445/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3445/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând asupra
recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 28 mai 2008, pe
rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanții G.E. și C.C. au
chemat în judecată pe pârâții primarul general al Municipiului București,
Municipiul București, prin primarul general, și C.G.M.B., solicitând instanței
ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea, în parte, a Dispoziției
nr. 8887 din 23 octombrie 2007 emisă de primarul general al Municipiului
București, obligarea pârâților să restituie în natură către reclamanți, în cote
indivize de 1/2, terenul în suprafață de 1.028 mp, situat în București, sector
3 și să acorde despăgubiri bănești pentru ambele corpuri de clădire preluate de
stat și demolate, la valoarea de circulație de pe piața imobiliară.
Prin sentința civilă nr.
1203 din 2 noiembrie 2009,Tribunalul București, secția a III-a civilă, a
respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți.
Pentru a pronunța
această hotărâre, prima instanță a constatat că autorul reclamanților, S.A., a
cumpărat terenul în litigiu potrivit contractului de vânzare-cumpărare datat 24
iulie 1929, pe teren existând o serie de construcții care alcătuiau „corpul din
stânga”, fiul proprietarului, S.I., având dreptul să construiască un apartament
supraetajat peste construcțiile aflate pe teren.
Ginerii numitului S.A.,
respectiv C.E. (tatăl reclamanților), I.S., K.L. și I.D. au cumpărat de la
vânzătorul S.A. suprafața de teren de 220 mp, conform contractului de
vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 septembrie 1930, pe care au construit
corpul de clădire „din fundul curții”.
Întregul imobil a
fost trecut în proprietatea statului în regimul comunist, iar construcțiile
existente pe teren au fost demolate în vederea realizării unor investiții de
interes public.
Prin notificarea din 08
mai 2001, formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, s-a solicitat
retrocedarea terenului situat în sector 3, iar, dacă nu este posibilă
restituirea în natură, să se acorde măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri
bănești.
Față de ansamblul
probelor ce au fost administrate în cauză, Tribunalul a constatat că nu este
întemeiată contestația formulată de reclamanți, întrucât, așa după cum s-a
concluzionat prin raportul de expertiză tehnică aflat la dosar, terenul în
litigiu, care are o suprafață de 998 mp conform măsurătorilor efectuate, nu
poate fi restituit în natură, deoarece, pe acesta, este amplasată fundația din
beton a construcției Operei Române, zona fiind sistematizată. În consecință, în
mod corect, prin dispoziția contestată, s-a respins cererea de retrocedare, în
natură, a bunului imobil.
Prin Dispoziția nr.
8887 din 23 octombrie 2007 emisă de primarul general, s-a procedat în
conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, în sensul că, pentru suprafața
de teren de 866,85 mp, s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,
totodată, despăgubirile fiind stabilite și pentru construcția demolată,
respectiv cota de 1/2 din „corpul din stânga” și cota de 1/2 din „corpul din
fund”, calitatea de persoane îndreptățite revenind celor doi reclamanți, care
au prezentat acte de stare civilă și certificate de moștenitor.
Susținerile
referitoare la dispoziția de respingere a cererii de acordare de măsuri
reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 110 mp, pentru cota de
1/2 din „corpul din fund” și pentru cota de 1/2 din „corpul din stânga” sunt
neîntemeiate, câtă vreme reclamanții nu au probat calitatea de succesori ai
defuncților S.A.I., I.S. și K.L., astfel că, în mod corect, s-a reținut că
petenții nu sunt persoane îndreptățite conform legii.
Date fiind
considerentele expuse, potrivit Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată
prin Legea nr. 247/2005, instanța a respins contestația, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Prin Decizia civilă nr.
25 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și
pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a
schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte,
contestația. A dispus anularea Dispoziției nr. 8887 din 23 octombrie 2007 emisă
de primarul general al Municipiului București și l-a obligat pe pârât să
restituie reclamanților terenul în suprafață de 918 mp, situat în București,
identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C.N. A păstrat
dispozițiile sentinței referitoare la respingerea contestației sub celelalte
aspecte. A obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 1.104 lei
cheltuieli de judecată parțiale.
În motivarea soluției
pronunțate, Curtea de Apel a redat conținutul dipoziției contestate și a
reținut aceeași situație de fapt în ceea ce privește titularul dreptului de
proprietate asupra imobilului în persoana autorului reclamanților, S.A.,
permisiunea acordată fiului său, S.I., de a edifica un apartament peste
construcția existentă pe teren și vânzarea unei suprafețe de 221 mp din teren
către ginerii săi, care au construit corpul de clădire „din fundul curții”,
alcătuit din două etaje, cu patru apartamente.
Imobilul în litigiu,
compus din șase apartamente și teren, a fost trecut în proprietatea statului în
baza Decretului nr. 92/1950, completat de H.C.M. nr. 563/1959, de la
moștenitorii S., fiind predat la acea dată de către C.S. și numita M.I.; totodată,
de la S.J., respectiv de la A.L., ar fi fost trecute în proprietatea statului,
potrivit Decretului nr. 111/1951, câte un apartament din imobilul în litigiu,
aflate la parter, după care construcțiile au fost integral demolate în vederea
edificării unor obiective de interes public.
