ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 667/2016

Decizia nr. 667/2016 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 22 mai 2008, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a solicitat instanței să constate dreptul său de proprietate asupra terenului situat în str. B., nr. 3, sector 3, București, în suprafață de 5000 mp, dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, iar asupra halei edificată pe acest teren, prin accesiune. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că încă din anul 1950, bunica sa maternă, C., apoi părinții săi, au folosit terenul situat în București, str. B., nr. 3, sector 3, teren în suprafață de 10.000 mp, mai întâi ca teren agricol, apoi ca loc pentru casă și anexe gospodărești.

Se mai arată că inițial, bunica reclamantului a deținut 22.000 mp, teren din care statul a preluat suprafața de 12.000 m.p., fără titlu și pentru care a existat o chitanță de mână, pierdută în prezent. Reclamantul mai susține că începând cu anul 1968, terenul a folosit ca grădină și pentru construcția unor anexe gospodărești, în anul 1974 a construit o clădire cu destinația de atelier, iar în anul 1985 a mai construit încă un atelier, construcțiile fiind modificate în timp, iar în prezent au aceeași destinație de producție. În anul 2005, reclamantul arată că a cumpărat o porțiune de 1300 mp, pe care o avea în posesie, de la D., E. și F. cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991 (prin compensare, nu pe vechiul amplasament), iar în anul 2005, posesia sa a fost tulburată pe suprafața de 3700 mp de către G., H., I., J., K. și L., cărora li s-a eliberat titlu de proprietate tot prin compensare.

A arătat reclamantul că din cei 10.000 mp pe care i-a posedat neîntrerupt, în prezent numai suprafața de 5.000 mp se mai află în proprietatea municipalității, iar posesia sa a fost utilă și poate beneficia de efectele uzucapiunii de lungă durată. Prin sentința civila nr. 12088 din 15 septembrie 2011, pronunțată de Judecătoria sector 3 București, în Dosarul nr. x/301/2008 s-a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., și pe pârâtul Municipiul București, prin Primar, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 313 din 06 martie 2014 Tribunalul București, secția III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, a admis acțiunea precizată de reclamantul A. A constatat că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului în suprafață de 6009 mp situat în București, str. B. nr. 3, sector 3, identificat conform raportul de expertiză efectuat de expert M., pe cale uzucapiunii de 30 de ani și asupra construcțiilor identificate pe acest teren - C1, C2 și C3, identificate prin raportul de expertiză efectuat de expert N., pe cale accesiunii imobiliare și, pe cale de consecință a dispus restituirea de către reclamant a ajutorului public sub forma taxei judiciare de timbru în cuantum de 5209 RON, conform art. 50 2 din O.U.G.

nr. 51/2008. Potrivit adresei DITL sector 3, începând cu anul 1985 pe rolul fiscal al imobilului situat în str. B. nr. 3 a figurat impus ca plătitor de impozit reclamantul A. pentru construcție și teren în suprafața totala de 10.000 mp. Reclamantul a formulat și o notificare în baza Legii nr. 10/2001 care însă a fost respinsă ca neîntemeiată prin dispoziția din anul 2004. Împotriva acestei sentințe, la data de 15 mai 2014, a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 156 A din 02 aprilie 2015 a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 313 din 06 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. A înlăturat dispozițiile referitoare la obligarea reclamantului de a restitui suma avansată cu titlul de ajutor public judiciar pentru plata taxei judiciare de timbru. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței privind excepția procesuală.

A obligat intimatul-reclamant la plata către apelantul-pârât a sumei de 5.504 RON reprezentând cheltuieli de judecată datorate în apel în raport de pretențiile admise. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că este întemeiată critica apelantului-pârât vizând existența precarității ca viciu absolut și perpetuu al posesiei în privința ocupării terenului care formează obiectul acțiunii introductive. Curtea a reținut că art. 1844 C. civ. de la 1864 prevede că: „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț". Deci dispozițiile acestui articol delimitează domeniul de aplicare al uzucapiunii, prin excluderea unor categorii de bunuri și creează un regim juridic derogator pentru bunurile care fac parte din domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale.

