ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1687/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1687/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 15 aprilie 2008, sub nr.

4639/3010/2008, reclamantul G.N.S. a chemat în judecată pe pârâții M.Z., T.E.,

V.F., V.G., V.P. și Z.N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate că a dobândit prin efectul uzucapiunii de 30 de ani

dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, str. S.G.A. nr.

provizoriu 130 - 150 (fost nr. 3), în suprafață de 3.700 mp și, prin efectul

accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcțiilor

edificate pe teren.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, încă din anul 1950 bunica sa maternă, N.N., apoi,

părinții săi au folosit terenul situat în București, str. S.G.A. nr. 3, în

suprafață de 10.000 mp, mai întâi ca teren agricol apoi ca loc de casă și anexe

gospodărești.

Inițial, bunica

reclamantului a avut în posesie 22.000 mp, teren din care statul a preluat

12.000 mp, fără niciun titlu. Pentru teren exista o chitanță de mână, chitanță

pe care reclamantul a depus-o în original la Primăria Sectorului 3 și pe care

nu o mai deține.

Începând cu anul

1968, terenul a fost folosit de reclamant ca grădină, iar, în 1974, pe el a

construit o clădire de zid cu destinație de atelier, apoi, în 1985, a construit

încă un atelier din zid, construcții pe care le-a modificat în timp, în prezent

fiind folosite cu destinația de producție, în sensul că în această locație se

reciclează material plastic și se produce folie și saci. Din anul 1968

reclamantul a fost înscris ca titular de rol fiscal.

Nimeni nu a venit

să-i tulbure posesia reclamantului până în anul 2007, când a fost acționat în

judecată de pârâți, printr-o acțiune în revendicare, acțiune în cadrul căreia

aceștia au arătat că au fost puși în posesie în anul 2002, dar, abia în 2006,

când au dorit să-și întabuleze dreptul de proprietate, au constatat că terenul

este ocupat de reclamant. Pârâții au titlu de proprietate doar pentru suprafața

de 3.700 mp, ce face parte din suprafața totală de 10.000 mp, ocupată de

reclamant.

Reclamantul a mai

arătat că posesia sa a fost utilă timp de 45 de ani, astfel încât poate

beneficia de efectele uzucapiunii de lungă durată,

Cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 1847, 1890, 494 C. civ. și art. 111 C. proc.

civ.

La data de 20 mai

2008, pârâții M.Z., T.E., V.F., V.G., V.P. și Z.N. au formulat întâmpinare,

prin care au invocat excepția de netimbrare și excepția inadmis abilității

acțiunii, iar, pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

Prin Încheierea de la

24 iunie 2008, instanța a calificat apărările pârâților în susținerea excepției

inadmisibilității ca fiind apărări ce privesc fondul cauzei.

Prin Sentința civilă

nr. 14058 din 10 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 4639/301/2008 de

judecătoria Sectorului 3 București, a fost admisă excepția de necompetență

materială a Judecătoriei Sectorului 3 București și a fost declinată competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Astfel, cererea a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data

de 18 ianuarie 2010, sub nr. 1554/3/2010.

La 27 octombrie 2011

a fost depusă la dosar cerere de intervenție accesorie în interesul pârâților

de către Comisia locală Sector 3 pentru aplicarea legii fondului funciar, prin

care s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare,

intervenienta a arătat că prin titlul de proprietate nr. 100281 din 20

decembrie 2002 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor București a fost reconstituit dreptul de

proprietate al pârâților M.Z., T.E., V.F., V.G., V.P. și Z.N. pentru o

suprafață de 4,88 ha, din care și suprafața de 3,700 mp, teren situat în

București, str. G.A. nr. 130 - 150, sector 3, zona cadastrală 284, parcela

A1297/6.

Anterior reconstituirii

dreptului de proprietate al pârâților, terenul figura ca teren agricol aflat în

proprietatea statului și în folosința C.A.P. Dudești, nefiind deținut nici în

fapt și nici în drept de reclamant.

La termenul din 28

octombrie 2011, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție

accesorie în interesul pârâților formulată de către Comisia locală Sector 3

pentru aplicarea legii fondului funciar.

