ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3353/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3353/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, la data de 9 martie 2007, reclamanții S.I., M.D., M.T.,
M.G., R.P. și M.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția
Domeniilor Statului, Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură
Băneasa, Municipiul București, prin Primar General, Primăria Sectorului 1
București și Ministerul Finanțelor Publice, să se constate nevalabilitatea
titlului statului cu privire la suprafața de 4.000 mp teren arabil, situat în
București, fosta Moșie Băneasa, identificat conform schiței anexe sub
coordonatele A,B,C,D; să se constate caracterul abuziv al Decretului nr.
151/1950, în temeiul căruia s-a efectuat schimbul de terenuri între autorul
reclamanților, O.A., și fostul Minister al Agriculturii și Silviculturii; să se
constate nulitatea absolută a actului de schimb menționat și să fie obligată
pârâta Agenția Domeniilor Statului să le lase, în deplină proprietate și
posesie, terenul indicat mai sus.
La data de 18 aprilie
2007, I.P. și D.F. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin
care au solicitat constatarea nulității absolute a actului de schimb în litigiu
și obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului să le lase, în deplină
proprietate și posesie, suprafața de teren de 4.000 mp, identificată conform
schiței anexe la cererea principală.
Prin Sentința civilă
nr. 497 din 12 martie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis
excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului M.I. și a respins
acțiunea principală formulată de acesta, ca fiind introdusă de către o persoană
fără calitate procesuală activă.
A respins, ca
neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a celorlalți
reclamanți și a intervenienților.
A admis excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin
Primar General, Primăria Sectorului 1 București, prin Primar, și Stațiunea de
Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, în ceea ce privește capătul de
cerere din acțiunea principală și din cererea de intervenție în interes
propriu, referitor la constatarea nulității actului de schimb.
A respins excepția
inadmisibilității, în ceea ce privește capătul de cerere din acțiunea
principală și din cererea de intervenție în interes propriu, referitor la
constatarea nulității actului de schimb.
A admis excepția
inadmisibilității, în ceea ce privește capătul de cerere din acțiunea
principală și din cererea de intervenție în interes propriu, referitor la
revendicarea imobilului.
A admis capătul de
cerere din acțiunea principală și din cererea de intervenție în interes propriu,
referitor la constatarea nulității actului de schimb, formulate în
contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Finanțelor
Publice.
A constatat nulitatea
actului de schimb autentificat la 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin.
A respins aceeași
cerere formulată de reclamanți și de intervenienți în contradictoriu cu pârâții
Municipiul București, prin Primar General, Primăria Sectorului 1 București,
prin Primar, și Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa,
ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins, ca
inadmisibilă, cererea în revendicare formulată de reclamanți și de
intervenienți.
Pentru a pronunța
această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește
excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și
intervenienților, aceasta este întemeiată doar referitor la reclamantul M.I.
După cum rezultă din
certificatul de moștenitor nr. X1/1997, emis de pe urma defunctei D.P., au
rămas moștenitori D.F. și D.P.A., M.I. fiind renunțător. În consecință,
reclamantul M.I., în calitate de fiu, moștenitor legal conform certificatului
de moștenitor nr. X2/1986, nu putea să dobândească mai multe drepturi decât
avusese autorul său. Ca atare, reclamantul M.I. nu poate justifica calitatea sa
procesuală activă cu privire la întreaga acțiune. În acest context, nulitatea
unui act juridic poate fi cerută de orice persoană care justifică un interes,
dar, atâta vreme cât autorul reclamantului este renunțător, eventuala
constatare a nulității actului de schimb nu produce niciun efect practic în
ceea ce îl privește pe reclamantul menționat.
În legătură cu
ceilalți reclamanți și intervenienți, prin certificatele de moștenitor, actele
de stare civilă și declarația de notorietate depuse la dosar, aceștia și-au
dovedit calitatea de moștenitori ai defunctului I. (A.) O. și, deci, și-au
justificat calitatea procesuală activă.
Referitor la excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primar
General, Primăria Sectorului 1 București, prin Primar, și Stațiunea de
Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, în ceea ce privește cererea de
constatare a nulității actului de schimb, aceasta este întemeiată, având în
vedere că pârâții respectivi nu sunt părți în actul juridic, care produce
efecte doar între cocontractanți.
Excepția
inadmisibilității aceleiași cereri a fost respinsă, întrucât argumentele
privind necesitatea parcurgerii procedurii instituite de legile speciale se
referă doar la acțiunea în revendicare, iar, pe de altă parte, instanțele de
judecată sunt competente să verifice legalitatea modului în care terenul în
litigiu a fost preluat de stat, ceea ce presupune analizarea și a valabilității
actului normativ în temeiul căruia s-a efectuat preluarea. În acest sens, sunt
și dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Cu privire la
excepția inadmisibilității cererii în revendicare, potrivit art. 6 alin. (2)
din actul normativ sus-menționat, bunurile preluate de stat fără un titlu
valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi
revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac
obiectul unor legi speciale de reparație. În consecință, nu au fost reținute
apărările reclamanților, în sensul că nu există prevederi legale referitoare la
inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile de drept
comun.
De asemenea,
tribunalul a constatat că terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a
legilor fondului funciar, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 9 alin.
(1) din Legea nr. 1/2000, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 22
3
din Legea 290/2002 și art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005.
Din toate aceste
dispoziții legale, se desprind cel puțin două concluzii, și anume că legea
prevede posibilitatea restituirii terenurilor aflate în administrarea
stațiunilor de cercetare-dezvoltare, cu excepțiile prevăzute de respectivele
dispoziții legale, și că se prevede doar condiția ca terenul să fie preluat de
la foștii proprietari, fără a se mai cere și condiția ca, anterior, bunul să se
fi aflat și în patrimoniul fostelor cooperative de producție, așa cum susțin
reclamanții.
