ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 788/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 30 septembrie 2008 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 36226/3/2008, reclamanta I.A.I., în contradictoriu cu pârâții Statul român prin M.F.P., M.A.D.R., S.C.D.P., Băneasa și A.D.S., a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al statului cu privire la imobilul format din suprafața de 4 ha teren și construcțiile edificate pe acesta, situat în București, sector 1, (a cărui denumire a suferit în timp modificări succesive: B-dul A., b-dul B., C.I.- com. suburbană București Băneasa), actualul sediu administrativ al pârâtei S.C.D., respectiv nulitatea absolută a Deciziei M.A.D.

nr. 4333 din 16 februarie 1942 și a oricăror acte subsecvente, cu consecința repunerii părților în situația anterioară preluării abuzive. De asemenea, reclamanta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că pe terenul în suprafață de 40.000 mp, având următoarele vecinătăți: la N, fostul teren al Școlii de Horticultură I.C.A.R. (actualul A.S.A.S.) pe o lungime de 200,14 m, la E, pe o lungime de 200 m, cu fosta proprietate a Col. G., la S, stradă și la V cu fostul teren al Școlii de Horticultură, autorul acesteia, N.I., a edificat în anul 1938 o construcție compusă din subsol, parter și etaj, un lac de agrement și construcție zid împrejmuitor la stradă, monument de arhitectură, să se dispună înscrierea dreptului exclusiv de proprietate asupra imobilului menționat în favoarea sa cu titlu de construire și moștenire, respectiv, obligarea pârâților Statul român prin M.F.P., S.C.D.P., Băneasa și A.D.S.

să lase în deplină posesie și proprietate imobilul astfel cum a fost descris. Prin sentința civilă nr. 511 din 02 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A.D.S. și S.C.D.P. Băneasa, și acțiunea reclamantei, ca nefondată. Tribunalul a reținut că autorul reclamantei a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 12 decembrie 1931 la Tribunalul Ilfov, iar din certificatele de moștenitor din 1968 emis de Notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie, respectiv din 12 februarie 1975 emis de Notariatul de Stat local al Sectorului 4, București, a rezultat că reclamanta este unica moștenitoare a fostului proprietar al imobilului, astfel că se legitimează procesual activ în cauză.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C.D.P., Băneasa și A.D.S., prima instanță a reținut că potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de expert P.D.N. și a dispozițiilor art. 4 lit. c) din Legea nr. 268 /2001 privind privatizare societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea A.D.S., aceasta din urmă, în calitate de pârâtă în prezenta cauză, poate fi obligată în raportul dedus judecății. Pentru aceleași considerente și în raport de împrejurarea că pe terenul în litigiu se află sediul administrativ al pârâtei, S.C.D.P., Băneasa, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active a acesteia din urmă.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a apreciat, ca nefondată, cererea reclamantei reținând că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat că autorul reclamantei, N.I., nu și-a respectat obligația asumată prin contractul de vânzare cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, respectiv aceea de a construi instalații necesare pentru o industrie cimo tehnică și de a întreține pe teren o școală practică pentru formarea personalului de lucrători și contra maiștrii necesari industriilor cimo tehnice, descrierile imobilului din cadrul raportului de expertiză efectuat cu acest scop în cauză, nefăcând dovada că la momentul la care titular al dreptului de proprietate era autorul reclamantei, construcțiile serveau scopului pentru care a fost încheiată vânzarea.

Conform dispozițiilor art. 2 din Legea din 20 august 1929 pentru reglementarea circulației pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire, act normativ sub imperiul căreia a fost încheiat actul de vânzare cumpărare, înstrăinarea terenurilor în scopul dezvoltării de industrii era condiționată de învestirea de către dobânditor, în termen de 3 ani de la perfectarea actului de vânzare, a minimum 500.000 lei pe hectar, neîndeplinirea condiției atrăgând de plin drept, trecerea terenului în patrimoniul statului, fără niciun drept de restituire. Față de prevederile legale mai sus evocate, și față de împrejurare că vânzarea a fost încheiată în condițiile impuse de Legea din 20 august 1929 și nu de cele ale Legii din anul 1921, instanța a apreciat ca legală Decizia M.A.D.R.

nr. 4333 din 16 februarie 1942 prin care a fost declarat reziliat în mod unilateral contractul de vânzare cumpărare în considerarea îndepliniri condiției rezolutorii. Prin urmare, tribunalul a reținut că nu era necesară promovarea unei acțiuni în reziliere ci trebuia doar constatată neîndeplinirea condiției, decizia contestată tocmai această chestiune tranșând-o. Contrar celor susținute de către reclamantă, tribunalul a mai reținut și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea din 20 august 1929 nu reglementează un termen de prescripție pentru constatarea rezilierii contractului, ci vizează instituția nulității, respectiv condițiile, titularii și termenul de prescripție al acesteia.

