ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 667/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 667/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 667/2016

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 3 București la data de 22 mai 2008, reclamantul

A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

a solicitat instanței să constate dreptul său de proprietate asupra

terenului situat în str. B., nr. 3, sector 3, București, în suprafață

de 5000 mp, dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, iar asupra halei edificată

pe acest teren, prin accesiune.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că încă din anul 1950, bunica sa maternă,

C., apoi părinții săi, au folosit terenul situat în București,

str. B., nr. 3, sector 3, teren în suprafață de 10.000 mp, mai întâi ca

teren agricol, apoi ca loc pentru casă și anexe gospodărești.

Se mai arată că inițial, bunica reclamantului a deținut 22.000

mp, teren din care statul a preluat suprafața de 12.000 m.p., fără

titlu și pentru care a existat o chitanță de mână, pierdută

în prezent.

Reclamantul mai

susține că începând cu anul 1968, terenul a folosit ca grădină

și pentru construcția unor anexe gospodărești, în anul 1974

a construit o clădire cu destinația de atelier, iar în anul 1985 a mai

construit încă un atelier, construcțiile fiind modificate în timp, iar

în prezent au aceeași destinație de producție.

În anul 2005,

reclamantul arată că a cumpărat o porțiune de 1300 mp, pe care

o avea în posesie, de la D., E. și F. cărora li s-a reconstituit dreptul

de proprietate conform Legii nr. 18/1991 (prin compensare, nu pe vechiul amplasament),

iar în anul 2005, posesia sa a fost tulburată pe suprafața de 3700 mp

de către G., H., I., J., K. și L., cărora li s-a eliberat titlu de

proprietate tot prin compensare.

A arătat

reclamantul că din cei 10.000 mp pe care i-a posedat neîntrerupt, în prezent

numai suprafața de 5.000 mp se mai află în proprietatea municipalității,

iar posesia sa a fost utilă și poate beneficia de efectele uzucapiunii

de lungă durată.

Prin sentința

civila nr. 12088 din 15 septembrie 2011, pronunțată de Judecătoria

sector 3 București, în Dosarul nr. x/301/2008 s-a admis excepția necompetenței

materiale, invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare

a cauzei privind pe reclamantul A., și pe pârâtul Municipiul București,

prin Primar, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința

civilă nr. 313 din 06 martie 2014 Tribunalul București, secția III-a

civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului București, a admis acțiunea precizată

de reclamantul A. A constatat că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate

asupra bunului în suprafață de 6009 mp situat în București, str.

B. nr. 3, sector 3, identificat conform raportul de expertiză efectuat de expert

M., pe cale uzucapiunii de 30 de ani și asupra construcțiilor identificate

pe acest teren - C1, C2 și C3, identificate prin raportul de expertiză

efectuat de expert N., pe cale accesiunii imobiliare și, pe cale de consecință

a dispus restituirea de către reclamant a ajutorului public sub forma taxei

judiciare de timbru în cuantum de 5209 RON, conform art. 50

2

din O.U.G.

nr. 51/2008.

Potrivit adresei

DITL sector 3, începând cu anul 1985 pe rolul fiscal al imobilului situat în

str. B. nr. 3 a figurat impus ca plătitor de impozit reclamantul A. pentru

construcție și teren în suprafața totala de 10.000 mp.

Reclamantul a

formulat și o notificare în baza Legii nr. 10/2001 care însă a fost respinsă

ca neîntemeiată prin dispoziția din anul 2004.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 15 mai 2014, a declarat apel pârâtul Municipiul București

prin Primarul General, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 156

A din 02 aprilie 2015

a admis

apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul

București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 313 din

06 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. A schimbat în parte

sentința apelată în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea

precizată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General. A înlăturat dispozițiile referitoare la obligarea

reclamantului de a restitui suma avansată cu titlul de ajutor public judiciar

pentru plata taxei judiciare de timbru. A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței privind excepția procesuală.

A obligat intimatul-reclamant

la plata către apelantul-pârât a sumei de 5.504 RON reprezentând cheltuieli

de judecată datorate în apel în raport de pretențiile admise.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că este întemeiată critica apelantului-pârât

vizând existența precarității ca viciu absolut și perpetuu al

posesiei în privința ocupării terenului care formează obiectul acțiunii

introductive.

Curtea a reținut

că art. 1844 C. civ. de la 1864 prevede că: „Nu se poate prescrie domeniul

lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu

pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț".