Ulterior, pârâții au

invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția

lipsei calității lor procesuale pasive.

Prin Sentința civilă

nr. 303 din 10 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului și lipsei

calității procesuale pasive a pârâților, ca neîntemeiate; a dispus ca,

cheltuielile procesuale avansate de stat, în cuantum de 7.200 RON, reprezentând

suma pentru care reclamantul a beneficiat de reducerea taxei de timbru, să

rămână în sarcina acestuia; a respins cererea pârâților privind obligarea

reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților, tribunalul a reținut că, în acțiunile

având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui

imobil prin uzucapiune, are calitate procesuală activă posesorul imobilului, în

timp ce calitatea procesuală pasivă o are adevăratul proprietar al imobilului.

În speță, reclamantul

G.N.S. are calitatea de posesor al terenului situat în București, str. G.A. nr.

130 - 150 (fost nr. 3), sector 3, astfel cum a rezultat din declarația

martorului audiat la propunerea acestuia, coroborată cu raportul de expertiză

topo efectuat în cauză și cu înscrisurile depuse la dosar (Sentința civilă nr.

615F/26 martie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă).

Pe de altă parte,

pârâții sunt proprietarii terenului cu privire la care reclamantul invocă

dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, potrivit titlului de

proprietate nr. 1000281 din 10 decembrie 2002 emis de Comisia pentru stabilirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor a municipiului București.

Având calitate

procesuală pe capătul de cerere privind uzucapiunea, reclamantul, persoana care

a edificat construcțiile de pe teren și le stăpânește în fapt și pârâții,

persoanele care sunt proprietarii terenului pe care au fost realizate

construcțiile, au, potrivit art. 488 și art. 492 C. civ., calitate procesuală

activă, respectiv pasivă și pe capătul de cerere având ca obiect constatarea

dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune

imobiliară artificială.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile cerute de

lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, reținând ca

terenul stăpânit de reclamant, conform înscrisurilor de la dosar, respectiv a

adresei nr. 6826/XILC din 27 martie 1997 emisă de Consiliul General al

municipiului București - Direcția Generală de Urbanism și Amenajare

Teritoriului și a adresei depuse de Comisia locală Sector 3 pentru aplicarea

legii fondului funciar, a figurat ca teren aflat în proprietatea statului și în

folosința C.A.P. Dudești.

Terenurile aflate în

patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție făceau obiectul

dreptului de proprietate cooperatistă, care nu reprezenta decât o formă a

dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituției României

din perioada regimului comunist (Constituția R.S.R. din 1965), era un drept

imprescriptibil atât extinctiv, cât și achizitiv. Cu alte cuvinte, o persoană

fizică nu putea invoca, anterior anului 1989, dobândirea dreptului de

proprietate asupra unui bun aflat în patrimoniul C.A.P-ului.

Preluarea terenului

de către cooperativa agricolă de producție a întrerupt cursul prescripției

achizitive, întrucât, prin cooperativizare, imobilul a fost scos din circuitul

civil, fiind trecut în proprietatea statului comunist.

Prin urmare, în

perioada 1960 - 1990 a operat întreruperea termenului de prescripție

achizitivă, iar, din anul 1990 și până în prezent nu s-a împlinit termenul de

30 de ani cerut de lege pentru uzucapiunea de lungă durată.

Referitor la

constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară asupra

construcției, în raport de dispozițiile art 482 și art. 92 C. civ. și de faptul

că dreptul de proprietate cu privire la teren nu aparține reclamantului, cât

timp construcția urmează soarta terenului, tribunalul a respins ca neîntemeiat

și acest capăt de cerere.

În baza art. 274 C.

proc. civ., tribunalul a respins cererea pârâților privind obligarea

reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceștia nu

au depus documente justificative.

Conform art. 19 alin.

(1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de stat, în

cuantum de 7.200 RON, reprezentând suma pentru care reclamantul a beneficiat de

reducerea taxei judiciare de timbru, rămân în sarcina acestuia.