Totodată, a constatat inexistența scopului ilicit invocat de reclamantă privitor la tranzacția care a făcut obiectul Consiliului de Miniștri din ședința din 11 iunie 1942, scopul tranzacției nefiind transferul dreptului de proprietate ci despăgubirea cu suma de 20.000 lei a moștenitorului lui N.I. pentru contravaloarea construcțiilor și plantațiilor aflate pe imobilul in cauză la data intervenirii rezilierii. Referitor la capătul de cerere care a vizat constatarea că pe terenul în litigiu, autorul reclamantei, N.I., a edificat în anul 1938 o construcție compusă din subsol, parter și etaj, un lac de agrement și construcție zid împrejmuitor la stradă, monument de arhitectură, instanța l-a respins ca neîntemeiat, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat data la care aceasta a fost edificată și nicio altă destinație decât cea de locuință.

Față de toate aceste aspecte reținute, având în vedere că autorii reclamantei au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, acțiunea în revendicare regăsindu-se în ipoteza în care doar pârâții opun un titlu de proprietate, titlu ce conferă acestora dreptul de a se bucura și dispune de bun, astfel cum stabilesc dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ., acțiunea în revendicare a fost respinsă ca nefondată, cu consecința respingerii cererii de repunere a părților în situația anterioară emiterii deciziei de reziliere a contractului de vânzare cumpărare cât și a capătului de cerere privitor la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea petentei.

Împotriva sentinței pronunțate de tribunal, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea căii de atac, reclamanta a susținut că modalitatea de încetare a actului de vânzare este nulitatea și nu rezilierea, cum greșit a reținut prima instanță, nulitate care potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea din 20 august 1929 este supusă termenului de prescripție de 3 ani. De asemenea, a arătat că rezilierea nu poate opera decât pe cale judiciară, prin intervenția instanței de judecată. Prima instanță a ignorat termenul de prescripție de 10 ani aplicabil în speță și reglementat de Codul civil în vigoare la data perfectării contractului de vânzare cumpărare.

Conform acestei dispoziții, introducerea unei acțiuni în nulitate este supusă termenului de prescripție de 10 ani, termen ce s-a împlinit la data de 12 decembrie 1941. În mod greșit a fost reținut că art. 2 alin. (3) din Legea din 10 august 1929 vizează și construcțiile edificate pe teren, întrucât, în ipoteza în care actul de vânzare este desființat, dreptul de proprietate asupra construcțiilor rămâne în patrimoniul reclamantei. De asemenea, prima instanță a reținut în mod greșit că a fost îndeplinită condiția rezolutorie și că autorul reclamantei nu și-a îndeplinit obligația asumată prin contract. În fapt, doar în privința construcției locuinței s-a constatat că nu se poate determina anul în care a fost edificată, partea din spate a construcției prezentând elementele specifice ale unei școli, investiția depășind cu mult 500.000 lei.

Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 46 din 19 februarie 2013 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele: Este nefondată critica privind confuzia pretins a fi fost realizată de prima instanță atunci când a analizat condițiile în care efectele contractului de vânzare cumpărare au încetat, respectiv cea a nulității care trebuia constatată în cadrul unei acțiuni supuse termenului de prescripție de 3 ani. În acord cu susținerea reclamantei, dispozițiile Legii din 20 august 1929, în vigoare la data încheierii actului translativ de proprietate, erau aplicabile contractului de vânzare cumpărare, în mod greșit s-a menționat în cuprinsul acestuia ca fiind aplicabile dispozițiile Legii pentru reforma agrară din Vechiul Regat, publicat în M. Of.

nr. 82 din 17 iulie 1921. Cu toate acestea, din analiza conținutului dispozițiilor din cele două acte normative referitoare la condițiile încheierii de acte juridice de înstrăinare a terenurilor în scopul stimulării creări și dezvoltării de industrii sau așezăminte de interes general, determinarea greșită a cadrului legal la încheierea contractului nu determină nulitatea acestuia. În combaterea susținerii reclamantei că singura sancțiune ce putea fi aplicată actului juridic de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului era cea a nulității, astfel cum aceasta și-a reconfigurat pretenția prin cererea de apel, sancțiunea pentru nerespectarea de către cumpărător a obligațiilor speciale asumate prin încheierea vânzării cumpărării nu poate fi nulitatea întrucât această sancțiune are ca efect lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Or, neexecutarea culpabilă a obligațiilor, reținută în sarcina cumpărătorului N.I. prin Decizia M.A.D. nr. 4 333 din 16 februarie 1942 atrage sancțiunea rezoluțiunii, legile în vigoare la epoca la care a fost încheiat actului juridic făcând referire la reziliere. Într - adevăr, dispozițiile art. 2 alin. (4) și alin. (5) din actul normativ aplicabil contractului de vânzare cumpărare, reglementează, deopotrivă, atât sancțiunea pentru ”neîndeplinirea condițiunilor pentru termenul stipulat”, adică rezoluțiunea pentru nerespectarea culpabilă a obligațiilor asumate de către părți, cât și nulitatea, ca sancțiune pentru nerespectarea dispozițiilor legale edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, fiecare dintre cele două instituții însă având reglementări diferite.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (4) din Legea din 1929 nulitatea se poate cere la inițiativa M.P.M.A.R., prin Serviciul contencios al Statului, reglementare care este deopotrivă lăsată la inițiativa părților contractante dar și a Ministerului Public, ca reprezentant și apărător al intereselor generale ale societății, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2 alin. (5) din același act normativ, fiind atașat acestei categorii de sancțiuni. În cazul rezilierii, însă, sancțiunea poate fi invocată numai de către părțile contractante, respectiv la inițiativa acelora care și-au executat ori sunt gata să își execute propriile obligații. În aplicarea considerentelor mai sus expuse, Decizia M.A.D.