Deci dispozițiile acestui articol delimitează domeniul de aplicare al

uzucapiunii, prin excluderea unor categorii de bunuri și creează un regim

juridic derogator pentru bunurile care fac parte din domeniul public al statului

și al unităților administrativ-teritoriale.

Curtea a mai reținut

în acest sens că art. 1847 C. civ., prevede: „ca să se poată prescrie,

se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică

și sub nume de proprietar”.

În concepția

C. civ. român de la 1864, posesia presupune existența a două elemente:

un element material (corpus), adică faptele materiale de deținere și

de folosire a lucrului, exercitarea în fapt a atributelor dreptului real asupra

lucrului, inclusiv săvârșirea de acte juridice privind dreptul de proprietate

și un element intențional (animus), care constă în aceea că

cel ce săvârșește actele materiale de deținere sau de întrebuințare

a lucrului are intenția de a le face pentru sine, adică așa cum le-ar

fi exercitat titularul dreptului de proprietate.

Elementul intențional

al posesiei rezultă din art. 1847 C. civ. care arată că posesia se

exercită sub nume de proprietar și din art. 1853 care prevede că

în cazul precarității nu este posesie „sub nume de proprietar”. De asemenea,

art. 1854 C. civ. prevede ca elementul intențional al posesiei se prezumă,

rezultând din cel material al posesiei.

În acest sens,

se prevede că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub

nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”.

Reclamantul a

susținut permanent că este posesor al terenului în speță, că

această calitate ar decurge și din lipsa unui titlu al părții

adverse asupra imobilului, având în vedere că nu ar fi fost tulburat în posesia

sa utilă asupra întregului teren de 10.000 mp pe care l-a deținut decât

de persoane fizice, exclusiv pentru 3700 mp, situație care a făcut obiectul

unui proces.

Curtea constată

în acest sens că într-un litigiu anterior declanșat de același reclamant

în contradictoriu cu acești pârâți persoane fizice și având ca obiect

constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui teren

de 3700 mp situat în București, str. B. nr. provizoriu 130-150, precum și

prin accesiune asupra construcțiilor edificate pe teren, în condițiile

în care imobilul teren respectiv făcea parte tot din terenul în suprafață

de 10.000 mp folosit de autorii reclamantului începând din anul 1950, iar de către

acesta din urmă din anul 1968 (astfel cu s-a susținut și prin cererea

de chemare în judecată), s-a pronunțat sentința civilă nr.

303 din 10 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

prin care cererea reclamantului a fost respinsă ca fiind neîntemeiată.

Sentința

a fost apelată de reclamant, apelul fiind, însă, respins ca nefondat prin

decizia civilă nr. 111A din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă (decizia civilă nr. 1687

din 30 mai 2014).

Prin decizia instanței

de apel s-a arătat în privința întregului imobil teren că „reclamantul

A. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcție și teren

în folosință, în suprafață totală de 10.000 mp, așadar

nu ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului”. S-a stabilit astfel,

pe baza probelor administrate în cauză că „după anul 1950, în zona

str. B. s-a înființat Asociația O., iar, ulterior, s-a înființat

C.A.P. Dudești - Cioplea, care a folosit terenul din zona respectivă până

la Revoluție”, imobilul „fiind proprietate cooperatistă, formă a

dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituției

României din 1965, era un drept imprescriptibil atât extinctiv, cât și achizitiv”.

Această hotărâre, pronunțată în contradictoriu cu intimatul-reclamant

din prezenta cauză, produce față de acesta efectele relativității

lucrului judecat, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ.,

el nu mai poate solicita reluarea verificării jurisdicționale asupra aspectelor

deja tranșate în mod irevocabil.

Finalitatea puterii

de lucru judecat impune ca drepturile recunoscute unei părți sau constatările

făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o

hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul A., criticând soluția pentru nelegalitate

și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Într-o primă

critică reclamantul a susținut că hotărârea instanței de

apel cuprinde motive contradictorii, deoarece după ce reține calitatea

procesual pasivă a Municipiului București, aplică greșit dispozițiile

art. 36 din Legea nr. 18/1991, ale art. 1844 și 1845 C. civ. din 1864, ale

art. 3 și 4 din Legea nr. 213/1998, precum și ale art. 136 alin. (3) din

Constituție.

În esență,

s-a susținut că terenul în litigiu nu poate face parte din domeniul public

al statului, deoarece nu face parte din categoriile expres prevăzute de lege

și în măsura în care nu există dovezi în acest sens, terenul aparține

domeniului privat al Municipiului București.