Împotriva Sentinței

civile nr. 303 din 10 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, a declarat apel reclamantul G.N.S., solicitând schimbarea în tot a

hotărârii apelate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii introductive

așa cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă

nr. 111A din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul

reclamantului G.N.S. și a fost obligat apelantul la 1.200 RON cheltuieli de

judecată către intimați.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit expertizei

efectuate la fond, terenul aflat în posesia reclamantului include și suprafața

de 3.784 mp (suprafața reală) retrocedată pârâților în baza Legii nr. 18/1991,

conform titlului de proprietate prezentat de aceștia.

Deși adresa poștală a

celor doua imobile asupra cărora ambele părți în litigiu invocă un drept de

proprietate nu este aceeași, pentru reclamant fiind vorba de imobilul din

București, str. S.G.A. f.n., sector 3, iar pentru pârâți de imobilul din

București, str. S.G.A. nr. 130 - 150, sector 3, concluziile expertizei tehnice

sunt extrem de clare, astfel că este lipsit de relevanță orice argument ce

privește lipsa de identitate a imobilelor.

Detenția

reclamantului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune,

la dobândirea proprietății asupra imobilului ce face obiectul folosinței. Cel

ce exercită o posesie precară nu poate dobândi proprietatea, prin uzucapiune,

asupra imobilului ce face obiectul folosinței.

În speță, terenurile

aflate în patrimoniile fostelor cooperative agricole de producție erau

proprietate de stat, putând fi folosite doar cu acordul cooperativei.

Or, în măsura în care

reclamantul susține că, încă din anul 1950, bunica sa maternă, N.N., apoi,

părinții săi, au folosit terenul situat în București, str. S.G.A. nr. 3, în

suprafață de 10.000 mp, mai întâi ca teren agricol, apoi ca loc de casă și

anexe gospodărești, redobândirea acestuia se putea face în condițiile legilor

speciale, inclusiv Legea nr. 18/1991.

Conform mențiunilor

făcute de Direcția de impozite și taxe locale sector 3 București, începând cu

anul 1985 de reclamantul G.N.S. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru

construcție și teren în folosință, în suprafață totală de 10.000 mp, așadar nu

ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, ceea ce infirmă

susținerile reclamantului.

Împrejurarea că, pe

terenul aflat în folosință, reclamantul ar fi ridicat o construcție din zid, în

suprafață de 3.000 mp și a solicitat eliberarea unei autorizații de construire

nu justifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea unei posesii utile.

Acesta are la dispoziție alte mijloace procedurale pentru recuperarea valorii

construcțiilor realizate, iar nu prezenta acțiune privind dobândirea dreptului

de proprietate prin accesiune imobiliară.

Decizia nr. IV/2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii

are în vedere o altă situație juridică, cea a terenurilor ce au făcut obiectul

reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, care și-au

păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, și, pentru

care posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută

de art. 1854 C. civ., cât și de dispozițiile art. 1858 C. civ. referitoare la

prezumția de neintervenire de titlu. De altfel, soluția pronunțată în recursul

în interesul legii este în deplină concordanță și cu dispozițiile art. 36 alin.

(3) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, prin care s-a

stabilit că terenurile atribuite în folosință pe durata existenței

construcțiilor dobândite să fie trecute în proprietate» celor ce le aveau în

folosință.

Deși reclamantul a

contestat valabilitatea titlului de proprietate întocmit pe numele pârâților,

în instanță, nu a obținut desființarea acestuia, așa încât nu pot fi înlăturate

concluziile anterioare, în sensul că terenul în litigiu făcea parte din

patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție, fiind proprietate

cooperatistă, o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept care,

potrivit Constituției României din 1965, era un drept imprescriptibil atât

extinctiv, cât și achizitiv.

Împotriva Deciziei

nr. 111A din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel. București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, în termen legal, a declarat recurs

reclamantul G.N.S., criticând-o ca fiind lipsită de temei legal.

În dezvoltarea

motivelor de recurs reclamantul arată ca instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile art. 1853 vechiul C. civ.

Se consideră că nu

s-a tăcut dovada că ar fi posedat pentru altul, iar la dosar nu există niciun

titlu care să justifice precaritatea posesiei.