Curtea a mai reținut în acest sens că art. 1847 C. civ., prevede: „ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”. În concepția C. civ. român de la 1864, posesia presupune existența a două elemente: un element material (corpus), adică faptele materiale de deținere și de folosire a lucrului, exercitarea în fapt a atributelor dreptului real asupra lucrului, inclusiv săvârșirea de acte juridice privind dreptul de proprietate și un element intențional (animus), care constă în aceea că cel ce săvârșește actele materiale de deținere sau de întrebuințare a lucrului are intenția de a le face pentru sine, adică așa cum le-ar fi exercitat titularul dreptului de proprietate.

Elementul intențional al posesiei rezultă din art. 1847 C. civ. care arată că posesia se exercită sub nume de proprietar și din art. 1853 care prevede că în cazul precarității nu este posesie „sub nume de proprietar”. De asemenea, art. 1854 C. civ. prevede ca elementul intențional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material al posesiei. În acest sens, se prevede că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”. Reclamantul a susținut permanent că este posesor al terenului în speță, că această calitate ar decurge și din lipsa unui titlu al părții adverse asupra imobilului, având în vedere că nu ar fi fost tulburat în posesia sa utilă asupra întregului teren de 10.000 mp pe care l-a deținut decât de persoane fizice, exclusiv pentru 3700 mp, situație care a făcut obiectul unui proces.

Curtea constată în acest sens că într-un litigiu anterior declanșat de același reclamant în contradictoriu cu acești pârâți persoane fizice și având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui teren de 3700 mp situat în București, str. B. nr. provizoriu 130-150, precum și prin accesiune asupra construcțiilor edificate pe teren, în condițiile în care imobilul teren respectiv făcea parte tot din terenul în suprafață de 10.000 mp folosit de autorii reclamantului începând din anul 1950, iar de către acesta din urmă din anul 1968 (astfel cu s-a susținut și prin cererea de chemare în judecată), s-a pronunțat sentința civilă nr. 303 din 10 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care cererea reclamantului a fost respinsă ca fiind neîntemeiată.

Sentința a fost apelată de reclamant, apelul fiind, însă, respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 111A din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă (decizia civilă nr. 1687 din 30 mai 2014). Prin decizia instanței de apel s-a arătat în privința întregului imobil teren că „reclamantul A. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcție și teren în folosință, în suprafață totală de 10.000 mp, așadar nu ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului”. S-a stabilit astfel, pe baza probelor administrate în cauză că „după anul 1950, în zona str. B. s-a înființat Asociația O., iar, ulterior, s-a înființat C.A.P.

Dudești - Cioplea, care a folosit terenul din zona respectivă până la Revoluție”, imobilul „fiind proprietate cooperatistă, formă a dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituției României din 1965, era un drept imprescriptibil atât extinctiv, cât și achizitiv”. Această hotărâre, pronunțată în contradictoriu cu intimatul-reclamant din prezenta cauză, produce față de acesta efectele relativității lucrului judecat, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ., el nu mai poate solicita reluarea verificării jurisdicționale asupra aspectelor deja tranșate în mod irevocabil. Finalitatea puterii de lucru judecat impune ca drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. Într-o primă critică reclamantul a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, deoarece după ce reține calitatea procesual pasivă a Municipiului București, aplică greșit dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, ale art. 1844 și 1845 C. civ. din 1864, ale art. 3 și 4 din Legea nr. 213/1998, precum și ale art. 136 alin. (3) din Constituție. În esență, s-a susținut că terenul în litigiu nu poate face parte din domeniul public al statului, deoarece nu face parte din categoriile expres prevăzute de lege și în măsura în care nu există dovezi în acest sens, terenul aparține domeniului privat al Municipiului București.

