ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3353/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 9 martie 2007, reclamanții S.I., M.D., M.T., M.G., R.P. și M.I.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor Statului, Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, Municipiul București, prin Primar General, Primăria Sectorului 1 București și Ministerul Finanțelor Publice, să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la suprafața de 4.000 mp teren arabil, situat în București, fosta Moșie Băneasa, identificat conform schiței anexe sub coordonatele A,B,C,D; să se constate caracterul abuziv al Decretului nr. 151/1950, în temeiul căruia s-a efectuat schimbul de terenuri între autorul reclamanților, O.A., și fostul Minister al Agriculturii și Silviculturii; să se constate nulitatea absolută a actului de schimb menționat și să fie obligată pârâta Agenția Domeniilor Statului să le lase, în deplină proprietate și posesie, terenul indicat mai sus.

La data de 18 aprilie 2007, I.P. și D.F. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care au solicitat constatarea nulității absolute a actului de schimb în litigiu și obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului să le lase, în deplină proprietate și posesie, suprafața de teren de 4.000 mp, identificată conform schiței anexe la cererea principală. Prin Sentința civilă nr. 497 din 12 martie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului M.I. și a respins acțiunea principală formulată de acesta, ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă. A respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a celorlalți reclamanți și a intervenienților.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primar General, Primăria Sectorului 1 București, prin Primar, și Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, în ceea ce privește capătul de cerere din acțiunea principală și din cererea de intervenție în interes propriu, referitor la constatarea nulității actului de schimb. A respins excepția inadmisibilității, în ceea ce privește capătul de cerere din acțiunea principală și din cererea de intervenție în interes propriu, referitor la constatarea nulității actului de schimb. A admis excepția inadmisibilității, în ceea ce privește capătul de cerere din acțiunea principală și din cererea de intervenție în interes propriu, referitor la revendicarea imobilului.

A admis capătul de cerere din acțiunea principală și din cererea de intervenție în interes propriu, referitor la constatarea nulității actului de schimb, formulate în contradictoriu cu pârâții Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Finanțelor Publice. A constatat nulitatea actului de schimb autentificat la 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin. A respins aceeași cerere formulată de reclamanți și de intervenienți în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, Primăria Sectorului 1 București, prin Primar, și Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins, ca inadmisibilă, cererea în revendicare formulată de reclamanți și de intervenienți.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și intervenienților, aceasta este întemeiată doar referitor la reclamantul M.I. După cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. X1/1997, emis de pe urma defunctei D.P., au rămas moștenitori D.F. și D.P.A., M.I. fiind renunțător. În consecință, reclamantul M.I., în calitate de fiu, moștenitor legal conform certificatului de moștenitor nr. X2/1986, nu putea să dobândească mai multe drepturi decât avusese autorul său. Ca atare, reclamantul M.I. nu poate justifica calitatea sa procesuală activă cu privire la întreaga acțiune. În acest context, nulitatea unui act juridic poate fi cerută de orice persoană care justifică un interes, dar, atâta vreme cât autorul reclamantului este renunțător, eventuala constatare a nulității actului de schimb nu produce niciun efect practic în ceea ce îl privește pe reclamantul menționat.

În legătură cu ceilalți reclamanți și intervenienți, prin certificatele de moștenitor, actele de stare civilă și declarația de notorietate depuse la dosar, aceștia și-au dovedit calitatea de moștenitori ai defunctului I. (A.) O. și, deci, și-au justificat calitatea procesuală activă. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primar General, Primăria Sectorului 1 București, prin Primar, și Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității actului de schimb, aceasta este întemeiată, având în vedere că pârâții respectivi nu sunt părți în actul juridic, care produce efecte doar între cocontractanți.

Excepția inadmisibilității aceleiași cereri a fost respinsă, întrucât argumentele privind necesitatea parcurgerii procedurii instituite de legile speciale se referă doar la acțiunea în revendicare, iar, pe de altă parte, instanțele de judecată sunt competente să verifice legalitatea modului în care terenul în litigiu a fost preluat de stat, ceea ce presupune analizarea și a valabilității actului normativ în temeiul căruia s-a efectuat preluarea. În acest sens, sunt și dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Cu privire la excepția inadmisibilității cererii în revendicare, potrivit art. 6 alin. (2) din actul normativ sus-menționat, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În consecință, nu au fost reținute apărările reclamanților, în sensul că nu există prevederi legale referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile de drept comun. De asemenea, tribunalul a constatat că terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 22 3 din Legea 290/2002 și art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005.