În consecință,
terenului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile prevăzute în legile
speciale de reparație, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acțiuni
întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Această soluție se
impune, raportat la împrejurarea că, din actele dosarului, nu rezultă că
reclamanții ar fi formulat o cerere de restituire/notificare în temeiul vreunei
legi de restituire, pentru ca instanța să poată face aplicarea raționamentului
juridic care a dus la pronunțarea Deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
Nu se poate reține
nici încălcarea dispozițiilor art. 21 din Constituția României și a art. 6
alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, pe
de-o parte, că procedura instituită de Legea nr. 18/1991 nu este una
jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluționarea
notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială, în
sensul art. 6 alin. (1) din Convenție; pe de altă parte, dreptul de acces la un
tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce
înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii
unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.
Condiția esențială
este ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața
unei instanțe judecătorești, care îndeplinește condiția de tribunal independent
și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia
administrativă (cauzele Glod contra României și Crișan contra României).
Or, în speța de față,
reclamanții și intervenienții aveau o astfel de posibilitate, raportat la
dispozițiile art. 53 și urm. din Legea nr. 18/1991 și art. 12 alin. (6) din
Legea nr. 1/2000.
Pe de altă parte,
limitarea dreptului de acces la un tribunal poate fi constatată doar în cazul
în care neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile nu este
imputabilă reclamanților.
În procesul de față,
reclamanții și intervenienții nu au invocat și nici nu au dovedit că
neformularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în termenele
prevăzute de legile speciale menționate s-ar fi datorat unor cauze care exclud
culpa lor.
Mai mult, pentru
diferența de teren de un ha, reclamanții au urmat respectiva procedură,
fiindu-le emis titlul de proprietate nr. X3/1994. În consecință, neformularea
cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu poate fi pusă decât pe
seama lipsei de diligență a reclamanților și intervenienților.
Prin urmare, raportat
la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, tribunalul a admis excepția
inadmisibilității cererii în revendicare formulată de reclamanți și de
intervenienți și a respins-o ca atare.
Cererea referitoare
la constatarea nulității actului de schimb este întemeiată.
Raportat la art. 6
alin. (3) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 151/1950 este nelegal, deoarece
contravenea dispozițiilor art. 8 din Constituția din 1948 și art. 480 - 481 C.
civ., urmărind comasarea terenurilor, fără a ține seama de interesele
proprietarilor și de voința acestora și fără a acorda o dreaptă despăgubire.
În consecință,
Decretul nr. 151/1950, fiind neconstituțional, nu poate reprezenta un titlu
valabil pentru preluare, actul de schimb autentificat sub nr. X4 din 28 iulie
1958 de Notariatul Raionului Stalin, încheiat în baza acestuia, fiind nul. Prin
urmare, în speță, nu se mai impune a se verifica dacă actul normativ respectiv
a fost aplicat cu respectarea condițiilor sale interne.
Prin Decizia civilă
nr. 98 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
admis apelurile declarate de reclamanții M.D., M.G., M.T., R.P., S.I., de
pârâții Agenția Domeniilor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul
București, prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 București, Stațiunea de
Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa și de intervenienții D.F. și
I.P. împotriva sentinței civile sus-menționate.
A desființat
hotărârea apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal.
Pentru a pronunța
această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:
Apelul declarat de
reclamanți și de intervenienți este fondat în ceea ce privește greșita
soluționare a cererii în revendicare a suprafeței de teren de 4.000 mp,
raportat la împrejurarea că instanța de fond, în mod greșit, a admis excepția
inadmisibilității, fără a intra în judecarea, pe fond, a cauzei.
Considerentele în
sensul că terenul în litigiu se află sub incidența art. 9 alin. (1) din Legea
nr. 1/2000, art. 33 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 22
3
din
Legea nr. 290/2002 și art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005 nu reprezintă un
motiv de inadmisibilitate a acțiunii.
De altfel, după cum
rezultă din cuprinsul Adresei din 28 ianuarie 2009 emisă de Stațiunea de
Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, terenul revendicat de
reclamanți face parte dintr-o suprafață mai mare, aflată în posesia acestei pârâte.
După apariția legilor fondului funciar și, în special, după apariția Legii nr.
247/2005, pentru această suprafață de teren au fost emise, până în prezent, 8
titluri de proprietate, prin care s-au retrocedat în compensare (dar nu pe
același amplasament) diverse suprafețe de teren, titluri a căror valabilitate a
fost constatată în instanță.
Ca atare,
autoritățile au făcut aplicarea, pentru suprafața de teren din aceeași locație
cu cel revendicat, atât a Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000, cât și a Legii
nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Instituirea unei
proceduri speciale administrative prin Legea nr. 10/2001 sau prin legile
fondului funciar (Legea nr. 18/1991 și nr. 1/2000) nu poate îngrădi accesul
liber la justiție și, respectiv, formularea acțiunilor în revendicare de drept
comun - art. 480 C. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Având în vedere că
prima instanță nu s-a pronunțat pe fondul celui de-al doilea capăt de cerere,
privind revendicarea terenului, și, în mod greșit, a admis excepția
inadmisibilității, în baza art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc.
civ., Curtea a admis apelurile, a desființat, în tot, sentința civilă apelată
și a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal, dispozițiile procedurale
vizând în întregime hotărârea apelată, chiar dacă a fost soluționat unul dintre
celelalte capete din acțiunea introductivă.
Prin Decizia nr.
4.077 din 29 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și
de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâții
Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
București, Municipiul București, Primăria Sectorului 1 București și de
intervenienții D.F. și I.P. împotriva deciziei sus-menționate.