Terenul a fost

uzucapat de reclamant care l-a stăpânit, plătind impozitul, iar posesia

nu a fost întreruptă prin apariția Legilor nr. 58 și nr. 59/1974,

astfel încât a operat prescripția achizitivă, potrivit deciziei nr. IV

din 16 ianuarie 2006, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

S-a mai arătat

de către reclamant că regimul juridic al terenului trebuie analizat conform

dispozițiilor legale în vigoare, la data formulării acțiunii, deoarece

operează distincția între proprietatea publică și cea privată,

determinând un curs continuu al prescripției achizitive.

A mai fost invocată

și greșita interpretare a textelor de lege, deja menționate, deoarece

s-a reținut existența precarității ce afectează posesia

reclamantului, deși terenul a fost proprietate cooperatistă. Instanța

a reținut că în conformitate cu dispozițiile ce reglementau proprietatea

cooperatistă, respectiv art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producție,

Decretul Consiliului de Stat nr. 345/1977 și nr. 93/1983, terenurile aparțineau

în proprietate cooperativei, iar utilizarea terenului de către persoanele fizice,

cu îngăduința persoanei juridice duce la conservarea stării de detenție

precară asupra imobilului în litigiu.

Reclamantul a

arătat că probele administrate în cauză contrazic concluzia instanței

de apel, deoarece, încă din anul 1950, bunica maternă, numita C., apoi

părinții săi au stăpânit terenul, în baza unei chitanțe

de mână, obținută de la fostul proprietar. Au fost ignorate, nu numai

probele cu acte, dar și expertiza și declarațiile martorilor care

au confirmat susținerile din acțiunea introductivă de instanță.

Pe teren a fost

construită o casă și anexe gospodărești și a fost

stăpânită în mod continuu, public și sub nume de proprietar.

În zona unde este

amplasat terenul, au fost înființate cooperativele agricole, după cumpărarea

terenului de către bunica reclamantului, astfel încât apariția proprietății

cooperatiste nu a împiedicat stăpânirea imobilului de către antecesorii

recurentului. Din art. 1 și 5 al Decretului nr. 93/1983 rezultă regimul

juridic al terenului, în sensul că proprietatea personală a țăranilor

cooperatori este formată din casa de locuit și construcțiile gospodărești,

precum și curtea a cărei suprafață nu poate depăși

250 mp. Ce depășește această suprafață este inclus

în lotul dat în folosință. Terenul a fost folosit ca grădină,

iar pe o parte a acestuia au fost construite două ateliere, în prezent funcționând

o societate comercială cu destinație de producție pentru reciclarea

materialelor.

Începând in anul

1985, reclamantul figurează cu rol fiscal al imobilului pentru construcții

și teren în suprafață de 10.000 mp, ceea ce înseamnă că

posesia a fost publică și sub nume de proprietar.

În situația

invocării uzucapiunii de 30 de ani, nu este nevoie de producerea unui titlu

și nici nu se poate invoca reaua-credință, potrivit dispozițiilor

art. 1890 C. civ. din 1864. Mai mult, instanța de apel în mod eronat a aplicat

autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, deoarece privesc terenuri

diferite – prima hotărâre privea un teren de 5000 mp, iar ce-a de-a doua un

teren de 6009 mp, ce face obiectul prezentului litigiu.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând susținerile

reclamantului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această

perspectivă.

Analizând actele

și lucrările dosarului, se reține că reclamantul a formulat

la data de 22 mai 2008 o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate,

prin uzucapiunea de 30 de ani, asupra unui teren în suprafață de 5.000

mp, situat în București, str. A. nr. 3, sector 3.

Reclamantul a

arătat că a dobândit o suprafață de teren de 22.000 mp, printr-un

înscris sub semnătură privată (chitanță de mână),

iar după anul 1990, în stăpânirea reclamantului se mai afla o suprafață

de 10.000 mp.

Susținerile

din cererea de recurs sunt contradictorii, în sensul că reclamantul, pe de

o parte susține că ar fi dobândit terenul prin cumpărare, că

are titlu constând într-un înscris sub semnătură privată, iar pe

de altă parte susține că a posedat terenul, mai mult de 30 de ani,

deci l-a dobândit prin uzucapiune. Astfel, dacă reclamantul ar avea un titlu,

nu ar mai fi nevoie de uzucapiune, iar dacă invocă uzucapiunea, înseamnă

că nu-și poate dovedi dreptul de proprietate asupra terenului. Dobândirea

proprietății ca efect al posesiei de lungă durată, presupune,

prin ipoteză, inexistența unui titlu, astfel încât cele două susțineri

ale reclamantului se exclud reciproc.