Din toate aceste dispoziții legale, se desprind cel puțin două concluzii, și anume că legea prevede posibilitatea restituirii terenurilor aflate în administrarea stațiunilor de cercetare-dezvoltare, cu excepțiile prevăzute de respectivele dispoziții legale, și că se prevede doar condiția ca terenul să fie preluat de la foștii proprietari, fără a se mai cere și condiția ca, anterior, bunul să se fi aflat și în patrimoniul fostelor cooperative de producție, așa cum susțin reclamanții. În consecință, terenului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile prevăzute în legile speciale de reparație, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Această soluție se impune, raportat la împrejurarea că, din actele dosarului, nu rezultă că reclamanții ar fi formulat o cerere de restituire/notificare în temeiul vreunei legi de restituire, pentru ca instanța să poată face aplicarea raționamentului juridic care a dus la pronunțarea Deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 21 din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, pe de-o parte, că procedura instituită de Legea nr. 18/1991 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție; pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială este ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, care îndeplinește condiția de tribunal independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă (cauzele Glod contra României și Crișan contra României). Or, în speța de față, reclamanții și intervenienții aveau o astfel de posibilitate, raportat la dispozițiile art. 53 și urm. din Legea nr. 18/1991 și art. 12 alin. (6) din Legea nr. 1/2000. Pe de altă parte, limitarea dreptului de acces la un tribunal poate fi constatată doar în cazul în care neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile nu este imputabilă reclamanților.

În procesul de față, reclamanții și intervenienții nu au invocat și nici nu au dovedit că neformularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate în termenele prevăzute de legile speciale menționate s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa lor. Mai mult, pentru diferența de teren de un ha, reclamanții au urmat respectiva procedură, fiindu-le emis titlul de proprietate nr. X3/1994. În consecință, neformularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligență a reclamanților și intervenienților. Prin urmare, raportat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, tribunalul a admis excepția inadmisibilității cererii în revendicare formulată de reclamanți și de intervenienți și a respins-o ca atare.

Cererea referitoare la constatarea nulității actului de schimb este întemeiată. Raportat la art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 151/1950 este nelegal, deoarece contravenea dispozițiilor art. 8 din Constituția din 1948 și art. 480 - 481 C. civ., urmărind comasarea terenurilor, fără a ține seama de interesele proprietarilor și de voința acestora și fără a acorda o dreaptă despăgubire. În consecință, Decretul nr. 151/1950, fiind neconstituțional, nu poate reprezenta un titlu valabil pentru preluare, actul de schimb autentificat sub nr. X4 din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, încheiat în baza acestuia, fiind nul. Prin urmare, în speță, nu se mai impune a se verifica dacă actul normativ respectiv a fost aplicat cu respectarea condițiilor sale interne.

Prin Decizia civilă nr. 98 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanții M.D., M.G., M.T., R.P., S.I., de pârâții Agenția Domeniilor Statului, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primarul General, Primăria Sectorului 1 București, Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa și de intervenienții D.F. și I.P. împotriva sentinței civile sus-menționate. A desființat hotărârea apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele: Apelul declarat de reclamanți și de intervenienți este fondat în ceea ce privește greșita soluționare a cererii în revendicare a suprafeței de teren de 4.000 mp, raportat la împrejurarea că instanța de fond, în mod greșit, a admis excepția inadmisibilității, fără a intra în judecarea, pe fond, a cauzei.

Considerentele în sensul că terenul în litigiu se află sub incidența art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, art. 33 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 22 3 din Legea nr. 290/2002 și art. 1 pct. 8 din H.G. nr. 1832/2005 nu reprezintă un motiv de inadmisibilitate a acțiunii. De altfel, după cum rezultă din cuprinsul Adresei din 28 ianuarie 2009 emisă de Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, terenul revendicat de reclamanți face parte dintr-o suprafață mai mare, aflată în posesia acestei pârâte. După apariția legilor fondului funciar și, în special, după apariția Legii nr. 247/2005, pentru această suprafață de teren au fost emise, până în prezent, 8 titluri de proprietate, prin care s-au retrocedat în compensare (dar nu pe același amplasament) diverse suprafețe de teren, titluri a căror valabilitate a fost constatată în instanță.

Ca atare, autoritățile au făcut aplicarea, pentru suprafața de teren din aceeași locație cu cel revendicat, atât a Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000, cât și a Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005. Instituirea unei proceduri speciale administrative prin Legea nr. 10/2001 sau prin legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991 și nr. 1/2000) nu poate îngrădi accesul liber la justiție și, respectiv, formularea acțiunilor în revendicare de drept comun - art. 480 C. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere că prima instanță nu s-a pronunțat pe fondul celui de-al doilea capăt de cerere, privind revendicarea terenului, și, în mod greșit, a admis excepția inadmisibilității, în baza art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea a admis apelurile, a desființat, în tot, sentința civilă apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal, dispozițiile procedurale vizând în întregime hotărârea apelată, chiar dacă a fost soluționat unul dintre celelalte capete din acțiunea introductivă. Prin Decizia nr. 4.077 din 29 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, Municipiul București, Primăria Sectorului 1 București și de intervenienții D.F. și I.P. împotriva deciziei sus-menționate. A casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele: Acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar, urmând ca, în cazul în care ambele părți se prevalează de titluri de proprietate ce provin de la autori diferiți, instanța să compare titlurile ce se opun, urmând a da câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil. Înalta Curte a apreciat că, în recursurile declarate de pârâți, criticile exprimate în privința soluției pronunțate de instanța de apel pe capătul de cerere privind revendicarea sunt critici ce țin de fondul pretențiilor pe care părțile le-au formulat sub aspectul cererii în revendicare, de temeinicia acestei cereri.