A casat decizia și a
trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, la aceeași instanță.
Pentru a pronunța
această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele:
Acțiunea în
revendicare este acea acțiune prin care proprietarul neposesor pretinde
restituirea bunului său de la posesorul neproprietar, urmând ca, în cazul în
care ambele părți se prevalează de titluri de proprietate ce provin de la
autori diferiți, instanța să compare titlurile ce se opun, urmând a da câștig
de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept
este preferabil.
Înalta Curte a
apreciat că, în recursurile declarate de pârâți, criticile exprimate în
privința soluției pronunțate de instanța de apel pe capătul de cerere privind
revendicarea sunt critici ce țin de fondul pretențiilor pe care părțile le-au
formulat sub aspectul cererii în revendicare, de temeinicia acestei cereri.
Chiar dacă utilizează
noțiunea de "inadmisibilitate", în dezvoltarea motivelor de recurs,
recurenții pârâți formulează argumente în sensul preferabilității titlului pe
care-l opun, în raport cu cel invocat de reclamanți și intervenienți.
Trimiterile la
normele legale cuprinse în Legea nr. 1/2000, Legea nr. 18/1991, Legea nr.
290/2002 și H.G. nr. 1832/2005 reprezintă argumente pentru care, în opinia
recurenților, în raport de acele dispoziții legale și de criteriile pe care
acestea le pot oferi, titlul lor asupra imobilului în litigiu ar fi preferabil
celui opus de părțile adverse.
Pe de altă parte,
Înalta Curte a constatat că, prin hotărârea pronunțată, tribunalul a analizat,
la rândul său, temeinicia acțiunii în revendicare cu care a fost învestit,
fondul pretențiilor deduse judecății sub acest aspect.
Menționarea făcută în
cuprinsul sentinței, de respingere "ca inadmisibil" a capătului de
cerere în revendicare, nu constituie un argument în a considera că prima
instanță nu ar fi analizat fondul cererii, atât timp cât, din considerentele
sentinței, rezultă analiza temeiniciei pretențiilor formulate.
Prin sentința
pronunțată, tribunalul a arătat care sunt argumentele pentru care apreciază că
terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar.
Aplicând și interpretând dispozițiile legale relevante în cauză din cuprinsul
acestor legi, prima instanță a arătat care sunt motivele de fapt și de drept
pentru care terenul în litigiu nu ar putea fi restituit reclamanților și
intervenienților.
Or, considerentele
sentinței, întemeiate pe interpretarea normelor legale în legătură cu care
tribunalul a apreciat că reglementează regimul juridic aplicabil bunului în
litigiu, cuprind, de fapt, criterii aplicate de prima instanță în compararea
titlurilor de proprietate ce se opun.
Prin urmare, prin
aplicarea argumentată a normelor legale pe care le-a apreciat ca fiind
incidente în cauză, prima instanță a analizat fondul pretențiilor deduse
judecății, aceste norme legale oferind tocmai criterii necesare în stabilirea
titlului de proprietate preferabil.
De altfel, chiar
intervenienții, prin motivele de apel formulate, recunosc că, în cauză, a
existat o cercetare a fondului litigiului de către prima instanță, de vreme ce
arată că tribunalul "a constatat inexistența titlului statului", dar
a concluzionat greșit, în opinia apelanților, "în urma comparării acestor
titluri de proprietate", că "titlul lor de proprietate nu este mai
bine caracterizat decât cel al statului".
În consecință, câtă
vreme prima instanță a analizat fondul pretențiilor deduse judecății,
aplicarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc.
civ. de către curtea de apel este nelegală. Pe de altă parte, față de soluția
pronunțată, instanța de apel nu a mai analizat motivele de apel cu care a fost
învestită, în legătură cu fondul litigiului.
Pornind de la această
premisă și având în vedere calificarea făcută de Înalta Curte în privința
criticilor formulate de pârâți, prin recursurile promovate, în legătură cu
capătul de cerere în revendicare, se impune admiterea recursurilor în temeiul
art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea
cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.
Prin recursul
declarat, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice formulează și o altă critică
care atrage, la rândul ei, aceeași soluție.
Se arată, astfel, că
instanța de apel nu a analizat motivul de apel prin care pârâtul a susținut că
nu are calitate procesuală pasivă, în ceea ce privește capătul de cerere în
constatarea nulității actului de schimb autentificat sub nr. X4 din 28 iulie
1958 de Notariatul Raionului Stalin.
Critica este fondată.
Omisiunea instanței
de apel, de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a
arăta care sunt considerentele pentru care cererile pârâților sunt sau nu
întemeiate, așa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o
necercetare a fondului, care face imposibilă, pentru instanța de recurs,
exercitarea controlului judiciar.
La rândul lor, prin
recursul declarat, intervenienții formulează o critică care susține aceeași
soluție, de admitere a recursului și de casare a deciziei recurate.
Arată intervenienții
că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 296
teza a II-a C. proc. civ. Se argumentează în sensul că desființarea integrală a
sentinței primei instanțe, prin decizia curții de apel, în condițiile în care,
prin sentință fusese admis capătul de cerere în constatarea nulității actului
de schimb, iar hotărârea apelată a fost atacată de intervenienți și de pârâți,
fără, însă, ca aceștia din urmă să formuleze critici legate de soluția
pronunțată pe acest capăt de cerere, nesocotește prevederile art. 297 teza a
II-a C. proc. civ.
Susținerea este
fondată.
Contrar celor
afirmate de intervenienți prin motivele de recurs, în apelul declarat de
Ministerul Finanțelor Publice, au fost formulate nu numai critici legate de
calitatea procesual pasivă a acestui pârât, pe capătul de cerere privind
constatarea nulității actului de schimb autentificat sub nr. X4 din 28 iulie
1958 de Notariatul Raionului Stalin, ci și critici legate de dezlegarea dată de
tribunal fondului pretențiilor în acest capăt de cerere.