De altfel, ambele

susțineri sunt nefondate, în primul rând pentru că recurentul nu poate

exhiba un titlu asupra imobilului, aspect confirmat în fața instanțelor

anterioare, iar, în al doilea rând, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile

pentru a uzucapa.

În mod corect,

instanța de apel a statuat, în raport de dispozițiile legale incidente

în cauză, că posesia nu îndeplinește cerințele prevăzute

de C. civ. de la 1864.

În conformitate

cu prevederile art. 645 C. civ., proprietatea se poate dobândi și prin prescripția

achizitivă, iar, conform art. 1845 C. civ., domeniul privat al statului este

supus prescripției achizitive ca și domeniul privat al particularilor.

Potrivit art.

1846 C. civ., orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, posesia

fiind „deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una

sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru”,

Uzucapiunea reprezintă

un mod de dobândire a proprietății prin exercitarea unei posesii utile

în termenul prevăzut de lege, fiind o sancțiune aplicabilă proprietarului

nediligent care, prin pasivitatea sa, permite stăpânirea îndelungată a

imobilului de o altă persoană, aceasta din urmă opunându-i astfel

dobândirea dreptului, conform legii.

Dispozițiile

art. 1854 C. civ. prevăd că elementul intențional al posesiei se

prezumă, rezultând din cel material al posesiei. Conform acestui text de lege:

„posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar,

dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”.

Or, esențial

pentru soluționarea cauzei este că reclamantul a folosit terenul în litigiu,

dar nu sub nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar, așa cum rezultă

din înscrierile fiscale, avându-l, doar în folosință. Nu se poate susține

că precaritatea folosinței a fost intervertită și transformată

în posesie, deoarece, în esență, acest aspect rezultă din evaluarea

probatoriului, ceea ce duce la analiza temeiniciei hotărârii atacate. Temeinicia

deciziei pronunțate în apel nu poate face obiectul analizei în recurs, după

abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Mai mult, în mod

legal, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă

nr. 303 din 10 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

sentință irevocabilă s-a respins acțiunea reclamantului, ca

neîntemeiată, cu motivarea că terenul a fost deținut în folosință

de către reclamant. Această sentință are putere de lucru judecat,

în sensul că statuările instanței din considerente probează

regimul juridic al terenului, deținut de reclamant cu același titlu ca

și cel ce a făcut obiectul prezentului litigiu.

Terenul la care

se referă procesul soluționat de Tribunalul București prin sentința

civilă nr. 303/2012 privește un teren de 6.009 mp ce face parte din același

lot posedat de reclamant, cu același titlu. Așadar, în speță,

se reține autoritatea de lucru judecat, în varianta care permite să producă

efecte statuările instanței cu privire la regimul juridic al terenului.

Practic, cele două procese, cel anterior și litigiul prezent se referă

la două părți ale terenului care fac parte din același lot pe

care reclamantul l-a avut în folosință de la cooperativa agricolă

de producție.

Prin decizia instanței

de apel s-a arătat în privința întregului imobil teren că „reclamantul

A. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcție și teren

în folosință, în suprafață totală de 10.000 mp, așadar

nu ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului”. S-a stabilit astfel,

pe baza probelor administrate în cauză că „după anul 1950, în zona

str. B. s-a înființat Asociația O., iar, ulterior, s-a înființat

C.A.P. Dudești - Cioplea, care a folosit terenul din zona respectivă până

la Revoluție”.

Dispariția

proprietății cooperatiste, ulterior anului 1989, nu înseamnă că,

automat terenul a devenit proprietatea celui care l-a folosit. Acesta trebuia să

urmeze procedura legii speciale în materie și să ceară emiterea unui

titlu în favoarea sa, fie în temeiul Legii nr. 18/1991, fie în temeiul Legii

nr. 10/2001 sau ale altor legi speciale de retrocedare. Că este așa, rezultă

și din faptul că reclamantul a solicitat restituirea terenului în temeiul

Legii nr. 10/2001, iar pârâtul Municipiul București prin Primar a emis dispoziția

din 16 martie 2004.

Este nefondată

și susținerea că în virtutea statutului cooperativelor agricole de

producție ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe

de 250 mp, pe care și-a construit locuința. Trebuie subliniat că

instanța de fond a fost investită cu o acțiune prin care s-a solicitat

constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui teren

de 5.000 mp, astfel încât instanța este ținută să se pronunțe

asupra obiectului acțiunii, așa cum a fost formulat, nefiind posibil să

se formuleze în recurs o cerere diferită de cea dedusă judecății

în primă instanță.

