ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1687/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 15 aprilie 2008, sub nr. 4639/3010/2008, reclamantul G.N.S. a chemat în judecată pe pârâții M.Z., T.E., V.F., V.G., V.P. și Z.N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că a dobândit prin efectul uzucapiunii de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, str. S.G.A. nr. provizoriu 130 - 150 (fost nr. 3), în suprafață de 3.700 mp și, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe teren. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, încă din anul 1950 bunica sa maternă, N.N., apoi, părinții săi au folosit terenul situat în București, str. S.G.A.

nr. 3, în suprafață de 10.000 mp, mai întâi ca teren agricol apoi ca loc de casă și anexe gospodărești. Inițial, bunica reclamantului a avut în posesie 22.000 mp, teren din care statul a preluat 12.000 mp, fără niciun titlu. Pentru teren exista o chitanță de mână, chitanță pe care reclamantul a depus-o în original la Primăria Sectorului 3 și pe care nu o mai deține. Începând cu anul 1968, terenul a fost folosit de reclamant ca grădină, iar, în 1974, pe el a construit o clădire de zid cu destinație de atelier, apoi, în 1985, a construit încă un atelier din zid, construcții pe care le-a modificat în timp, în prezent fiind folosite cu destinația de producție, în sensul că în această locație se reciclează material plastic și se produce folie și saci.

Din anul 1968 reclamantul a fost înscris ca titular de rol fiscal. Nimeni nu a venit să-i tulbure posesia reclamantului până în anul 2007, când a fost acționat în judecată de pârâți, printr-o acțiune în revendicare, acțiune în cadrul căreia aceștia au arătat că au fost puși în posesie în anul 2002, dar, abia în 2006, când au dorit să-și întabuleze dreptul de proprietate, au constatat că terenul este ocupat de reclamant. Pârâții au titlu de proprietate doar pentru suprafața de 3.700 mp, ce face parte din suprafața totală de 10.000 mp, ocupată de reclamant. Reclamantul a mai arătat că posesia sa a fost utilă timp de 45 de ani, astfel încât poate beneficia de efectele uzucapiunii de lungă durată, Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1847, 1890, 494 C. civ.

și art. 111 C. proc. civ. La data de 20 mai 2008, pârâții M.Z., T.E., V.F., V.G., V.P. și Z.N. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția de netimbrare și excepția inadmis abilității acțiunii, iar, pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin Încheierea de la 24 iunie 2008, instanța a calificat apărările pârâților în susținerea excepției inadmisibilității ca fiind apărări ce privesc fondul cauzei. Prin Sentința civilă nr. 14058 din 10 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 4639/301/2008 de judecătoria Sectorului 3 București, a fost admisă excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 3 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Astfel, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 18 ianuarie 2010, sub nr. 1554/3/2010. La 27 octombrie 2011 a fost depusă la dosar cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților de către Comisia locală Sector 3 pentru aplicarea legii fondului funciar, prin care s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivare, intervenienta a arătat că prin titlul de proprietate nr. 100281 din 20 decembrie 2002 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor București a fost reconstituit dreptul de proprietate al pârâților M.Z., T.E., V.F., V.G., V.P. și Z.N. pentru o suprafață de 4,88 ha, din care și suprafața de 3,700 mp, teren situat în București, str. G.A.

nr. 130 - 150, sector 3, zona cadastrală 284, parcela A1297/6. Anterior reconstituirii dreptului de proprietate al pârâților, terenul figura ca teren agricol aflat în proprietatea statului și în folosința C.A.P. Dudești, nefiind deținut nici în fapt și nici în drept de reclamant. La termenul din 28 octombrie 2011, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâților formulată de către Comisia locală Sector 3 pentru aplicarea legii fondului funciar. Ulterior, pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității lor procesuale pasive.

Prin Sentința civilă nr. 303 din 10 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și lipsei calității procesuale pasive a pârâților, ca neîntemeiate; a dispus ca, cheltuielile procesuale avansate de stat, în cuantum de 7.200 RON, reprezentând suma pentru care reclamantul a beneficiat de reducerea taxei de timbru, să rămână în sarcina acestuia; a respins cererea pârâților privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, tribunalul a reținut că, în acțiunile având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin uzucapiune, are calitate procesuală activă posesorul imobilului, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are adevăratul proprietar al imobilului.