nr. 4333 din 16 februarie 1942 prin care a fost constată reziliată de plin drept vânzarea la data expirării termenului legal prevăzut de lege pentru instalarea unei industrii cimo tehnice, concretizează actul juridic de denunțare unilaterală de către Stat a contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate prin actul de înstrăinare, susținerea reclamantei privitoare la sancțiunea nulității nefiind incidentă cauzei. În ceea ce privește critica referitoare la necesitatea intervenției instanței de judecată pentru constatarea încetării efectelor actului translativ de proprietate, aceasta este neîntemeiată pentru argumentele care succed: Textul art. 2 alin. (3) din Legea din 1929 consacră prin conținut un veritabil pact comisoriu în favoarea Statului.

În lumina dispozițiilor art. 2 alin. (1) din actul normativ enunțat, pactul comisoriu este reglementat ca un drept unilateral al Statului, în calitate de vânzător de a cere rezoluțiunea actelor juridice de înstrăinare ale terenurilor pentru situația în care cumpărătorul nu își respectă obligațiile prevăzute de lege, respectiv aceea de a crea sau dezvolta o industrie sau un așezământ de interes general, cu o investiție minima de 500.000 lei pentru fiecare hectar, în termenul defipt de lege de 3 ani de la facerea actului.

Așadar, rezoluțiunea unilaterală intervine pentru neexecutarea culpabilă a unor obligații determinate ale cumpărătorului, de îndeplinirea cărora el este ținut într-un anumit termen, fiind considerat ca aflat de drept în întârziere în privința acestora și la expirarea căruia se prevede trecerea de plin drept al bunului în proprietatea statului, fără drept de restituire și fără intervenția instanței judecătorești, situație pe care instanța de apel a apreciat-o ca fiind incidentă în speță. Nici critica apelantei sub aspectul încălcării termenului de prescripție a emiterii Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942 nu a fost găsită întemeiată. Termenul de prescripție de 3 ani este prevăzut pentru exercițiul acțiunii în nulitatea actelor juridice încheiate în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea din 1929 iar nu pentru invocarea pactului comisoriu reglementat de art. 2 alin. (3) din același act normativ.

Întrucât la momentul la care a fost încheiat actul translativ de proprietate, nu fusese adoptat Decretul nr. 167 din 1958 privind prescripția extinctivă, aplicabile erau dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv cele ale art. 1900 C. civ. Potrivit acestora acțiunea pentru nulitatea sau stricarea unei convenții se prescrie în termen de 10 ani, dacă legea nu prevede altfel. Instanța de apel a apreciat, contrar susținerilor reclamantei, că dispozițiile art. 1885 alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile speței întrucât acestea reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă pentru introducerea acțiunilor reale ale creditorului sau ale proprietarului, în timp ce rezoluțiunea unilaterală a contractului de vânzare cumpărare declarată de Stat pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor speciale stabilite prin lege în sarcina cumpărătorului dă expresie unui alt tip de acțiune, ex contractu.

În considerarea faptului că este vorba despre o vânzare cumpărare supusă unui pact comisoriu reglementat prin lege specială și întrucât nu se poate considera că prescripția pentru exercitarea acțiunii în stricarea convenției nu se poate naște mai înainte de expirarea termenelor pentru executarea de către cumpărător a obligațiilor asumate, emiterea Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942 a avut loc înăuntrul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în “stricarea convenției”, termen care, potrivit art. 1900 alin. (1) C. civ., s-a împlinit la 12 decembrie 1944, neputând fi deci aplicată prescripția.

În ceea ce privește critica referitoare la împrejurarea că dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea din 1929 reglementează doar situația reîntoarcerii proprietății asupra terenului în patrimoniul statului, nu însă și situația construcțiilor existente pe acesta, instanța de apel a constatat ca fiind neîntemeiată întrucât, ca efect al rezoluțiunii actului de vânzare cumpărare, Statul, în temeiul dispozițiilor art. 494 C. civ., a recunoscut dreptul moștenitorilor cumpărătorului de a fi despăgubiți pentru construcțiile, plantațiile și mobilele situate pe terenul în discuție. Cu referire la susținerea reclamantei că tranzacția propusă spre a fi încheiată între stat și membrii familiei sale, nu s-a încheiat iar suma de 16.000.000 lei nu a fost plătită, a apreciat ca fiind nedovedită, mențiunea din certificatul de moștenitor din 1968 de pe urma defunctului N.I.

nefiind în măsură să demonstreze că moștenitorii profesorului defunct nu ar fi fost despăgubiți cu suma menționată. În privința chestiunii legitimității Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942 în raport de îndeplinirea de către cumpărător a obligațiilor speciale asumate prin contractul de vânzare cumpărare, în mod corect prima instanță a stabilit că, din probele administrate, nu rezultă că dobânditorul terenului și-ar fi respectat obligația asumată, aceea de a ridica pe teren instalațiile necesare pentru o industrie cimo tehnică și de a întreține tot acolo o școală practică pentru formarea personalului de lucrători și contra maiștri necesari industriilor cimo-tehnice.

