ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată formulată la data de 30 septembrie 2008 și înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 36226/3/2008, reclamanta I.A.I.,

în contradictoriu cu pârâții Statul român prin M.F.P., M.A.D.R., S.C.D.P.,

Băneasa și A.D.S., a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului de

proprietate al statului cu privire la imobilul format din suprafața de 4 ha

teren și construcțiile edificate pe acesta, situat în București, sector 1, (a

cărui denumire a suferit în timp modificări succesive: B-dul A., b-dul B., C.I.-

com. suburbană București Băneasa), actualul sediu administrativ al pârâtei S.C.D.,

respectiv nulitatea absolută a Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942

și a oricăror acte subsecvente, cu consecința repunerii părților în situația

anterioară preluării abuzive. De asemenea, reclamanta a solicitat ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate că pe terenul în suprafață de 40.000

mp, având următoarele vecinătăți: la N, fostul teren al Școlii de Horticultură

I.C.A.R. (actualul A.S.A.S.) pe o lungime de 200,14 m, la E, pe o lungime de

200 m, cu fosta proprietate a Col. G., la S, stradă și la V cu fostul teren al

Școlii de Horticultură, autorul acesteia, N.I., a edificat în anul 1938 o

construcție compusă din subsol, parter și etaj, un lac de agrement și

construcție zid împrejmuitor la stradă, monument de arhitectură, să se dispună

înscrierea dreptului exclusiv de proprietate asupra imobilului menționat în

favoarea sa cu titlu de construire și moștenire, respectiv, obligarea pârâților

Statul român prin M.F.P., S.C.D.P., Băneasa și A.D.S. să lase în deplină

posesie și proprietate imobilul astfel cum a fost descris.

Prin

sentința civilă nr. 511 din 02 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A.D.S. și S.C.D.P.

Băneasa, și acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Tribunalul

a reținut că autorul reclamantei a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

în litigiu în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 12

decembrie 1931 la Tribunalul Ilfov, iar din certificatele de moștenitor din

1968 emis de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie, respectiv din 12

februarie 1975 emis de Notariatul de Stat local al Sectorului 4, București, a rezultat

că reclamanta este unica moștenitoare a fostului proprietar al imobilului,

astfel că se legitimează procesual activ în cauză.

În ceea

ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C.D.P.,

Băneasa și A.D.S., prima instanță a reținut că potrivit concluziilor raportului

de expertiză întocmit în cauză de expert P.D.N. și a dispozițiilor art. 4 lit. c)

din Legea nr. 268 /2001 privind privatizare societăților comerciale ce dețin în

administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație

agricolă și înființarea A.D.S., aceasta din urmă, în calitate de pârâtă în

prezenta cauză, poate fi obligată în raportul dedus judecății. Pentru aceleași

considerente și în raport de împrejurarea că pe terenul în litigiu se află

sediul administrativ al pârâtei, S.C.D.P., Băneasa, instanța a respins

excepția lipsei calității procesuale active a acesteia din urmă.

Cu

privire la fondul cauzei, tribunalul a apreciat, ca nefondată, cererea

reclamantei reținând că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat că

autorul reclamantei, N.I., nu și-a respectat obligația asumată prin contractul

de vânzare cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra

terenului în litigiu, respectiv aceea de a construi instalații necesare pentru

o industrie cimo tehnică și de a întreține pe teren o școală practică pentru

formarea personalului de lucrători și contra maiștrii necesari industriilor

cimo tehnice, descrierile imobilului din cadrul raportului de expertiză

efectuat cu acest scop în cauză, nefăcând dovada că la momentul la care titular

al dreptului de proprietate era autorul reclamantei, construcțiile serveau

scopului pentru care a fost încheiată vânzarea.

Conform dispozițiilor

art. 2 din Legea din 20 august 1929 pentru reglementarea circulației

pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire, act normativ sub

imperiul căreia a fost încheiat actul de vânzare cumpărare, înstrăinarea

terenurilor în scopul dezvoltării de industrii era condiționată de învestirea

de către dobânditor, în termen de 3 ani de la perfectarea actului de vânzare, a

minimum 500.000 lei pe hectar, neîndeplinirea condiției atrăgând de plin drept,

trecerea terenului în patrimoniul statului, fără niciun drept de restituire.

Față de

prevederile legale mai sus evocate, și față de împrejurare că vânzarea a fost

încheiată în condițiile impuse de Legea din 20 august 1929 și nu de cele ale

Legii din anul 1921, instanța a apreciat ca legală Decizia M.A.D.R. nr. 4333

din 16 februarie 1942 prin care a fost declarat reziliat în mod unilateral

contractul de vânzare cumpărare în considerarea îndepliniri condiției

rezolutorii.

Prin

urmare, tribunalul a reținut că nu era necesară promovarea unei acțiuni în

reziliere ci trebuia doar constatată neîndeplinirea condiției, decizia

contestată tocmai această chestiune tranșând-o.

Contrar

celor susținute de către reclamantă, tribunalul a mai reținut și faptul

că art. 2 alin. (3) din Legea din 20 august 1929 nu reglementează un termen de

prescripție pentru constatarea rezilierii contractului, ci vizează

instituția nulității, respectiv condițiile, titularii și

termenul de prescripție al acesteia.

Totodată,

a constatat inexistența scopului ilicit invocat de reclamantă privitor la

tranzacția care a făcut obiectul Consiliului de Miniștri din

ședința din 11 iunie 1942, scopul tranzacției nefiind transferul

dreptului de proprietate ci despăgubirea cu suma de 20.000 lei a

moștenitorului lui N.I. pentru contravaloarea construcțiilor și

plantațiilor aflate pe imobilul in cauză la data intervenirii rezilierii.