Terenul a fost uzucapat de reclamant care l-a stăpânit, plătind impozitul, iar posesia nu a fost întreruptă prin apariția Legilor nr. 58 și nr. 59/1974, astfel încât a operat prescripția achizitivă, potrivit deciziei nr. IV din 16 ianuarie 2006, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a mai arătat de către reclamant că regimul juridic al terenului trebuie analizat conform dispozițiilor legale în vigoare, la data formulării acțiunii, deoarece operează distincția între proprietatea publică și cea privată, determinând un curs continuu al prescripției achizitive. A mai fost invocată și greșita interpretare a textelor de lege, deja menționate, deoarece s-a reținut existența precarității ce afectează posesia reclamantului, deși terenul a fost proprietate cooperatistă.

Instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile ce reglementau proprietatea cooperatistă, respectiv art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producție, Decretul Consiliului de Stat nr. 345/1977 și nr. 93/1983, terenurile aparțineau în proprietate cooperativei, iar utilizarea terenului de către persoanele fizice, cu îngăduința persoanei juridice duce la conservarea stării de detenție precară asupra imobilului în litigiu. Reclamantul a arătat că probele administrate în cauză contrazic concluzia instanței de apel, deoarece, încă din anul 1950, bunica maternă, numita C., apoi părinții săi au stăpânit terenul, în baza unei chitanțe de mână, obținută de la fostul proprietar. Au fost ignorate, nu numai probele cu acte, dar și expertiza și declarațiile martorilor care au confirmat susținerile din acțiunea introductivă de instanță.

Pe teren a fost construită o casă și anexe gospodărești și a fost stăpânită în mod continuu, public și sub nume de proprietar. În zona unde este amplasat terenul, au fost înființate cooperativele agricole, după cumpărarea terenului de către bunica reclamantului, astfel încât apariția proprietății cooperatiste nu a împiedicat stăpânirea imobilului de către antecesorii recurentului. Din art. 1 și 5 al Decretului nr. 93/1983 rezultă regimul juridic al terenului, în sensul că proprietatea personală a țăranilor cooperatori este formată din casa de locuit și construcțiile gospodărești, precum și curtea a cărei suprafață nu poate depăși 250 mp. Ce depășește această suprafață este inclus în lotul dat în folosință.

Terenul a fost folosit ca grădină, iar pe o parte a acestuia au fost construite două ateliere, în prezent funcționând o societate comercială cu destinație de producție pentru reciclarea materialelor. Începând in anul 1985, reclamantul figurează cu rol fiscal al imobilului pentru construcții și teren în suprafață de 10.000 mp, ceea ce înseamnă că posesia a fost publică și sub nume de proprietar. În situația invocării uzucapiunii de 30 de ani, nu este nevoie de producerea unui titlu și nici nu se poate invoca reaua-credință, potrivit dispozițiilor art. 1890 C. civ. din 1864. Mai mult, instanța de apel în mod eronat a aplicat autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, deoarece privesc terenuri diferite – prima hotărâre privea un teren de 5000 mp, iar ce-a de-a doua un teren de 6009 mp, ce face obiectul prezentului litigiu.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Examinând susținerile reclamantului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă. Analizând actele și lucrările dosarului, se reține că reclamantul a formulat la data de 22 mai 2008 o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra unui teren în suprafață de 5.000 mp, situat în București, str. A. nr. 3, sector 3. Reclamantul a arătat că a dobândit o suprafață de teren de 22.000 mp, printr-un înscris sub semnătură privată (chitanță de mână), iar după anul 1990, în stăpânirea reclamantului se mai afla o suprafață de 10.000 mp.

Susținerile din cererea de recurs sunt contradictorii, în sensul că reclamantul, pe de o parte susține că ar fi dobândit terenul prin cumpărare, că are titlu constând într-un înscris sub semnătură privată, iar pe de altă parte susține că a posedat terenul, mai mult de 30 de ani, deci l-a dobândit prin uzucapiune. Astfel, dacă reclamantul ar avea un titlu, nu ar mai fi nevoie de uzucapiune, iar dacă invocă uzucapiunea, înseamnă că nu-și poate dovedi dreptul de proprietate asupra terenului. Dobândirea proprietății ca efect al posesiei de lungă durată, presupune, prin ipoteză, inexistența unui titlu, astfel încât cele două susțineri ale reclamantului se exclud reciproc. De altfel, ambele susțineri sunt nefondate, în primul rând pentru că recurentul nu poate exhiba un titlu asupra imobilului, aspect confirmat în fața instanțelor anterioare, iar, în al doilea rând, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a uzucapa.

