ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2722/2015

Decizia nr. 2722/2015 Asupra cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2780/2014 din 27 iunie 2014 Tribunalul Iași a admis acțiunea civilă formulată de către reclamanta A. localității Zanea în contradictoriu cu C. com. Ciurea. S-a constatat că A. localității Zanea a devenit, prin uzucapiune, proprietarul următoarelor bunuri imobile: - construcție C1 - biserică - în suprafață construită de 92 mp; - construcție C2 - prăznicar - în suprafață de 83 mp; - clopotniță C3, în suprafață de 11mp; - magazie C4, în suprafață de 11 mp; - grup sanitar C5, în suprafață de 3 mp; - terenul intravilan din sat Lunca Cetățuii, com.

Ciurea, în suprafață de 5.209 mp, tarlaua T49, compus din parcela 1245 de 4.904 mp aferentă construcțiilor de mai sus, categoria de folosință curți construcții (cc) și parcela nr. 1243, de 304 mp, categoria de folosință pășune (p), delimitat conform planului de amplasament și situare-anexa nr. 1 aferent expertizei de la fila 43; - terenul extravilan din com. Ciurea, în suprafață de 2076 mp, compus din parcela 1244, în tarlaua T49, în suprafață de 938 mp, categoria de folosință pășuni (p) și parcela nr. 1541/100, tarlaua T60, în suprafață de 1.138 mp, categoria de folosință neproductiv (N), delimitat conform planului de amplasament și situare-anexa nr. 1 aferent expertizei de la fila 43. A fost obligată pârâta com.

Ciurea la plata către reclamantă a sumei de 4249 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a reținut că reclamanta, prin probele administrate în cauză (acte, martori și expertiză) a făcut dovada faptului că stăpânește, de peste 50 de ani (așa cum a rezultat și din declarația martorului B.) netulburat, sub nume de proprietar, clădirile aparținând Complexului Bisericesc. Potrivit dispozițiilor Legii cultelor nr. 489/2006 „toate clădirile Bisericilor, împreună cu bunurile religioase din ele, precum și clădirile destinate desfășurării serviciilor religioase precum: clopotnițe, capele, case parohiale, case praznicale, paraclise, etc., constituie obiecte de cult, aparținând cultului ortodox român”.

De asemenea, expertul a identificat terenul aflat în posesia parohiei și l-a delimitat pe amplasamente, respectiv: - construcție C1 - biserica - în suprafață construită de 92 mp; - construcție C2 - prăznicar -în suprafață de 83 mp; - clopotniță C3, în suprafață de 11mp; - magazie C4, în suprafață de 11 mp; - grup sanitar C5, în suprafață de 3 mp; - terenul intravilan din sat Lunca Cetățuii, com. Ciurea, în suprafață de 5.209 mp, tarlaua T49, compus din parcela 1245 de 4.904 mp aferentă construcțiilor de mai sus, categoria de folosință curți construcții (cc) și parcela nr. 1243 de 304 mp categoria de folosință pășune (p), teren delimitat conform planului de amplasament și situare-anexa nr. 1 aferent expertizei de la fila 43; - terenul extravilan din com.

Ciurea în suprafață de 2.076 mp, compus din parcela 1244, în tarlaua T49, în suprafață de 938 mp, categoria de folosință pășuni (p) și parcela nr. 1541/100, tarlaua T60 în suprafață de 1138 mp, categoria de folosință neproductiv (N), delimitat conform planului de amplasament și situare-anexa nr. 1 aferent expertizei de la fila 43. Împotriva sentinței civile nr. 2780 din 27 iunie 2014 a Tribunalului Iași a declarat apel C. com. Ciurea. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel a reținut că apelul nu este întemeiat, constatând că tribunalul a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, prin uzucapiune, pentru o suprafață mai mare de teren (7.285 mp, din care 5.209 mp teren intravilan și 2.076 mp teren extravilan) decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată (2.000 mp), precum și pentru magazia, în suprafață de 11 mp, care, de asemenea nu a fost menționată în cererea introductivă, însă C. com.