Prin urmare, imobilul
a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în conformitate cu prevederile
art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În privința calității
apelanților, de persoane îndreptățite la restituirea bunului în discuție, în
sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, Curtea a
constatat că aceștia sunt succesorii legali ai numitului C.E. și ai fiicei lui S.A.,
potrivit certificatului de moștenitor din 18 februarie 1957; totodată, unica
moștenitoare acceptantă a succesiunii defunctului S.A., decedat la 28 decembrie
1943, a fost mama apelanților, C.S. Potrivit actului de donație autentificat
din 12 septembrie 2006 de B.N.P. I.L.M., unicul moștenitor al numiților D.I. și
H.D. (fiica lui S.A.), D.S., a donat apelanților toate drepturile pe care le
deținea în calitate de moștenitor al părinților săi.
Apelanții au fost
repuși în termenul de acceptare a succesiunii autorului lor, S.A., prin
formularea notificării din 2001, însă nu au făcut dovada calității de persoane
îndreptățite, cu acte de stare civilă și certificate de moștenitor, în ce
privește cota de 1/2 din terenul de 220 mp, care fusese dobândit în anul 1930,
prin vânzare-cumpărare, de numiții I.S. și K.L., cota de 1/2 din corpul din
fund (care a aparținut lui I.S. și K.L.) și cota de 1/2 din corpul din stânga
(etajul nr. 1, care a aparținut lui S.A.I.).
Prin urmare,
apelanții au moștenit de la bunicul lor suprafața de teren de 808 mp și
apartamentul de la parter, situat în corpul din stânga, respectiv 1/2 din
construcția din fostul corp din stânga; de asemenea, ei au dobândit cota de 1/2
din terenul de 220 mp și construcția din corpul de clădire „din fundul curții”,
corespunzător cotei lui C.E. și S. (C.), prin moștenire, și prin donație, de la
succesorul lui D.I. și al H.D.; în final, apelanții au calitatea de persoane
îndreptățite la restituirea în proprietate pentru 918 mp din teren, respectiv
½ din construcția din fostul corp din stânga și cota de ½ din
construcția din corpul de clădire „din fundul curții” din imobilul în litigiu.
În consecință, prin Dispoziția
contestată nr. 8887/2007, în mod nelegal și netemeinic se propune acordarea de
măsuri reparatorii către apelanți doar pentru suprafața de teren de 866,85mp,
deși terenul în litigiu avea, potrivit actelor de proprietate, suprafața de 1.028
mp, iar apelanții sunt îndreptățiți la aplicarea de măsuri reparatorii pentru
918 mp din teren.
Este fondată și
critica apelanților referitoare la soluționarea nelegală de către prima instanță
a solicitării lor, de restituire, în natură, a terenului, câtă vreme, așa cum
rezultă din raportul de expertiză topografică efectuat la fond și completat în
faza apelului, pe terenul în litigiu este amplasată fundația de beton a fostei
construcții a Operei Române, inclusă în șantierul lucrării sistate. Potrivit
dovezilor administrate în cauză - respectiv a raportului topografic completat,
coroborat cu adresa Operei Naționale București, din 28 aprilie 2010, adresa
Primăriei Municipiului București - S.I.P.U. din 30 aprilie 2010, adresa
Primăriei Municipiului București, D.A.P. din 29 aprilie 2010, adresa SC T.A. SA
din 21 mai 2010, adresa O.C.P.I. din 19 mai 2010, adresa Primăriei Municipiului
București - D.P.I. din 15 februarie 1999, adresa M.D.R.T. din 28 iulie 2010, H.C.G.M.B.
din 16 martie 2006, din 30 august 2006, din 22 august 2006 și expunerea de
motive a hotărârii, rapoarte de specialitate, avizele C.G.M.B. și adresele
Primăriei sectorului 3 din 28 mai 2010 și din 27 mai 2010 - rezultă că, inițial,
pe terenul fost proprietatea autorilor apelanților, construcțiile au fost
integral demolate în vederea edificării unor obiective de interes public,
respectiv a fostului Centru de Creație și Cultură „Cântarea României”, apoi
fostei construcții a Operei Române, obiectiv abandonat; terenul a fost dat în
administrarea M.T.T., prin H.G. nr. 937/2003; ulterior, prin H.G. nr. 373/2004,
parcela de teren a fost alocată proiectului public-privat E., care ulterior a
fost avizat negativ, ca și proiectele C.G.M.B., de facilitare a acestui demers.
În concluzie, sunt
fondate criticile formulate de apelanți, în condițiile în care terenul nu era,
la data soluționării notificării, și nu este nici în prezent afectat de vreo
lucrare de sistematizare.
Potrivit art. 1 alin.
(1), (2) și (3) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate
în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se
restituie în natură, iar în echivalent doar atunci când restituirea în natură
nu mai este posibilă.