Referitor

la capătul de cerere care a vizat constatarea că pe terenul în litigiu, autorul

reclamantei, N.I., a edificat în anul 1938 o construcție compusă din subsol,

parter și etaj, un lac de agrement și construcție zid împrejmuitor la stradă,

monument de arhitectură, instanța l-a respins ca neîntemeiat, întrucât din

probatoriul administrat în cauză nu a rezultat data la care aceasta a fost

edificată și nicio altă destinație decât cea de locuință.

Față

de toate aceste aspecte reținute, având în vedere că autorii reclamantei

au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, acțiunea în

revendicare regăsindu-se în ipoteza în care doar pârâții opun un titlu de

proprietate, titlu ce conferă acestora dreptul de a se bucura și dispune

de bun, astfel cum stabilesc dispozițiile art. 480 și următoarele C.

civ., acțiunea în revendicare a fost respinsă ca nefondată, cu

consecința respingerii cererii de repunere a părților în

situația anterioară emiterii deciziei de reziliere a contractului de

vânzare cumpărare cât și a capătului de cerere privitor la înscrierea în

cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în

favoarea petentei.

Împotriva

sentinței pronunțate de tribunal, a declarat apel reclamanta,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

dezvoltarea căii de atac, reclamanta a susținut că modalitatea de încetare

a actului de vânzare este nulitatea și nu rezilierea, cum greșit a

reținut prima instanță, nulitate care potrivit dispozițiilor art.

2 alin. (3) din Legea din 20 august 1929 este supusă termenului de prescripție

de 3 ani. De asemenea, a arătat că rezilierea nu poate opera decât pe cale

judiciară, prin intervenția instanței de judecată.

Prima

instanță a ignorat termenul de prescripție de 10 ani aplicabil în

speță și reglementat de Codul civil în vigoare la data perfectării

contractului de vânzare cumpărare. Conform acestei dispoziții,

introducerea unei acțiuni în nulitate este supusă termenului de prescripție

de 10 ani, termen ce s-a împlinit la data de 12 decembrie 1941.

În mod

greșit a fost reținut că art. 2 alin. (3) din Legea din 10 august 1929

vizează și construcțiile edificate pe teren, întrucât, în ipoteza în

care actul de vânzare este desființat, dreptul de proprietate asupra

construcțiilor rămâne în patrimoniul reclamantei.

De

asemenea, prima instanță a reținut în mod greșit că a fost

îndeplinită condiția rezolutorie și că autorul reclamantei nu

și-a îndeplinit obligația asumată prin contract. În fapt, doar în

privința construcției locuinței s-a constatat că nu se poate

determina anul în care a fost edificată, partea din spate a construcției prezentând

elementele specifice ale unei școli, investiția depășind cu mult

500.000 lei.

Curtea de

Apel București prin Decizia civilă nr. 46 din 19 februarie 2013 a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele:

Este

nefondată critica privind confuzia pretins a fi fost realizată de prima

instanță atunci când a analizat condițiile în care efectele contractului de

vânzare cumpărare au încetat, respectiv cea a nulității care trebuia constatată

în cadrul unei acțiuni supuse termenului de prescripție de 3 ani.

În acord

cu susținerea reclamantei, dispozițiile Legii din 20 august 1929, în vigoare la

data încheierii actului translativ de proprietate, erau aplicabile contractului

de vânzare cumpărare, în mod greșit s-a menționat în cuprinsul acestuia ca

fiind aplicabile dispozițiile Legii pentru reforma agrară din Vechiul Regat,

publicat în M. Of. nr. 82 din 17 iulie 1921.

Cu toate

acestea, din analiza conținutului dispozițiilor din cele două acte normative referitoare

la condițiile încheierii de acte juridice de înstrăinare a terenurilor în

scopul stimulării creări și dezvoltării de industrii sau așezăminte de interes

general, determinarea greșită a cadrului legal la încheierea contractului nu

determină nulitatea acestuia.

În

combaterea susținerii reclamantei că singura sancțiune ce putea fi aplicată

actului juridic de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului era

cea a nulității, astfel cum aceasta și-a reconfigurat pretenția prin cererea de

apel, sancțiunea pentru nerespectarea de către cumpărător a obligațiilor

speciale asumate prin încheierea vânzării cumpărării nu poate fi nulitatea

întrucât această sancțiune are ca efect lipsirea actului juridic de efectele

contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Or,

neexecutarea culpabilă a obligațiilor, reținută în sarcina cumpărătorului N.I.

prin Decizia M.A.D. nr. 4 333 din 16 februarie 1942 atrage sancțiunea

rezoluțiunii, legile în vigoare la epoca la care a fost încheiat actului

juridic făcând referire la reziliere.

Într - adevăr,

dispozițiile art. 2 alin. (4) și alin. (5) din actul normativ aplicabil

contractului de vânzare cumpărare, reglementează, deopotrivă, atât sancțiunea

pentru ”neîndeplinirea condițiunilor pentru termenul stipulat”, adică

rezoluțiunea pentru nerespectarea culpabilă a obligațiilor asumate de către

părți, cât și nulitatea, ca sancțiune pentru nerespectarea dispozițiilor legale

edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, fiecare dintre cele două

instituții însă având reglementări diferite.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (4) din Legea din 1929 nulitatea se poate

cere la inițiativa M.P.M.A.R., prin Serviciul contencios al Statului,

reglementare care este deopotrivă lăsată la inițiativa părților contractante

dar și a Ministerului Public, ca reprezentant și apărător al intereselor

generale ale societății, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2 alin.