În mod corect, instanța de apel a statuat, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, că posesia nu îndeplinește cerințele prevăzute de C. civ. de la 1864. În conformitate cu prevederile art. 645 C. civ., proprietatea se poate dobândi și prin prescripția achizitivă, iar, conform art. 1845 C. civ., domeniul privat al statului este supus prescripției achizitive ca și domeniul privat al particularilor. Potrivit art. 1846 C. civ., orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, posesia fiind „deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”, Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietății prin exercitarea unei posesii utile în termenul prevăzut de lege, fiind o sancțiune aplicabilă proprietarului nediligent care, prin pasivitatea sa, permite stăpânirea îndelungată a imobilului de o altă persoană, aceasta din urmă opunându-i astfel dobândirea dreptului, conform legii.

Dispozițiile art. 1854 C. civ. prevăd că elementul intențional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material al posesiei. Conform acestui text de lege: „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”. Or, esențial pentru soluționarea cauzei este că reclamantul a folosit terenul în litigiu, dar nu sub nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar, așa cum rezultă din înscrierile fiscale, avându-l, doar în folosință. Nu se poate susține că precaritatea folosinței a fost intervertită și transformată în posesie, deoarece, în esență, acest aspect rezultă din evaluarea probatoriului, ceea ce duce la analiza temeiniciei hotărârii atacate.

Temeinicia deciziei pronunțate în apel nu poate face obiectul analizei în recurs, după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. Mai mult, în mod legal, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 303 din 10 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, sentință irevocabilă s-a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată, cu motivarea că terenul a fost deținut în folosință de către reclamant. Această sentință are putere de lucru judecat, în sensul că statuările instanței din considerente probează regimul juridic al terenului, deținut de reclamant cu același titlu ca și cel ce a făcut obiectul prezentului litigiu. Terenul la care se referă procesul soluționat de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 303/2012 privește un teren de 6.009 mp ce face parte din același lot posedat de reclamant, cu același titlu.

Așadar, în speță, se reține autoritatea de lucru judecat, în varianta care permite să producă efecte statuările instanței cu privire la regimul juridic al terenului. Practic, cele două procese, cel anterior și litigiul prezent se referă la două părți ale terenului care fac parte din același lot pe care reclamantul l-a avut în folosință de la cooperativa agricolă de producție. Prin decizia instanței de apel s-a arătat în privința întregului imobil teren că „reclamantul A. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcție și teren în folosință, în suprafață totală de 10.000 mp, așadar nu ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului”. S-a stabilit astfel, pe baza probelor administrate în cauză că „după anul 1950, în zona str. B. s-a înființat Asociația O., iar, ulterior, s-a înființat C.A.P.

Dudești - Cioplea, care a folosit terenul din zona respectivă până la Revoluție”. Dispariția proprietății cooperatiste, ulterior anului 1989, nu înseamnă că, automat terenul a devenit proprietatea celui care l-a folosit. Acesta trebuia să urmeze procedura legii speciale în materie și să ceară emiterea unui titlu în favoarea sa, fie în temeiul Legii nr. 18/1991, fie în temeiul Legii nr. 10/2001 sau ale altor legi speciale de retrocedare. Că este așa, rezultă și din faptul că reclamantul a solicitat restituirea terenului în temeiul Legii nr. 10/2001, iar pârâtul Municipiul București prin Primar a emis dispoziția din 16 martie 2004. Este nefondată și susținerea că în virtutea statutului cooperativelor agricole de producție ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 250 mp, pe care și-a construit locuința.