Chiar dacă utilizează noțiunea de "inadmisibilitate", în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții pârâți formulează argumente în sensul preferabilității titlului pe care-l opun, în raport cu cel invocat de reclamanți și intervenienți. Trimiterile la normele legale cuprinse în Legea nr. 1/2000, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 290/2002 și H.G. nr. 1832/2005 reprezintă argumente pentru care, în opinia recurenților, în raport de acele dispoziții legale și de criteriile pe care acestea le pot oferi, titlul lor asupra imobilului în litigiu ar fi preferabil celui opus de părțile adverse. Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că, prin hotărârea pronunțată, tribunalul a analizat, la rândul său, temeinicia acțiunii în revendicare cu care a fost învestit, fondul pretențiilor deduse judecății sub acest aspect.

Menționarea făcută în cuprinsul sentinței, de respingere "ca inadmisibil" a capătului de cerere în revendicare, nu constituie un argument în a considera că prima instanță nu ar fi analizat fondul cererii, atât timp cât, din considerentele sentinței, rezultă analiza temeiniciei pretențiilor formulate. Prin sentința pronunțată, tribunalul a arătat care sunt argumentele pentru care apreciază că terenul în litigiu intră în sfera de aplicare a legilor fondului funciar. Aplicând și interpretând dispozițiile legale relevante în cauză din cuprinsul acestor legi, prima instanță a arătat care sunt motivele de fapt și de drept pentru care terenul în litigiu nu ar putea fi restituit reclamanților și intervenienților.

Or, considerentele sentinței, întemeiate pe interpretarea normelor legale în legătură cu care tribunalul a apreciat că reglementează regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, cuprind, de fapt, criterii aplicate de prima instanță în compararea titlurilor de proprietate ce se opun. Prin urmare, prin aplicarea argumentată a normelor legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în cauză, prima instanță a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, aceste norme legale oferind tocmai criterii necesare în stabilirea titlului de proprietate preferabil.

De altfel, chiar intervenienții, prin motivele de apel formulate, recunosc că, în cauză, a existat o cercetare a fondului litigiului de către prima instanță, de vreme ce arată că tribunalul "a constatat inexistența titlului statului", dar a concluzionat greșit, în opinia apelanților, "în urma comparării acestor titluri de proprietate", că "titlul lor de proprietate nu este mai bine caracterizat decât cel al statului". În consecință, câtă vreme prima instanță a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, aplicarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către curtea de apel este nelegală. Pe de altă parte, față de soluția pronunțată, instanța de apel nu a mai analizat motivele de apel cu care a fost învestită, în legătură cu fondul litigiului.

Pornind de la această premisă și având în vedere calificarea făcută de Înalta Curte în privința criticilor formulate de pârâți, prin recursurile promovate, în legătură cu capătul de cerere în revendicare, se impune admiterea recursurilor în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice formulează și o altă critică care atrage, la rândul ei, aceeași soluție. Se arată, astfel, că instanța de apel nu a analizat motivul de apel prin care pârâtul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, în ceea ce privește capătul de cerere în constatarea nulității actului de schimb autentificat sub nr. X4 din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin.

Critica este fondată. Omisiunea instanței de apel, de a analiza toate motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care sunt considerentele pentru care cererile pârâților sunt sau nu întemeiate, așa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă, pentru instanța de recurs, exercitarea controlului judiciar. La rândul lor, prin recursul declarat, intervenienții formulează o critică care susține aceeași soluție, de admitere a recursului și de casare a deciziei recurate. Arată intervenienții că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ.

Se argumentează în sensul că desființarea integrală a sentinței primei instanțe, prin decizia curții de apel, în condițiile în care, prin sentință fusese admis capătul de cerere în constatarea nulității actului de schimb, iar hotărârea apelată a fost atacată de intervenienți și de pârâți, fără, însă, ca aceștia din urmă să formuleze critici legate de soluția pronunțată pe acest capăt de cerere, nesocotește prevederile art. 297 teza a II-a C. proc. civ. Susținerea este fondată. Contrar celor afirmate de intervenienți prin motivele de recurs, în apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, au fost formulate nu numai critici legate de calitatea procesual pasivă a acestui pârât, pe capătul de cerere privind constatarea nulității actului de schimb autentificat sub nr. X4 din 28 iulie 1958 de Notariatul Raionului Stalin, ci și critici legate de dezlegarea dată de tribunal fondului pretențiilor în acest capăt de cerere.