(5) din același act normativ, fiind atașat acestei categorii de sancțiuni. În

cazul rezilierii, însă, sancțiunea poate fi invocată numai de către părțile

contractante, respectiv la inițiativa acelora care și-au executat ori sunt gata

să își execute propriile obligații.

În

aplicarea considerentelor mai sus expuse, Decizia M.A.D. nr. 4333 din 16

februarie 1942 prin care a fost constată reziliată de plin drept vânzarea la

data expirării termenului legal prevăzut de lege pentru instalarea unei

industrii cimo tehnice, concretizează actul juridic de denunțare unilaterală de

către Stat a contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor

asumate prin actul de înstrăinare, susținerea reclamantei privitoare la sancțiunea

nulității nefiind incidentă cauzei.

În ceea

ce privește critica referitoare la necesitatea intervenției instanței de

judecată pentru constatarea încetării efectelor actului translativ de

proprietate, aceasta este neîntemeiată pentru argumentele care succed:

Textul art.

2 alin. (3) din Legea din 1929 consacră prin conținut un veritabil pact

comisoriu în favoarea Statului. În lumina dispozițiilor art. 2 alin. (1) din actul

normativ enunțat, pactul comisoriu este reglementat ca un drept unilateral al Statului,

în calitate de vânzător de a cere rezoluțiunea actelor juridice de înstrăinare

ale terenurilor pentru situația în care cumpărătorul nu își respectă

obligațiile prevăzute de lege, respectiv aceea de a crea sau dezvolta o

industrie sau un așezământ de interes general, cu o investiție minima de

500.000 lei pentru fiecare hectar, în termenul defipt de lege de 3 ani de la

facerea actului.

Așadar,

rezoluțiunea unilaterală intervine pentru neexecutarea culpabilă a unor obligații

determinate ale cumpărătorului, de îndeplinirea cărora el este ținut într-un

anumit termen, fiind considerat ca aflat de drept în întârziere în privința

acestora și la expirarea căruia se prevede trecerea de plin drept al bunului în

proprietatea statului, fără drept de restituire și fără intervenția instanței

judecătorești, situație pe care instanța de apel a apreciat-o ca fiind

incidentă în speță.

Nici critica

apelantei sub aspectul încălcării termenului de prescripție a emiterii Deciziei

M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942 nu a fost găsită întemeiată. Termenul de

prescripție de 3 ani este prevăzut pentru exercițiul acțiunii în nulitatea

actelor juridice încheiate în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea din 1929 iar

nu pentru invocarea pactului comisoriu reglementat de art. 2 alin. (3) din

același act normativ.

Întrucât

la momentul la care a fost încheiat actul translativ de proprietate, nu fusese

adoptat Decretul nr. 167 din 1958 privind prescripția extinctivă, aplicabile

erau dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv cele ale art. 1900 C.

civ. Potrivit acestora acțiunea pentru nulitatea sau stricarea unei convenții

se prescrie în termen de 10 ani, dacă legea nu prevede altfel.

Instanța

de apel a apreciat, contrar susținerilor reclamantei, că dispozițiile art. 1885

alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile speței întrucât acestea reglementează

momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă pentru

introducerea acțiunilor reale ale creditorului sau ale proprietarului, în timp

ce rezoluțiunea unilaterală a contractului de vânzare cumpărare declarată de

Stat pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor speciale stabilite prin lege

în sarcina cumpărătorului dă expresie unui alt tip de acțiune, ex contractu.

În

considerarea faptului că este vorba despre o vânzare cumpărare supusă unui pact

comisoriu reglementat prin lege specială și întrucât nu se poate considera că

prescripția pentru exercitarea acțiunii în stricarea convenției nu se poate

naște mai înainte de expirarea termenelor pentru executarea de către cumpărător

a obligațiilor asumate, emiterea Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942

a avut loc înăuntrul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în

“stricarea convenției”, termen care, potrivit art. 1900 alin. (1) C. civ., s-a

împlinit la 12 decembrie 1944, neputând fi deci aplicată prescripția.

În ceea

ce privește critica referitoare la împrejurarea că dispozițiile art. 2 alin.

(3) din Legea din 1929 reglementează doar situația reîntoarcerii proprietății

asupra terenului în patrimoniul statului, nu însă și situația construcțiilor

existente pe acesta, instanța de apel a constatat ca fiind neîntemeiată

întrucât, ca efect al rezoluțiunii actului de vânzare cumpărare, Statul, în

temeiul dispozițiilor art. 494 C. civ., a recunoscut dreptul moștenitorilor

cumpărătorului de a fi despăgubiți pentru construcțiile, plantațiile și

mobilele situate pe terenul în discuție.

Cu

referire la susținerea reclamantei că tranzacția propusă spre a fi încheiată

între stat și membrii familiei sale, nu s-a încheiat iar suma de 16.000.000 lei

nu a fost plătită, a apreciat ca fiind nedovedită, mențiunea din certificatul

de moștenitor din 1968 de pe urma defunctului N.I. nefiind în măsură să

demonstreze că moștenitorii profesorului defunct nu ar fi fost despăgubiți cu

suma menționată.

În

privința chestiunii legitimității Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942

în raport de îndeplinirea de către cumpărător a obligațiilor speciale asumate

prin contractul de vânzare cumpărare, în mod corect prima instanță a stabilit

că, din probele administrate, nu rezultă că dobânditorul terenului și-ar fi

respectat obligația asumată, aceea de a ridica pe teren instalațiile necesare

pentru o industrie cimo tehnică și de a întreține tot acolo o școală practică

pentru formarea personalului de lucrători și contra maiștri necesari industriilor

cimo-tehnice.