Astfel, cu toate că a fost stabilită cu certitudine edificarea de către cumpărător a mai multor construcții, reclamanta nu a putut face dovada existenței unei autorizații de construire pentru edificarea acestora iar înscrisurile aflate la dosarul cauzei plasează momentul edificării acestora în perioada cuprinsă între anii 1935-1937, ulterior împlinirii termenului de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea din 1929. Totodată, instanța a respins ca nefiind utilă soluționării litigiului, solicitarea reclamantei privitoare la suplimentarea expertizei în construcții, apreciind că și în situația confirmării faptului că partea din spate a construcției ar servi unei funcțiuni administrativ instituționale pentru funcționarea unei școli, o atare probă ar fi insuficientă în a proba deplin și complet aducerea la îndeplinire de către autorul reclamantei a obligațiilor asumate prin contractul de vânzare cumpărare suspus analizei.

Instanța de apel a mai reținut că nici înființarea unei societăți anonime pe acțiuni cu denumirea “Institutul industriilor cimo tehnice” de către cumpărător, nu a putut fi apreciată ca o executare a obligațiilor asumate de către acesta prin actul de vânzare cumpărare, după cum nici ridicarea unei părți de clădire care să aibă aptitudinea de a găzdui funcționarea unei școli nu ar putea beneficia de o apreciere similară. Împotriva deciziei curții de apel a exercitat calea de atac a recursului reclamanta invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Cu referire la acest motiv de nelegalitate, recurenta arată că instanța de apel deși a constatat în mod corect că legea aplicabilă speței este Legea pentru reglementarea circulației juridice a pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire anterioare, publicată în M. Of. din 20 august 1929, motivarea respingerii apelului vizează aspecte ce țin de rezilierea contractului de vânzare cumpărare din 1931, ca și cum instanța ar fi fost învestită cu judecarea unei astfel de cereri.

De asemenea, instanța de apel a statuat contrar dispozițiilor Codului civil și ale Legii din 1929 că rezilierea unui contract în mod unilateral de către vânzător se poate face ad hoc, printr-o constatare proprie a vânzătorului, nefiind necesară promovarea unei acțiuni în justiție așa cum prevede expres alin. (5) al art. 2 din Legea din 1929, susținând că motivarea instanței este contrară legii, doctrinei și practicii judiciare, atât de la data încheierii actului juridic în discuție, cât și celei actuale, unde se prevede că intervenția instanței este obligatorie și numai printr-o hotărâre judecătorească se poate dispune sau, în cazul pactului comisoriu de ultim grad, se poate constata rezilierea unui contract.

Susține în continuare că alin. (3) al art. 2 din Legea din 1929 reprezintă o cauză de încetare a contractului de vânzare cumpărare, iar nu un pact comisoriu, cum greșit a reținut instanța de apel, pentru care este necesară intervenția instanței în sensul constatării îndeplinirii sau nu a condiției respectiv a obligației asumate de cumpărător. În acest scop, arată că acțiunea trebuia promovată în termenul special stabilit de lege în alin. (5) al art. 2 din Legea din 1929, de 3 ani.

Întrucât nu a existat nicio constatare a vreunui organ abilitat și competent al statului prin care să se stabilească dacă a fost sau nu îndeplinită de către cumpărător obligația sumată prin contractul de vânzare cumpărare, legea neprevăzând o astfel de procedură, cauza de încetare a contractului pentru neîndeplinirea obligațiilor nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească, în mod greșit a fost reținută de către instanță desființarea titlului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu. Simpla notificare transmisă după 11 ani după împlinirea termenului de prescripție nu poate fi de natură să desființeze în mod valabil titlul de proprietate. Arată că și în cazul în care acțiunea pentru anularea sau ” stricarea” vânzării ar fi supusă termenului de prescripție reglementat de art. 1900 C. civ., termenul începe să curgă de la încheierea actului, textul prevede expres la alin. 2 din art. 1885 C. civ.

situațiile în care termenul începe să curgă de la o altă dată. Susține că autorii săi au fost lipsiți de posibilitatea de a invoca prescripția achizitivă de 10 ani, părțile și imobilul fiind în raza aceluiași tribunal. Hotărârea recurată conține motive contradictorii întrucât în pagina 13 din hotărâre instanța apreciază că rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare are loc fără pronunțarea unei hotărâri judecătorești iar la pagina 14 menționează că “rezoluțiunea unilaterală a contractului de vânzare cumpărare declarată de către Stat pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor stabilite prin lege în sarcina cumpărătorului dă expresie unei acțiuni personale a acestuia, ”ex contractu”. Or, susține recurenta, prin acțiune personală se înțelege tocmai exercitarea unei acțiuni în instanță.