În raport de
probatoriul administrat în cauză, terenul în litigiu face parte dintre cele
avute în vedere de prevederile art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001,
în mod nelegal, fiind respinsă de către Tribunal cererea apelanților privind
restituirea în natură a imobilului, motivat de împrejurarea că terenul
solicitat este afectat de elemente de sistematizare. Aceasta, de vreme ce nu
s-a făcut nicio dovadă că respectiva investiție ar fi actuală.
Curtea de Apel a
considerat că este nefondată susținerea apelanților, referitoare la
nelegalitatea deciziei contestate, în privința respingerii cererii formulate de
aceste părți, de acordare a despăgubirilor pentru construcțiile preluate de
stat și ulterior demolate, mai exact, în privința cotei de 1/2 din „corpul din
stânga” și, respectiv pentru cota de 1/2 din „corpul din fund”. Apelanții nu au
fost în măsură să probeze calitatea lor de moștenitori ai numiților I.S. și
K.L.
În raport cu
dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) și art. 11 alin. (2), (5) și (8) din Legea
nr. 10/2001, instanța de apel a apreciat că, pentru construcțiile demolate,
apelanților li se cuvin măsurile reparatorii prin echivalent, ce vor consta în
compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent potrivit legii
speciale.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanții C.C. și G.E., precum și pârâții Municipiul
București, prin primarul general, primarul general al Municipiului București și
C.G.M.B.
Prin Decizia nr. 2101
din 22 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a
admis recursurile declarate, a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare,
la aceeași curte de apel.
Recursul declarat de
reclamanți este fondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte a
constatat încălcarea principiului non reformatio în pejus și existența unei
contradicții între considerente și dispozitiv.
Sub primul aspect, anulând
în totalitate dispoziția contestată și restituind reclamanților doar o
suprafață de teren, fără a menține dispoziția referitoare la acordarea
despăgubirilor bănești pentru construcțiile demolate, Curtea le-a creat reclamanților
o situație mai grea în apelul exercitat, ceea ce nu este permis în raport de
dispozițiile exprese ale art. 296 teza a II-a C. proc. civ.
Raportat la această
împrejurare, există și o contradicție între dispozitiv și considerente, motiv
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din același cod, în sensul că modul de
redactare a dispozitivului nu este explicitat prin considerente, din moment ce
instanța reține, în cuprinsul deciziei, că pentru construcțiile demolate
apelanților li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în
compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent potrivit legii
speciale, contrar celor stabilite în dispozitiv cu privire la anularea în tot a
dispoziției și cu privire la păstrarea dispozițiilor sentinței referitoare la
respingerea contestației sub celelalte aspecte.
Cum, în raport de
aceste argumente, soluția este de casare a deciziei atacate, cu trimiterea
cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, Înalta Curte nu a mai
analizat motivul de recurs referitor la greșita acordare parțială a
cheltuielilor de judecată.
De asemenea, s-a
reținut că este fondat și recursul declarat de recurenții pârâți, pentru
următoarele considerente:
Așa cum
s-a reținut de către instanța de apel, potrivit dovezilor administrate în
cauză, inițial, pe terenul fost proprietatea autorilor apelanților,
construcțiile au fost integral demolate în vederea edificării unor obiective de
interes public, respectiv a fostului Centru de Creație și Cultură „Cântarea
României”, apoi fostei construcții a Operei Române, obiectiv abandonat; terenul
a fost dat în administrarea M.T.T. prin H.G. nr. 937/2003; ulterior, prin H.G. nr.
373/2004, parcela de teren a fost alocată proiectului public-privat E., care a
fost avizat negativ, ca și proiectele C.G.M.B., de facilitare a acestui demers.
Expertizele
efectuate în cauză, respectiv expertiza extrajudiciară solicitată de reclamanți
(filele 98-100 dosar fond) și expertiza dispusă de instanța de fond (filele
161-163, 193), au concluzionat că terenul face parte din zona centrală a
municipiului București, conform O.G. nr. 129/1998 privind declararea ca zonă de
interes național a zonei Centrului civic și istoric, că întregul teren în
litigiu este ocupat de fundația de beton a construcției Operei Române, ce are o
înălțime de 1,30 metri pe 40% din suprafață, că întregul teren este șantier,
iar lucrările sunt sistate. Pe cale de consecință, experții au concluzionat că
terenul nu este liber. Punctul de vedere al expertului C.N. a fost menținut și
în apel, prin completarea dispusă de instanță (filele 180-181 dosar apel).
Prin decizia atacată
cu recurs, Curtea a apreciat că terenul în discuție face parte dintre cele
avute în vedere de prevederile art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001
și că, în mod nelegal, a fost respinsă de către Tribunal cererea apelanților
privind restituirea în natură a terenului în litigiu, motivat de faptul că nu
este afectat de elemente de sistematizare, de vreme ce nu s-a făcut nicio
dovadă că respectiva investiție ar fi actuală.