Înalta Curte a apreciat că există o încălcare a prevederilor art. 297 teza a II-a C. proc. civ. În condițiile în care curtea de apel, prin admiterea apelului declarat de intervenienți, a desființat, în totalitate, hotărârea primei instanțe, sentință care le era favorabilă în privința capătului de cerere privind constatarea nulității actului de schimb, fără a arăta considerentele pentru care a dispus această măsură, întrucât decizia recurată nu face referire la motivele de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice sub acest aspect, apelanților intervenienți li s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce atrage nulitatea deciziei astfel pronunțate. Critica formulată de intervenienți, prin care aceștia susțin nelegalitatea deciziei pentru menționarea eronată, în dispozitivul acesteia, a soluției de admitere a apelurilor declarate de părți care nu au înțeles să uzeze de această cale de atac, nu este fondată.

În condițiile în care recurenții intervenienți nu au dovedit vreo vătămare produsă prin eroarea strecurată în dispozitivul deciziei recurate, aspectele menționate nu pot atrage nulitatea hotărârii atacate. Prin motivele de recurs, intervenienții formulează și critici vizând dezlegarea pe care instanța de apel trebuia să o dea în cazul apelurilor declarate de Agenția Domeniilor Statului și de Ministerul Finanțelor Publice. Față de soluția pronunțată, de casare a deciziei recurate și de trimitere a cauzei spre rejudecarea apelurilor formulate, Înalta Curte nu a mai analizat aceste critici. În rejudecare, Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 395 din 11 aprilie 2011, a admis apelurile declarate de apelanții pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Domeniilor Statului și a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de intervenienți împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele: Ambele apeluri sunt nefondate. Acțiunea reclamanților, ca și cererea de intervenție, este bazată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prevederi ce constituie dreptul comun în materia revendicării.

Este necontestat, în cauză, că autorii reclamanților și intervenienților au fost proprietarii unei suprafețe de 14.000 mp teren, care a constituit obiectul unui contract de schimb cu autoritățile Statului Român, act încheiat în fața notarului, în anul 1958. Într-un ciclu procesual anterior al speței de față, prin Decizia civilă nr. 4.077/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a apreciat că, deși acțiunea în revendicare a fost respinsă la fond ca inadmisibilă, din considerentele hotărârii primei instanțe reiese că, de fapt, capătul de cerere a fost analizat pe fondul său, și nu doar pe cale de excepție, cu privire la admisibilitatea de principiu. Pornind de la această constatare a instanței de casare, prin prisma dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel a considerat că trebuie să analizeze atât criticile apelanților, cât și capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de 4.000 mp, pe fond. Rezultat al unor succesive reglementări legale echivoce, în perioada 1991 - 2001, dezlegările date de judecătorii naționali acțiunilor în revendicare promovate de foștii proprietari au fost diverse. Ca o consecință a acestei diversități, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a stabilit prevalența legii speciale în concurs cu dreptul comun, sub rezerva respectării normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza Atanasiu vs. România, subsidiaritatea dreptului fostului proprietar, de a cere respectarea "bunului" său, de transformare a acestuia într-o "valoare patrimonială" pe calea procedurilor prevăzute de legile speciale de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de respectivele legi.

În speță, reclamanții și intervenienții au avut la dispoziție numeroase acte de reparație speciale adoptate de Statul Român în materie imobiliară funciară, mai exact Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2009, acte normative la care părțile menționate aveau obligația să apeleze, pentru valorificarea drepturilor lor de proprietate. Refuzând sau neglijând să promoveze sau să finalizeze demersuri pe calea legilor speciale arătate, din motive care nu au fost dovedite, în cauză a fi fost fortuite, reclamanții nu se pot prevala, în temeiul deciziilor amintite ale instanței supreme și ale Curții Europene, de dreptul comun, care, constituie o cale subsidiară de acțiune, condiționată de parcurgerea etapelor reglementate de legile speciale de reparație.

Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins, ca nefondate, apelurile reclamanților și intervenienților. În legătură cu apelurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Domeniilor Statului, aceștia au susținut, în principal, că nu au calitate procesuală pasivă în cauză, iar, în subsidiar, că admiterea capătului de cerere privind nulitatea actului de schimb este greșită și se impune respingerea sa, cu motivarea că au fost respectate nu doar dispozițiile legale translative de proprietate de la acel timp, ci și voința părților. Apelurile sunt fondate, sub următoarele aspecte: Reclamanții au invocat nulitatea actului în baza argumentului că schimbul nu s-a efectuat pentru suprafețe egale, așa cum prevedea art. 5 din Decretul nr. 151/1950 și că acest act normativ contravenea Constituției din anul 1948 și C. civ.

în vigoare la data respectivă. Constituția din anul 1948 prevedea, în art. 8, protecția proprietății particulare. Decretul nr. 151/1950 nu a încălcat dispoziția constituțională, ci chiar i-a dat eficiență, întrucât terenul proprietatea autorilor reclamanților nu a fost confiscat sau naționalizat, ci a fost recunoscut ca valoare juridică și a constituit, în virtutea acestei recunoașteri, obiect al unui contract de schimb încheiat chiar cu autoritățile de la acea vreme.