Înalta Curte a
apreciat că există o încălcare a prevederilor art. 297 teza a II-a C. proc.
civ.
În condițiile în care
curtea de apel, prin admiterea apelului declarat de intervenienți, a
desființat, în totalitate, hotărârea primei instanțe, sentință care le era
favorabilă în privința capătului de cerere privind constatarea nulității
actului de schimb, fără a arăta considerentele pentru care a dispus această
măsură, întrucât decizia recurată nu face referire la motivele de apel formulate
de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice sub acest aspect, apelanților
intervenienți li s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce
atrage nulitatea deciziei astfel pronunțate.
Critica formulată de
intervenienți, prin care aceștia susțin nelegalitatea deciziei pentru
menționarea eronată, în dispozitivul acesteia, a soluției de admitere a
apelurilor declarate de părți care nu au înțeles să uzeze de această cale de
atac, nu este fondată.
În condițiile în care
recurenții intervenienți nu au dovedit vreo vătămare produsă prin eroarea
strecurată în dispozitivul deciziei recurate, aspectele menționate nu pot
atrage nulitatea hotărârii atacate.
Prin motivele de
recurs, intervenienții formulează și critici vizând dezlegarea pe care instanța
de apel trebuia să o dea în cazul apelurilor declarate de Agenția Domeniilor
Statului și de Ministerul Finanțelor Publice.
Față de soluția
pronunțată, de casare a deciziei recurate și de trimitere a cauzei spre
rejudecarea apelurilor formulate, Înalta Curte nu a mai analizat aceste
critici.
În rejudecare, Curtea
de Apel București, prin Decizia civilă nr. 395 din 11 aprilie 2011, a admis
apelurile declarate de apelanții pârâți Ministerul Finanțelor Publice și
Agenția Domeniilor Statului și a schimbat, în parte, sentința atacată, în
sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate.
A respins, ca
nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de intervenienți împotriva
aceleiași sentințe.
Pentru a pronunța
această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele:
Ambele apeluri sunt
nefondate.
Acțiunea
reclamanților, ca și cererea de intervenție, este bazată pe dispozițiile art.
480 C. civ., prevederi ce constituie dreptul comun în materia revendicării.
Este necontestat, în
cauză, că autorii reclamanților și intervenienților au fost proprietarii unei
suprafețe de 14.000 mp teren, care a constituit obiectul unui contract de
schimb cu autoritățile Statului Român, act încheiat în fața notarului, în anul
1958.
Într-un ciclu
procesual anterior al speței de față, prin Decizia civilă nr. 4.077/2010 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a apreciat că, deși acțiunea în
revendicare a fost respinsă la fond ca inadmisibilă, din considerentele
hotărârii primei instanțe reiese că, de fapt, capătul de cerere a fost analizat
pe fondul său, și nu doar pe cale de excepție, cu privire la admisibilitatea de
principiu.
Pornind de la această
constatare a instanței de casare, prin prisma dispozițiilor art. 315 alin. (1)
C. proc. civ., instanța de apel a considerat că trebuie să analizeze atât criticile
apelanților, cât și capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de 4.000
mp, pe fond.
Rezultat al unor
succesive reglementări legale echivoce, în perioada 1991 - 2001, dezlegările
date de judecătorii naționali acțiunilor în revendicare promovate de foștii
proprietari au fost diverse. Ca o consecință a acestei diversități, prin
Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a stabilit prevalența legii speciale
în concurs cu dreptul comun, sub rezerva respectării normelor Convenției
Europene a Drepturilor Omului.
În același sens,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza Atanasiu vs. România,
subsidiaritatea dreptului fostului proprietar, de a cere respectarea
"bunului" său, de transformare a acestuia într-o "valoare
patrimonială" pe calea procedurilor prevăzute de legile speciale de
reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de respectivele legi.
În speță, reclamanții
și intervenienții au avut la dispoziție numeroase acte de reparație speciale
adoptate de Statul Român în materie imobiliară funciară, mai exact Legea nr.
18/1991, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009, acte
normative la care părțile menționate aveau obligația să apeleze, pentru
valorificarea drepturilor lor de proprietate.
Refuzând sau
neglijând să promoveze sau să finalizeze demersuri pe calea legilor speciale
arătate, din motive care nu au fost dovedite, în cauză a fi fost fortuite,
reclamanții nu se pot prevala, în temeiul deciziilor amintite ale instanței
supreme și ale Curții Europene, de dreptul comun, care, constituie o cale
subsidiară de acțiune, condiționată de parcurgerea etapelor reglementate de
legile speciale de reparație.
Pentru aceste
considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins, ca
nefondate, apelurile reclamanților și intervenienților.
În legătură cu
apelurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Agenția
Domeniilor Statului, aceștia au susținut, în principal, că nu au calitate
procesuală pasivă în cauză, iar, în subsidiar, că admiterea capătului de cerere
privind nulitatea actului de schimb este greșită și se impune respingerea sa,
cu motivarea că au fost respectate nu doar dispozițiile legale translative de
proprietate de la acel timp, ci și voința părților.
Apelurile sunt
fondate, sub următoarele aspecte:
Reclamanții au
invocat nulitatea actului în baza argumentului că schimbul nu s-a efectuat
pentru suprafețe egale, așa cum prevedea art. 5 din Decretul nr. 151/1950 și că
acest act normativ contravenea Constituției din anul 1948 și C. civ. în vigoare
la data respectivă.
Constituția din anul
1948 prevedea, în art. 8, protecția proprietății particulare. Decretul nr.