Trebuie subliniat că instanța de fond a fost investită cu o acțiune prin care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui teren de 5.000 mp, astfel încât instanța este ținută să se pronunțe asupra obiectului acțiunii, așa cum a fost formulat, nefiind posibil să se formuleze în recurs o cerere diferită de cea dedusă judecății în primă instanță. De asemenea, sunt nefondate și celelalte critici privind aplicarea altor acte normative, precum și a deciziei nr. IV, pronunțată de Î.C.C.J., în recurs în interesul legii, de vreme ce posesia nu îndeplinește cerințele prevăzute de C. civ. de la 1864. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 156A din 2 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2016. Cu opinie separată: În sensul admiterii recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 156A din 2 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, casării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Opinia separată vizează admiterea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 156A din 2 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, casării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente: Criticile aduse de reclamant hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte: Reclamantul a invocat dispozițiile pct. 6 art. 304 C. proc. civ. susținând existența unor motive contradictorii în argumentarea soluției pronunțate. În acest sens se arată că, instanța după ce reține că Municipiul București are calitate procesuală pasivă, terenul fiind înscris în evidențele cadastrale ale orașului București ca proprietate de stat (conf.

adresei din 5 noiembrie 2014 a P.M.B. Direcția Patrimoniu) și, că nu există în evidențele fiscale date anterioare anului 1958, iar ulterior acestui moment nu figurează impuse persoane cu acte autentice de proprietatea adresa DGITL sector 3) constată incidența dispozițiilor Legii nr. 18/1991, art. 26 și art. 36, conform căruia terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26, făcând parte din domeniul privat al statului, pentru ca apoi să rețină că art. 1844 C. civ.

de la 1864 delimitează domeniul de aplicare a uzucapiunii, prin excluderea unor categorii de bunuri și creează un regim derogator pentru bunurile care fac parte din domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, constatând că imobilul a fost proprietate cooperatistă, formă a dreptului de proprietate socialistă. Reclamantul mai susține că, terenul în litigiu nu este și, nici nu poate fi domeniul public al statului, întrucât nu face parte din categoriile expres prevăzute de lege, putând fi proprietate particulară sau proprietatea unității administrative teritoriale a Municipiului București, iar dacă nu există dovezi că ar aparține unei persoane fizice, reiese că aparține Municipiului București, fiind în domeniul privat al acestuia.

Se mai învederează că nu a fost întreruptă prescripția achizitivă nici prin intervenția Legilor nr. 58 și nr. 59/1974, exercitarea continuă a posesiei fiind un fapt juridic, fără legătură cu legile menționate, în acest sens a fost invocată decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. În ceea ce privește împlinirea termenului de prescripție de 30 de ani, reclamantul a mai arătat că în condițiile în care obiectul material al cererii nu îl constituie un teren din domeniul public al statului, nu a operat o întrerupere naturală a termenului de prescripție, deoarece cererea trebuie analizată în raport de regimul juridic actual al imobilului, cu atât mai mult cu cât numai simpla lipsă a distincției dintre proprietatea publică și privată, nu este prin ea însăși suficientă pentru a justifica întreruperea cursului prescripției.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, se arată că instanța de apel reține în mod eronat existența precarității în virtutea ocupării terenului pe motiv că „după anul 1950, în zona str. B. s-a înființat Asociația O., iar ulterior s-a înființat C.A.P. Dudești-Cioplea, care a folosit terenul din zona respectivă până la Revoluție imobilul fiind proprietate cooperatistă, formă a dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituției României din 1965, era un drept imprescriptibil atât extinctiv, cât și achizitiv, astfel că preluarea terenului de către cooperativa agricolă de producție a întrerupt cursul prescripției achizitive, întrucât, prin cooperativizare, imobilul a fost scos din circuitul civil, fiind trecut în proprietatea statului comunist.

În aceeași idee se susține că greșit a reținut instanța de apel în ceea ce privește regimul juridic al terenului ce face obiectul acțiunii de față că, a fost proprietate cooperatistă în concordanță cu prevederile art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producție (Decretul Consiliului de Stat nr. 346/1977, Decretul Consiliului de Stat nr. 93/1983), conform cărora făceau parte din proprietatea cooperativei agricole pământul adus de cooperatori, animale de muncă și de producție, construcțiile, utilajele precum și întreaga producție agricolă vegetală și animală și orice produse obținute din activitatea cooperativei agricole, și că simpla îngăduință a proprietarului (cooperativa agricolă-proprietatea statului) este o posesie viciată, iar persoana care stăpânește bunul este un simplu detentor precar, și se prezumă că acesta și-a conservat calitatea de detentor precar până la proba contrară.