Or, chiar
dacă investiția nu ar fi actuală, în sensul că proiectul de construire a
clădirii Operei Române a fost abandonat, instanța de apel nu a lămurit dacă
terenul a cărui restituire în natură o solicită reclamanții, chiar dacă nu este,
în mod direct, afectat de amenajări de utilitate publică, nu face totuși parte
dintr-un ansamblu urbanistic (Centrul civic și istoric), pentru utilizarea
căruia ar fi necesar.
În acest
context, instanța de apel nu a arătat care sunt argumentele pentru care a
înlăturat probele menționate, care ar fi condus la concluzia contrară.
Așadar,
și în raport de considerentele menționate anterior, se impune casarea deciziei
atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Critica referitoare
la lipsa capacității de folosință a C.G.M.B. este întemeiată față de dispozițiile
art. 36, 45, 80 și 82 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, întrucât
acesta este organul deliberativ al unității administrativ-teritoriale, Municipiul
București, care asigură organizarea executării și executarea în concret a
legii, prin emiterea de hotărâri cu caracter de acte administrative. În mod
evident, acest intimat nu este o persoană juridică de drept civil în sensul
dispozițiilor Decretului nr. 31/1954 (în vigoare la data introducerii acțiunii),
neavând un patrimoniu propriu.
Celelalte
critici formulate de pârâți nu au fost, însă, primite.
Excepția
lipsei calității procesuale pasive a primarului general a fost respinsă, atât
vreme cât acesta este emitentul dispoziției atacate cu contestație de către
reclamanți. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități
între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic. În procedura
reglementată de Legea nr. 10/2001, primarul reprezintă unitatea
administrativ-teritorială, în exercitarea atribuțiilor ce îi revin în calitate
de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, exercitând și
atribuția stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul de a emite o
dispoziție motivată. Așadar, atacarea actului emis de primar, în procedura
contestației prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu se poate face decât în
contradictoriu cu acesta.
În mod
corect, instanțele de fond au respins excepția tardivității contestației,
reținând, din probele administrate în cauză, că nu rezultă comunicarea către
reclamanți a dispoziției contestate. Or, în absența comunicării, expres
prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, termenul de 30 zile nu
curge.
Recurenții
pârâți au înțeles să formuleze și critici care par a nu avea legătură cu cauza
de față. Astfel, susținerea că nu pot fi aplicate, concomitent, dispozițiile
Legii nr. 10/2001 și ale art. 480-481 C. civ., într-o acțiune în revendicare,
nu pot fi analizate, atâta vreme cât instanța a fost învestită doar cu o
contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. În mod similar au
fost privite și criticile referitoare la termenul de depunere a actelor
doveditoare și la condiționarea restituirii în natură a bunului de restituirea
sumelor primite ca despăgubire.
Pentru
toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 raportat la
dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia atacată și a
dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.
Cu ocazia
rejudecării, instanța de apel va lămuri situația de fapt a terenului în
litigiu, în sensul că va administra probele ce se impun pentru a stabili dacă
acest teren este afectat de amenajări de utilitate publică în condițiile art. 10
din Legea nr. 10/2001 sau dacă, în lipsa unor asemenea amenajări, terenul face
parte dintr-un ansamblu pentru a cărui utilizare este necesar, împrejurare ce
nu ar permite restituirea în natură.
După casarea cu
trimitere spre rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel
București, secția a VII-a civilă, fiind transpus pe rolul secției a III-a civile,
în raport de hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel București
nr. 8/2013, și înregistrat sub nr. 6054/2/2013.
Față de dispozițiile
instanței de casare, Curtea a pus în discuția părților suplimentarea
probatoriului, încuviințându-le apelanților proba cu interogatoriu și
înscrisuri. De asemenea, a dispus emiterea unei adrese către Municipiul
București, prin care să se comunice situația juridică a terenului în litigiu,
respectiv dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică sau dacă
face parte dintr-un ansamblu pentru a cărui utilizare este necesar.
Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia
civilă nr. 180/A din 30 aprilie 2014, a admis apelul formulat de apelanții
reclamanți, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis
contestația, a anulat, în parte, Dispoziția nr. 8887/2007 emisă de primarul
general al Municipiului București și l-a obligat pe pârât să propună acordarea
de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în
suprafață de 918 mp și construcție demolată, respectiv cota de 1/2 din corpul
din stânga (apartamentul de la parter) și cota de 1/2 din corpul din fund. S-a
menținut restul dispozițiilor sentinței.
În pronunțarea
acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:
Motivul de apel ce
vizează încălcarea dreptului de apărare al reclamanților, motivat de
respingerea solicitării de administrare a probei cu interogatoriul intimaților
și de respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză, nu este întemeiat, pe
de o parte, din perspectiva faptului că aceste probe au fost puse în discuția
contradictorie a părților, instanța de fond apreciind că nu sunt concludente și
utile pentru soluționarea cauzei; în ceea ce privește obiecțiunile la raportul
de expertiză, acestea au fost încuviințate în data de 2 septembrie 2009, în 27
aprilie 2009 fiind respinse noile obiecțiuni, motivat de faptul că expertul
și-a spus punctul de vedere cu privire la cele invocate de reclamanți. Pe de
altă parte, instanța de apel, în primul ciclu procesual, dar și în actualul
ciclu procesual, a încuviințat, în condițiile art. 292, suplimentarea
probatoriului, în sensul celor solicitate prin prezentul apel.