Adresa emisă de

Direcția Taxe și Impozite Locale Sector 3 dovedește faptul că reclamantul s-a

comportat ca proprietar cu acel teren, pentru că proprietarul plătește impozit

pe teren și nu chiriașul.

De asemenea, faptul

că reclamantul a edificat o construcție pe terenul dedus judecății dovedește că

acesta s-a comportat ca proprietar și nu ca detentor. De esența detenției precare

este atitudinea pe care detentorul o are față de titularul dreptului prin

recunoașterea acestuia.

Detenția este

caracterizată ca o situație de fapt ce își are izvorul într-un titlu juridic

valabil, pe când posesia este o stare de fapt independentă de existența unui

titlu.

Reclamantul a făcut

dovada că a posedat fără a exista vreun titlu în baza căruia sa posede. Mai

mult, detenția precară nu se prezumă, ea trebuie dovedită cu titlul care stă la

baza acesteia.

Procesul-verbal de

înștiințare de plată emis de Direcția Taxe și Impozite Locale Sector 3 în data

de 05 martie 2007 din care rezultă că reclamatul este plătitor de impozit

pentru construcții și teren încă din 1967, că în anul 1985 a fost amendat

pentru o construcție din zid edificată pe terenul dedus judecății și că

impunerea pentru construcția de 3.000 mp a fost făcută în baza

procesului-verbal din 06 octombrie 1985 dovedesc cu prisosință că posesia

reclamantului nu a fost o detenție precară.

Se mai susține că un

detentor precar nu ar fi formulat niciodată notificare prin care să solicite să

i se recunoască dreptul său de proprietate în baza Legii nr. 10/2001. Cererea

dovedește atitudinea psihologică, respectiv exercitarea stăpânirii terenului ca

un proprietar.

Se mai arată că

terenurile aflate în patrimoniile fostelor cooperative agricole de producție nu

erau proprietatea statului comunist, ele nu au fost naționalizate, ci erau

proprietatea membrilor cooperatori și se supuneau normelor de drept comun,

nefiind scoase din circuitului civile, în acest sens, stau și dispozițiile art.

1, art. 6 și art. 7 din Decretul nr. 96 din 23 martie 1986.

Totodată, terenurile

fostelor IAS-uri erau proprietate de stat. Dacă Legile nr. 58/1974 și nr.

59/1974 au restrâns dreptul de a se înstrăina terenurile aflate în circuitul

civil și cura terenurile fostelor C.A.P-uri erau în circuitul civil, înseamnă

că Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este aplicabilă

și prezentei spețe, așa încât nu poate fi vorba de o întrerupere a prescripției

achizitive.

Dacă terenul dedus

judecății i-ar fi fost atribuit în "folosință pe durata existenței

construcțiilor" reclamantul ar fi beneficiat de dispozițiile art. 36 alin.

3 din Legea nr. 18/1991 republicată, pentru că fostele C.A.P.-uri aveau

evidența terenurilor atribuite în folosință, cum însă reclamantului nu i-a fost

atribuit terenul, de nimeni, niciodată, în folosința, nu ar fi putut beneficia

de aceste prevederi. Reclamantul a posedat terenul pentru că îl avea de la

autorii săi,

În atare împrejurări,

față de aceste argumente, se solicită a se constata că prescripția nu a fost

întreruptă în perioada 1960 - 1990 și că terenul dedus judecății poate fi

uzucapat.

Se învederează că

martorii intimaților-pârâți au făcut vorbire despre terenurile din zonă, în

general, despre cum s-a pus în aplicare Legea nr. 18/1991, dar nu au cunoscut

în mod expres situația terenului ce face obiectul cererii reclamantului, așa

încât depozițiile lor nu constituie un argument în dovedirea vicierii posesiei

exercitate de reclamant.

Intimații-pârâți au

depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, motivat

de faptul că dezvoltarea criticilor din recurs nu permit încadrarea în

prevederile art. 304 C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea

recursului, ca nefondat.

La termenul de

judecată din 16 mai 2014, excepția nulității recursului a fost reținută spre

soluționare odată cu fondul cauzei.