Această reținere a instanței este apreciată de reclamant ca fiind contrară probelor din dosar și susținerilor din acțiune în condițiile în care, încă din anul 1950, bunica maternă C., apoi părinții săi, au stăpânit terenul, în baza unei chitanțe de mână de la vechiul proprietar, situat în București, str. B. nr. 3, teren pe care au construit o casă și anexe gospodărești, trăind și gospodărind aici în mod continuu, public, neîntrerupt și sub nume de proprietari, neexistând nici o tulburare în folosința terenului. În ceea ce privește susținerea că terenul a fost proprietate cooperatistă, reclamantul arată că această reținere a instanței este eronată, întrucât autorii săi cumpăraseră și stăpâneau acest teren înainte de înființarea acestor unități cooperatiste.

Reclamantul a mai arătat în susținerea recursului că expertiza efectuată în cauză a concluzionat că pe terenul în litigiu reclamantul a construit trei tipuri de clădire C1 și C2 cu o vechime de 32, respectiv 40 de ani cu un coeficient de uzura semnificativ și, C3 casă de locuit din două camere, baie, bucătărie, hol și subsol.

Începând cu anul 1985 figurează cu rol fiscal al imobilului pentru construcții și teren în suprafață de 10.000 m. Față de aceste aspecte și de faptul că a fost înscris în evidențele fiscale ca plătitor de impozit, reclamantul susține că a posedat un teren aflat în proprietatea unității administrativ teritoriale, respectiv a Municipiului București, rezultând că posesia sa a fost una publică și cunoscută de către pârâtă, cu atât mai mult cu cât martorii au declarat că a fost cunoscut ca proprietar asupra terenului și, că nici o persoană nu a pretins vreun drept de proprietate asupra acestui teren, situație în care precaritatea a fost intervertită, fiind îndeplinită astfel condiția posesiei neviciate.

În ceea ce privește uzucapiunea de 30 de ani se învederează că cel ce o invocă nu este obligat a produce vreun titlu și nici nu i se poate opune reaua-credință (art. 1890 C. civ.). Reclamantul susține că, instanța de apel, în mod greșit nu a luat în considerare diferența suprafeței terenului aflat în prezentul litigiu și cel din cadrul hotărârilor anterioare invocate de instanță ca și putere de lucru judecat, întrucât cel din prezentul litigiu este de 6.009 mp, iar cel din celalalt dosar este de 5.000 mp, deci, o altă suprafață de teren, cu alte coordonate.

Ca atare, se arată că o altă neconcordanță între terenuri este diferența numărului poștal, terenul ce face obiectului prezentului dosar este situat în str. B. nr. 3, iar terenul ce face obiectul celuilalt dosar, poartă ca număr poștal nr. 130-150, pe aceeași strada B. Din perspectiva celor expuse, reclamantul a învederat că în mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare probele administrate în prezentul dosar, invocând greșit autoritatea de lucru judecat. Reclamantul a mai arătat că, instanța de apel a reținut că intimatul recunoaște că terenul ce face obiectul prezentului litigiu a fost dobândit de autorii recurentului de la terțe persoane, motiv pentru care susține că în condițiile în care împreună cu autorii săi a avut o posesie neviciată de peste 50 ani, sub nume de proprietar, terenul fiind proprietate privată a statului și, nu proprietate publică, sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 30 ani.

