ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2722/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2722/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

nr. 2722/2015

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

2780/2014 din 27 iunie 2014 Tribunalul Iași a admis acțiunea civilă formulată

de către reclamanta A. localității Zanea în contradictoriu cu C. com.

Ciurea.

S-a constatat că A. localității Zanea a

devenit, prin uzucapiune, proprietarul următoarelor bunuri imobile:

- construcție C1 - biserică - în suprafață

construită de 92 mp;

- construcție C2 - prăznicar - în suprafață

de 83 mp;

- clopotniță C3, în suprafață de 11mp;

- magazie C4, în suprafață de 11 mp;

- grup sanitar C5, în suprafață de 3 mp;

- terenul intravilan din sat Lunca Cetățuii,

com. Ciurea, în suprafață de 5.209 mp, tarlaua T49, compus din parcela 1245 de

4.904 mp aferentă construcțiilor de mai sus, categoria de folosință curți

construcții (cc) și parcela nr. 1243, de 304 mp, categoria de folosință pășune

(p), delimitat conform planului de amplasament și situare-anexa nr. 1 aferent

expertizei de la fila 43;

- terenul extravilan din com. Ciurea, în

suprafață de 2076 mp, compus din parcela 1244, în tarlaua T49, în suprafață de

938 mp, categoria de folosință pășuni (p) și parcela nr. 1541/100, tarlaua T60,

în suprafață de 1.138 mp, categoria de folosință neproductiv (N), delimitat

conform planului de amplasament și situare-anexa nr. 1 aferent expertizei de la

fila 43.

A fost obligată pârâta com. Ciurea la plata

către reclamantă a sumei de 4249 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a reținut că reclamanta, prin probele

administrate în cauză (acte, martori și expertiză) a făcut dovada faptului că

stăpânește, de peste 50 de ani (așa cum a rezultat și din declarația martorului

B.) netulburat, sub nume de proprietar, clădirile aparținând Complexului

Bisericesc.

Potrivit dispozițiilor Legii cultelor nr. 489/2006

„toate clădirile Bisericilor, împreună cu bunurile religioase din ele, precum

și clădirile destinate desfășurării serviciilor religioase precum: clopotnițe,

capele, case parohiale, case praznicale, paraclise, etc., constituie obiecte de

cult, aparținând cultului ortodox român”.

De asemenea, expertul a identificat terenul aflat

în posesia parohiei și l-a delimitat pe amplasamente, respectiv:

- construcție C1 - biserica - în suprafață

construită de 92 mp;

- construcție C2 - prăznicar -în suprafață de

83 mp;

- clopotniță C3, în suprafață de 11mp;

- magazie C4, în suprafață de 11 mp;

- grup sanitar C5, în suprafață de 3 mp;

- terenul intravilan din sat Lunca Cetățuii,

com. Ciurea, în suprafață de 5.209 mp, tarlaua T49, compus din parcela 1245 de

4.904 mp aferentă construcțiilor de mai sus, categoria de folosință curți

construcții (cc) și parcela nr. 1243 de 304 mp categoria de folosință pășune

(p), teren delimitat conform planului de amplasament și situare-anexa nr. 1

aferent expertizei de la fila 43;

- terenul extravilan din com. Ciurea în

suprafață de 2.076 mp, compus din parcela 1244, în tarlaua T49, în suprafață de

938 mp, categoria de folosință pășuni (p) și parcela nr. 1541/100, tarlaua T60

în suprafață de 1138 mp, categoria de folosință neproductiv (N), delimitat

conform planului de amplasament și situare-anexa nr. 1 aferent expertizei de la

fila 43.

Împotriva sentinței civile nr. 2780 din 27

iunie 2014 a Tribunalului Iași a declarat apel C. com. Ciurea.

Analizând actele și lucrările dosarului,

Curtea de Apel a reținut că apelul nu este întemeiat, constatând că tribunalul

a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, prin uzucapiune, pentru o

suprafață mai mare de teren (7.285 mp, din care 5.209 mp teren intravilan și 2.076

mp teren extravilan) decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată

(2.000 mp), precum și pentru magazia, în suprafață de 11 mp, care, de asemenea

nu a fost menționată în cererea introductivă, însă C. com. Ciurea nu a criticat

hotărârea instanței de fond sub acest aspect, achiesând la aceasta.

Curtea a constatat că, potrivit art. 1890 C.

civ., toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a

declarat imprescriptibile și pentru care nu a definit un termen de prescripție,

se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invoca această prescripție să

fie obligat a produce vreun titlu și fără a i se putea opune reaua-credința.

Prescripția constituie, conform art. 1837 C.

civ., un mijloc de a dobândi proprietatea, fiind fondată pe faptul posesiunii (art.