Analizând cu

prioritate excepția invocata prin întâmpinare, Înalta Curte constată că această

excepție nu este întemeiată, deoarece, din cele menționate în cererea de recurs

de către recurent, este posibilă încadrarea criticilor în cazul prevăzute de

art. 304 pct 9 C. proc. civ.

Astfel, prin motivele

de recurs, s-a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 1853 C. civ. referitoare

ia precaritatea posesiei, criticile dezvoltate privind inexistența detenției

precare și exercitarea unei posesii utile din partea reclamantului asupra

imobilului din litigiu, motivare ce poate fi interpretată ca o critică adusă

deciziei atacate referitoare la încălcarea acestei dispoziții legale invocate.

În această

împrejurare, astfel cum dispune art. 306 alin. (3) C. proc. civ., neindicarea

vreunui motiv dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu conduce la

nulitatea recursului, câtă vreme este posibilă cercetarea unora dintre critici

în contextul art. 304 C. proc. civ.

Drept urmare,

excepția nulității va fi respinsă.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Pentru a fi incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată

să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită

de temei legal.

În cauză,

recurentul-reclamant G.N.S. invocă eronata interpretare a dispozițiilor art.

1853 C. civ. referitoare ia precaritatea posesiei, relevând, în ceea ce

privește posesia asupra terenului în litigiu, îndeplinirea condițiilor

reglementate de art. 1846 și art. 1847 C. civ.

Se mai invocă de

către recurentul-reclamant aspecte legate de înlăturarea declarațiilor

martorilor audiați, ceea ce ar fi determinat, în opinia. sa, o greșita

interpretare a dispozițiilor legale în ceea ce privește soluția instanței

asupra prescripției achizitive.

Recursul întemeiat de

recurentul-reclamant pe greșita interpretare a dispozițiilor art. 1853 C. civ.

nu poate fi primit, instanța de apel procedând la o justa aplicare și

interpretare a dispozițiilor legale suscitate.

Potrivit art. 1837 C.

civ., prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea, iar conform art.

1846 C. civ. orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii.

Aceste dispoziții

legale se coroborează și cu art. 1847 C. civ., conform căruia, ca să se poate

prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și

sub nume de proprietar.

Art. 1853 alin. (1)

C. civ. arată că actele pe care le exercităm asupra unui lucru al altuia, sub

nume precar, în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., nu

constituie o posesie sub nume de proprietar, iar alin. (2) prevede că

posesiunea exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a

proprietarului, este tot o posesie viciată, nefiind exercitată pentru sine, ci

pentru altul.

Dispoziția legal

citată mai sus este pe deplin aplicabilă în speța de față.

Deși recurentul

susține că terenul arabil de 3.700 mp nu a fost în patrimoniul CAP-ului

Dudești, din adresa emisă de Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 3

București, la care se face referire în motivele de recurs, rezultă că, începând

cu anul 1985 reclamantul G.N.S. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru

construcție și teren în folosință, în suprafață totală de 10.000 mp, așadar nu

ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, iar, potrivit adresei

nr. 6826/XII.C din 27 martie 1997 întocmită de Consiliul General al

Municipiului București - Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea

Teritoriului, la acel moment, imobilul din litigiu figura ca teren agricol

aflat în proprietatea statului și folosința fostului CAP Dudești, ceea ce

infirmă susținerile reclamantului.

Conform art. 3 din

Statutul cooperativei agricole de producție (atât în forma prevăzută de

dispozițiile Decretul Consiliului de Stat nr. 346 din 28 septembrie 1977

privind aprobarea statutelor organizațiilor cooperatiste din agricultură,

publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 105 din 4 octombrie 1977, cât și

în forma edictată de prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 93/1983

privind aprobarea statutelor organizațiilor socialiste din agricultură,

publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 13 din 28 martie 1983), făceau

parte din proprietatea cooperativei agricole pământul adus de cooperatori,

animale de muncă și de producție, construcțiile, utilajele precum și întreaga

producție agricolă vegetală și animală și orice produse obținute din

activitatea cooperativei agricole.