De asemenea, sunt

nefondate și celelalte critici privind aplicarea altor acte normative, precum

și a deciziei nr. IV, pronunțată de Î.C.C.J., în recurs în interesul

legii, de vreme ce posesia nu îndeplinește cerințele prevăzute de

C. civ. de la 1864.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 156A din 2 aprilie 2015,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 23 martie 2016.

Cu opinie separată:

În sensul admiterii

recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 156A din 2 aprilie

2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, casării acesteia

și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Opinia separată

vizează admiterea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei

nr. 156A din 2 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

casării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe,

pentru următoarele considerente:

Criticile aduse

de reclamant hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. sub următoarele

aspecte:

Reclamantul a

invocat dispozițiile pct. 6 art. 304 C. proc. civ. susținând existența

unor motive contradictorii în argumentarea soluției pronunțate.

În acest sens

se arată că, instanța după ce reține că Municipiul

București are calitate procesuală pasivă, terenul fiind înscris în

evidențele cadastrale ale orașului București ca proprietate de stat

(conf. adresei din 5 noiembrie 2014 a P.M.B. Direcția Patrimoniu) și,

că nu există în evidențele fiscale date anterioare anului 1958, iar

ulterior acestui moment nu figurează impuse persoane cu acte autentice de proprietatea

adresa DGITL sector 3) constată incidența dispozițiilor Legii

nr. 18/1991, art. 26 și art. 36, conform căruia terenurile aflate în proprietatea

statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea

primăriilor, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor,

urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26, făcând parte

din domeniul privat al statului, pentru ca apoi să rețină că

art. 1844 C. civ. de la 1864 delimitează domeniul de aplicare a uzucapiunii,

prin excluderea unor categorii de bunuri și creează un regim derogator

pentru bunurile care fac parte din domeniul public al statului și al unităților

administrativ-teritoriale, constatând că imobilul a fost proprietate cooperatistă,

formă a dreptului de proprietate socialistă.

Reclamantul mai

susține că, terenul în litigiu nu este și, nici nu poate fi domeniul

public al statului, întrucât nu face parte din categoriile expres prevăzute

de lege, putând fi proprietate particulară sau proprietatea unității

administrative teritoriale a Municipiului București, iar dacă nu există

dovezi că ar aparține unei persoane fizice, reiese că aparține

Municipiului București, fiind în domeniul privat al acestuia.

Se mai învederează

că nu a fost întreruptă prescripția achizitivă nici prin intervenția

Legilor nr. 58 și nr. 59/1974, exercitarea continuă a posesiei fiind un

fapt juridic, fără legătură cu legile menționate, în acest

sens a fost invocată decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006 dată în recurs

în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește

împlinirea termenului de prescripție de 30 de ani, reclamantul a mai arătat

că în condițiile în care obiectul material al cererii nu îl constituie

un teren din domeniul public al statului, nu a operat o întrerupere naturală

a termenului de prescripție, deoarece cererea trebuie analizată în raport

de regimul juridic actual al imobilului, cu atât mai mult cu cât numai simpla lipsă

a distincției dintre proprietatea publică și privată, nu este

prin ea însăși suficientă pentru a justifica întreruperea cursului

prescripției.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul susține

că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită

a legii.

Astfel, se arată

că instanța de apel reține în mod eronat existența precarității

în virtutea ocupării terenului pe motiv că „după anul 1950, în zona

str. B. s-a înființat Asociația O., iar ulterior s-a înființat C.A.P.

Dudești-Cioplea, care a folosit terenul din zona respectivă până

la Revoluție imobilul fiind proprietate cooperatistă, formă a dreptului

de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituției României

din 1965, era un drept imprescriptibil atât extinctiv, cât și achizitiv, astfel

că preluarea terenului de către cooperativa agricolă de producție

a întrerupt cursul prescripției achizitive, întrucât, prin cooperativizare,

imobilul a fost scos din circuitul civil, fiind trecut în proprietatea statului

comunist.

În aceeași

idee se susține că greșit a reținut instanța de apel în

ceea ce privește regimul juridic al terenului ce face obiectul acțiunii

de față că, a fost proprietate cooperatistă în concordanță

cu prevederile art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producție (Decretul

Consiliului de Stat nr. 346/1977, Decretul Consiliului de Stat nr. 93/1983), conform

cărora făceau parte din proprietatea cooperativei agricole pământul

adus de cooperatori, animale de muncă și de producție, construcțiile,

utilajele precum și întreaga producție agricolă vegetală și

animală și orice produse obținute din activitatea cooperativei agricole,

și că simpla îngăduință a proprietarului (cooperativa agricolă-proprietatea

statului) este o posesie viciată, iar persoana care stăpânește bunul

este un simplu detentor precar, și se prezumă că acesta și-a

conservat calitatea de detentor precar până la proba contrară.