Astfel, cu

toate că a fost stabilită cu certitudine edificarea de către cumpărător a mai

multor construcții, reclamanta nu a putut face dovada existenței unei autorizații

de construire pentru edificarea acestora iar înscrisurile aflate la dosarul

cauzei plasează momentul edificării acestora în perioada cuprinsă între anii

1935-1937, ulterior împlinirii termenului de 3 ani prevăzut de dispozițiile art.

2 alin. (1) din Legea din 1929.

Totodată,

instanța a respins ca nefiind utilă soluționării litigiului, solicitarea

reclamantei privitoare la suplimentarea expertizei în construcții, apreciind că

și în situația confirmării faptului că partea din spate a construcției ar servi

unei funcțiuni administrativ instituționale pentru funcționarea unei școli, o

atare probă ar fi insuficientă în a proba deplin și complet aducerea la

îndeplinire de către autorul reclamantei a obligațiilor asumate prin contractul

de vânzare cumpărare suspus analizei.

Instanța

de apel a mai reținut că nici înființarea unei societăți anonime pe acțiuni cu

denumirea “Institutul industriilor cimo tehnice” de către cumpărător, nu a

putut fi apreciată ca o executare a obligațiilor asumate de către acesta prin

actul de vânzare cumpărare, după cum nici ridicarea unei părți de clădire care

să aibă aptitudinea de a găzdui funcționarea unei școli nu ar putea beneficia

de o apreciere similară.

Împotriva

deciziei curții de apel a exercitat calea de atac a recursului reclamanta

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C.

proc. civ.

În

susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

reclamanta a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și

străine de natura pricinii.

Cu

referire la acest motiv de nelegalitate, recurenta arată că instanța de apel

deși a constatat în mod corect că legea aplicabilă speței este Legea pentru

reglementarea circulației juridice a pământurilor dobândite prin legile de

împroprietărire anterioare, publicată în M. Of. din 20 august 1929, motivarea

respingerii apelului vizează aspecte ce țin de rezilierea contractului de

vânzare cumpărare din 1931, ca și cum instanța ar fi fost învestită cu

judecarea unei astfel de cereri.

De asemenea,

instanța de apel a statuat contrar dispozițiilor Codului civil și ale Legii din

1929 că rezilierea unui contract în mod unilateral de către vânzător se poate

face ad hoc, printr-o constatare proprie a vânzătorului, nefiind necesară

promovarea unei acțiuni în justiție așa cum prevede expres alin. (5) al art. 2

din Legea din 1929, susținând că motivarea instanței este contrară legii,

doctrinei și practicii judiciare, atât de la data încheierii actului juridic în

discuție, cât și celei actuale, unde se prevede că intervenția instanței este

obligatorie și numai printr-o hotărâre judecătorească se poate dispune sau, în

cazul pactului comisoriu de ultim grad, se poate constata rezilierea unui

contract.

Susține

în continuare că alin. (3) al art. 2 din Legea din 1929 reprezintă o cauză de

încetare a contractului de vânzare cumpărare, iar nu un pact comisoriu, cum

greșit a reținut instanța de apel, pentru care este necesară intervenția

instanței în sensul constatării îndeplinirii sau nu a condiției respectiv a obligației

asumate de cumpărător. În acest scop, arată că acțiunea trebuia promovată în

termenul special stabilit de lege în alin. (5) al art. 2 din Legea din 1929, de

3 ani.

Întrucât

nu a existat nicio constatare a vreunui organ abilitat și competent al statului

prin care să se stabilească dacă a fost sau nu îndeplinită de către cumpărător

obligația sumată prin contractul de vânzare cumpărare, legea neprevăzând o

astfel de procedură, cauza de încetare a contractului pentru neîndeplinirea

obligațiilor nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească, în mod

greșit a fost reținută de către instanță desființarea titlului de proprietate

al reclamantului asupra imobilului în litigiu. Simpla notificare transmisă după

11 ani după împlinirea termenului de prescripție nu poate fi de natură să

desființeze în mod valabil titlul de proprietate.

Arată că

și în cazul în care acțiunea pentru anularea sau ” stricarea” vânzării ar fi

supusă termenului de prescripție reglementat de art. 1900 C. civ., termenul

începe să curgă de la încheierea actului, textul prevede expres la alin. 2 din art.

1885 C. civ. situațiile în care termenul începe să curgă de la o altă dată.

Susține că autorii săi au fost lipsiți de posibilitatea de a invoca prescripția

achizitivă de 10 ani, părțile și imobilul fiind în raza aceluiași tribunal.

Hotărârea

recurată conține motive contradictorii întrucât în pagina 13 din hotărâre

instanța apreciază că rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare are loc

fără pronunțarea unei hotărâri judecătorești iar la pagina 14 menționează că

“rezoluțiunea unilaterală a contractului de vânzare cumpărare declarată de

către Stat pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor stabilite prin lege în

sarcina cumpărătorului dă expresie unei acțiuni personale a acestuia, ”ex

contractu”.

Or,

susține recurenta, prin acțiune personală se înțelege tocmai exercitarea unei

acțiuni în instanță.

În legea

aplicabilă actului de vânzare cumpărare nu există vreo reglementare care să

prevadă că rezilierea se declară unilateral printr-un act propriu al

vânzătorului, fără formularea unei acțiuni în justiție și fără pronunțarea unei

hotărâri judecătorești.

Instanța

de apel pe de o parte subliniază însă dreptul la acțiune al Statului, iar pe de

altă parte reține că rezilierea are loc fără promovarea unei acțiuni.