Față de cele expuse, reclamantul a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul menținerii hotărârii fondului ca fiind legală și temeinică și pe cale de consecință să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului situat în str. B. nr. 3, sectorul 3 în suprafață de 6009 mp., identificat conform raportului de expertiză efectuat de către expert M., pe calea uzucapiunii de 30 de ani și asupra construcțiilor identificate pe acest teren - CI, C2,și C3, identificate prin raportul de expertiză efectuat de expert N., pe calea accesiunii imobiliare artificiale. În subsidiar reclamantul a solicitat casarea hotărârii instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Examinând hotărârea instanței de apel prim prisma motivelor de recurs invocate raportat și la dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ. învederate de reclamant, opinia separată, reține următoarele considerente: Deși reclamantul susține existența unor motive contradictorii în considerentele hotărârii recurate, invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în loc de pct. 7 al aceluiași text legal. Pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. reglementează motivul de recurs în ipoteza în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, pe când pct. 7 al aceluiași text legal, reglementează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Cum, reclamantul a susținut existența unor motive contradictorii în hotărârea instanței de apel, arătând în ce constau aceste motive, analiza recursului se va face prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și, nu prin prisma dispozițiilor pct. 6 din art. 304 al același act normativ. Obiectul acțiunii înaintate de reclamant la 22 mai 2008, vizează constatarea dreptului său de proprietate asupra terenului situat în str. B. nr. 3 sector 3 București în suprafață de 5000 mp dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani (ca efect al unirii posesiei lui cu cea a antecesorilor săi), iar asupra construcțiilor (hală) existente să se constate dreptul său de proprietate prin accesiune.

Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea în raport de constatările expertizei tehnice efectuată în cauză, în sensul că terenul asupra căruia solicită a se constata dreptul de proprietate prin uzucapiune vizează terenul de 6009 mp identificat conform măsurătorilor efectuate de expertul M. Față de obiectul dedus judecății, de faptul că a fost invocată uzucapiunea de 30 de ani ca mod de dobândire a proprietății, analiza raporturilor juridice dintre părți se impunea a fi făcută prin prisma condițiilor impuse de art. 1890 C. civ. (de la 1864 incident în cauză). Astfel, pentru ca dreptul de proprietate sau alt drept real principal să poată fi dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, este necesară îndeplinirea a două condiții: a) posesia să fie utilă, adică propriu-zisă și neviciată și, b)- posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani indiferent dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință.

Uzucapiunea fiind o stare de fapt, îndeplinește o funcție de clarificare a unor situații juridice, întrucât având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată, într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. Reclamantul în acțiunea introductivă a invocat joncțiunea posesiilor în ceea ce privește uzucapiunea de 30 de ani, arătând că încă din anul 1950 bunica sa maternă, apoi părinții săi și el au folosit terenul din litigiu netulburat cu atât mai mult cu cât pe teren au edificat și construcții. Joncțiunea posesiilor înseamnă unirea posesiei uzucapantului, adică a posesorului actual cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de către autorul său pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.

Joncțiunea posesiilor nu este o obligație ci, este o facultate. Art. 1860 C. civ., prevede: „orice posesor posterior are facultatea spre a putea opune prescripția, să unească posesia sa cu posesiunea autorului său”. Cu alte cuvinte, posesorul actual are posibilitatea să aleagă între a invoca sau nu unirea celor două posesii. Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța a constatat că reclamantul a justificat calitatea procesual pasivă a pârâtului chemat în judecată Municipiul București, atât timp cât nu s-a dovedit că o altă persoană fizică sau juridică este adevăratul proprietar, iar terenul se află pe raza Municipiului București, examinarea uzucapiunii de 30 de ani asupra terenului din litigiu trebuia să se facă prin raportare la acest pârât și la natura juridică a imobilului, respectiv dacă terenul este proprietate privată a pârâtului, sau face parte din proprietatea publică.

Or, instanța de apel în considerentele hotărârii, cu privire la regimul și natura juridică a terenului din litigiu, reține aspecte contradictorii în condițiile în care în hotărâre, a reținut că „terenul din litigiu este înscris în evidențele cadastrale ale orașului București ca proprietate de stat conform adresei din 5 noiembrie 2014 a P.M.B.