Această reținere

a instanței este apreciată de reclamant ca fiind contrară probelor

din dosar și susținerilor din acțiune în condițiile în care,

încă din anul 1950, bunica maternă C., apoi părinții săi,

au stăpânit terenul, în baza unei chitanțe de mână de la vechiul

proprietar, situat în București, str. B. nr. 3, teren pe care au construit

o casă și anexe gospodărești, trăind și gospodărind

aici în mod continuu, public, neîntrerupt și sub nume de proprietari, neexistând

nici o tulburare în folosința terenului.

În ceea ce privește

susținerea că terenul a fost proprietate cooperatistă, reclamantul

arată că această reținere a instanței este eronată,

întrucât autorii săi cumpăraseră și stăpâneau acest teren

înainte de înființarea acestor unități cooperatiste.

Reclamantul a

mai arătat în susținerea recursului că expertiza efectuată în

cauză a concluzionat că pe terenul în litigiu reclamantul a construit

trei tipuri de clădire C1 și C2 cu o vechime de 32, respectiv 40 de ani

cu un coeficient de uzura semnificativ și, C3 casă de locuit din două

camere, baie, bucătărie, hol și subsol. Începând cu anul 1985 figurează

cu rol fiscal al imobilului pentru construcții și teren în suprafață

de 10.000 m. Față de aceste aspecte și de faptul că a fost înscris

în evidențele fiscale ca plătitor de impozit, reclamantul susține

că a posedat un teren aflat în proprietatea unității administrativ

teritoriale, respectiv a Municipiului București, rezultând că posesia

sa a fost una publică și cunoscută de către pârâtă, cu

atât mai mult cu cât martorii au declarat că a fost cunoscut ca proprietar

asupra terenului și, că nici o persoană nu a pretins vreun drept

de proprietate asupra acestui teren, situație în care precaritatea a fost intervertită,

fiind îndeplinită astfel condiția posesiei neviciate.

În ceea ce privește

uzucapiunea de 30 de ani se învederează că cel ce o invocă nu este

obligat a produce vreun titlu și nici nu i se poate opune reaua-credință

(art. 1890 C. civ.).

Reclamantul susține

că, instanța de apel, în mod greșit nu a luat în considerare diferența

suprafeței terenului aflat în prezentul litigiu și cel din cadrul hotărârilor

anterioare invocate de instanță ca și putere de lucru judecat, întrucât

cel din prezentul litigiu este de 6.009 mp, iar cel din celalalt dosar este de 5.000

mp, deci, o altă suprafață de teren, cu alte coordonate. Ca atare,

se arată că o altă neconcordanță între terenuri este diferența

numărului poștal, terenul ce face obiectului prezentului dosar este situat

în str. B. nr. 3, iar terenul ce face obiectul celuilalt dosar, poartă ca număr

poștal nr. 130-150, pe aceeași strada B.

Din perspectiva

celor expuse, reclamantul a învederat că în mod greșit instanța de

apel nu a luat în considerare probele administrate în prezentul dosar, invocând

greșit autoritatea de lucru judecat.

Reclamantul a

mai arătat că, instanța de apel a reținut că intimatul

recunoaște că terenul ce face obiectul prezentului litigiu a fost dobândit

de autorii recurentului de la terțe persoane, motiv pentru care susține

că în condițiile în care împreună cu autorii săi a avut o posesie

neviciată de peste 50 ani, sub nume de proprietar, terenul fiind proprietate

privată a statului și, nu proprietate publică, sunt îndeplinite condițiile

uzucapiunii de 30 ani.

Față

de cele expuse, reclamantul a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul menținerii

hotărârii fondului ca fiind legală și temeinică și pe cale

de consecință să se constate dreptul său de proprietate asupra

terenului situat în str. B. nr. 3, sectorul 3 în suprafață de 6009 mp.,

identificat conform raportului de expertiză efectuat de către expert M.,

pe calea uzucapiunii de 30 de ani și asupra construcțiilor identificate

pe acest teren - CI, C2,și C3, identificate prin raportul de expertiză

efectuat de expert N., pe calea accesiunii imobiliare artificiale.