În același timp, Constituția din anul 1948 prevedea încurajarea cooperației sătești și crearea de "întreprinderi agricole" pentru "a stimula ridicarea agriculturii", iar Decretul nr. 151/1950 tocmai acest proces îl concretiza, prin "comasarea de terenuri" și pentru eliminarea "proprietății parcelare fărâmițate" și "asigurarea condițiunilor cele mai prielnice pentru întovărășirile agricole". Reiese din cele de mai sus că Decretul nr. 151/1950 nu doar că nu contravenea Constituției din anul 1948, ci era chiar în deplină concordanță cu aceasta. Nu a fost examinată de către instanță neconcordanța invocată de reclamanți a Decretului nr. 151/1950 cu C. civ. din acea perioadă, întrucât s-a considerat că părțile nu au precizat dispozițiile neconcordante, pentru ca acestea să poată fi cercetate.

În ceea ce privește nerespectarea art. 5 din Decretul nr. 151/1950, referitor la diferența suprafețelor de teren schimbate, aceasta nu poate constitui motiv de nulitate a actului, în condițiile în care schimbul a fost ratificat de autorul reclamanților în fața autorității locale și a notarului public, fapt care nu poate fi interpretat altfel decât sub forma unui acord al celor doi proprietari pentru suprafețele schimbate. Este adevărat că actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din Decretul nr. 151/1950, chiar și în lipsa semnăturii autorului reclamanților și intervenienților, dar numai într-o atare situație s-ar fi putut accepta nulitatea actului, prin vădita înfrângere a voinței unuia dintre proprietarii coschimbași.

Semnând actul, autorul proprietar a achiesat la prevederile sale, și, consfințind voința părților în aplicarea unui text legal, actul nu poate fi apreciat altfel decât valabil. În concluzie, admiterea capătului de cerere privind constatarea nulității actului de schimb a fost greșită, motiv pentru care, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelurile declarate de pârâți, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins și acest capăt de cerere, ca nefondat. Au fost respinse celelalte critici din apelurile pârâților, cu privire la calitatea lor procesuală pasivă, apreciindu-se că prezența acestora în proces se justifică nu doar pentru opozabilitate, în cazul Agenției Domeniilor Statului, dar și în calitate de reprezentant al autorității statale, parte a contractului, în cazul Ministerului Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă nr. 2.247 din 27 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanții M.D., M.G., M.T., R.P. și S.I. și de intervenienții D.F. și I.P. împotriva Deciziei nr. 395 A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele: Este întemeiată critica formulată de reclamanții M. și de intervenienți, cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin Decizia nr. 4.077 din 29 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, cu putere de lucru judecat, că acțiunea reclamanților reprezintă o veritabilă acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, și nu o acțiune în reconstituirea dreptului de proprietate, întemeiată pe legile fondului funciar. În al doilea rând, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că prima instanță a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, respectiv temeinicia acțiunii în revendicare, considerentele sentinței, bazate pe interpretarea normelor legale ce reglementează regimul juridic aplicabil bunului în litigiu, cuprinzând, de fapt, criterii aplicate de tribunal în compararea titlurilor de proprietate ale părților.

Prin hotărârea recurată, instanța de apel a nesocotit dezlegările date prin decizia de casare, revenind asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în mod nelegal și fără a indica vreun temei de drept, cu argumentul că reclamanții nu au urmat căile oferite de legile speciale în materie. Instanța de apel, ca instanță de trimitere, trebuia să soluționeze cauza din perspectiva comparării titlurilor opuse de părți, dând preferință titlului mai bine caracterizat, ceea ce nu a făcut, încălcând, astfel, norma procedurală imperativă cuprinsă în art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Pentru acest motiv, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate.

Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate și criticile formulate de reclamanții M. și de intervenienți, cu privire la motivarea superficială a hotărârii recurate, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii, în lipsa argumentelor care au format convingerea instanței fiind imposibilă exercitarea controlului judiciar. Din considerentele deciziei recurate nu rezultă cum au fost comparate titlurile de proprietate invocate de părți, care au fost criteriile aplicate și de ce s-a dat preferabilitate titlului statului, spre a se putea ajunge la soluția respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.

De altfel, așa cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, instanța de apel a respins, în realitate, acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, pe motiv că reclamanții nu au formulat cereri de restituire în temeiul legilor speciale de reparație. Curtea a constatat că este întemeiată și critica formulată de reclamanta S.I., referitoare la contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate. Astfel, deși prin motivarea hotărârii, instanța de apel reține că au declarat apel reclamanții, pârâții și intervenienții, în finalul considerentelor apreciază că "ambele apeluri sunt nefondate". Totodată, prin dispozitivul deciziei recurate, s-a schimbat, în parte, sentința, în sensul că s-a respins acțiunea ca neîntemeiată, deși, în realitate, nu s-a menținut nicio dispoziție din hotărârea primei instanțe (fiind respinse ambele capete de cerere: revendicarea și constatarea nulității contractului de schimb), ceea ce ar fi impus schimbarea, în tot, a sentinței.