În speță, reclamantul G.N.S. are calitatea de posesor al terenului situat în București, str. G.A. nr. 130 - 150 (fost nr. 3), sector 3, astfel cum a rezultat din declarația martorului audiat la propunerea acestuia, coroborată cu raportul de expertiză topo efectuat în cauză și cu înscrisurile depuse la dosar (Sentința civilă nr. 615F/26 martie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă). Pe de altă parte, pârâții sunt proprietarii terenului cu privire la care reclamantul invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, potrivit titlului de proprietate nr. 1000281 din 10 decembrie 2002 emis de Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a municipiului București.

Având calitate procesuală pe capătul de cerere privind uzucapiunea, reclamantul, persoana care a edificat construcțiile de pe teren și le stăpânește în fapt și pârâții, persoanele care sunt proprietarii terenului pe care au fost realizate construcțiile, au, potrivit art. 488 și art. 492 C. civ., calitate procesuală activă, respectiv pasivă și pe capătul de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune imobiliară artificială.

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, reținând ca terenul stăpânit de reclamant, conform înscrisurilor de la dosar, respectiv a adresei nr. 6826/XILC din 27 martie 1997 emisă de Consiliul General al municipiului București - Direcția Generală de Urbanism și Amenajare Teritoriului și a adresei depuse de Comisia locală Sector 3 pentru aplicarea legii fondului funciar, a figurat ca teren aflat în proprietatea statului și în folosința C.A.P. Dudești. Terenurile aflate în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție făceau obiectul dreptului de proprietate cooperatistă, care nu reprezenta decât o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituției României din perioada regimului comunist (Constituția R.S.R.

din 1965), era un drept imprescriptibil atât extinctiv, cât și achizitiv. Cu alte cuvinte, o persoană fizică nu putea invoca, anterior anului 1989, dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun aflat în patrimoniul C.A.P-ului. Preluarea terenului de către cooperativa agricolă de producție a întrerupt cursul prescripției achizitive, întrucât, prin cooperativizare, imobilul a fost scos din circuitul civil, fiind trecut în proprietatea statului comunist. Prin urmare, în perioada 1960 - 1990 a operat întreruperea termenului de prescripție achizitivă, iar, din anul 1990 și până în prezent nu s-a împlinit termenul de 30 de ani cerut de lege pentru uzucapiunea de lungă durată. Referitor la constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară asupra construcției, în raport de dispozițiile art 482 și art. 92 C. civ.

și de faptul că dreptul de proprietate cu privire la teren nu aparține reclamantului, cât timp construcția urmează soarta terenului, tribunalul a respins ca neîntemeiat și acest capăt de cerere. În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a respins cererea pârâților privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceștia nu au depus documente justificative. Conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de stat, în cuantum de 7.200 RON, reprezentând suma pentru care reclamantul a beneficiat de reducerea taxei judiciare de timbru, rămân în sarcina acestuia. Împotriva Sentinței civile nr. 303 din 10 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a declarat apel reclamantul G.N.S., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii introductive așa cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă nr. 111A din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantului G.N.S. și a fost obligat apelantul la 1.200 RON cheltuieli de judecată către intimați. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit expertizei efectuate la fond, terenul aflat în posesia reclamantului include și suprafața de 3.784 mp (suprafața reală) retrocedată pârâților în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate prezentat de aceștia. Deși adresa poștală a celor doua imobile asupra cărora ambele părți în litigiu invocă un drept de proprietate nu este aceeași, pentru reclamant fiind vorba de imobilul din București, str. S.G.A.

f.n., sector 3, iar pentru pârâți de imobilul din București, str. S.G.A. nr. 130 - 150, sector 3, concluziile expertizei tehnice sunt extrem de clare, astfel că este lipsit de relevanță orice argument ce privește lipsa de identitate a imobilelor. Detenția reclamantului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietății asupra imobilului ce face obiectul folosinței. Cel ce exercită o posesie precară nu poate dobândi proprietatea, prin uzucapiune, asupra imobilului ce face obiectul folosinței. În speță, terenurile aflate în patrimoniile fostelor cooperative agricole de producție erau proprietate de stat, putând fi folosite doar cu acordul cooperativei.