Ciurea nu a criticat hotărârea instanței de fond sub acest aspect, achiesând la aceasta. Curtea a constatat că, potrivit art. 1890 C. civ., toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile și pentru care nu a definit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invoca această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu și fără a i se putea opune reaua-credința. Prescripția constituie, conform art. 1837 C. civ., un mijloc de a dobândi proprietatea, fiind fondată pe faptul posesiunii (art. 1846 alin. (1) C. civ.). Pentru a putea prescrie, se cere, în lipsa unui just titlu, o posesiune utilă pe o perioada de cel puțin 30 de ani, utilitatea posesiei fiind apreciată în raport de prevederile art. 1847 C. civ., și anume: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

În speță, martorul, B., în vârstă de 53 de ani, care a fost audiat de către instanța de fond, a declarat că biserica era construită de când se născuse bunicul său, aceasta fiind împrejmuită cu gard, care nu a fost mutat niciodată. Martorul a mai declarat că, în incinta spațiului împrejmuit al bisericii, au existat: biserica, clopotnița, casa de prăznuire, grupul sanitar, precum și cimitirul, iar construcțiile menționate nu au avut vreo altă destinație decât cea din prezent. Această declarație de martor se coroborează cu expertiza tehnică efectuată în cauză la instanța de fond, care a stabilit că A. localității Zanea este atestată documentar de peste 30 de ani și a exercitat posesia, în mod public, continuu, neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar asupra următoarelor imobile: biserica, clopotnița, casa de prăznuire, magazie, grup sanitar, precum și asupra terenului aferent, care include și cimitirul.

Suplimentul de expertiză tehnică efectuat în apel a concluzionat că imobilele din litigiu se regăsesc înscrise la pozițiile nr. 118 și 120 din inventarul din 1948, aflat la fila 56 din dosarul de apel. Critica apelantei referitoare la faptul că, între anii 1974-1990, terenul din litigiu nu se afla în circuitul civil, conform art. 1 din Constituția Republicii Socialiste România-România și nu putea fi uzucapat nu a fost primită.

Instanța de apel a observat că, prin Decizia nr. 4 din 16 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și Decretul-Lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective. Curtea a înlăturat și susținerile apelantei referitoare la faptul că, în perioada 1999-2011, terenul a aparținut domeniului public, nefiind susceptibil dobândirii sale prin efectul prescripției achizitive.

Raportat la declarația martorului B., la inventarul din 1948 și la suplimentul de expertiză efectuat în apel, a rezultat că termenul prescripției achizitive asupra terenului, cu destinația de cimitir, din litigiul dedus prezentei judecăți era împlinit cu mult înainte de momentul apariției acestei legi. Raportat la cele reținute, Curtea de Apel a concluzionat că în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 și următoarele C. civ. de la 1864 pentru a opera uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor din litigiu, astfel cum au fost identificate și individualizate prin expertiza tehnică efectuată și avizată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași și prin planul de situație anexat.

În temeiul art. 296 teza I C. proc. civ., s-a respins apelul declarat de Unitatea Administrativ - Teritorială Ciurea, județul Iași și s-a păstrat sentința tribunalului. C. Ciurea - aflată în culpă procesuală ca urmare a respingerii apelului - a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către A. localității Zanea cu ocazia soluționării căii ordinare de atac. Împotriva Deciziei nr. 266/2015 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs pârâta C. com. Ciurea, prin primar, care a învederat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate: În dezvoltarea motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 6, 7 și 9 din C. proc.

civ., se susține de către recurentă că în mod greșit, prin Decizia civilă nr. 266/2015 a Curții de Apel Iași s-a respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 2780/2014, instanța constatând faptul că, în ceea ce privește terenul cu destinația de cimitir sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii, fără însă a se mai analiza toate criticile formulate în fața instanței de apel. Deși pârâta a solicitat să se verifice riguros îndeplinirea de către reclamanta-intimată a condițiilor impuse de art. 1846-1847 C. civ. cu privire la toate bunurile clădiri și terenul cu destinația de cimitir, (criticile în apel vizând întreaga cerere de chemare în judecată, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată), instanța a analizat îndeplinirea condițiilor cerute pentru uzucapiune doar cu privire la terenul cu destinația de cimitir.