Cel de-al doilea
motiv de apel, vizând, practic, întinderea dreptului de proprietate asupra
imobilului în litigiu, în raport de care s-a reținut calitatea reclamanților de
persoane îndreptățite, este, în parte, întemeiat.
Astfel, potrivit
actelor dosarului, S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în
suprafață de 1.028 mp, situat în București, sector 3, potrivit contractului de
vânzare-cumpărare din 1929, și asupra construcțiilor existente la acel moment
pe teren, respectiv corpul din stânga. Ulterior, fiul său, S.I., a primit
dreptul de a edifica un apartament - etaj, peste construcția existentă, conform
autorizației de construcție 11 B/1930 și convenției încheiate între cei doi.
Pe de altă parte,
proprietarul S.A. a înstrăinat către ginerii săi, suprafața de 220 mp teren, pe
care aceștia au edificat corpul de clădire din fundul curții, compus din patru
apartamente, câte unul în proprietatea fiecăruia, respectiv C.E., I.S., K.L. și
I.D.
Reclamanții au făcut
dovada calității de moștenitor de pe urma autorului S.A. (ce deținea în
proprietate la momentul preluării imobilului, suprafața de 808 mp și ½
din corpul de clădire din stânga, respectiv parterul), dar și de pe urma lui
C.E., dobândind, prin donație, și drepturile de pe urma lui I.D., aceștia doi
fiind proprietari asupra a 1/2 din suprafața de 220 mp, adică 110 mp și a două
dintre apartamentele din corpul din fundul curții, adică 1/2 din întregul acest
corp.
Nu a fost făcută
dovada calității reclamanților, de succesori ai lui S.I., ce deținea 1/2 din
corpul din stânga, respectiv etajul, și nici de pe urma lui I.S. și K.L., care
dețineau 110 mp de teren și două apartamente în corpul din fundul curții, adică
1/2 din acest corp.
Prin urmare,
reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la imobilul în litigiu,
compus din teren în suprafață de 918 mp (808 mp +110 mp) și 1/2 din corpul din
stânga, respectiv 1/2 din corpul din fundul curții.
Cea de-a treia
critică, vizând modalitatea de acordare a despăgubirilor, din perspectiva
restituirii în natură a terenului, nu este întemeiată.
Astfel, prin decizia
de casare pronunțată în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a impus
suplimentarea probatoriului și lămurirea situației de fapt a terenului în
litigiu, pentru a se aprecia dacă este posibilă restituirea în natură din două
perspective, respectiv dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate
publică în sensul art. 10 din Lege sau dacă, în lipsa unor asemenea amenajări,
terenul face parte dintr-un ansamblu urbanistic pentru a cărui utilizare este
necesar.
Conform
actelor de la dosar, imobilul în litigiu este cuprins în perimetrul investiției
nefinalizate „Opera Română” și, inițial, a făcut obiectul O.G. nr. 129/1998 privind
d
eclararea
ca zonă de interes național a unui ansamblu din perimetrul central al
municipiului București, incluzând Noul Centru Civic și Centrul Istoric, și
stabilirea condițiilor de realizare a investițiilor pentru ansamblul urbanistic
din această zonă, ordonanță respinsă prin Legea nr. 539/2004.
Ulterior,
acesta a făcut obiectul H.G. nr. 937/2003 privind transmiterea unor bunuri
imobile, proprietate privată a statului, din administrarea M.C.C. în
administrarea M.T.C.T., precum și mandatarea M.T.C.T. de a iniția un program
prioritar de reconversie funcțională a amplasamentului, al H.G. nr. 373/2004
pentru aprobarea schimbării denumirii amplasamentului obiectivului de
investiții abandonat, situat în municipiul București, sectorul 3, din „Centrul
de Creație și Cultură - Cântarea României” în “E.” și aprobarea programului
prioritar de reconversie funcțională a acestuia și de finalizare a
construcțiilor existente și al H.G. nr. 33/2009, abrogată prin H.G. nr. 1631/2009.
Din
adresa emisă de Primăria Municipiului București din 2014, rezultă că, prin
Hotărârea C.G.M.B., s-a solicitat Guvernului României emiterea unei hotărâri de
transmitere a bunurilor imobile cu terenul aferent amplasamentului E. din
proprietatea privată a statului în proprietatea publică a municipiului
București și în administrarea C.G.M.B. Se comunică, de asemenea, că, în data de
27 februarie 2014, pe ordinea de zi a ședinței C.G.M.B., s-ar fi propus spre
dezbatere un proiect de hotărâre prin care imobilul ce cuprinde și terenul în
litigiu să fie trecut din proprietatea privată a statului și administrarea M.D.R.A.P.
în domeniul public al statului și în administrarea C.G.M.B., pentru districtul
de justiție, sală de concerte, spații administrative, centru de afaceri, zonă
verde și de agrement.