151/1950 nu a încălcat dispoziția constituțională, ci chiar i-a dat eficiență,
întrucât terenul proprietatea autorilor reclamanților nu a fost confiscat sau
naționalizat, ci a fost recunoscut ca valoare juridică și a constituit, în
virtutea acestei recunoașteri, obiect al unui contract de schimb încheiat chiar
cu autoritățile de la acea vreme. În același timp, Constituția din anul 1948
prevedea încurajarea cooperației sătești și crearea de "întreprinderi
agricole" pentru "a stimula ridicarea agriculturii", iar
Decretul nr. 151/1950 tocmai acest proces îl concretiza, prin "comasarea
de terenuri" și pentru eliminarea "proprietății parcelare
fărâmițate" și "asigurarea condițiunilor cele mai prielnice pentru
întovărășirile agricole".
Reiese din cele de
mai sus că Decretul nr. 151/1950 nu doar că nu contravenea Constituției din
anul 1948, ci era chiar în deplină concordanță cu aceasta.
Nu a fost examinată
de către instanță neconcordanța invocată de reclamanți a Decretului nr.
151/1950 cu C. civ. din acea perioadă, întrucât s-a considerat că părțile nu au
precizat dispozițiile neconcordante, pentru ca acestea să poată fi cercetate.
În ceea ce privește
nerespectarea art. 5 din Decretul nr. 151/1950, referitor la diferența
suprafețelor de teren schimbate, aceasta nu poate constitui motiv de nulitate a
actului, în condițiile în care schimbul a fost ratificat de autorul
reclamanților în fața autorității locale și a notarului public, fapt care nu
poate fi interpretat altfel decât sub forma unui acord al celor doi proprietari
pentru suprafețele schimbate.
Este adevărat că
actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din Decretul nr.
151/1950, chiar și în lipsa semnăturii autorului reclamanților și
intervenienților, dar numai într-o atare situație s-ar fi putut accepta
nulitatea actului, prin vădita înfrângere a voinței unuia dintre proprietarii
coschimbași.
Semnând actul,
autorul proprietar a achiesat la prevederile sale, și, consfințind voința
părților în aplicarea unui text legal, actul nu poate fi apreciat altfel decât
valabil.
În concluzie,
admiterea capătului de cerere privind constatarea nulității actului de schimb a
fost greșită, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis
apelurile declarate de pârâți, a schimbat sentința apelată, în sensul că a
respins și acest capăt de cerere, ca nefondat.
Au fost respinse
celelalte critici din apelurile pârâților, cu privire la calitatea lor
procesuală pasivă, apreciindu-se că prezența acestora în proces se justifică nu
doar pentru opozabilitate, în cazul Agenției Domeniilor Statului, dar și în
calitate de reprezentant al autorității statale, parte a contractului, în cazul
Ministerului Finanțelor Publice.
Prin Decizia civilă
nr. 2.247 din 27 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I
civilă, a admis recursurile declarate de reclamanții M.D., M.G., M.T., R.P. și
S.I. și de intervenienții D.F. și I.P. împotriva Deciziei nr. 395 A din 11
aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia
și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.
Pentru a pronunța
această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele:
Este întemeiată
critica formulată de reclamanții M. și de intervenienți, cu privire la
încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în
caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept
dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt
obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin Decizia nr.
4.077 din 29 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, cu
putere de lucru judecat, că acțiunea reclamanților reprezintă o veritabilă acțiune
în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, și nu o acțiune în reconstituirea
dreptului de proprietate, întemeiată pe legile fondului funciar.
În al doilea rând,
Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că prima instanță a analizat
fondul pretențiilor deduse judecății, respectiv temeinicia acțiunii în
revendicare, considerentele sentinței, bazate pe interpretarea normelor legale
ce reglementează regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, cuprinzând, de
fapt, criterii aplicate de tribunal în compararea titlurilor de proprietate ale
părților.
Prin hotărârea
recurată, instanța de apel a nesocotit dezlegările date prin decizia de casare,
revenind asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiate
pe dreptul comun, în mod nelegal și fără a indica vreun temei de drept, cu
argumentul că reclamanții nu au urmat căile oferite de legile speciale în
materie.
Instanța de apel, ca
instanță de trimitere, trebuia să soluționeze cauza din perspectiva comparării
titlurilor opuse de părți, dând preferință titlului mai bine caracterizat, ceea
ce nu a făcut, încălcând, astfel, norma procedurală imperativă cuprinsă în art.
315 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru acest motiv,
raportat la dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii
recurate.
Înalta Curte a
constatat că sunt întemeiate și criticile formulate de reclamanții M. și de
intervenienți, cu privire la motivarea superficială a hotărârii recurate, motiv
de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivarea sumară și
confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii, în
lipsa argumentelor care au format convingerea instanței fiind imposibilă
exercitarea controlului judiciar.
Din considerentele
deciziei recurate nu rezultă cum au fost comparate titlurile de proprietate
invocate de părți, care au fost criteriile aplicate și de ce s-a dat
preferabilitate titlului statului, spre a se putea ajunge la soluția
respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.
De altfel, așa cum
s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, instanța de apel a respins, în
realitate, acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, pe motiv că reclamanții nu
au formulat cereri de restituire în temeiul legilor speciale de reparație.
Curtea a constatat că
este întemeiată și critica formulată de reclamanta S.I., referitoare la
contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate.
Astfel, deși prin
motivarea hotărârii, instanța de apel reține că au declarat apel reclamanții,
pârâții și intervenienții, în finalul considerentelor apreciază că "ambele
apeluri sunt nefondate".