1846 alin. (1) C. civ.).

Pentru a putea prescrie, se cere, în lipsa

unui just titlu, o posesiune utilă pe o perioada de cel puțin 30 de ani,

utilitatea posesiei fiind apreciată în raport de prevederile art. 1847 C. civ.,

și anume: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de

proprietar.

În speță, martorul, B., în vârstă de 53 de

ani, care a fost audiat de către instanța de fond, a declarat că biserica era

construită de când se născuse bunicul său, aceasta fiind împrejmuită cu gard,

care nu a fost mutat niciodată.

Martorul a mai declarat că, în incinta

spațiului împrejmuit al bisericii, au existat: biserica, clopotnița, casa de

prăznuire, grupul sanitar, precum și cimitirul, iar construcțiile menționate nu

au avut vreo altă destinație decât cea din prezent.

Această declarație de martor se coroborează

cu expertiza tehnică efectuată în cauză la instanța de fond, care a stabilit că

A. localității Zanea este atestată documentar de peste 30 de ani și a

exercitat posesia, în mod public, continuu, neîntrerupt, netulburat și sub nume

de proprietar asupra următoarelor imobile: biserica, clopotnița, casa de

prăznuire, magazie, grup sanitar, precum și asupra terenului aferent, care

include și cimitirul.

Suplimentul de expertiză tehnică efectuat în

apel a concluzionat că imobilele din litigiu se regăsesc înscrise la pozițiile nr.

118 și 120 din inventarul din 1948, aflat la fila 56 din dosarul de apel.

Critica apelantei referitoare la faptul că,

între anii 1974-1990, terenul din litigiu nu se afla în circuitul civil,

conform art. 1 din Constituția Republicii Socialiste România-România și nu

putea fi uzucapat nu a fost primită.

Instanța de apel a observat că, prin Decizia

nr. 4 din 16 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, în cazul posesiilor

începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția

achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a

acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și

Decretul-Lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de

judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile

respective.

Curtea a înlăturat și susținerile apelantei

referitoare la faptul că, în perioada 1999-2011, terenul a aparținut domeniului

public, nefiind susceptibil dobândirii sale prin efectul prescripției

achizitive.

Raportat la declarația martorului B., la

inventarul din 1948 și la suplimentul de expertiză efectuat în apel, a rezultat

că termenul prescripției achizitive asupra terenului, cu destinația de cimitir,

din litigiul dedus prezentei judecăți era împlinit cu mult înainte de momentul

apariției acestei legi.

Raportat la cele reținute, Curtea de Apel a

concluzionat că în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că, în

cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 și următoarele C.

civ. de la 1864 pentru a opera uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de

proprietate asupra imobilelor din litigiu, astfel cum au fost identificate și

individualizate prin expertiza tehnică efectuată și avizată de Oficiul de

Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași și prin planul de situație anexat.

În temeiul art. 296 teza I C. proc. civ., s-a

respins apelul declarat de Unitatea Administrativ - Teritorială Ciurea, județul

Iași și s-a păstrat sentința tribunalului.

C. Ciurea - aflată în culpă procesuală ca

urmare a respingerii apelului - a fost obligată la plata cheltuielilor de

judecată efectuate de către A. localității Zanea cu ocazia soluționării

căii ordinare de atac.

Împotriva Deciziei nr. 266/2015 din 30 iunie

2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs pârâta C. com.

Ciurea, prin primar, care a învederat următoarele motive de nelegalitate a

hotărârii recurate:

În dezvoltarea motivelor de recurs

reglementate de art. 304 pct. 6, 7 și 9 din C. proc. civ., se susține de către

recurentă că în mod greșit, prin Decizia civilă nr. 266/2015 a Curții de Apel

Iași s-a respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 2780/2014,

instanța constatând faptul că, în ceea ce privește terenul cu destinația de

cimitir sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii, fără însă a se mai analiza

toate criticile formulate în fața instanței de apel.

Deși pârâta a solicitat să se verifice

riguros îndeplinirea de către reclamanta-intimată a condițiilor impuse de art. 1846-1847

C. civ. cu privire la toate bunurile clădiri și terenul cu destinația de

cimitir, (criticile în apel vizând întreaga cerere de chemare în judecată,

precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată), instanța a analizat

îndeplinirea condițiilor cerute pentru uzucapiune doar cu privire la terenul cu

destinația de cimitir.