Conform
rapoartelor de expertiză efectuate, în cauză, de expert C.N., pe terenul în
litigiu este amplasată fundația de beton a construcției Operei Române, fundație
care, pe aproximativ 40% din suprafață, are înălțimea de 1,30 m de la sol,
lucrările fiind, în prezent, sistate. De asemenea, expertul arată că imobilul
nu mai există fizic pe teren, zona fiind sistematizată și că nu poate fi
restituită în natură nicio suprafață. Prin completarea dispusă în fața
instanței de apel, anterior casării, același expert a arătat că nu mai există
alte elemente de sistematizare în afara celor arătate anterior.
Față de
probatoriul administrat în cauză, imobilul în litigiu intră sub incidența
dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de
construcția inițială a Operei Române, lucrările fiind abandonate, putând fi,
astfel, restituit în natură, din perspectiva acestei legi nefiind afectat de amenajări
de utilitate publică în sensul art. 10.
Însă, și
în lipsa unor asemenea amenajări, terenul nu poate fi restituit în natură,
întrucât face parte dintr-un ansamblu zonal pentru a cărui utilizare este
necesar. Astfel, se constată că, și în prezent, municipalitatea face
demersurile necesare pentru ca, în perimetrul ce include și terenul în litigiu,
să edifice un ansamblu urbanistic care va include centrul civic al orașului,
intenționând edificarea unor săli de concerte, centru de justiție și chiar o
zonă verde și de agrement. Este evident că, la acest moment, se încearcă
stabilirea situației juridice a terenurilor din zonă, existând chiar demersuri
pentru cumpărarea mai multor terenuri adiacente pentru realizarea unui proiect
în centrul Bucureștiului.
Concluzionând,
nu este întemeiată critica privind nelegalitatea deciziei, din perspectiva
restituirii în natură a terenului în litigiu, în condițiile în care, prin
decizia de casare, s-a impus verificarea situației de fapt și a posibilității
restituirii în natură și în raport de integrarea terenului într-un ansamblu
urbanistic pentru edificarea căruia ar fi necesar, probatoriul administrat în
cauză confirmând demersurile municipalității în acest sens.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs
reclamanții C.C. și G.E., criticând decizia,
pentru următoarele motive:
Soluția
adoptată de către instanța de apel, prin decizia recurată, este rezultatul
interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001
(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prin îndrumarea
dată de Înalta Curte prin decizia de casare, s-a făcut referire expresă la
cadrul legal în raport de care terenul nu poate fi restituit în natură, și anume
dacă se va constata că sunt
îndeplinite
cerințele cuprinse în art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Instanța
de rejudecare a reținut, din răspunsurile date de autoritățile de la care a solicitat
relații, că zona în care se află fosta stradă „B.” se preconizează a fi trecută,
printr-o hotărâre ce se va dezbate de C.G.M.B. în ședința din 27 februarie 2014,
din domeniul privat al statului în domeniul public al statului și, respectiv,
în administrarea C.G.M.B, „pentru districtul de justiție, sală de concerte, spații
administrative, centru de afaceri, zona verde și de agrement”.
Această
precizare este interpretată de către instanța de apel, în sensul că terenul în litigiu
„face parte dintr-un ansamblu zonal pentru a cărui utilizare este necesar”.
Statuarea
Curții nu se încadrează în exigențele art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Terenul a
cărui restituire în natură a fost solicitată de recurenți se încadrează în prevederile
art. 10 alin. (4) din actul normativ sus-menționat, deoarece, deși a fost
afectat unor investiții de interes public precum ansamblul „Cântarea României”
și, ulterior, sediului Operei Române, acestea nu s-au derulat, fiind abandonate
de peste 25 de ani. Renominalizarea celor două proiecte în urmă cu 10 ani, sub
denumirea “E.”, a rămas, de asemenea, fără obiect. De altfel, acest proiect nu
avea în vedere o investiție de interes public, fiind de notorietate că C.G.M.B.
preconiza un parteneriat public-privat, care, prin natura sa juridică, exclude
ideea de utilitate publică sau de interes public.
Împrejurarea
că, în prezent, se pun în discuție idei urbanistice de natura celor amânate
demonstrează că cele anterioare, inclusiv pseudo-proiectul “E.”, sunt scoase
din calcul.
Pentru a
se putea susține că o zonă sau un anumit teren este afectat unor investiții de
interes public, în sensul art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, sunt
necesare dovezi neîndoielnice că acele proiecte realmente există ca
obiective de
investiții aprobate concret, inclusiv sursele de finanțare. Nu trebuie omis că,
potrivit concepției legiuitorului, în ipoteza în care investiția nu a fost
declanșată ori a fost abandonată, terenul este supus restituirii în natură.
De
asemenea, textul art. 10 nu definește sintagma „amenajări de utilitate publică”,
ceea ce înseamnă că aceasta ar fi sinonimă cu cea definită de alin. (4) al art.
10.
Art. 21 alin.