Ca atare, susținerile

recurentului-reclamant, în sensul că terenurile aflate în patrimoniile fostelor

cooperative agricole de producție nu erau proprietatea statului comunist, ci

erau proprietatea membrilor cooperatori, nu sunt fondate, și, având în vedere

și art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producție, instanța de apel a

apreciat, în mod legal, că recurentul nu a exercitat o posesie sub nume de

proprietar, în raport de împrejurarea ca terenul s-a aflat în patrimoniul

fostului CAP.

Mai mult decât atât,

potrivit art. 1844 C. civ "nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care,

din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de

proprietate privată, ci scoase afară din comerț".

Terenurile aflate în

patrimoniul fostelor CAP-uri făceau obiectul dreptului de proprietate

cooperatistă, la care chiar recurentul face referire, care nu reprezenta decât

o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit

Constituției României (Constituția RSR din 1965) din perioada regimului

comunist, era un drept imprescriptibil atât extinctiv cât și achizitiv. Cu alte

cuvinte, o persoană fizică nu putea invoca dobândirea unui drept de proprietate

prin uzucapiune asupra unui bun (în cauză asupra unui teren) aflat în

patrimoniul CAP-ului, anterior anului 1989.

În acest sens, cât

timp aceste terenuri nu puteau forma obiectul dreptului de proprietate privată

anterior anului 1989, sunt nefondate susținerile recurentului, în sensul că

Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este aplicabilă și

prezentei spețe, deoarece terenurile C.A.P.-urilor ar fi fost în circuitul

civil.

Fiind vorba de un

teren din patrimoniul CAP-ului singura modalitate pentru a se dobândi dreptul

de proprietate era urmare a procedurii administrative prevăzute de legea

specială, respectiv de Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar. Potrivit art.

8 din această lege, stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție

se face în condițiile prezentei legi, respectiv prin formularea unei cereri de

către membrii cooperatori care au adus pământul în CAP sau moștenitorii

acestora, aceste două categorii de persoane fiind beneficiare ale prevederilor

legii.

Criticile din recurs

în legătură cu plata taxelor și impozitelor pentru suprafața de teren de 3.700

mp nu pot fi reținute, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, potrivit adresei

emisă de Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 3 București, reclamantul

G.N.S. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcție și teren în

folosință, așadar nu a fost înscris ca proprietar al terenului, ci ca simplu

detentor al terenului, fiind incidente astfel prevederile art. 1853 alin. (2)

C. civ. care prevăd că simpla îngăduință a proprietarului, este tot o posesie

viciată, nefiind exercitată pentru sine, ci pentru altul.

Ca atare, în mod

legal, instanța de apel a reținut că ridicarea unei construcții pe terenul a

cărei uzucapare se solicită ar conduce la dovedirea elementului psihologic,

intențional al unei posesii utile, nu justifică îndeplinirea condițiilor pentru

exercitarea unei posesii utile, întrucât edificarea unei construcții pe terenul

deținut de către constructor pentru altul nu intervertește precaritatea în

posesie.

Aceeași motivare va

înlătura, ca nefondată, și susținerea recurentului potrivit căreia, prin

formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, ar fi dovedit existența unei

posesii utile. Se observă totodată că această ultimă apărare este nu doar

nefondată, ci și invocată omisso medio, nefiind adusă ca și critică în apel,

deși recurentul a fost titular al acestei căi de atac.

În ce privește

criticile relative la declarațiile martorilor audiați în cauza, acestea nu pot

conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, chestiunile de

interpretare a probelor administrate în cauză neputând fi încadrate în motivele

de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de toate considerentele

reținute, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

În aplicarea art. 274

C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 12.350 RON

reprezentând cheltuieli de judecată către intimații-pârâți, reprezentând

onorariu avocat, conform chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului, ca nefondată.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul G.N.S. împotriva Deciziei nr. 111A

din 16 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă pe

recurentul-reclamant la 12.350 RON cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu de avocat, către intimații-pârâți M.Z., T.E., V.F., V.G., Z.N. și V.P.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publica astăzi, 30 mai 2014.

Procesat de GGC - AM