În legea aplicabilă actului de vânzare cumpărare nu există vreo reglementare care să prevadă că rezilierea se declară unilateral printr-un act propriu al vânzătorului, fără formularea unei acțiuni în justiție și fără pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Instanța de apel pe de o parte subliniază însă dreptul la acțiune al Statului, iar pe de altă parte reține că rezilierea are loc fără promovarea unei acțiuni. În susținerea acestui argument invocă Legea nr. 451 din 1942 prin care se autorizează de către Ministerul Agriculturii încheierea unei tranzacții prin care autorii reclamantei să renunțe la orice drepturi privitoare la proprietate ( teren și construcții), or, aceștia din urmă nu puteau renunța la ceva ce nu ar mai fi existat în patrimoniul lor.

Apreciază astfel că prin actul normativ menționat se recunoaște atât existența dreptului de proprietate a autorilor recurentei asupra imobilului teren și construcții, cât și faptul că aceștia nu au pierdut aceste drepturi. În susținerea criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut următoarele: Învestită cu o cerere în constatarea nulității absolute a actului unilateral de reziliere emis de către vânzător, instanța de apel a interpretat în mod greșit acest act ca fiind un act legal de reziliere în condițiile în care acesta putea constitui cel mult, începutul procedural al introducerii unei acțiuni în justiție în scopul obținerii unei hotărâri judecătorești prin care să se constate reziliat contractual de vânzare cumpărare.

De asemenea, în măsura în care decizia unilaterală de reziliere a contractului de vânzare cumpărare își putea produce efectele cu privire la încetarea dreptului de proprietate asupra terenului, nu era în măsură însă să constate rezilierea dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe aceasta. Astfel că, susține recurenta, în privința acestora din urmă, nu există niciun act de desființare a dreptului de proprietate dobândit prin construire, motiv pentru care susține că cealaltă parte l-a și recunoscut expres prin neintentarea niciunei acțiuni prin care să se constate un eventual drept de accesiune al statului asupra construcțiilor în temeiul art. 492-494 C. civ. și care să îi confere un drept de proprietate asupra construcțiilor.

Instanța de apel doar a menționat că statul a recunoscut dreptul de proprietate al autorilor reclamantei de a fi despăgubiți în condițiile art. 494 C. civ., însă din motivarea instanței se deduce faptul că efectul Deciziei nr. 4333 din 1942 este dobândirea de către stat a dreptului de proprietate asupra construcțiilor. Instanța trebuia să analizeze în ce măsură decizia a cărei nulitate se solicită afectează dreptul de proprietate distinct pentru teren și pentru construcțiile edificate pe acesta. Din motivarea curții de apel rezultă faptul că s-a analizat dacă sunt îndeplinite condițiile de reziliere pentru teren, ca și cum instanța ar fost învestită cu o astfel de cerere. Consideră că din această perspectivă constatarea intervenirii rezilierii era prescrisă, de vreme ce condiția viza îndeplinirea obligației în primii 3 ani de la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, ulterior cumpărătorul fiind îndreptățit să dispună de teren.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut următoarele: În mod greșit instanțele de judecată au făcut aplicarea art. 480 și urm., și art. 948 C. civ., precum și a dispozițiilor art. 2 și a art. 13 din Legea din 1929. Astfel, susține că decizia a cărei nulitate a fost solicitată prin cererea introductivă de instanță vizează fraudarea legii prin emiterea acesteia cu încălcarea prevederilor Legii din 1929 și a C. civ. care stabilesc ca modalitate de desființare a unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legilor agrare, acestea putând fi anulate exclusiv prin intermediul instanței judecătorești. Pentru aceste motive recurenta apreciază că decizia ministerială a cărei nulitate a solicitat-o este lipsită de temei juridic.

Invocă nulitatea absolută a deciziei în discuție și din perspectiva existenței unei cauze false în emiterea acesteia. Astfel, susține că anularea abuzivă și unilaterală a contractului de vânzare cumpărare, viza de fapt, construcția - școală și locuința profesorului N.I., iar prin referatul ministrului Agriculturii nr. 17.354 se recunoaște expres că preluarea construcției este imorală. Atât prima instanță cât și instanța de apel ignoră cu desăvârșire conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 2 din Legea din 1929 care vizează în exclusivitate terenul. Critică decizia recurată și din perspectiva în care în mod greșit instanța a reținut că actul de vânzare cumpărare a fost desființat pentru neexecutarea obligațiilor asumate de către cumpărător, atât timp cât, susține recurentul, construcția din spate conține elemente de arhitectură ale unei școli, investiția depășind cu mult limita impusă de lege.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora pentru considerentele care succed: Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea și casarea poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Prin motive străine de natura pricinii se înțelege situația în care considerentele hotărârii judecătorești recurate cuprinde chestiuni care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Un prim argument invocat de recurentă în justificarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este reprezentat de susținerea că reținerile instanței de apel sunt străine de natura pricinii.

În dezvoltarea acestui argument, arată că deși instanța a fost învestită cu o cerere în constatarea nulității Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942, aceasta își motivează soluția pe aspecte ce țin de rezilierea contractului de vânzare cumpărare din 1931. Este adevărat că unul dintre petitele cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulității Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942. Instanța constată însă că deși inițial în motivarea cererii recurenta a invocat depășirea termenului special de prescripție de 3 ani în exercitarea dreptului de a rezilia contractul, prevăzut de dispozițiile art. 2 alin. final din Legea din 1929, ca și termenul general de prescripție pentru “stricarea” unei convenții reglementat de art. 1900 C. civ., în apel aceasta și-a reconsiderat poziția și a susținut că singura sancțiune ce putea fi aplicată deciziei, este cea a nulității.