În mod greșit se reține că A. localității Zanea este atestată documentar de peste 30 de ani, exercitând posesia în mod public continuu, neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar, și că sunt îndeplinite condițiile necesare dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii asupra bunurilor incluse în cererea de chemare în judecată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, reținându-se că la data emiterii Hotărârii nr. 51 din 23 august 1999, prin care Consiliul local și-a însușit inventarul cu bunurile din domeniului public al com. Ciurea, termenul de 30 de ani, necesar prescripției achizitive era deja îndeplinit, iar terenul făcea parte din patrimoniul reclamantei și nu din domeniul public al C. Ciurea.

Pentru ca bunurile în cauza să fi intrat în patrimoniul A. localității Zanea anterior aprobării Hotărârii Consiliului Local nr. 51/1999, era necesar ca aceasta să fi obținut o hotărâre judecătorească care să recunoască dobândirea uzucapiunii, în caz contrar aceasta având cel mult calitatea de posesor al bunurilor. Se invocă cu titlu de practică judiciară Decizia civilă nr 317/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. x/99/2011. Se susține că imprescriptibilitatea bunurilor din domeniul public, fie el național sau local este prevăzută expres în art. 5 alin. (2) din Legea 18/1991 și art. 11 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, art. 1844 C. civ.

dispune: "Nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care printr-o declarație a legii sunt scoase afara din comerț". Tot astfel, art. 136, pct. 4 din Constituție prevede "bunurile proprietate publica sunt inalienabile" în măsura în care sunt inalienabile, bunurile din domeniul public sunt și imprescriptibile. Se precizează că, în anul 1999, terenul pe care este amplasat cimitirul A. Zanea a fost inventariat ca aparținând domeniului public al com. Ciurea, că acest inventar bunurilor care aparțin com. Ciurea a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999, însușit prin H.G. nr. 1354/2001 publicată în M. Of. al României nr. 326 bis din 16 mai 2002, anexa 17, poziția 451. Întrucât în perioada 1974-1990 și 1999-2011 terenul a aparținut domeniului public, nefiind susceptibil dobândirii sale prin efectul prescripției achizitive (având caracter imprescriptibil), se arată că în aceste intervale de timp cursul prescripției achizitive s-a întrerupt.

Pe de altă parte, se precizează că în mod greșit pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în condițiile în care acestea nu au fost solicitate de reclamanta intimata prin cererea de chemare în judecată și nici prin întâmpinarea depuse în fața instanței de apel. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Deși recurenta-pârâtă C. com. Ciurea prin primar învederează, în susținerea recursului formulat, incidența prevederilor art. 304 pct. 6,7 și 9 C. proc. civ., din modul de formulare a criticilor rezultă că se invocă, în esență, aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1846 și1847 C. civ.

în ceea ce privește îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor legale necesare pentru constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii asupra bunurilor construcții și terenuri. Drept urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza prezentul recurs sub auspiciile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. În primul rând, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel ar fi analizat îndeplinirea condițiilor legale pentru a opera uzucapiunea doar în ceea ce privește terenul cu destinația de cimitir, nu și în ceea ce privește celelalte bunuri, critică ce nu poate fi primită.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă că instanța de apel a supus analizei elementele posesiei și a stabilit pe baza probelor administrate că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor imobile ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată și anume: biserica, clopotnița, casa de prăznuire, grupul sanitar, magazie și terenul aferent care include și cimitirul (teren intravilan în suprafață de 5209 mp și teren extravilan în suprafață de 2.076 mp). Astfel, nu se justifică susținerile recurentei-pârâte privind omisiunea instanței de apel de a proceda la analiza îndeplinirii condițiilor legale pentru a opera uzucapiunea, doar în ceea ce privește terenul cu destinația de cimitir.

Pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune, conform art. 645 și 1837 C. civ., trebuie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846-1847 C. civ. și anume exercitarea unei posesii utile. Uzucapiunea de 30 de ani (uzucapiunea logisimi temporis) este recunoscută în art. 1890 C. civ. în favoarea posesorului bunului care prescrie prin 30 de ani, fără să fie obligat să producă vreun titlu și fără a i se poată opune reaua-credință, cu condiția ca el să posede tot timpul prevăzut de lege, iar posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu. Dispozițiile art. 1847 și 1846 C. civ. au fost în mod just interpretate și aplicate de instanța de apel care a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor posesiei exercitate de reclamantă pentru ca starea de fapt să poată fi transformată în stare de drept, asupra bunurilor imobile în litigiu.

Astfel, în mod corect s-a constatat că este întrunită atât condiția existenței posesiei de 30 de ani, cât și aceea a existenței unei posesii utile, adică continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub nume de proprietar, neputând fi primite criticile recurentei privind lipsa dovezii continuității posesiei. În ceea ce privește susținerea recurentei referitoare la faptul că între anii 1974-1990 terenul în litigiu nu se afla în circuitul civil și, drept urmare, nu putea fi uzucapat, nici aceasta nu subzistă, instanța de apel aplicând în mod just dispozițiile Deciziei nr. 4 din 16 ianuarie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, după abrogarea acestora prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acestor terenuri putând solicita instanței de judecată constatarea dobândirii dreptului de proprietate privind terenurile respective. Prin cele două texte legale - art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974 și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 59/1974 terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar a avut loc o restrângere a atribuției de dispoziție din conținutul dreptului de proprietate, ceea ce nu poate echivala cu lipsirea de efect a posesiei utile asupra terenului.

Imposibilitatea transmiterii terenurilor prin acte juridice între vii nu poate împiedica exercitarea posesiunii asupra terenului, cât timp cele două legi nu au determinat luarea de măsuri împotriva actelor de folosință, în nume propriu, ale beneficiarilor prezumției de neprecaritate. Drept urmare, nu se poate ajunge la concluzia că aceste bunuri nu s-ar fi aflat în circuitul civil, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel. Raportat la împrejurarea că, în materia uzucapiunii, legea aplicabilă este cea în vigoare în momentul începerii curgerii termenului de prescripție achizitivă, și câtă vreme, în speță, termenul de prescripție achizitivă a început să curgă cel puțin din anul 1948 (raportat la declarația martorului B., la inventarul din 1948 și la suplimentul de expertiză efectuat în apel), Curtea de Apel a considerat în mod just că dispozițiile art. 1890 C. civ.

de la 1864 - sub imperiul căruia a început să curgă termenul de prescripție achizitivă, de 30 de ani - sunt deplin aplicabile. Contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de apel în mod corect a considerat că nu pune problema caracterului imprescriptibil al bunurilor pentru care s-a solicitat a opera uzucapiunea, nefiind incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și art. 11 din Legea nr. 213/1998, bunurile în litigiu neputând fi incluse în categoria bunurilor proprietate publică. Invocarea de către recurenta-pârâtă a Hotărârii Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999 a comunei Ciurea care cuprinde inventarul bunurilor aparținând domeniului public al com. Ciurea unde apare inserat și cimitirul în suprafață de 0,9700 ha.

(domeniu public) nu poate duce la concluzia că acesta ar aparține domeniului public. Într-adevăr, dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 a cărui greșită aplicare a fost invocată prin motivele de recurs reglementează regimul juridic al bunurilor din domeniul public, ca fiind bunuri inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Însă, sub acest aspect, corect instanța de apel a considerat că termenul de prescripție achizitivă asupra terenului cu destinația de cimitir, era împlinit cu mult înainte de apariția Legii nr. 213/1998. Așadar, la data emiterii Hotărârii nr. 51 din 23 august 1999, prin care Consiliul Local al com.