În

susținerea acestui argument invocă Legea nr. 451 din 1942 prin care se

autorizează de către Ministerul Agriculturii încheierea unei tranzacții prin

care autorii reclamantei să renunțe la orice drepturi privitoare la proprietate

( teren și construcții), or, aceștia din urmă nu puteau renunța la ceva ce nu

ar mai fi existat în patrimoniul lor. Apreciază astfel că prin actul normativ

menționat se recunoaște atât existența dreptului de proprietate a autorilor

recurentei asupra imobilului teren și construcții, cât și faptul că aceștia nu

au pierdut aceste drepturi.

În

susținerea criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

recurenta a susținut următoarele:

Învestită

cu o cerere în constatarea nulității absolute a actului unilateral de reziliere

emis de către vânzător, instanța de apel a interpretat în mod greșit acest act

ca fiind un act legal de reziliere în condițiile în care acesta putea constitui

cel mult, începutul procedural al introducerii unei acțiuni în justiție în

scopul obținerii unei hotărâri judecătorești prin care să se constate reziliat

contractual de vânzare cumpărare.

De

asemenea, în măsura în care decizia unilaterală de reziliere a contractului de

vânzare cumpărare își putea produce efectele cu privire la încetarea dreptului

de proprietate asupra terenului, nu era în măsură însă să constate rezilierea

dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe aceasta. Astfel că,

susține recurenta, în privința acestora din urmă, nu există niciun act de

desființare a dreptului de proprietate dobândit prin construire, motiv pentru

care susține că cealaltă parte l-a și recunoscut expres prin neintentarea

niciunei acțiuni prin care să se constate un eventual drept de accesiune al

statului asupra construcțiilor în temeiul art. 492-494 C. civ. și care să îi

confere un drept de proprietate asupra construcțiilor. Instanța de apel doar a

menționat că statul a recunoscut dreptul de proprietate al autorilor

reclamantei de a fi despăgubiți în condițiile art. 494 C. civ., însă din

motivarea instanței se deduce faptul că efectul Deciziei nr. 4333 din 1942 este

dobândirea de către stat a dreptului de proprietate asupra construcțiilor. Instanța

trebuia să analizeze în ce măsură decizia a cărei nulitate se solicită

afectează dreptul de proprietate distinct pentru teren și pentru construcțiile

edificate pe acesta. Din motivarea curții de apel rezultă faptul că s-a analizat

dacă sunt îndeplinite condițiile de reziliere pentru teren, ca și cum instanța ar

fost învestită cu o astfel de cerere. Consideră că din această perspectivă

constatarea intervenirii rezilierii era prescrisă, de vreme ce condiția viza

îndeplinirea obligației în primii 3 ani de la perfectarea contractului de

vânzare cumpărare, ulterior cumpărătorul fiind îndreptățit să dispună de teren.

În

dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta a susținut următoarele:

În mod

greșit instanțele de judecată au făcut aplicarea art. 480 și urm., și art. 948 C.

civ., precum și a dispozițiilor art. 2 și a art. 13 din Legea din 1929.

Astfel,

susține că decizia a cărei nulitate a fost solicitată prin cererea introductivă

de instanță vizează fraudarea legii prin emiterea acesteia cu încălcarea prevederilor

Legii din 1929 și a C. civ. care stabilesc ca modalitate de desființare a unui

contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legilor agrare, acestea putând

fi anulate exclusiv prin intermediul instanței judecătorești. Pentru aceste

motive recurenta apreciază că decizia ministerială a cărei nulitate a

solicitat-o este lipsită de temei juridic.

Invocă

nulitatea absolută a deciziei în discuție și din perspectiva existenței unei

cauze false în emiterea acesteia. Astfel, susține că anularea abuzivă și

unilaterală a contractului de vânzare cumpărare, viza de fapt, construcția -

școală și locuința profesorului N.I., iar prin referatul ministrului Agriculturii

nr. 17.354 se recunoaște expres că preluarea construcției este imorală.

Atât

prima instanță cât și instanța de apel ignoră cu desăvârșire conținutul dispozițiilor

alin. (3) al art. 2 din Legea din 1929 care vizează în exclusivitate terenul.

Critică

decizia recurată și din perspectiva în care în mod greșit instanța a reținut că

actul de vânzare cumpărare a fost desființat pentru neexecutarea obligațiilor

asumate de către cumpărător, atât timp cât, susține recurentul, construcția din

spate conține elemente de arhitectură ale unei școli, investiția depășind cu

mult limita impusă de lege.

Examinând

decizia recurată în raport de criticile formulate Înalta Curte reține

caracterul nefondat al acestora pentru considerentele care succed:

Conform art.

304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea și casarea poate fi cerută atunci când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Prin

motive străine de natura pricinii se înțelege situația în care considerentele

hotărârii judecătorești recurate cuprinde chestiuni care nu au legătură cu

pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă.

Un prim

argument invocat de recurentă în justificarea motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este reprezentat de susținerea că

reținerile instanței de apel sunt străine de natura pricinii. În dezvoltarea

acestui argument, arată că deși instanța a fost învestită cu o cerere în

constatarea nulității Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942, aceasta

își motivează soluția pe aspecte ce țin de rezilierea contractului de vânzare cumpărare

din 1931.

Este

adevărat că unul dintre petitele cererii de chemare în judecată îl reprezintă

constatarea nulității Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942. Instanța

constată însă că deși inițial în motivarea cererii recurenta a invocat depășirea

termenului special de prescripție de 3 ani în exercitarea dreptului de a

rezilia contractul, prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. final din Legea din

1929, ca și termenul general de prescripție pentru “stricarea” unei convenții

reglementat de art. 1900 C. civ., în apel aceasta și-a reconsiderat poziția și

a susținut că singura sancțiune ce putea fi aplicată deciziei, este cea a

nulității.