Totodată, prin
dispozitivul deciziei recurate, s-a schimbat, în parte, sentința, în sensul că
s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, deși, în realitate, nu s-a menținut nicio
dispoziție din hotărârea primei instanțe (fiind respinse ambele capete de
cerere: revendicarea și constatarea nulității contractului de schimb), ceea ce
ar fi impus schimbarea, în tot, a sentinței.
Hotărârea instanței
de apel este nemotivată și în ceea ce privește soluția dată excepțiilor
invocate de apelanții pârâți, neprecizându-se temeiul de drept care ar
justifica calitatea procesuală a pârâților Agenția Domeniilor Statului și
Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, și sub acest aspect, criticile
reclamantei S.I. sunt fondate.
Având în vedere
considerentele expuse, ce conduc la nelegalitatea deciziei recurate pentru
motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte a
considerat că nu se mai impune a se analiza motivele întemeiate pe dispozițiile
art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., ce se regăsesc în toate recursurile și
vizează greșita soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea
nulității absolute a contractului de schimb încheiat în baza Decretului nr.
151/1950, act considerat de reclamanți și intervenienți ca fiind
neconstituțional.
Pentru toate aceste
motive, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a
admis recursurile și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei, spre
rejudecare, la aceeași instanță de apel.
Cu ocazia
rejudecării, urmează ca instanța de apel să aibă în vedere și celelalte critici
formulate prin motivele de recurs.
În rejudecarea
cauzei, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 314 A
din 28 septembrie 2012, a admis cererile de apel formulate de apelanții pârâți
Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de
D.G.F.P.M.B., împotriva sentinței civile sus-menționate, a schimbat, în
totalitate, sentința apelată.
A respins, ca
neîntemeiată, în totalitate, cererea formulată de apelanții reclamanți și de
apelanții intervenienți.
A respins, ca
nefondate, cererile de apel formulate de apelanții S.I., M.D., M.G., M.T.,
R.P., M.I., I.P. și D.F. împotriva aceleiași sentințe civile.
Pentru a pronunța această
hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele:
În ceea ce privește
apelurile declarate de către pârâți, instanța de apel a constatat, în primul
rând, că apelanții nu au formulat critici directe împotriva dispoziției
instanței de fond, prin care a fost constatată nelegalitatea Decretului nr.
151/1950, însă, criticile asupra acestui aspect sunt implicite în apelul
declarat de Ministerul Finanțelor, deoarece a precizat că "chiar dacă s-ar
reține ideea că Decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv", actul de
schimb reprezintă voința părților, fiind respectate condițiile de fond și formă
cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra
terenurilor".
În condițiile
menționate, critica formulată de Ministerul Finanțelor este ambiguă, deoarece
neconstituționalitatea Decretului nr. 151/1950 atrage nulitatea absolută a
actului de schimb, indiferent de respectarea condițiilor de fond și de formă
ale contractului în sine, nefiind de conceput, din punct de vedere juridic,
existența unui contract legal încheiat în baza unei legi neconstituționale,
raportat la principiul quod nullum est nullum producit effectum. De altfel, și
instanța de fond a raționat în același mod, în sensul că, reținând
neconstituționalitatea Decretului nr. 151/1950, nu a mai verificat dacă actul
de schimb a fost încheiat cu respectarea cerințelor de fond și de formă,
considerând inutilă verificarea condițiilor interne ale actului în raport de
constatarea neconstituționalității Decretului nr. 151/1950, în baza căruia a fost
încheiat actul.
De aceea, având în
vedere motivarea sentinței, apelantul Ministerul Finanțelor a formulat o
critică ce nu poate produce niciun efect, deoarece s-a referit la condițiile de
fond și de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond),
acceptând, implicit, constatarea nelegalității Decretului nr. 151/1950, deși
singurul motiv pentru anularea actului de schimb a fost constatarea
nelegalității acestui act normativ, și, de asemenea, în condițiile în care, așa
cum rezultă și din sentință, fără niciun echivoc, neconstituționalitatea
decretului face inutilă discutarea altor aspecte privind actul de schimb, care,
în condițiile neconstituționalității menționate, ar fi lovit de nulitate în mod
necondiționat.
Dar, pentru a da un
efect criticii formulate de Ministerul Finanțelor, instanța a considerat că
trebuie să analizeze inclusiv constituționalitatea Decretului nr. 151/1950,
sens în care a avut în vedere dispozițiile art. 84 C. proc. civ., care permit
calificarea criticii respective, principiul voinței reale a părții, ce rezultă
din întregul act și, de asemenea, principiul în baza căruia orice act trebuie
analizat în sensul în care poate produce un efect, și nu în sensul în care nu
ar produce niciun efect. A mai arătat instanța că, în cazul în care ar
considera că Ministerul Finanțelor nu a criticat, nici chiar implicit,
dispoziția instanței de fond, de constatare a neconstituționalității Decretului
nr. 151/1950, celelalte critici ar trebui respinse fără nicio altă analiză,
simpla constatare a neconstituționalității conducând la nulitatea actului.
Pentru aceste motive,
curtea de apel a apreciat că este învestită, implicit, și sub acest aspect,
pentru a da un efect criticilor, în ansamblu.
În primul rând,
raportat atât la cererile părților reclamante, cât și la deciziile de casare,
instanța a constatat că este sesizată cu o acțiune în revendicare de drept
comun, în care este necesară compararea titlurilor de proprietate ale părților
din proces, în baza art. 480 - 481 C. civ.
În acest context, atât
Ministerul Finanțelor Publice, cât și Agenția Domeniilor Statului, au calitate
procesuală, deoarece Agenția Domeniilor Statului se află în posesia bunului,
iar Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului, chemat în
judecată de intervenienți, este chemat să se apere asupra legalității și
constituționalității unui act emis de legiuitor, și anume Decretul nr.