În mod greșit se reține că A.

localității Zanea este atestată documentar de peste 30 de ani, exercitând posesia

în mod public continuu, neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar, și

că sunt îndeplinite condițiile necesare dobândirii dreptului de proprietate

prin efectul uzucapiunii asupra bunurilor incluse în cererea de chemare în

judecată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, reținându-se că la

data emiterii Hotărârii nr. 51 din 23 august 1999, prin care Consiliul local

și-a însușit inventarul cu bunurile din domeniului public al com. Ciurea,

termenul de 30 de ani, necesar prescripției achizitive era deja îndeplinit, iar

terenul făcea parte din patrimoniul reclamantei și nu din domeniul public al C.

Ciurea. Pentru ca bunurile în cauza să fi intrat în patrimoniul A.

localității Zanea anterior aprobării Hotărârii Consiliului Local nr. 51/1999,

era necesar ca aceasta să fi obținut o hotărâre judecătorească care să

recunoască dobândirea uzucapiunii, în caz contrar aceasta având cel mult

calitatea de posesor al bunurilor.

Se invocă cu titlu de practică judiciară Decizia

civilă nr 317/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul

nr. x/99/2011.

Se susține că imprescriptibilitatea bunurilor

din domeniul public, fie el național sau local este prevăzută expres în art. 5 alin.

(2) din Legea 18/1991 și art. 11 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, art. 1844

C. civ. dispune: "Nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care printr-o

declarație a legii sunt scoase afara din comerț". Tot astfel, art. 136, pct.

4 din Constituție prevede "bunurile proprietate publica sunt

inalienabile" în măsura în care sunt inalienabile, bunurile din domeniul

public sunt și imprescriptibile.

Se precizează că, în anul 1999, terenul pe

care este amplasat cimitirul A. Zanea a fost inventariat ca aparținând

domeniului public al com. Ciurea, că acest inventar bunurilor care aparțin com.

Ciurea a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999,

însușit prin H.G. nr. 1354/2001 publicată în M. Of. al României nr. 326 bis din

16 mai 2002, anexa 17, poziția 451.

Întrucât în perioada 1974-1990 și 1999-2011 terenul

a aparținut domeniului public, nefiind susceptibil dobândirii sale prin efectul

prescripției achizitive (având caracter imprescriptibil), se arată că în aceste

intervale de timp cursul prescripției achizitive s-a întrerupt.

Pe de altă parte, se precizează că în mod greșit

pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în condițiile în care

acestea nu au fost solicitate de reclamanta intimata prin cererea de chemare în

judecată și nici prin întâmpinarea depuse în fața instanței de apel.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat

urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Deși recurenta-pârâtă C. com. Ciurea prin

primar învederează, în susținerea recursului formulat, incidența prevederilor art.

304 pct. 6,7 și 9 C. proc. civ., din modul de formulare a criticilor rezultă că

se invocă, în esență, aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1846

și1847 C. civ. în ceea ce privește îndeplinirea de către reclamantă a

condițiilor legale necesare pentru constatarea dreptului de proprietate prin

efectul uzucapiunii asupra bunurilor construcții și terenuri. Drept urmare,

Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza prezentul recurs sub auspiciile

motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În primul rând, recurenta-pârâtă susține că

instanța de apel ar fi analizat îndeplinirea condițiilor legale pentru a opera uzucapiunea

doar în ceea ce privește terenul cu destinația de cimitir, nu și în ceea ce

privește celelalte bunuri, critică ce nu poate fi primită.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului

rezultă că instanța de apel a supus analizei elementele posesiei și a stabilit

pe baza probelor administrate că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de

lege pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra tuturor

bunurilor imobile ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată și anume:

biserica, clopotnița, casa de prăznuire, grupul sanitar, magazie și terenul

aferent care include și cimitirul (teren intravilan în suprafață de 5209 mp și teren

extravilan în suprafață de 2.076 mp).

Astfel, nu se justifică susținerile

recurentei-pârâte privind omisiunea instanței de apel de a proceda la analiza

îndeplinirii condițiilor legale pentru a opera uzucapiunea, doar în ceea ce

privește terenul cu destinația de cimitir.

Pentru dobândirea proprietății prin

uzucapiune, conform art. 645 și 1837 C. civ., trebuie îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 1846-1847 C. civ. și anume exercitarea unei posesii utile.

Uzucapiunea de 30 de ani (uzucapiunea logisimi

temporis) este recunoscută în art. 1890 C. civ. în favoarea posesorului bunului

care prescrie prin 30 de ani, fără să fie obligat să producă vreun titlu și

fără a i se poată opune reaua-credință, cu condiția ca el să posede tot timpul

prevăzut de lege, iar posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.