De

asemenea, curtea de apel în analiza petitului recurentei, astfel cum acesta a

fost precizat în cuprinsul considerentelor, a explicat detaliat și argumentat inaplicabilitatea

sancțiunii nulității. Astfel, se reține de instanța de apel, contrar

susținerilor reclamantei, că sancțiunea pentru nerespectarea de către

cumpărător a obligațiilor speciale asumate prin încheierea contractului de

vânzare cumpărare autentificat din 12 decembrie 1931 nu poate fi nulitatea,

întrucât aceasta constituie sancțiunea care lipsește actul juridic civil de

efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În

raport de probele administrate, instanțele de fond au mai reținut că autorul

recurentei, profesorul N.I. nu a îndeplinit, în mod culpabil, obligațiile asumate,

motiv pentru care a apreciat că emiterea Deciziei M.A.D. nr. 4.333 din 16

februarie 1942 nu poate atrage decât sancțiunea rezoluțiunii, ca una specifică

neexecutării obligațiilor într-un contract civil. Faptul că instanța de apel a

apreciat, pe baza probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale

incidente, că sancțiunea care a intervenit cu privire la contractul de vânzare

cumpărare este rezoluțiunea și nu nulitatea, nu presupune că și-a întemeiat

soluția pronunțată pe chestiuni străine de natura pricinii.

Un alt

argument se referă la contrarietatea dintre considerentele deciziei, recurenta susținând

că argumentul instanței de apel în motivarea deciziei recurate este în sensul

că „rezoluțiunea contractului are loc fără pronunțarea unei hotărâri

judecătorești” și că acesta este în vădită contradicție cu motivarea de la fila

14 a deciziei, în sensul că „rezoluțiunea unilaterală a contractului de vânzare

cumpărare declarată de Stat pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor

speciale stabilite prin lege în sarcina cumpărătorului dă expresie unei acțiuni

personale ex contractu”.

O hotărâre judecătorească este casabilă atunci când se constată

existența unor considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă

temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din celelalte rezultă netemeinicia

acestora.

În cauza

de față, se constată că argumentele juridice invocate ca fiind contradictorii

analizează două chestiuni diferite: primul dintre considerentele invocate a

avut în vedere netemeinicia susținerii reclamantei referitoare la necesitatea

intervenției instanței de judecată pentru încetarea efectelor contractului de

vânzare cumpărare ; celălalt a vizat netemeinicia criticii reclamantei

referitoare la tardivitatea emiterii Deciziei M.A.D. nr. 4.333 din 16 februarie

1942 și aplicabilitatea dispozițiilor art. 1885 alin. (2) C. civ.

Prin

urmare, se constată că cele două considerente invocate de către reclamantă ca

fiind contradictorii vizează critici distincte și chestiuni de drept distincte,

instanța analizând și pronunțând - se în mod distinct asupra acestora.

Prin

considerentele deciziei, Curtea de Apel nu a motivat faptul că era necesară

pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate rezilierea

contractului de vânzare cumpărare, pentru a fi vorba despre considerente

contrare, ci doar a adus un argument în plus pentru a demonstra de ce nu era

necesară intervenția instanței de judecată, decizia contestată însăși producând

aceste efecte.

Acest

argument se constituie într-o concluzie trasă de instanță în urma analizei

incidenței dispozițiilor art. 1885 alin. (2) C. civ. așa încât nu se poate

reține existența vreunei contradicții între cele două statuări, cum eronat se

pretinde de către reclamantă.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. „Modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de

nelegalitate : “(…) când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia”.

Prin

acest motiv se poate invoca încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1)

C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante. În situația în care instanța este sesizată cu un diferend

în legătură cu un act juridic, unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt

clare și precise, judecătorul care soluționează fondul trebuie să-l aplice, în

litera și spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înțeles, față de art. 969

alin. (1) C. civ. Atunci când clauzele actului sunt îndoielnice, susceptibile

de mai multe înțelesuri, judecătorul poate să-l interpreteze, potrivit

regulilor de interpretare înscrise în Codul civil.

Motivul

de modificare privește situația în care deși actul juridic dedus judecății este

cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța îi schimbă natura sau

înțelesul. Dacă însă din probele administrate ar rezulta un dubiu asupra

naturii juridice sau a conținutului actului juridic, interpretarea dată de

judecător constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs,

conform prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestei critici, recurenta a invocat greșita interpretare de către

instanță a deciziei a cărei nulitate a solicitat-o, în sensul în care în mod

greșit a fost reținut ca reprezentând un act de reziliere în condițiile în care

acesta “putea constitui cel mult începutul procedural al introducerii unei

acțiuni în justiție în scopul obținerii unei hotărâri judecătorești prin care

să se constate reziliat contractul de vânzare cumpărare”.

În ceea

ce privește critica formulată de recurentă, Înalta Curte constată că aceasta

vizează aspecte de fond referitoare la stabilirea situației de fapt,

inadmisibil a fi analizată în calea de atac extraordinară a recursului.

Or,

reclamantul, așa cum au reținut instanțele de fond, nu a produs dovezi care să

demonstreze că și-a îndeplinit obligațiile speciale impuse prin dispozițiile art.

2 alin. (1) din Legea din 1929 și asumate de acesta prin semnarea actului

juridic de vânzare cumpărare.