Hotărârea instanței de apel este nemotivată și în ceea ce privește soluția dată excepțiilor invocate de apelanții pârâți, neprecizându-se temeiul de drept care ar justifica calitatea procesuală a pârâților Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, și sub acest aspect, criticile reclamantei S.I. sunt fondate. Având în vedere considerentele expuse, ce conduc la nelegalitatea deciziei recurate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte a considerat că nu se mai impune a se analiza motivele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., ce se regăsesc în toate recursurile și vizează greșita soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de schimb încheiat în baza Decretului nr. 151/1950, act considerat de reclamanți și intervenienți ca fiind neconstituțional.

Pentru toate aceste motive, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursurile și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Cu ocazia rejudecării, urmează ca instanța de apel să aibă în vedere și celelalte critici formulate prin motivele de recurs. În rejudecarea cauzei, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 314 A din 28 septembrie 2012, a admis cererile de apel formulate de apelanții pârâți Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva sentinței civile sus-menționate, a schimbat, în totalitate, sentința apelată. A respins, ca neîntemeiată, în totalitate, cererea formulată de apelanții reclamanți și de apelanții intervenienți.

A respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanții S.I., M.D., M.G., M.T., R.P., M.I., I.P. și D.F. împotriva aceleiași sentințe civile.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește apelurile declarate de către pârâți, instanța de apel a constatat, în primul rând, că apelanții nu au formulat critici directe împotriva dispoziției instanței de fond, prin care a fost constatată nelegalitatea Decretului nr. 151/1950, însă, criticile asupra acestui aspect sunt implicite în apelul declarat de Ministerul Finanțelor, deoarece a precizat că "chiar dacă s-ar reține ideea că Decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv", actul de schimb reprezintă voința părților, fiind respectate condițiile de fond și formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor". În condițiile menționate, critica formulată de Ministerul Finanțelor este ambiguă, deoarece neconstituționalitatea Decretului nr. 151/1950 atrage nulitatea absolută a actului de schimb, indiferent de respectarea condițiilor de fond și de formă ale contractului în sine, nefiind de conceput, din punct de vedere juridic, existența unui contract legal încheiat în baza unei legi neconstituționale, raportat la principiul quod nullum est nullum producit effectum.

De altfel, și instanța de fond a raționat în același mod, în sensul că, reținând neconstituționalitatea Decretului nr. 151/1950, nu a mai verificat dacă actul de schimb a fost încheiat cu respectarea cerințelor de fond și de formă, considerând inutilă verificarea condițiilor interne ale actului în raport de constatarea neconstituționalității Decretului nr. 151/1950, în baza căruia a fost încheiat actul.

De aceea, având în vedere motivarea sentinței, apelantul Ministerul Finanțelor a formulat o critică ce nu poate produce niciun efect, deoarece s-a referit la condițiile de fond și de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond), acceptând, implicit, constatarea nelegalității Decretului nr. 151/1950, deși singurul motiv pentru anularea actului de schimb a fost constatarea nelegalității acestui act normativ, și, de asemenea, în condițiile în care, așa cum rezultă și din sentință, fără niciun echivoc, neconstituționalitatea decretului face inutilă discutarea altor aspecte privind actul de schimb, care, în condițiile neconstituționalității menționate, ar fi lovit de nulitate în mod necondiționat.

Dar, pentru a da un efect criticii formulate de Ministerul Finanțelor, instanța a considerat că trebuie să analizeze inclusiv constituționalitatea Decretului nr. 151/1950, sens în care a avut în vedere dispozițiile art. 84 C. proc. civ., care permit calificarea criticii respective, principiul voinței reale a părții, ce rezultă din întregul act și, de asemenea, principiul în baza căruia orice act trebuie analizat în sensul în care poate produce un efect, și nu în sensul în care nu ar produce niciun efect. A mai arătat instanța că, în cazul în care ar considera că Ministerul Finanțelor nu a criticat, nici chiar implicit, dispoziția instanței de fond, de constatare a neconstituționalității Decretului nr. 151/1950, celelalte critici ar trebui respinse fără nicio altă analiză, simpla constatare a neconstituționalității conducând la nulitatea actului.

Pentru aceste motive, curtea de apel a apreciat că este învestită, implicit, și sub acest aspect, pentru a da un efect criticilor, în ansamblu. În primul rând, raportat atât la cererile părților reclamante, cât și la deciziile de casare, instanța a constatat că este sesizată cu o acțiune în revendicare de drept comun, în care este necesară compararea titlurilor de proprietate ale părților din proces, în baza art. 480 - 481 C. civ. În acest context, atât Ministerul Finanțelor Publice, cât și Agenția Domeniilor Statului, au calitate procesuală, deoarece Agenția Domeniilor Statului se află în posesia bunului, iar Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului, chemat în judecată de intervenienți, este chemat să se apere asupra legalității și constituționalității unui act emis de legiuitor, și anume Decretul nr. 151/1950.