151/1950. Ca atare, criticile din ambele apeluri ale pârâților, privind lipsa
calității lor procesuale, au fost respinse.
Pe fondul cererilor
părților, instanța a constatat că Decretul nr. 151/1950 este constituțional, în
raport de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Constituția din anul
1948 prevedea, în art. 8, protecția proprietății particulare. Decretul nr.
151/1950 nu a încălcat dispoziția constituțională, ci chiar i-a dat eficiență,
întrucât terenul proprietatea autorilor reclamanților nu a fost confiscat sau
naționalizat, ci a fost recunoscut ca valoare juridică și a constituit, în
virtutea acestei recunoașteri, obiect al unui contract de schimb, încheiat
chiar cu autoritățile de la acea vreme. În același timp Constituția din anul
1948 prevedea încurajarea cooperației sătești și crearea de "întreprinderi
agricole", pentru "a stimula ridicarea agriculturii", iar
Decretul nr. 151/1950 a concretizat chiar acest proces, prin "comasarea de
terenuri" și pentru eliminarea "proprietății parcelare
fărâmițate" și "asigurarea condițiunilor cele mai prielnice pentru
întovărășirile agricole".
Rezultă, din cele de
mai sus, că Decretul nr. 151/1950 nu doar că nu a încălcat dispozițiile
Constituției din anul 1948, ci chiar s-a aflat în deplină concordanță cu
aceasta.
Nu este necesară
analiza neconcordanței invocate de reclamanți, dintre dispozițiile Decretului
nr. 151/1950 și C. civ. din acea perioadă, cu motivarea că reclamanții nu au
arătat dispozițiile neconcordante, pentru ca acestea să poată fi cercetate.
În legătură cu
nerespectarea art. 5 din Decretul nr. 151/1950, privind diferența suprafețelor
de teren interschimbate, instanța a apreciat că nu poate constitui motiv de
nulitate a actului, în condițiile în care schimbul a fost ratificat de autorul
reclamanților în fața autorității locale și a notarului public, împrejurare
care nu poate fi interpretată decât sub forma unui acord al celor doi proprietari
pentru suprafețele schimbate.
Este adevărat că
actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din Decretul nr.
151/1950, chiar și în lipsa semnăturii autorului reclamanților și al
intervenienților, dar numai într-o atare situație s-ar fi putut accepta
nulitatea actului prin vădita înfrângere a voinței unuia dintre proprietarii
coschimbași. Semnând actul, fostul proprietar a achiesat la prevederile sale
și, consfințind voința părților în aplicarea unui text legal, actul nu poate fi
apreciat altfel decât valabil.
În condițiile
menționate, instanța de apel a constatat, în baza art. 6 din Legea nr.
213/1998, că Decretul nr. 151/1950 a fost constituțional și a respectat
tratatele internaționale la care România era parte la data faptelor, deoarece
pentru terenul dat în schimb, autorul reclamanților a primit un teren
echivalent, fiind, pe deplin, despăgubit cu terenul primit, în lipsa oricăror
obiecțiuni pe care le-ar fi putut face, chiar în baza decretului în discuție.
Lipsa formulării de obiecțiuni a determinat convingerea instanței în sensul că
terenul dat în schimb a fost de aceeași valoare, în echivalent acceptabil,
chiar dacă suprafața primită a fost mai mică; actul normativ în baza căruia a
fost încheiat actul de schimb a recomandat, și nu a impus, schimbul asupra unor
terenuri egale, fiind evident că, într-un contract de schimb, nu suprafața
terenurilor, ci valoarea lor echivalentă, este importantă, iar acest aspect
esențial a fost respectat, în limite legale, de vreme ce a fost consimțit, fără
nicio obiecție, de autorul reclamanților.
Ca atare, în baza
unui decret constituțional, autorul reclamanților a cedat o suprafață de teren
în favoarea statului, în schimbul unei suprafețe de teren echivalente, pe care
a primit-o în schimb, iar contractul de schimb a fost legal încheiat, cu
respectarea tuturor condițiilor de fond și formă, ceea ce rezultă din
compararea contractului cu condițiile impuse de Decretul nr. 151/1950, în baza
căruia a fost încheiat.
În concluzie, titlul
de proprietate asupra terenului revendicat de reclamanți și de intervenienți
aparține statului, iar părțile menționate nu justifică, în prezent, niciun
titlu de proprietate asupra bunului respectiv, ceea ce impune respingerea
acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată, ca urmare a respingerii, ca
neîntemeiate, a tuturor celorlalte capete de cerere.
Față de cele
menționate, instanța a admis apelurile declarate de Ministerul Finanțelor
Publice de și Agenția Domeniilor Statului, în baza art. 296 C. proc. civ., și a
schimba sentința, în sensul că a respins, în totalitate, cererea formulată de
reclamanți și de intervenienți.
Pentru aceleași
motive, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părțile
menționate mai sus.
Curtea, față de
pronunțarea, în integralitate, asupra fondului cauzei, a considerat lipsită de
relevanță pronunțarea asupra unor aspecte legate de calitatea procesuală a
pârâților sau asupra unor aspecte de admisibilitate a cererii.
Prin Decizia civilă
nr. 4.494 din 15 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă, s-au admis recursurile declarate de reclamanții
M.D., R.P., M.G., M.T. și de intervenienții D.P.A. și D.F. - decedat, continuat
de moștenitorul I.M.O. împotriva hotărârii instanței de apel.
Pentru a pronunța
această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele:
Motivul de recurs
formulat de către intervenienți, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 1
C. proc. civ., privind alcătuirea instanței s-a considerat că nu este incident,
în raport cu dispozițiile art. 99 alin. (6) și (8) din Regulamentul de ordine
interioară al instanțelor judecătorești.