Înalta

Curte mai reține că în ceea ce privește această chestiune, chiar instanța de

apel prin încheierea din data de 05 februarie 2013, a respins cererea

recurentei de completare a expertizei de specialitate în construcții care ar fi

putut demonstra îndeplinirea de către N.I. a obligațiilor, reținând ca nefiind utilă

pentru soluționarea cauzei, dat fiind că, în eventualitatea cea mai favorabilă

în care expertiza ar fi stabilit că edificiul ar fi fost apt să găzduiască

instituția ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, această probă

tot nu ar dovedi pe deplin și complet aducerea la îndeplinire de către autorul

recurentei a obligațiilor asumate prin contractul de vânzare cumpărare. De asemenea,

o astfel de probă nu ar fi fost de natură să poată demonstra că profesorul N.I.

ar fi adus la îndeplinire în trei ani de la încheierea contractului de vânzare

cumpărare, obligațiile de a fi ridicat instalațiunile necesare unei industrii

cimo tehnice și de a fi asigurat întreținerea în acest teren a unei școli

practice pentru formarea personalului de lucrători și contra maiștrii necesari

industriilor cimo tehnice. Totodată, nici proba privind înființarea unei

societăți anonime pe acțiuni cu denumirea “ Instituțiilor industriilor cimo tehnice

” de către profesorul N.I. nu a putut fi considerată de instanța de apel ca materializând

obligațiile asumate de aceasta prin actul juridic din 1931, după cum nici

eventuala ridicare a unei părți de clădire care să poată găzdui funcționarea

unei școli nu ar putea beneficia de o apreciere similară, toate indiciile fiind

în sensul edificării construcțiilor de pe terenul de 4 ha ulterior împlinirii

termenului legal de 3 ani pus la dispoziția cumpărătorului.

Înalta

Curte constată că analiza criticii de nelegalitate care privește interpretarea

greșită a deciziei contestate, ca reprezentând doar începutul demersului

judiciar în rezilierea contractului de vânzare cumpărare iar nu constatarea

însăși a rezilierii, este nerelevantă față de constatarea instanțelor de fond,

pe bază de probe, a neîndeplinirii culpabile de către autorul reclamantei a

obligațiilor contractuale.

Totodată,

motivul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

poate fi incident în situația în care instanța ar stabili fără niciun suport

probator anumite obligații în sarcina uneia dintre părți, deși, la încheierea actului

juridic dedus judecății, nu au fost avute în vedere aceste obligații.

În cauza

de față, instanța a fost investită cu constatarea nulității Deciziei M.A.D. nr.

4.333 din 16 februarie 1942, iar în urma probelor administrate a reținut că

decizia contestată a fost emisă în condiții de deplină legalitate, ca urmare a

neîndeplinirii culpabile de către prof. N.I. o obligațiilor speciale asumate.

În

susținerea aceleiași critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., recurenta arată că instanța de apel în mod greșit a apreciat asupra

faptului că decizia a cărei nulitate a fost solicitată constituie titlu de

proprietate al statului asupra construcțiilor edificate de autorul acesteia, prof.

N.I.

Înalta

Curte constată că argumentul prezentat mai sus nu poate fi încadrat în motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta

vizează modul în care instanța a interpretat probele și a aplicat dispozițiile

legale la situația de fapt stabilită pe baza acestor probatorii.

Instanța

reține că interpretarea probelor constituie o chestiune de fapt, care nu

justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic

dedus judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

În

considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a apreciat că deducțiile

logice nu pot susține concluzia în sensul că moștenitorii profesorului defunct

nu ar fi fost despăgubiți cu suma arătată în Jurnalul Consiliului de Miniștri

publicat în M. Of. din 13 iunie 1942. Totodată, componența masei succesorale nu

poate constitui o probă, având în vedere caracterul declarativ al acesteia, iar

pe de altă parte, distanța considerabilă în timp, ca și considerentele

transformării economico financiare care au avut loc între anii 1968, data

eliberării certificatului de moștenitor și anul 1942, data tranzacției propuse

de reprezentanții statului moștenitorilor cumpărătorului defunct.

Prin

urmare, deși recurenta invocă aceste dispoziții legale, criticile formulate nu

se circumscriu acestui motiv de recurs deoarece nu se referă la interpretarea

greșită a deciziei a cărei anulare a fost solicitată, ci la greșita

interpretare a probelor care, nu constituie motiv de casare ori de modificare a

deciziei.

Tot

astfel, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

privesc ca nefondate pentru următoarele considerente:

Prioritar,

se constată că în dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurenta a reluat în

cadrul acestui motiv de recurs criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

7 și 8 C. proc. civ., anterior analizate.

Totodată,

se reține că Înalta Curte nu poate cenzura în recurs critici referitoare la

modul de interpretare a probelor, aceasta constituind atributul exclusiv al instanțelor

de fond.

Cât

privește critica referitoare la aplicarea sancțiunii nulității iar nu a

rezilierii, din considerentele deciziei recurate reiese faptul că instanța de

apel nu a apreciat ca decizia contestată este afectată de vreo cauză de

nulitate. Înalta Curte reține totodată că această critică privește modul în

care instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, situația de

fapt. Astfel, pe baza materialului probator, curtea de apel a apreciat că sunt

incidente dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea din 1929. Din conținutul

textului de lege enunțat, emană dreptul unilateral al Statului, în calitate de

vânzător de a cere rezoluțiunea actelor juridice de înstrăinare ale terenurilor,

în situația în care cumpărătorul nu își respectă obligația prevăzută de lege,

respectiv aceea de a crea sau dezvolta o industrie sau un așezământ de interes

general, cu o investiție minimă de 500.000 lei pentru fiecare hectar, în

termenul defipt de lege de 3 ani de la data încheierii contractului.