Dispozițiile art. 1847 și 1846 C. civ. au

fost în mod just interpretate și aplicate de instanța de apel care a procedat

la verificarea îndeplinirii condițiilor posesiei exercitate de reclamantă

pentru ca starea de fapt să poată fi transformată în stare de drept, asupra

bunurilor imobile în litigiu.

Astfel, în mod corect s-a constatat că este întrunită

atât condiția existenței posesiei de 30 de ani, cât și aceea a existenței unei

posesii utile, adică continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub nume

de proprietar, neputând fi primite criticile recurentei privind lipsa dovezii

continuității posesiei.

În ceea ce privește susținerea recurentei

referitoare la faptul că între anii 1974-1990 terenul în litigiu nu se afla în

circuitul civil și, drept urmare, nu putea fi uzucapat, nici aceasta nu

subzistă, instanța de apel aplicând în mod just dispozițiile Deciziei nr. 4 din

16 ianuarie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii.

Prin această decizie a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a statuat că, în cazul posesiilor începute înainte de

adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra

terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, după

abrogarea acestora prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989,

posesorii acestor terenuri putând solicita instanței de judecată constatarea

dobândirii dreptului de proprietate privind terenurile respective.

Prin cele două texte legale - art. 30 alin.

(1) din Legea nr. 58/1974 și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 59/1974 terenurile

nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar a avut loc o restrângere a

atribuției de dispoziție din conținutul dreptului de proprietate, ceea ce nu

poate echivala cu lipsirea de efect a posesiei utile asupra terenului.

Imposibilitatea transmiterii terenurilor prin

acte juridice între vii nu poate împiedica exercitarea posesiunii asupra

terenului, cât timp cele două legi nu au determinat luarea de măsuri împotriva

actelor de folosință, în nume propriu, ale beneficiarilor prezumției de

neprecaritate.

Drept urmare, nu se poate ajunge la

concluzia că aceste bunuri nu s-ar fi aflat în circuitul civil, așa cum în mod corect

a reținut și instanța de apel.

Raportat la împrejurarea că, în materia

uzucapiunii, legea aplicabilă este cea în vigoare în momentul începerii

curgerii termenului de prescripție achizitivă, și câtă vreme, în speță,

termenul de prescripție achizitivă a început să curgă cel puțin din anul 1948

(raportat la declarația martorului B., la inventarul din 1948 și la suplimentul

de expertiză efectuat în apel), Curtea de Apel a considerat în mod just că

dispozițiile art. 1890 C. civ. de la 1864 - sub imperiul căruia a început să

curgă termenul de prescripție achizitivă, de 30 de ani - sunt deplin aplicabile.

Contrar susținerilor recurentei pârâte,

instanța de apel în mod corect a considerat că nu pune problema caracterului

imprescriptibil al bunurilor pentru care s-a solicitat a opera uzucapiunea,

nefiind incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și art. 11

din Legea nr. 213/1998, bunurile în litigiu neputând fi incluse în categoria

bunurilor proprietate publică.

Invocarea de către recurenta-pârâtă a

Hotărârii Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999 a comunei Ciurea care

cuprinde inventarul bunurilor aparținând domeniului public al com. Ciurea unde

apare inserat și cimitirul în suprafață de 0,9700 ha. (domeniu public) nu poate

duce la concluzia că acesta ar aparține domeniului public.

Într-adevăr, dispozițiile art. 11 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998 a cărui greșită aplicare a fost invocată prin motivele

de recurs reglementează regimul juridic al bunurilor din domeniul public, ca

fiind bunuri inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Însă, sub acest aspect, corect instanța de

apel a considerat că termenul de prescripție achizitivă asupra terenului cu

destinația de cimitir, era împlinit cu mult înainte de apariția Legii nr. 213/1998.

Așadar, la data emiterii Hotărârii nr. 51 din

23 august 1999, prin care Consiliul Local al com. Ciurea și-a însușit

inventarul cu bunurile care fac parte din domeniul public al comunei - care

evidențiază în anexa 17, poziția nr. 451 și cimitirul din satul Ciurea -

termenul de 30 de ani, necesar prescripției achizitive era deja împlinit, iar

terenul făcea parte din patrimoniul reclamantei - intimate și nu din domeniul

public al C. com. Ciurea.

Cum Hotărârea Consiliului Local nr. 51 din 23

august 1999 a fost adoptată ulterior constatării intervenirii uzucapiunii ca

efect al îndeplinirii termenului de 30 de ani nu se pot desființa, cu efect

retroactiv efectele prescripției achizitive împlinite anterior apariției Legii nr.

213/1998 și adoptării Hotărârii Consiliului Local nr. 51 din 23 august 1999.