Direcția Patrimoniu, (fără a se arăta dacă face parte din proprietatea privată sau publică), iar ulterior în decizie, se constată că „terenul ce face obiectul acțiunii a fost proprietate cooperatistă în concordanță cu prevederile art. 3 din Statutul Cooperativei agricole de producție (Decretul Consiliului de stat nr. 346/1977 și nr. 93/1983) conform cărora făceau parte din proprietatea cooperativei de producție, pământul adus de cooperatori, animale, de muncă și producție, construcțiile, utilajele precum și întreaga producție agricolă vegetală și animală, „fără a se arăta dovezile din care rezultă că terenul ar fi fost proprietate cooperatistă. Acest, aspect ce ar fi trebuit evidențiat cu atât mai mult cu cât instanța analizează condițiile uzucapiunii prin raportare la situația proprietății cooperatiste, deși în cauză nu au fost administrate probe că terenul ar fi fost adus de cooperatori (persoane fizice) în proprietatea cooperativei agricole de producție.

Această situație, precum și aspectele contradictorii reținute de instanța de apel în ceea ce privește natura și regimul juridic al terenului din litigiu, fac incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat de reclamant în sensul că greșit s-a reținut incidența autorității de lucru judecat prin raportare la litigiul anterior soluționat prin decizia nr. 111 din 16 aprilie 2013 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în opinia separată sunt de reținut următoarele aspecte: Prin decizia civilă nr. 111 din 16 aprilie 2013 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1687 din 30 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost menținută sentința civilă nr. 303 din 10 februarie 21012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost că respinsă acțiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâții G., H., I., K., L. și J., privind constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de 3.700 mp situat în București str. B. nr. 130-150.

În litigiul anterior finalizat prin decizia civilă nr. 111 din 16 aprilie 2013, Municipiul București nu a fost parte, cum de altfel în mod corect a susținut chiar reprezentantul acestui pârât, în ședința publică din 19 martie 2015. Instanța de apel în argumentarea soluției adoptate, a reținut incidența autorității de lucru judecat în temeiul art. 1201 C. civ. față de faptul că decizia civilă nr. 111/2013 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, „a fost pronunțată în contradictoriu cu reclamantul din prezentul litigiu”. Potrivit dispozițiilor art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor, în aceeași calitate.

Față de dispozițiile exprese și imperative ce reglementează autoritatea de lucru judecat, este de observat că instanța de apel reține incidența autorității de lucru judecat fără a analiza îndeplinirea cumulativă a celor trei condiții părți, obiect și cauză, în raport de litigiul anterior finalizat prin decizia nr 111/2013, apreciind greșit că este suficient că această hotărâre s-a pronunțat în contradictoriu cu reclamantul din prezentul litigiu. Or, din compararea celor două cereri în raport de condițiile imperative prevăzute de art. 1201 C. civ., rezultă fără posibilitate de echivoc că nu este îndeplinită cerința identității de părți și de obiect (material), în condițiile în care în care în primul litigiu, Municipiul București nu a avut calitatea de parte, litigiul dezbătându-se în contradictoriu doar cu persoane fizice și, viza o altă suprafață de teren de 3700 mp cu alte vecinătăți, (respectiv la Nord - str. B., la Est - D.F.

503, la Sud – conductă termoficare și la Vest - A1297/5 - fapt ce rezultă din decizia nr. 111/2013 a Curții de Apel București, s ecția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie”), decât suprafața de 6009 mp din prezentul litigiu, (ce potrivit expertizei efectuate de expert M. Dosar nr. x/301/2008 al Judecătoriei sector 3 București are următoarele dimensiuni și vecinătăți: - la Nord - 70,44 m cu str. B., 137,27 mp cu terenul din Tarlaua AA, parcela BB proprietar A., 12 m și 32 m cu terenul nr. 122-128 de pe str. B. proprietar A.; - la Sud -36,21 m cu Antestația P. și 214,41 m cu zona de protecție CF; - la EST - 16,68 m cu aleea pietonală și 25,47 m cu Antestația P. și 9,17 m cu terenul din Tarlaua AA, parcela BB proprietar A.; la Vest - 23,37 m cu terenul din tarlaua AA parcela BB proprietar A., 8 m cu terenul cu nr. 122-128 de pe str. B. proprietar A. și 20,93 m cu terenul lui Q.) motiv pentru care opinia separată constată că în cauză nu este incidentă autoritatea de lucru judecat.

Din perspectiva celor expuse, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc., în opinia separată soluția legală vizează admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.