De asemenea, curtea de apel în analiza petitului recurentei, astfel cum acesta a fost precizat în cuprinsul considerentelor, a explicat detaliat și argumentat inaplicabilitatea sancțiunii nulității. Astfel, se reține de instanța de apel, contrar susținerilor reclamantei, că sancțiunea pentru nerespectarea de către cumpărător a obligațiilor speciale asumate prin încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat din 12 decembrie 1931 nu poate fi nulitatea, întrucât aceasta constituie sancțiunea care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În raport de probele administrate, instanțele de fond au mai reținut că autorul recurentei, profesorul N.I.

nu a îndeplinit, în mod culpabil, obligațiile asumate, motiv pentru care a apreciat că emiterea Deciziei M.A.D. nr. 4.333 din 16 februarie 1942 nu poate atrage decât sancțiunea rezoluțiunii, ca una specifică neexecutării obligațiilor într-un contract civil. Faptul că instanța de apel a apreciat, pe baza probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente, că sancțiunea care a intervenit cu privire la contractul de vânzare cumpărare este rezoluțiunea și nu nulitatea, nu presupune că și-a întemeiat soluția pronunțată pe chestiuni străine de natura pricinii.

Un alt argument se referă la contrarietatea dintre considerentele deciziei, recurenta susținând că argumentul instanței de apel în motivarea deciziei recurate este în sensul că „rezoluțiunea contractului are loc fără pronunțarea unei hotărâri judecătorești” și că acesta este în vădită contradicție cu motivarea de la fila 14 a deciziei, în sensul că „rezoluțiunea unilaterală a contractului de vânzare cumpărare declarată de Stat pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor speciale stabilite prin lege în sarcina cumpărătorului dă expresie unei acțiuni personale ex contractu”. O hotărâre judecătorească este casabilă atunci când se constată existența unor considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din celelalte rezultă netemeinicia acestora.

În cauza de față, se constată că argumentele juridice invocate ca fiind contradictorii analizează două chestiuni diferite: primul dintre considerentele invocate a avut în vedere netemeinicia susținerii reclamantei referitoare la necesitatea intervenției instanței de judecată pentru încetarea efectelor contractului de vânzare cumpărare ; celălalt a vizat netemeinicia criticii reclamantei referitoare la tardivitatea emiterii Deciziei M.A.D. nr. 4.333 din 16 februarie 1942 și aplicabilitatea dispozițiilor art. 1885 alin. (2) C. civ. Prin urmare, se constată că cele două considerente invocate de către reclamantă ca fiind contradictorii vizează critici distincte și chestiuni de drept distincte, instanța analizând și pronunțând - se în mod distinct asupra acestora.

Prin considerentele deciziei, Curtea de Apel nu a motivat faptul că era necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate rezilierea contractului de vânzare cumpărare, pentru a fi vorba despre considerente contrare, ci doar a adus un argument în plus pentru a demonstra de ce nu era necesară intervenția instanței de judecată, decizia contestată însăși producând aceste efecte. Acest argument se constituie într-o concluzie trasă de instanță în urma analizei incidenței dispozițiilor art. 1885 alin. (2) C. civ. așa încât nu se poate reține existența vreunei contradicții între cele două statuări, cum eronat se pretinde de către reclamantă. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate : “(…) când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Prin acest motiv se poate invoca încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. În situația în care instanța este sesizată cu un diferend în legătură cu un act juridic, unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul care soluționează fondul trebuie să-l aplice, în litera și spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înțeles, față de art. 969 alin. (1) C. civ.

Atunci când clauzele actului sunt îndoielnice, susceptibile de mai multe înțelesuri, judecătorul poate să-l interpreteze, potrivit regulilor de interpretare înscrise în Codul civil. Motivul de modificare privește situația în care deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța îi schimbă natura sau înțelesul. Dacă însă din probele administrate ar rezulta un dubiu asupra naturii juridice sau a conținutului actului juridic, interpretarea dată de judecător constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs, conform prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a invocat greșita interpretare de către instanță a deciziei a cărei nulitate a solicitat-o, în sensul în care în mod greșit a fost reținut ca reprezentând un act de reziliere în condițiile în care acesta “putea constitui cel mult începutul procedural al introducerii unei acțiuni în justiție în scopul obținerii unei hotărâri judecătorești prin care să se constate reziliat contractul de vânzare cumpărare”. În ceea ce privește critica formulată de recurentă, Înalta Curte constată că aceasta vizează aspecte de fond referitoare la stabilirea situației de fapt, inadmisibil a fi analizată în calea de atac extraordinară a recursului. Or, reclamantul, așa cum au reținut instanțele de fond, nu a produs dovezi care să demonstreze că și-a îndeplinit obligațiile speciale impuse prin dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea din 1929 și asumate de acesta prin semnarea actului juridic de vânzare cumpărare.