(5) din Legea nr. 10/2001 interzice, sub sancțiunea nulității, orice acte
juridice și orice demersuri de natură să împiedice aplicarea măsurilor reparatorii
privind restituirea în natură.
În
concluzie, recurenții solicită restituirea, în natură, a imobilului în litigiu,
care reprezintă regula instituită prin Legea nr. 10/2001 și consolidată prin
Legea nr. 165/2013, numai în caz de imposibilitate acordându-se masuri
reparatorii prin echivalent.
Intimații
pârâți nu au depus întâmpinare.
Analizând
decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru
următoarele considerente:
În
esență, instanța de apel a considerat că terenul în litigiu ar putea fi
restituit în natură din perspectiva dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4) din
Legea nr. 10/2001, nefiind ocupat de amenajări de utilitate publică, de vreme
ce toate proiectele privind edificarea unor construcții de interes public în
zona din care face parte și terenul pretins de recurenți au fost abandonate.
Cu toate
acestea, imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât face parte dintr-un
ansamblu zonal, pentru a cărui utilizare este necesar. Curtea de Apel a făcut
referire la demersurile efectuate de municipalitate în vederea edificării unui
ansamblu urbanistic, care să includă centrul civic al orașului, cu săli de
concerte, centru de justiție, zonă verde și de agrement. În acest sens,
instanța a avut în vedere relațiile comunicate de municipalitate prin adresa din
2014, privind existența unei hotărâri a C.G.M.B., prin care s-a solicitat
Guvernului transferul terenurilor aferente amplasamentului “E.” în proprietatea
publică a Municipiului București și în administrarea C.G.M.B., precum și
existența pe ordinea de zi a ședinței C.G.M.B. din 27 februarie 2014 a unui
proiect de hotărâre privind trecerea imobilului în domeniul public al statului și
în administrarea acestei instituții (în realitate, proiectul de hotărâre viza
solicitarea către Guvern de a emite hotărâre pentru transmiterea imobilului din
domeniul privat al statului și administrarea M.D.R.A.P. în domeniul public al
Municipiului București și administrarea C.G.M.B. - adresa nr. 1431/10 martie 2014,
fila 40 dosar apel).
Concluzia
Curții de Apel este eronată, conducând, din această perspectivă, la pronunțarea
unei soluții date cu înlăturarea greșită a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și
(4) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, simpla
intenție a municipalității și demersurile efectuate în vederea obținerii
transferului terenului din care face parte și imobilul solicitat de recurenți în
patrimoniul Municipiului București și în administrarea C.G.M.B., precum și în
vederea inițierii unui proiect și a lucrărilor privind „districtul de justiție,
sală de concerte, spații administrative, centru de afaceri și zonă verde și de
agrement” nu se circumscriu noțiunii de „ansamblu urbanistic” pentru utilizarea
căruia terenul ar fi necesar.
Este
evident că prima instanță de casare, atunci când s-a referit la verificarea situației
de fapt din perspectiva existenței unui asemenea ansamblu urbanistic, a avut în
vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, care, printre altele, permit
restituirea în natură a unui imobil în condițiile lucrărilor de investiții de
interes public aprobate, dar a căror construcție nu a început sau lucrările au
fost abandonate (alin. (4)).
Per a
contrario, forma de reparație în natură este înlăturată de Lege în cazul unor
lucrări de investiții de interes public legal aprobate și a căror construcție
se află în derulare. Nu aceasta este ipoteza în speță, raportat la demersurile
municipalității în scopul obținerii transferului imobilului în patrimoniul său,
care nu pot fi considerate decât acte premergătoare inițierii unui proiect privind
o investiție de interes public, dar nu dovedesc nici aprobarea lucrării și, cu
atât mai puțin, edificarea construcțiilor respective.
Prin
urmare, sub acest aspect, criticile recurenților sunt întemeiate, instanța de
apel înlăturând în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4)
din Legea nr. 10/2001, doar raportat la aceste demersuri.
Pe de
altă parte, situația de fapt este insuficient lămurită în ceea ce privește
derularea proiectului vizând amplasamentul “E.”, pentru a se considera că
această lucrare a fost abandonată și, astfel, a se face aplicarea textelor de
lege sus-menționate, în sensul restituirii, în natură, a terenului în litigiu.
Curtea a
reținut că imobilul din care face parte și terenul pretins în dosarul de față a
făcut obiectul mai multor acte normative, fiind afectat pentru diverse
investiții, nefinalizate, ultima fiind amplasamentul “E.”
În acest
sens, prin H.G. nr. 937/2003, s-a
aprobat transmiterea bunurilor imobile cu
terenul aferent obiectivului de investiții „Centrul de creație și cultură -
Cântarea României”, denumit în continuare amplasament, proprietate privată a
statului, situat în municipiul București, sectorul 3, din administrarea M.C.C.
în administrarea M.T.C.T. Această din urmă instituție a fost mandatată, în
numele statului român, să inițieze un program prioritar de reconversie
funcțională a amplasamentului și de realizare de construcții pe acest
amplasament.