Or, în măsura în care reclamantul susține că, încă din anul 1950, bunica sa maternă, N.N., apoi, părinții săi, au folosit terenul situat în București, str. S.G.A. nr. 3, în suprafață de 10.000 mp, mai întâi ca teren agricol, apoi ca loc de casă și anexe gospodărești, redobândirea acestuia se putea face în condițiile legilor speciale, inclusiv Legea nr. 18/1991. Conform mențiunilor făcute de Direcția de impozite și taxe locale sector 3 București, începând cu anul 1985 de reclamantul G.N.S. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcție și teren în folosință, în suprafață totală de 10.000 mp, așadar nu ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, ceea ce infirmă susținerile reclamantului.

Împrejurarea că, pe terenul aflat în folosință, reclamantul ar fi ridicat o construcție din zid, în suprafață de 3.000 mp și a solicitat eliberarea unei autorizații de construire nu justifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea unei posesii utile. Acesta are la dispoziție alte mijloace procedurale pentru recuperarea valorii construcțiilor realizate, iar nu prezenta acțiune privind dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară. Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii are în vedere o altă situație juridică, cea a terenurilor ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, care și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, și, pentru care posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 C. civ., cât și de dispozițiile art. 1858 C. civ.

referitoare la prezumția de neintervenire de titlu. De altfel, soluția pronunțată în recursul în interesul legii este în deplină concordanță și cu dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, prin care s-a stabilit că terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobândite să fie trecute în proprietate» celor ce le aveau în folosință. Deși reclamantul a contestat valabilitatea titlului de proprietate întocmit pe numele pârâților, în instanță, nu a obținut desființarea acestuia, așa încât nu pot fi înlăturate concluziile anterioare, în sensul că terenul în litigiu făcea parte din patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție, fiind proprietate cooperatistă, o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituției României din 1965, era un drept imprescriptibil atât extinctiv, cât și achizitiv.

Împotriva Deciziei nr. 111A din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel. București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în termen legal, a declarat recurs reclamantul G.N.S., criticând-o ca fiind lipsită de temei legal. În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul arată ca instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1853 vechiul C. civ. Se consideră că nu s-a tăcut dovada că ar fi posedat pentru altul, iar la dosar nu există niciun titlu care să justifice precaritatea posesiei. Adresa emisă de Direcția Taxe și Impozite Locale Sector 3 dovedește faptul că reclamantul s-a comportat ca proprietar cu acel teren, pentru că proprietarul plătește impozit pe teren și nu chiriașul.

De asemenea, faptul că reclamantul a edificat o construcție pe terenul dedus judecății dovedește că acesta s-a comportat ca proprietar și nu ca detentor. De esența detenției precare este atitudinea pe care detentorul o are față de titularul dreptului prin recunoașterea acestuia. Detenția este caracterizată ca o situație de fapt ce își are izvorul într-un titlu juridic valabil, pe când posesia este o stare de fapt independentă de existența unui titlu. Reclamantul a făcut dovada că a posedat fără a exista vreun titlu în baza căruia sa posede. Mai mult, detenția precară nu se prezumă, ea trebuie dovedită cu titlul care stă la baza acesteia.

Procesul-verbal de înștiințare de plată emis de Direcția Taxe și Impozite Locale Sector 3 în data de 05 martie 2007 din care rezultă că reclamatul este plătitor de impozit pentru construcții și teren încă din 1967, că în anul 1985 a fost amendat pentru o construcție din zid edificată pe terenul dedus judecății și că impunerea pentru construcția de 3.000 mp a fost făcută în baza procesului-verbal din 06 octombrie 1985 dovedesc cu prisosință că posesia reclamantului nu a fost o detenție precară. Se mai susține că un detentor precar nu ar fi formulat niciodată notificare prin care să solicite să i se recunoască dreptul său de proprietate în baza Legii nr. 10/2001. Cererea dovedește atitudinea psihologică, respectiv exercitarea stăpânirii terenului ca un proprietar.

Se mai arată că terenurile aflate în patrimoniile fostelor cooperative agricole de producție nu erau proprietatea statului comunist, ele nu au fost naționalizate, ci erau proprietatea membrilor cooperatori și se supuneau normelor de drept comun, nefiind scoase din circuitului civile, în acest sens, stau și dispozițiile art. 1, art. 6 și art. 7 din Decretul nr. 96 din 23 martie 1986. Totodată, terenurile fostelor IAS-uri erau proprietate de stat. Dacă Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 au restrâns dreptul de a se înstrăina terenurile aflate în circuitul civil și cura terenurile fostelor C.A.P-uri erau în circuitul civil, înseamnă că Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este aplicabilă și prezentei spețe, așa încât nu poate fi vorba de o întrerupere a prescripției achizitive.