Ca atare, criticile din ambele apeluri ale pârâților, privind lipsa calității lor procesuale, au fost respinse. Pe fondul cererilor părților, instanța a constatat că Decretul nr. 151/1950 este constituțional, în raport de art. 6 din Legea nr. 213/1998. Constituția din anul 1948 prevedea, în art. 8, protecția proprietății particulare. Decretul nr. 151/1950 nu a încălcat dispoziția constituțională, ci chiar i-a dat eficiență, întrucât terenul proprietatea autorilor reclamanților nu a fost confiscat sau naționalizat, ci a fost recunoscut ca valoare juridică și a constituit, în virtutea acestei recunoașteri, obiect al unui contract de schimb, încheiat chiar cu autoritățile de la acea vreme.

În același timp Constituția din anul 1948 prevedea încurajarea cooperației sătești și crearea de "întreprinderi agricole", pentru "a stimula ridicarea agriculturii", iar Decretul nr. 151/1950 a concretizat chiar acest proces, prin "comasarea de terenuri" și pentru eliminarea "proprietății parcelare fărâmițate" și "asigurarea condițiunilor cele mai prielnice pentru întovărășirile agricole". Rezultă, din cele de mai sus, că Decretul nr. 151/1950 nu doar că nu a încălcat dispozițiile Constituției din anul 1948, ci chiar s-a aflat în deplină concordanță cu aceasta. Nu este necesară analiza neconcordanței invocate de reclamanți, dintre dispozițiile Decretului nr. 151/1950 și C. civ. din acea perioadă, cu motivarea că reclamanții nu au arătat dispozițiile neconcordante, pentru ca acestea să poată fi cercetate.

În legătură cu nerespectarea art. 5 din Decretul nr. 151/1950, privind diferența suprafețelor de teren interschimbate, instanța a apreciat că nu poate constitui motiv de nulitate a actului, în condițiile în care schimbul a fost ratificat de autorul reclamanților în fața autorității locale și a notarului public, împrejurare care nu poate fi interpretată decât sub forma unui acord al celor doi proprietari pentru suprafețele schimbate. Este adevărat că actul ar fi fost considerat valabil încheiat, potrivit art. 7 din Decretul nr. 151/1950, chiar și în lipsa semnăturii autorului reclamanților și al intervenienților, dar numai într-o atare situație s-ar fi putut accepta nulitatea actului prin vădita înfrângere a voinței unuia dintre proprietarii coschimbași.

Semnând actul, fostul proprietar a achiesat la prevederile sale și, consfințind voința părților în aplicarea unui text legal, actul nu poate fi apreciat altfel decât valabil. În condițiile menționate, instanța de apel a constatat, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, că Decretul nr. 151/1950 a fost constituțional și a respectat tratatele internaționale la care România era parte la data faptelor, deoarece pentru terenul dat în schimb, autorul reclamanților a primit un teren echivalent, fiind, pe deplin, despăgubit cu terenul primit, în lipsa oricăror obiecțiuni pe care le-ar fi putut face, chiar în baza decretului în discuție.

Lipsa formulării de obiecțiuni a determinat convingerea instanței în sensul că terenul dat în schimb a fost de aceeași valoare, în echivalent acceptabil, chiar dacă suprafața primită a fost mai mică; actul normativ în baza căruia a fost încheiat actul de schimb a recomandat, și nu a impus, schimbul asupra unor terenuri egale, fiind evident că, într-un contract de schimb, nu suprafața terenurilor, ci valoarea lor echivalentă, este importantă, iar acest aspect esențial a fost respectat, în limite legale, de vreme ce a fost consimțit, fără nicio obiecție, de autorul reclamanților.

Ca atare, în baza unui decret constituțional, autorul reclamanților a cedat o suprafață de teren în favoarea statului, în schimbul unei suprafețe de teren echivalente, pe care a primit-o în schimb, iar contractul de schimb a fost legal încheiat, cu respectarea tuturor condițiilor de fond și formă, ceea ce rezultă din compararea contractului cu condițiile impuse de Decretul nr. 151/1950, în baza căruia a fost încheiat. În concluzie, titlul de proprietate asupra terenului revendicat de reclamanți și de intervenienți aparține statului, iar părțile menționate nu justifică, în prezent, niciun titlu de proprietate asupra bunului respectiv, ceea ce impune respingerea acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată, ca urmare a respingerii, ca neîntemeiate, a tuturor celorlalte capete de cerere.

Față de cele menționate, instanța a admis apelurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice de și Agenția Domeniilor Statului, în baza art. 296 C. proc. civ., și a schimba sentința, în sensul că a respins, în totalitate, cererea formulată de reclamanți și de intervenienți. Pentru aceleași motive, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părțile menționate mai sus. Curtea, față de pronunțarea, în integralitate, asupra fondului cauzei, a considerat lipsită de relevanță pronunțarea asupra unor aspecte legate de calitatea procesuală a pârâților sau asupra unor aspecte de admisibilitate a cererii. Prin Decizia civilă nr. 4.494 din 15 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-au admis recursurile declarate de reclamanții M.D., R.P., M.G., M.T.