Ciurea și-a însușit inventarul cu bunurile care fac parte din domeniul public al comunei - care evidențiază în anexa 17, poziția nr. 451 și cimitirul din satul Ciurea - termenul de 30 de ani, necesar prescripției achizitive era deja împlinit, iar terenul făcea parte din patrimoniul reclamantei - intimate și nu din domeniul public al C. com. Ciurea. Cum Hotărârea Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999 a fost adoptată ulterior constatării intervenirii uzucapiunii ca efect al îndeplinirii termenului de 30 de ani nu se pot desființa, cu efect retroactiv efectele prescripției achizitive împlinite anterior apariției Legii nr. 213/1998 și adoptării Hotărârii Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999. Mai mult, prin hotărârea nr. 16 din 17 februarie 2011, Consiliul Local al com.

Ciurea și-a însușit inventarul cu bunurile care fac parte din domeniul privat al com. Ciurea, iar în anexa nr. 4b la această hotărâre este menționat la punctul 5 cimitirul din satul Zanea, com. Ciurea, în suprafață de 0,9700 ha. Drept urmare, nu sunt justificate criticile recurentei referitoare la întreruperea cursului prescripției achizitive pentru perioada 1990-2011. Nu se pot reține nici susținerile recurentei referitoare la întreruperea cursului prescripției achizitive pe perioada 1974-1990, perioadă pe parcursul căreia terenul ar fi aparținut domeniului public, sub incidența dispozițiilor art. 1864 alin. (1) și (2) C. civ. Este adevărat că dispozițiile art. 1864 alin. (1) și (2) C. civ.

reglementează întreruperea cursului prescripției atunci când ”lucrul este declarat neprescriptibil în urmarea unei transformări legale a naturii sau destinației sale”. Însă, așa cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 4 din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin dispozițiile Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil spre a li se transforma natura sau destinația legală, ci doar au fost restrânse modalitățile de transmitere și de dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripția pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare. Rezultând astfel că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 C. civ., cât și de dispozițiile art. 1858 C. civ.

referitoare la prezumția de neintervenire în titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra acestor terenuri. Mai mult, față de caracterul „in rem” al întreruperii naturale a prescripției, dedus din prevederile art. 1866 coroborate cu cele ale art. 1864 alin. (2) C. civ., care nu se putea produce atâta timp cât în cazul terenurilor ce au făcut obiectul prevederilor prin Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 se invocă o prescripție de durată, bazată pe o posesie efectivă și necontestată, începută anterior adoptării acestei legi și încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și nr. 9/1989, constatarea prescripției achizitive în acest caz devine de neînlăturat.

În ceea ce privește invocarea cu titlu de practică judiciară a unei Decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 317/2015, instanța apreciază că aceasta nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, dat fiind faptul că în sistemul nostru de drept practica judiciară nu constituie izvor de drept. Nici motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă C. com. Ciurea privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A. localității Zanea nu poate fi primit. Dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost în mod just interpretate și aplicate de instanța de apel care a constatat culpa procesuală a pârâtei și a obligat-o în consecință la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă atât în ședința publică din data de 27 iunie 2014, cât și în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul de apel.

Va fi deci înlăturată susținerea recurentei privind lipsa solicitării de către reclamantă a cheltuielilor de judecată la care a fost obligată intimata. Pentru aceste considerente, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul formulat ca nefondat. Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată pârâta C. com. Ciurea, prin primar la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă A. localității Zanea, reduse în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora se va putea diminua cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat pe care partea căzută în pretenții le va acorda celei ce a câștigat procesul, instanța va proceda la diminuarea cheltuielilor de judecată constând în acest onorariu, deoarece acesta apare disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei (obiectul acțiunii fiind constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune), ținând seama și de circumstanțele cauzei (cauza a fost soluționată în recurs la primul termen de judecată). De altfel, prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. com. Ciurea, prin primar, împotriva Deciziei nr. 266/2015 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă, și va fi obligată recurenta pârâtă C. com. Ciurea la 500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă A. localității Zanea, reduse în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. com. Ciurea, prin primar, împotriva Deciziei nr. 266/2015 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Obligă pe recurenta pârâtă C. com. Ciurea la 500 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă A. localității Zanea, reduse în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 noiembrie 2015.