Înalta Curte mai reține că în ceea ce privește această chestiune, chiar instanța de apel prin încheierea din data de 05 februarie 2013, a respins cererea recurentei de completare a expertizei de specialitate în construcții care ar fi putut demonstra îndeplinirea de către N.I. a obligațiilor, reținând ca nefiind utilă pentru soluționarea cauzei, dat fiind că, în eventualitatea cea mai favorabilă în care expertiza ar fi stabilit că edificiul ar fi fost apt să găzduiască instituția ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, această probă tot nu ar dovedi pe deplin și complet aducerea la îndeplinire de către autorul recurentei a obligațiilor asumate prin contractul de vânzare cumpărare.

De asemenea, o astfel de probă nu ar fi fost de natură să poată demonstra că profesorul N.I. ar fi adus la îndeplinire în trei ani de la încheierea contractului de vânzare cumpărare, obligațiile de a fi ridicat instalațiunile necesare unei industrii cimo tehnice și de a fi asigurat întreținerea în acest teren a unei școli practice pentru formarea personalului de lucrători și contra maiștrii necesari industriilor cimo tehnice. Totodată, nici proba privind înființarea unei societăți anonime pe acțiuni cu denumirea “ Instituțiilor industriilor cimo tehnice ” de către profesorul N.I.

nu a putut fi considerată de instanța de apel ca materializând obligațiile asumate de aceasta prin actul juridic din 1931, după cum nici eventuala ridicare a unei părți de clădire care să poată găzdui funcționarea unei școli nu ar putea beneficia de o apreciere similară, toate indiciile fiind în sensul edificării construcțiilor de pe terenul de 4 ha ulterior împlinirii termenului legal de 3 ani pus la dispoziția cumpărătorului. Înalta Curte constată că analiza criticii de nelegalitate care privește interpretarea greșită a deciziei contestate, ca reprezentând doar începutul demersului judiciar în rezilierea contractului de vânzare cumpărare iar nu constatarea însăși a rezilierii, este nerelevantă față de constatarea instanțelor de fond, pe bază de probe, a neîndeplinirii culpabile de către autorul reclamantei a obligațiilor contractuale.

Totodată, motivul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., poate fi incident în situația în care instanța ar stabili fără niciun suport probator anumite obligații în sarcina uneia dintre părți, deși, la încheierea actului juridic dedus judecății, nu au fost avute în vedere aceste obligații. În cauza de față, instanța a fost investită cu constatarea nulității Deciziei M.A.D. nr. 4.333 din 16 februarie 1942, iar în urma probelor administrate a reținut că decizia contestată a fost emisă în condiții de deplină legalitate, ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către prof. N.I. o obligațiilor speciale asumate. În susținerea aceleiași critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., recurenta arată că instanța de apel în mod greșit a apreciat asupra faptului că decizia a cărei nulitate a fost solicitată constituie titlu de proprietate al statului asupra construcțiilor edificate de autorul acesteia, prof. N.I. Înalta Curte constată că argumentul prezentat mai sus nu poate fi încadrat în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta vizează modul în care instanța a interpretat probele și a aplicat dispozițiile legale la situația de fapt stabilită pe baza acestor probatorii. Instanța reține că interpretarea probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a apreciat că deducțiile logice nu pot susține concluzia în sensul că moștenitorii profesorului defunct nu ar fi fost despăgubiți cu suma arătată în Jurnalul Consiliului de Miniștri publicat în M. Of. din 13 iunie 1942. Totodată, componența masei succesorale nu poate constitui o probă, având în vedere caracterul declarativ al acesteia, iar pe de altă parte, distanța considerabilă în timp, ca și considerentele transformării economico financiare care au avut loc între anii 1968, data eliberării certificatului de moștenitor și anul 1942, data tranzacției propuse de reprezentanții statului moștenitorilor cumpărătorului defunct.

Prin urmare, deși recurenta invocă aceste dispoziții legale, criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs deoarece nu se referă la interpretarea greșită a deciziei a cărei anulare a fost solicitată, ci la greșita interpretare a probelor care, nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Tot astfel, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se privesc ca nefondate pentru următoarele considerente: Prioritar, se constată că în dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurenta a reluat în cadrul acestui motiv de recurs criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., anterior analizate. Totodată, se reține că Înalta Curte nu poate cenzura în recurs critici referitoare la modul de interpretare a probelor, aceasta constituind atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Cât privește critica referitoare la aplicarea sancțiunii nulității iar nu a rezilierii, din considerentele deciziei recurate reiese faptul că instanța de apel nu a apreciat ca decizia contestată este afectată de vreo cauză de nulitate. Înalta Curte reține totodată că această critică privește modul în care instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, situația de fapt.

Astfel, pe baza materialului probator, curtea de apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea din 1929. Din conținutul textului de lege enunțat, emană dreptul unilateral al Statului, în calitate de vânzător de a cere rezoluțiunea actelor juridice de înstrăinare ale terenurilor, în situația în care cumpărătorul nu își respectă obligația prevăzută de lege, respectiv aceea de a crea sau dezvolta o industrie sau un așezământ de interes general, cu o investiție minimă de 500.000 lei pentru fiecare hectar, în termenul defipt de lege de 3 ani de la data încheierii contractului. Or recurenta, prin criticile formulate, nu a prezentat argumentele pentru care dispozițiile legale amintite au fost greșit aplicate sau care ar fi acele dispoziții legale incidente, cu atât mai mult cu cât la pagina11, paragraful al doilea din memoriu de recurs, a invocat aplicabilitatea acestora.