Ulterior,
prin H.G. nr. 373/2004, s-au
aprobat schimbarea denumirii amplasamentului situat în
municipiul București, sectorul 3, din „Centrul de Creație și Cultură - Cântarea
României” în “E.”, precum și Programul prioritar de reconversie funcțională a acestui
amplasament și de finalizare a construcțiilor abandonate, existente pe
amplasament; totodată, în scopul realizării programului respectiv, s-a mandatat
M.T.C.T. să înceapă procedura de inițiere a unui proiect de parteneriat
public-privat în conformitate cu prevederile O.G. nr. 16/2002 privind
contractele de parteneriat public-privat, aprobată cu modificări și completări
prin Legera nr. 470/2002 cu modificările și completările ulterioare.
Conform art.
2 alin. (2) din H.G. nr. 33/2009 privind organizarea și funcționarea M.D.R.L.,
la data intrării în
vigoare a acestei hotărâri, M.D.R.L. s-a substituit în toate drepturile și
obligațiile fostului M.D.L.P.L. decurgând din programul prioritar de
reconversie funcțională a amplasamentului “E.”
H.G. nr. 33/2009
a fost abrogată prin H.G. nr. 1631/2009 privind organizarea și funcționarea M.D.R.T.
În
cuprinsul art. 3 din acest act normativ, s-a prevăzut că
M.D.R.T. se
substituie în toate drepturile și obligațiile decurgând din toate actele
normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele,
memorandumurile și acordurile, precum și în toate litigiile în care fostul
M.D.R.L. și fostul Minister al Turismului sunt parte.
Și acest
act normativ a fost abrogat prin H.G. nr. 1/2013 privind organizarea și
funcționarea M.D.R.A.P., Minister înființat prin reorganizarea M.D.R.T. și prin
preluarea activității în domeniul administrației publice, a structurilor și a
instituțiilor specializate în acest domeniu de la M.A.I. (art. 1 alin. (1)). M.D.R.A.P.
a preluat, parțial, patrimoniile ministerelor anterioare, M.D.R.T. și M.A.I. (art.
20 din H.G. nr. 1/2013).
În
concluzie, din succesiunea de acte normative expusă în precedent rezultă că
atribuțiile diferitelor ministere implicate în
Programul prioritar de reconversie
funcțională a amplasamentului “E.” și de finalizare a construcțiilor abandonate
au fost preluate de
ministerele nou înființate, care, în principiu, s-au substituit în drepturile
și obligațiile instituțiilor anterioare. Nicidecum abrogarea H.G. nr. 33/2009,
prin H.G. nr. 1631/2009, avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea
soluției, nu demonstrează că Programul de reconversie funcțională privind
amplasamentul “E.”, din care face parte și terenul în litigiu, și care, cum s-a
reținut de instanțele anterioare, nu este liber de construcții, a fost
abandonat. Rezultă că, în decursul timpului, atribuțiile legate de acest
proiect au fost transferate către ministerele nou înființate.
În fazele
procesuale anterioare nu s-au făcut verificări în legătură cu stadiul acestui
program, dacă a fost sau nu stagnat sau, dimpotrivă, organele abilitate de lege
au luat măsuri pentru continuarea lui, aspect absolut necesar pentru a se putea
aprecia asupra aplicării sau nu a dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (4) din
Legea nr. 10/2001.
Cum lămurirea
acestei chestiuni presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura
actuală a recursului, prezenta instanță nu poate proceda la efectuarea lor,
ceea ce va conduce la admiterea recursului și la trimiterea cauzei, spre
rejudecare, pentru clarificarea aspectelor sus-menționate.
În ceea
ce privește desfășurarea proiectului privind amplasamentul “E.” în parteneriat
public-privat, această împrejurare nu schimbă natura investiției ca fiind de
interes public, cum în mod greșit susțin recurenții.
Noțiunea
de „proiect public-privat”, astfel cum este definită în art. 2 lit. b) din O.G.
nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public privat se referă la „
un proiect care se
realizează în întregime sau în majoritate cu resurse financiare proprii ori atrase
de către un investitor, pe baza unui model de parteneriat public-privat, din
care va rezulta un bun public”.
„Lucrări
de investiții de interes public”, în esență, sunt destinate să deservească
nevoile comunității, nefiind, deci, relevant, din ce resurse, publice sau
private, au fost finanțate.
În
consecință, natura finanțării proiectului „E.” nu poate influența aplicarea
sau, dimpotrivă, înlăturarea, în speță, a dispozițiilor art. 10 alin. (4) din
Legea nr. 10/2001.
Referitor
la dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, evocate de către
recurenți, Înalta Curte nu poate examina decizia atacată din perspectiva acestui
text de lege, atât timp cât părțile menționate nu au arătat concret în ce
modalitate instanța de apel a încălcat norma legală enunțată.
Având în
vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și art. 314 cu
referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul
declarat de reclamanți, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre
rejudecare, la aceeași curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanții C.C. și G.E. împotriva Deciziei nr. 180/A din 30
aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze
cu minori și de familie.
Casează decizia
recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 03 decembrie 2014.