Dacă terenul dedus judecății i-ar fi fost atribuit în "folosință pe durata existenței construcțiilor" reclamantul ar fi beneficiat de dispozițiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 republicată, pentru că fostele C.A.P.-uri aveau evidența terenurilor atribuite în folosință, cum însă reclamantului nu i-a fost atribuit terenul, de nimeni, niciodată, în folosința, nu ar fi putut beneficia de aceste prevederi. Reclamantul a posedat terenul pentru că îl avea de la autorii săi, În atare împrejurări, față de aceste argumente, se solicită a se constata că prescripția nu a fost întreruptă în perioada 1960 - 1990 și că terenul dedus judecății poate fi uzucapat.

Se învederează că martorii intimaților-pârâți au făcut vorbire despre terenurile din zonă, în general, despre cum s-a pus în aplicare Legea nr. 18/1991, dar nu au cunoscut în mod expres situația terenului ce face obiectul cererii reclamantului, așa încât depozițiile lor nu constituie un argument în dovedirea vicierii posesiei exercitate de reclamant. Intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că dezvoltarea criticilor din recurs nu permit încadrarea în prevederile art. 304 C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de judecată din 16 mai 2014, excepția nulității recursului a fost reținută spre soluționare odată cu fondul cauzei.

Analizând cu prioritate excepția invocata prin întâmpinare, Înalta Curte constată că această excepție nu este întemeiată, deoarece, din cele menționate în cererea de recurs de către recurent, este posibilă încadrarea criticilor în cazul prevăzute de art. 304 pct 9 C. proc. civ. Astfel, prin motivele de recurs, s-a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 1853 C. civ. referitoare ia precaritatea posesiei, criticile dezvoltate privind inexistența detenției precare și exercitarea unei posesii utile din partea reclamantului asupra imobilului din litigiu, motivare ce poate fi interpretată ca o critică adusă deciziei atacate referitoare la încălcarea acestei dispoziții legale invocate. În această împrejurare, astfel cum dispune art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., neindicarea vreunui motiv dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului, câtă vreme este posibilă cercetarea unora dintre critici în contextul art. 304 C. proc. civ. Drept urmare, excepția nulității va fi respinsă. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, recurentul-reclamant G.N.S. invocă eronata interpretare a dispozițiilor art. 1853 C. civ. referitoare ia precaritatea posesiei, relevând, în ceea ce privește posesia asupra terenului în litigiu, îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 1846 și art. 1847 C. civ.

Se mai invocă de către recurentul-reclamant aspecte legate de înlăturarea declarațiilor martorilor audiați, ceea ce ar fi determinat, în opinia. sa, o greșita interpretare a dispozițiilor legale în ceea ce privește soluția instanței asupra prescripției achizitive. Recursul întemeiat de recurentul-reclamant pe greșita interpretare a dispozițiilor art. 1853 C. civ. nu poate fi primit, instanța de apel procedând la o justa aplicare și interpretare a dispozițiilor legale suscitate. Potrivit art. 1837 C. civ., prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea, iar conform art. 1846 C. civ. orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii. Aceste dispoziții legale se coroborează și cu art. 1847 C. civ., conform căruia, ca să se poate prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Art. 1853 alin. (1) C. civ. arată că actele pe care le exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., nu constituie o posesie sub nume de proprietar, iar alin. (2) prevede că posesiunea exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului, este tot o posesie viciată, nefiind exercitată pentru sine, ci pentru altul. Dispoziția legal citată mai sus este pe deplin aplicabilă în speța de față. Deși recurentul susține că terenul arabil de 3.700 mp nu a fost în patrimoniul CAP-ului Dudești, din adresa emisă de Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 3 București, la care se face referire în motivele de recurs, rezultă că, începând cu anul 1985 reclamantul G.N.S.

a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcție și teren în folosință, în suprafață totală de 10.000 mp, așadar nu ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, iar, potrivit adresei nr. 6826/XII.C din 27 martie 1997 întocmită de Consiliul General al Municipiului București - Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, la acel moment, imobilul din litigiu figura ca teren agricol aflat în proprietatea statului și folosința fostului CAP Dudești, ceea ce infirmă susținerile reclamantului.