Înalta Curte constată caracterul nefondat și al criticii referitoare la nulitatea deciziei contestate din perspectiva unei cauze false la emiterea acesteia. Instanța de apel prin considerentele hotărârii nu a negat existența construcțiilor de pe teren ci doar destinația pentru care acestea au fost edificate reținând în acest sens că acestea nu îndeplinesc condițiile unei “instalațiuni necesare pentru o industrie cimo tehnică” și nici pe cele ale unei școli pentru formarea personalului de lucrători și contra maiștrii necesari acestei industrii. În continuare, recurenta a susținut că ceea ce s-a edificat pe teren a fost preluat în mod ilegal pentru a servi drept locuință Mareșalului Antonescu.

Înalta Curte constată că aceste aspecte, pe de o parte, nu au fost probate de către reclamantă, iar pe de altă parte reprezintă împrejurări de fapt ce nu pot face obiect al prezentului recurs. Cu privire la critica referitoare la soluția instanței de respingere a cererii de încuviințare de noi probe prin efectuarea unei noi expertize, instanța de recurs apreciază ca nefondată această critică. În raport de principiile care guvernează desfășurarea procesului civil, judecătorii sunt suverani în ceea ce privește administrarea și încuviințarea probelor, fiind singurii în măsură să aprecieze asupra pertinenței și utilității probelor în soluționarea cauzei.

În acest sens, instanța de apel, în considerentele deciziei, a reținut că solicitarea reclamantei de suplimentare a expertizei în construcții pentru a proba că doar partea din față a clădirii a avut destinația de locuință, partea din spate prezentând toate elementele specifice unei școli, nu este utilă soluționării cauzei, apreciindu-se că și “în eventualitatea cea mai favorabilă care să confirme aptitudinea părții din spate a construcției de a servi unei funcțiuni administrativ funcționale și de a găzdui funcționarea unei școli, o atare probă nu ar fi suficientă în a proba deplin și complet aducerea la îndeplinire de către autorul reclamantei a obligațiilor asumate prin contractul de vânzare cumpărare”.

În raport de capătul principal de cerere, instanța a fost învestită cu constatarea nulității absolute a Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942. În urma probelor administrate, instanța a apreciat că decizia menționată nu este afectată de nicio cauză de nulitate, reținând că prin aceasta a fost constatată rezilierea contractului de proprietate al prof. N.I. pentru neîndeplinirea obligațiilor contractule, recurentei fiindu-i recunoscut dreptul la acordarea de despăgubiri, care însă nu au fost solicitate. De altfel, din considerentele deciziei recurate a reieșit că a și existat o propunere din partea pârâtului Statul român pentru acordarea de despăgubiri. Faptul că a fost încheiată tranzacția sau dacă moștenitorii prof.

N.I. au primit efectiv despăgubirile, nu poate fi analizat în prezenta cale de atac, devreme ce partea nu a învestit instanța cu o astfel de cerere. Față de cele mai sus reținute, cererea privind repunerea părților în situația anterioară preluării abuzive, cu consecința atribuirii în proprietatea recurentei a construcțiilor edificate pe teren apare ca nefondată atât timp cât titlul Statului român asupra acestora nu a fost desființat. Recurenta recunoaște aplicarea în speță a dispozițiilor Legii din 1929 și cu toate acestea reclamă un drept de proprietate asupra construcțiilor edificate în anul 1938, deci cu încălcarea dispozițiilor acesteia.

Or, analizând această chestiune, instanța de apel a reținut aplicarea art. 2 alin. (3) din Legea din 1929 și pe cale de consecință, a statuat că terenul reintră, de drept, în proprietatea statului, și că în temeiul art. 494 C. civ., întinderea dreptului de proprietate asupra construcțiilor se rezumă doar la acordarea de despăgubiri iar nu la restituirea în natură a acestora. Pe de altă parte, așa cum a reținut curtea de apel, construcțiile realizate pe terenul în litigiu nu au îndeplinit condiția de a fi edificate în termenul de 3 ani de la încheierea contractului de vânzare cumpărare, acestea fiind finalizate abia în anul 1938, după 4 ani de la împlinirea termenului. Mai mult decât atât, din probele administrate la instanțele de fond, s-a reținut că nemișcătoarele nu îndeplineau condițiile unor instalațiuni necesare pentru formarea personalului de lucrători și contra maiștri necesari industriilor cimo tehnice.

Recunoașterea de către recurentă a incidenței dispozițiilor Legii din 1929, nu îi poate conferi acesteia dreptul ca în scopul apărării intereselor sale, să invoce aplicabilitatea doar a unora dintre prevederi, apreciind asupra inaplicabilității celor nefavorabile, întrucât legea se aplică unitar și nediferențiat. Cu privire la argumentele dezvoltate prin memoriul de recurs referitoare la notorietatea istorică a autorului reclamantei, profesorul N.I., Înalta Curte constată că acestea exced dispozițiilor legale expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.A.I. împotriva Deciziei nr. 46/A din 19 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2014.