Or

recurenta, prin criticile formulate, nu a prezentat argumentele pentru care

dispozițiile legale amintite au fost greșit aplicate sau care ar fi acele

dispoziții legale incidente, cu atât mai mult cu cât la pagina11, paragraful al

doilea din memoriu de recurs, a invocat aplicabilitatea acestora.

Înalta

Curte constată caracterul nefondat și al criticii referitoare la nulitatea

deciziei contestate din perspectiva unei cauze false la emiterea acesteia.

Instanța

de apel prin considerentele hotărârii nu a negat existența construcțiilor de pe

teren ci doar destinația pentru care acestea au fost edificate reținând în

acest sens că acestea nu îndeplinesc condițiile unei “instalațiuni necesare

pentru o industrie cimo tehnică” și nici pe cele ale unei școli pentru formarea

personalului de lucrători și contra maiștrii necesari acestei industrii.

În

continuare, recurenta a susținut că ceea ce s-a edificat pe teren a fost preluat

în mod ilegal pentru a servi drept locuință Mareșalului Antonescu.

Înalta

Curte constată că aceste aspecte, pe de o parte, nu au fost probate de către

reclamantă, iar pe de altă parte reprezintă împrejurări de fapt ce nu pot face

obiect al prezentului recurs.

Cu

privire la critica referitoare la soluția instanței de respingere a cererii de

încuviințare de noi probe prin efectuarea unei noi expertize, instanța de

recurs apreciază ca nefondată această critică. În raport de principiile care

guvernează desfășurarea procesului civil, judecătorii sunt suverani în ceea ce

privește administrarea și încuviințarea probelor, fiind singurii în măsură să

aprecieze asupra pertinenței și utilității probelor în soluționarea cauzei.

În acest

sens, instanța de apel, în considerentele deciziei, a reținut că solicitarea

reclamantei de suplimentare a expertizei în construcții pentru a proba că doar

partea din față a clădirii a avut destinația de locuință, partea din spate

prezentând toate elementele specifice unei școli, nu este utilă soluționării

cauzei, apreciindu-se că și “în eventualitatea cea mai favorabilă care să

confirme aptitudinea părții din spate a construcției de a servi unei funcțiuni

administrativ funcționale și de a găzdui funcționarea unei școli, o atare probă

nu ar fi suficientă în a proba deplin și complet aducerea la îndeplinire de

către autorul reclamantei a obligațiilor asumate prin contractul de vânzare

cumpărare”.

În raport

de capătul principal de cerere, instanța a fost învestită cu constatarea

nulității absolute a Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942. În urma

probelor administrate, instanța a apreciat că decizia menționată nu este

afectată de nicio cauză de nulitate, reținând că prin aceasta a fost constatată

rezilierea contractului de proprietate al prof. N.I. pentru neîndeplinirea

obligațiilor contractule, recurentei fiindu-i recunoscut dreptul la acordarea

de despăgubiri, care însă nu au fost solicitate.

De

altfel, din considerentele deciziei recurate a reieșit că a și existat o propunere

din partea pârâtului Statul român pentru acordarea de despăgubiri.

Faptul că

a fost încheiată tranzacția sau dacă moștenitorii prof. N.I. au primit efectiv

despăgubirile, nu poate fi analizat în prezenta cale de atac, devreme ce partea

nu a învestit instanța cu o astfel de cerere.

Față de

cele mai sus reținute, cererea privind repunerea părților în situația anterioară

preluării abuzive, cu consecința atribuirii în proprietatea recurentei a

construcțiilor edificate pe teren apare ca nefondată atât timp cât titlul

Statului român asupra acestora nu a fost desființat.

Recurenta

recunoaște aplicarea în speță a dispozițiilor Legii din 1929 și cu toate

acestea reclamă un drept de proprietate asupra construcțiilor edificate în anul

1938, deci cu încălcarea dispozițiilor acesteia.

Or,

analizând această chestiune, instanța de apel a reținut aplicarea art. 2 alin.

(3) din Legea din 1929 și pe cale de consecință, a statuat că terenul reintră,

de drept, în proprietatea statului, și că în temeiul art. 494 C. civ.,

întinderea dreptului de proprietate asupra construcțiilor se rezumă doar la

acordarea de despăgubiri iar nu la restituirea în natură a acestora.

Pe de

altă parte, așa cum a reținut curtea de apel, construcțiile realizate pe

terenul în litigiu nu au îndeplinit condiția de a fi edificate în termenul de 3

ani de la încheierea contractului de vânzare cumpărare, acestea fiind finalizate

abia în anul 1938, după 4 ani de la împlinirea termenului. Mai mult decât atât,

din probele administrate la instanțele de fond, s-a reținut că nemișcătoarele

nu îndeplineau condițiile unor instalațiuni necesare pentru formarea

personalului de lucrători și contra maiștri necesari industriilor cimo tehnice.

Recunoașterea

de către recurentă a incidenței dispozițiilor Legii din 1929, nu îi poate

conferi acesteia dreptul ca în scopul apărării intereselor sale, să invoce

aplicabilitatea doar a unora dintre prevederi, apreciind asupra

inaplicabilității celor nefavorabile, întrucât legea se aplică unitar și nediferențiat.

Cu

privire la argumentele dezvoltate prin memoriul de recurs referitoare la

notorietatea istorică a autorului reclamantei, profesorul N.I., Înalta Curte

constată că acestea exced dispozițiilor legale expres și limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Așa

fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta I.A.I. împotriva Deciziei nr. 46/A

din 19 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2014.