Mai mult, prin hotărârea nr. 16 din 17

februarie 2011, Consiliul Local al com. Ciurea și-a însușit inventarul cu

bunurile care fac parte din domeniul privat al com. Ciurea, iar în anexa nr. 4b

la această hotărâre este menționat la punctul 5 cimitirul din satul Zanea, com.

Ciurea, în suprafață de 0,9700 ha.

Drept urmare, nu sunt justificate criticile

recurentei referitoare la întreruperea cursului prescripției achizitive pentru

perioada 1990-2011.

Nu se pot reține nici susținerile recurentei

referitoare la întreruperea cursului prescripției achizitive pe perioada 1974-1990,

perioadă pe parcursul căreia terenul ar fi aparținut domeniului public, sub

incidența dispozițiilor art. 1864 alin. (1) și (2) C. civ.

Este adevărat că dispozițiile art. 1864 alin.

(1) și (2) C. civ. reglementează întreruperea cursului prescripției atunci când

”lucrul este declarat neprescriptibil în urmarea unei transformări legale a

naturii sau destinației sale”.

Însă, așa cum rezultă din considerentele Deciziei

nr. 4 din 16 ianuarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

dispozițiile Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase

din circuitul civil spre a li se transforma natura sau destinația legală, ci

doar au fost restrânse modalitățile de transmitere și de dobândire a acestora,

astfel că nu se poate considera întreruptă prescripția pentru perioada în care

acele legi au fost în vigoare.

Rezultând astfel că terenurile ce au făcut

obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au

păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii

lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854

C. civ., cât și de dispozițiile art. 1858 C. civ. referitoare la prezumția de

neintervenire în titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care

aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute

anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru

constatarea prescripției achizitive asupra acestor terenuri.

Mai mult, față de caracterul „in rem” al

întreruperii naturale a prescripției, dedus din prevederile art. 1866

coroborate cu cele ale art. 1864 alin. (2) C. civ., care nu se putea produce

atâta timp cât în cazul terenurilor ce au făcut obiectul prevederilor prin Legile

nr. 58/1974 și nr. 59/1974 se invocă o prescripție de durată, bazată pe o

posesie efectivă și necontestată, începută anterior adoptării acestei legi și

încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și nr.

9/1989, constatarea prescripției achizitive în acest caz devine de neînlăturat.

În ceea ce privește invocarea cu titlu de

practică judiciară a unei Decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 317/2015,

instanța apreciază că aceasta nu poate conduce la reținerea nelegalității

deciziei recurate, dat fiind faptul că în sistemul nostru de drept practica

judiciară nu constituie izvor de drept.

Nici motivul de recurs invocat de recurenta

pârâtă C. com. Ciurea privind greșita obligare la plata cheltuielilor de

judecată către reclamanta A. localității Zanea nu poate fi primit.

Dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost

în mod just interpretate și aplicate de instanța de apel care a constatat culpa

procesuală a pârâtei și a obligat-o în consecință la plata cheltuielilor de

judecată solicitate de reclamantă atât în ședința publică din data de 27 iunie 2014,

cât și în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul de apel.

Va fi deci înlăturată susținerea recurentei

privind lipsa solicitării de către reclamantă a cheltuielilor de judecată la

care a fost obligată intimata.

Pentru aceste considerente, în aplicarea art.

312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul formulat ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

va fi obligată pârâta C. com. Ciurea, prin primar la plata cheltuielilor de

judecată către intimata-reclamantă A. localității Zanea, reduse în

condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere dispozițiile art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., potrivit cărora se va putea diminua cuantumul cheltuielilor

de judecată constând în onorariul de avocat pe care partea căzută în pretenții

le va acorda celei ce a câștigat procesul, instanța va proceda la diminuarea

cheltuielilor de judecată constând în acest onorariu, deoarece acesta apare

disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei (obiectul

acțiunii fiind constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune), ținând

seama și de circumstanțele cauzei (cauza a fost soluționată în recurs la primul

termen de judecată).

De altfel, prin reducerea cuantumului

onorariului avocațial pus în sarcina părții care pierdut procesul, instanța nu

intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul

diminuării sumei cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul

părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în

culpă procesuală.

Pentru aceste considerente, se va respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta C. com. Ciurea, prin primar, împotriva Deciziei

nr. 266/2015 din 30 iunie 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă, și va fi

obligată recurenta pârâtă C. com. Ciurea la 500 lei cheltuieli de judecată

către intimata reclamantă A. localității Zanea, reduse în condițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta C. com. Ciurea, prin primar, împotriva Deciziei nr. 266/2015 din 30

iunie 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă C. com. Ciurea la 500

lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă A. localității Zanea,

reduse în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27

noiembrie 2015.