În subsidiar reclamantul

a solicitat casarea hotărârii instanței de apel cu trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Examinând hotărârea

instanței de apel prim prisma motivelor de recurs invocate raportat și

la dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. învederate de reclamant,

opinia separată, reține următoarele considerente:

Deși reclamantul

susține existența unor motive contradictorii în considerentele hotărârii

recurate, invocă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., în loc de pct. 7 al aceluiași text legal.

Pct. 6 al

art. 304 C. proc. civ. reglementează motivul de recurs în ipoteza în care instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, pe când pct. 7 al

aceluiași text legal, reglementează ipoteza în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Cum, reclamantul

a susținut existența unor motive contradictorii în hotărârea instanței

de apel, arătând în ce constau aceste motive, analiza recursului se va face

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și, nu prin prisma

dispozițiilor pct. 6 din art. 304 al același act normativ.

Obiectul acțiunii

înaintate de reclamant la 22 mai 2008, vizează constatarea dreptului său

de proprietate asupra terenului situat în str. B. nr. 3 sector 3 București

în suprafață de 5000 mp dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani (ca efect

al unirii posesiei lui cu cea a antecesorilor săi), iar asupra construcțiilor

(hală) existente să se constate dreptul său de proprietate prin accesiune.

Ulterior, reclamantul

și-a precizat acțiunea în raport de constatările expertizei tehnice

efectuată în cauză, în sensul că terenul asupra căruia solicită

a se constata dreptul de proprietate prin uzucapiune vizează terenul de 6009

mp identificat conform măsurătorilor efectuate de expertul M.

Față

de obiectul dedus judecății, de faptul că a fost invocată uzucapiunea

de 30 de ani ca mod de dobândire a proprietății, analiza raporturilor

juridice dintre părți se impunea a fi făcută prin prisma condițiilor

impuse de art. 1890 C. civ. (de la 1864 incident în cauză).

Astfel, pentru

ca dreptul de proprietate sau alt drept real principal să poată fi dobândit

prin uzucapiunea de 30 de ani, este necesară îndeplinirea a două condiții:

a) posesia să fie utilă, adică propriu-zisă și neviciată

și, b)- posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani indiferent

dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință.

Uzucapiunea fiind

o stare de fapt, îndeplinește o funcție de clarificare a unor situații

juridice, întrucât având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului

unui imobil, transformă o aparență îndelungată, într-un raport

juridic de proprietate cert și indiscutabil.

Reclamantul în

acțiunea introductivă a invocat joncțiunea posesiilor în ceea ce

privește uzucapiunea de 30 de ani, arătând că încă din anul

1950 bunica sa maternă, apoi părinții săi și el au folosit

terenul din litigiu netulburat cu atât mai mult cu cât pe teren au edificat și

construcții.

Joncțiunea

posesiilor înseamnă unirea posesiei uzucapantului, adică a posesorului

actual cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de către autorul

său pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune. Joncțiunea

posesiilor nu este o obligație ci, este o facultate. Art. 1860 C. civ., prevede:

„orice posesor posterior are facultatea spre a putea opune prescripția, să

unească posesia sa cu posesiunea autorului său”. Cu alte cuvinte, posesorul

actual are posibilitatea să aleagă între a invoca sau nu unirea celor

două posesii.

Din perspectiva

celor expuse, în condițiile în care instanța a constatat că reclamantul

a justificat calitatea procesual pasivă a pârâtului chemat în judecată

Municipiul București, atât timp cât nu s-a dovedit că o altă persoană

fizică sau juridică este adevăratul proprietar, iar terenul se află

pe raza Municipiului București, examinarea uzucapiunii de 30 de ani asupra

terenului din litigiu trebuia să se facă prin raportare la acest pârât

și la natura juridică a imobilului, respectiv dacă terenul este proprietate

privată a pârâtului, sau face parte din proprietatea publică.