Conform art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producție (atât în forma prevăzută de dispozițiile Decretul Consiliului de Stat nr. 346 din 28 septembrie 1977 privind aprobarea statutelor organizațiilor cooperatiste din agricultură, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 105 din 4 octombrie 1977, cât și în forma edictată de prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 93/1983 privind aprobarea statutelor organizațiilor socialiste din agricultură, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 13 din 28 martie 1983), făceau parte din proprietatea cooperativei agricole pământul adus de cooperatori, animale de muncă și de producție, construcțiile, utilajele precum și întreaga producție agricolă vegetală și animală și orice produse obținute din activitatea cooperativei agricole.

Ca atare, susținerile recurentului-reclamant, în sensul că terenurile aflate în patrimoniile fostelor cooperative agricole de producție nu erau proprietatea statului comunist, ci erau proprietatea membrilor cooperatori, nu sunt fondate, și, având în vedere și art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producție, instanța de apel a apreciat, în mod legal, că recurentul nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar, în raport de împrejurarea ca terenul s-a aflat în patrimoniul fostului CAP. Mai mult decât atât, potrivit art. 1844 C. civ "nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci scoase afară din comerț". Terenurile aflate în patrimoniul fostelor CAP-uri făceau obiectul dreptului de proprietate cooperatistă, la care chiar recurentul face referire, care nu reprezenta decât o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituției României (Constituția RSR din 1965) din perioada regimului comunist, era un drept imprescriptibil atât extinctiv cât și achizitiv.

Cu alte cuvinte, o persoană fizică nu putea invoca dobândirea unui drept de proprietate prin uzucapiune asupra unui bun (în cauză asupra unui teren) aflat în patrimoniul CAP-ului, anterior anului 1989. În acest sens, cât timp aceste terenuri nu puteau forma obiectul dreptului de proprietate privată anterior anului 1989, sunt nefondate susținerile recurentului, în sensul că Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este aplicabilă și prezentei spețe, deoarece terenurile C.A.P.-urilor ar fi fost în circuitul civil. Fiind vorba de un teren din patrimoniul CAP-ului singura modalitate pentru a se dobândi dreptul de proprietate era urmare a procedurii administrative prevăzute de legea specială, respectiv de Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar.

Potrivit art. 8 din această lege, stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile prezentei legi, respectiv prin formularea unei cereri de către membrii cooperatori care au adus pământul în CAP sau moștenitorii acestora, aceste două categorii de persoane fiind beneficiare ale prevederilor legii. Criticile din recurs în legătură cu plata taxelor și impozitelor pentru suprafața de teren de 3.700 mp nu pot fi reținute, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, potrivit adresei emisă de Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 3 București, reclamantul G.N.S. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcție și teren în folosință, așadar nu a fost înscris ca proprietar al terenului, ci ca simplu detentor al terenului, fiind incidente astfel prevederile art. 1853 alin. (2) C. civ.

care prevăd că simpla îngăduință a proprietarului, este tot o posesie viciată, nefiind exercitată pentru sine, ci pentru altul. Ca atare, în mod legal, instanța de apel a reținut că ridicarea unei construcții pe terenul a cărei uzucapare se solicită ar conduce la dovedirea elementului psihologic, intențional al unei posesii utile, nu justifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea unei posesii utile, întrucât edificarea unei construcții pe terenul deținut de către constructor pentru altul nu intervertește precaritatea în posesie. Aceeași motivare va înlătura, ca nefondată, și susținerea recurentului potrivit căreia, prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, ar fi dovedit existența unei posesii utile.

Se observă totodată că această ultimă apărare este nu doar nefondată, ci și invocată omisso medio, nefiind adusă ca și critică în apel, deși recurentul a fost titular al acestei căi de atac. În ce privește criticile relative la declarațiile martorilor audiați în cauza, acestea nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, chestiunile de interpretare a probelor administrate în cauză neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Față de toate considerentele reținute, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 12.350 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimații-pârâți, reprezentând onorariu avocat, conform chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, ca nefondată. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.N.S. împotriva Deciziei nr. 111A din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul-reclamant la 12.350 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimații-pârâți M.Z., T.E., V.F., V.G., Z.N. și V.P. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publica astăzi, 30 mai 2014. Procesat de GGC - AM