Motivul de recurs
formulat prin ambele cereri, relativ la limitele de învestire a instanței de
apel, a fost apreciat ca fiind fondat.
Modul în care a
procedat instanța de apel conduce la încălcarea formelor de procedură, în
condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența art. 304
pct. 5 din același cod și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Prin cererea de apel
formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice s-a invocat, în principal,
lipsa calității procesual pasive.
În subsidiar, în
măsura în care nu se reține această excepție, s-a susținut că, în mod greșit,
instanța de fond a constatat nulitatea actului de schimb, iar, în justificarea
acestei critici, s-a arătat că, chiar dacă s-ar reține ideea că Decretul nr.
151/1950 ar fi considerat abuziv, actul de schimb încheiat reprezintă voința
părților, fiind respectate condițiile de fond și formă cerute de legea civilă
pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor; acest act de
schimb a fost încheiat personal de autorul reclamanților, respectiv
intervenienților, și de către delegatul Ministerului Agriculturii și
Silviculturii, fiind autentificat prin Procesul-verbal din 28 iulie 1958 al
Notariatului de Stat al Raionului Stalin și transcris în registrul de
transcripțiuni al Tribunalului Raionului Stalin, la 29 septembrie 1958; ca
urmare, nu se poate reține nici cauza de nulitate a actului de schimb, voința
părților rezultând, în mod neechivoc, din partea finală a actului de schimb.
Concluzia instanței
de apel nu este corectă în ceea ce privește interpretarea pe care o dă
conținutului cererii de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice. Mai mult, se reține o motivare implicită a acestei cereri de apel, în
condițiile în care se constată, totodată, că, prin referirea la condițiile de
fond și de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond), se
acceptă de către apelantul pârât, implicit, constatarea nelegalității
Decretului nr. 151/1950.
Potrivit art. 295
alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de
apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, iar
acestea sunt cele care rezultă din conținutul cererii de apel, dispoziții ce
înlătură considerentele referitoare la interpretarea actului juridic; inclusiv
din perspectiva aprecierii voinței reale a părții, care ar rezulta din
cuprinsul cererii de apel, concluzia instanței nu este susținută, în condițiile
în care se reține că, prin referirea la condițiile de fond și de formă ale
actului de schimb (neanalizate de instanța de fond), se acceptă, implicit,
constatarea nelegalității Decretului nr. 151/1950.
Dispozițiile art. 84
C. proc. civ. permit recalificarea unei căi de atac denumită greșit, ipoteză
care nu este incidentă în cauză.
În condițiile în
care, cu încălcarea art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice nu a arătat motivele de fapt și de drept pentru care prima
instanță ar fi constatat, greșit, neconstituționalitatea decretului în baza
căruia a fost încheiat actul de schimb, instanța de apel a depășit limitele de
învestire (modul de soluționare fiind grefat pe respectarea cerințelor de fond
și de formă ale actului de schimb, impuse de decretul reținut astfel
constituțional), ceea ce atrage aplicarea art. 304 pct. 5 din același cod și
art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Față de cele arătate
mai sus, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu s-a pronunțat în
cauză, în soluționarea impusă prin ultima decizie de recurs, cu respectarea
limitelor fixate prin cererea de apel formulată de către pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice și a efectelor dezlegărilor din hotărârea primei instanțe,
necontestate.
În acest context,
conform art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și art. 6 parag. 1
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a dispus casarea
deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de
apel, care va avea în vedere și celelalte critici formulate, ținând seama,
totodată, și de chestiunile pe care le-a dezlegat, necontestate în dosarul de
recurs.
Prin Decizia civilă
nr. 123 A din 21 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
IV-a civilă, s-au admis cererile de apel formulate de apelanții pârâți Agenția
Domeniilor Statului și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de
D.G.F.P.M.B., împotriva Sentinței civile nr. 497 din 12 martie 2008 pronunțată
de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a schimbat, în tot, sentința
apelată, în sensul că s-a respins cererea formulată de apelanții reclamanți
M.D., M.G., M.T., R.P. și S.I. și de apelanții intervenienți D. (fostă I.) P.
și I. M.O. (moștenitorul defunctului D.F.).
S-au respins, ca
nefondate, cererile de apel formulate de apelanții S.I., M.D., M.G., M.T.,
R.P., M.I., I.P. și D.F. (decedat), continuat de moștenitorul I.M.O.
Pentru a pronunța
această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:
Prin ultima decizie
de casare, s-a constatat nerespectarea limitelor fixate de părți prin cererile
de apel, dar și a efectelor dezlegărilor necontestate de către Ministerul
Finanțelor Publice.
Prin apelul formulat
de către Ministerul Finanțelor Publice, se invocă, în primul rând, excepția
lipsei calității procesuale pasive a acestuia, iar, în subsidiar, greșita
admitere a constatării nulității actului de schimb, în situația în care s-au
respectat condițiile de fond și de formă, cu referire specială la voința
părților.
Curtea a stabilit că,
în condițiile în care prima instanță omisese a se pronunța pe capătul de cerere
privind revendicarea, nu se impunea critica pe acest aspect, fiindu-i
favorabilă situația nesoluționării revendicării. Prin urmare, nicio altă
dezlegare dată de prima instanță, în ceea ce privește Ministerul Finanțelor
Publice, nu poate fi socotită ca intrând în puterea lucrului judecat.
Critica privind lipsa
calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice este nefondată.
Calitatea sa procesuală pasivă derivă din calitatea sa, de reprezentant al
Statului Român, într-un proces în care se invocă nulitatea absolută, pentru
nelegalitate și neconstituționalitate, a unui act emis de legiuitor, respectiv
Decretul nr. 151/1950.
Cea de