Or, instanța

de apel în considerentele hotărârii, cu privire la regimul și natura juridică

a terenului din litigiu, reține aspecte contradictorii în condițiile în

care în hotărâre, a reținut că „terenul din litigiu este înscris

în evidențele cadastrale ale orașului București ca proprietate de

stat conform adresei din 5 noiembrie 2014 a P.M.B. Direcția Patrimoniu, (fără

a se arăta dacă face parte din proprietatea privată sau publică),

iar ulterior în decizie, se constată că „terenul ce face obiectul acțiunii

a fost proprietate cooperatistă în concordanță cu prevederile

art. 3 din Statutul Cooperativei agricole de producție (Decretul Consiliului

de stat nr. 346/1977 și nr. 93/1983) conform cărora făceau parte

din proprietatea cooperativei de producție, pământul adus de cooperatori,

animale, de muncă și producție, construcțiile, utilajele precum

și întreaga producție agricolă vegetală și animală,

„fără a se arăta dovezile din care rezultă că terenul ar

fi fost proprietate cooperatistă. Acest, aspect ce ar fi trebuit evidențiat

cu atât mai mult cu cât instanța analizează condițiile uzucapiunii

prin raportare la situația proprietății cooperatiste, deși în

cauză nu au fost administrate probe că terenul ar fi fost adus de cooperatori

(persoane fizice) în proprietatea cooperativei agricole de producție.

Această situație,

precum și aspectele contradictorii reținute de instanța de apel în

ceea ce privește natura și regimul juridic al terenului din litigiu, fac

incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de reclamant

în sensul că greșit s-a reținut incidența autorității

de lucru judecat prin raportare la litigiul anterior soluționat prin decizia

nr. 111 din 16 aprilie 2013 al Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în opinia separată

sunt de reținut următoarele aspecte: Prin decizia civilă nr. 111

din 16 aprilie 2013 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 1687 din 30 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, a fost menținută sentința

civilă nr. 303 din 10 februarie 21012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a fost că respinsă acțiunea reclamantului

A. în contradictoriu cu pârâții G., H., I., K., L. și J., privind constatarea

dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului de 3.700 mp situat în

București str. B. nr. 130-150.

În litigiul anterior

finalizat prin decizia civilă nr. 111 din 16 aprilie 2013, Municipiul București

nu a fost parte, cum de altfel în mod corect a susținut chiar reprezentantul

acestui pârât, în ședința publică din 19 martie 2015.

Instanța

de apel în argumentarea soluției adoptate, a reținut incidența autorității

de lucru judecat în temeiul art. 1201 C. civ. față de faptul că decizia

civilă nr. 111/2013 al Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, „a fost pronunțată

în contradictoriu cu reclamantul din prezentul litigiu”.

Potrivit dispozițiilor

art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată

are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și

este între aceleași părți, făcută de ele și în contra

lor, în aceeași calitate. Față de dispozițiile exprese și

imperative ce reglementează autoritatea de lucru judecat, este de observat

că instanța de apel reține incidența autorității de

lucru judecat fără a analiza îndeplinirea cumulativă a celor trei

condiții părți, obiect și cauză, în raport de litigiul

anterior finalizat prin decizia nr 111/2013, apreciind greșit că este

suficient că această hotărâre s-a pronunțat în contradictoriu

cu reclamantul din prezentul litigiu.

Or, din compararea

celor două cereri în raport de condițiile imperative prevăzute de

art. 1201 C. civ., rezultă fără posibilitate de echivoc că nu

este îndeplinită cerința identității de părți și

de obiect (material), în condițiile în care în care în primul litigiu, Municipiul

București nu a avut calitatea de parte, litigiul dezbătându-se în contradictoriu

doar cu persoane fizice și, viza o altă suprafață de teren de

3700 mp cu alte vecinătăți, (respectiv la Nord - str. B., la Est

- D.F. 503, la Sud – conductă termoficare și la Vest - A1297/5 - fapt

ce rezultă din decizia nr. 111/2013 a Curții de Apel București, s

ecția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie”),

decât suprafața

de 6009 mp din prezentul litigiu, (ce potrivit expertizei efectuate de expert M.

Dosar nr. x/301/2008 al Judecătoriei sector 3 București are următoarele

dimensiuni și vecinătăți: - la Nord - 70,44 m cu str. B., 137,27

mp cu terenul din Tarlaua AA, parcela BB proprietar A., 12 m și 32 m cu terenul

nr. 122-128 de pe str. B. proprietar A.; - la Sud -36,21 m cu Antestația P.

și 214,41 m cu zona de protecție CF; - la EST - 16,68 m cu aleea pietonală

și 25,47 m cu Antestația P. și 9,17 m cu terenul din Tarlaua AA,

parcela BB proprietar A.; la Vest - 23,37 m cu terenul din tarlaua AA parcela BB

proprietar A., 8 m cu terenul cu nr. 122-128 de pe str. B. proprietar A. și

20,93 m cu terenul lui Q.) motiv pentru care opinia separată constată

că în cauză nu este incidentă autoritatea de lucru judecat.

Din perspectiva

celor expuse, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.,

în opinia separată soluția legală vizează admiterea recursului,

casarea hotărârii instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.