și de intervenienții D.P.A. și D.F. - decedat, continuat de moștenitorul I.M.O. împotriva hotărârii instanței de apel. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele: Motivul de recurs formulat de către intervenienți, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., privind alcătuirea instanței s-a considerat că nu este incident, în raport cu dispozițiile art. 99 alin. (6) și (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Motivul de recurs formulat prin ambele cereri, relativ la limitele de învestire a instanței de apel, a fost apreciat ca fiind fondat. Modul în care a procedat instanța de apel conduce la încălcarea formelor de procedură, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 5 din același cod și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin cererea de apel formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice s-a invocat, în principal, lipsa calității procesual pasive.

În subsidiar, în măsura în care nu se reține această excepție, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de fond a constatat nulitatea actului de schimb, iar, în justificarea acestei critici, s-a arătat că, chiar dacă s-ar reține ideea că Decretul nr. 151/1950 ar fi considerat abuziv, actul de schimb încheiat reprezintă voința părților, fiind respectate condițiile de fond și formă cerute de legea civilă pentru actele translative de proprietate asupra terenurilor; acest act de schimb a fost încheiat personal de autorul reclamanților, respectiv intervenienților, și de către delegatul Ministerului Agriculturii și Silviculturii, fiind autentificat prin Procesul-verbal din 28 iulie 1958 al Notariatului de Stat al Raionului Stalin și transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Raionului Stalin, la 29 septembrie 1958; ca urmare, nu se poate reține nici cauza de nulitate a actului de schimb, voința părților rezultând, în mod neechivoc, din partea finală a actului de schimb.

Concluzia instanței de apel nu este corectă în ceea ce privește interpretarea pe care o dă conținutului cererii de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Mai mult, se reține o motivare implicită a acestei cereri de apel, în condițiile în care se constată, totodată, că, prin referirea la condițiile de fond și de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond), se acceptă de către apelantul pârât, implicit, constatarea nelegalității Decretului nr. 151/1950. Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, iar acestea sunt cele care rezultă din conținutul cererii de apel, dispoziții ce înlătură considerentele referitoare la interpretarea actului juridic; inclusiv din perspectiva aprecierii voinței reale a părții, care ar rezulta din cuprinsul cererii de apel, concluzia instanței nu este susținută, în condițiile în care se reține că, prin referirea la condițiile de fond și de formă ale actului de schimb (neanalizate de instanța de fond), se acceptă, implicit, constatarea nelegalității Decretului nr. 151/1950. Dispozițiile art. 84 C. proc. civ. permit recalificarea unei căi de atac denumită greșit, ipoteză care nu este incidentă în cauză.

În condițiile în care, cu încălcarea art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu a arătat motivele de fapt și de drept pentru care prima instanță ar fi constatat, greșit, neconstituționalitatea decretului în baza căruia a fost încheiat actul de schimb, instanța de apel a depășit limitele de învestire (modul de soluționare fiind grefat pe respectarea cerințelor de fond și de formă ale actului de schimb, impuse de decretul reținut astfel constituțional), ceea ce atrage aplicarea art. 304 pct. 5 din același cod și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Față de cele arătate mai sus, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu s-a pronunțat în cauză, în soluționarea impusă prin ultima decizie de recurs, cu respectarea limitelor fixate prin cererea de apel formulată de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a efectelor dezlegărilor din hotărârea primei instanțe, necontestate.

În acest context, conform art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, care va avea în vedere și celelalte critici formulate, ținând seama, totodată, și de chestiunile pe care le-a dezlegat, necontestate în dosarul de recurs. Prin Decizia civilă nr. 123 A din 21 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis cererile de apel formulate de apelanții pârâți Agenția Domeniilor Statului și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva Sentinței civile nr. 497 din 12 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că s-a respins cererea formulată de apelanții reclamanți M.D., M.G., M.T., R.P.

și S.I. și de apelanții intervenienți D. (fostă I.) P. și I. M.O. (moștenitorul defunctului D.F.). S-au respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanții S.I., M.D., M.G., M.T., R.P., M.I., I.P. și D.F. (decedat), continuat de moștenitorul I.M.O. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a constatat următoarele: Prin ultima decizie de casare, s-a constatat nerespectarea limitelor fixate de părți prin cererile de apel, dar și a efectelor dezlegărilor necontestate de către Ministerul Finanțelor Publice. Prin apelul formulat de către Ministerul Finanțelor Publice, se invocă, în primul rând, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, iar, în subsidiar, greșita admitere a constatării nulității actului de schimb, în situația în care s-au respectat condițiile de fond și de formă, cu referire specială la voința părților.

Curtea a stabilit că, în condițiile în care prima instanță omisese a se pronunța pe capătul de cerere privind revendicarea, nu se impunea critica pe acest aspect, fiindu-i favorabilă situația nesoluționării revendicării. Prin urmare, nicio altă dezlegare dată de prima instanță, în ceea ce privește Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi socotită ca intrând în puterea lucrului judecat. Critica privind lipsa calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice este nefondată. Calitatea sa procesuală pasivă derivă din calitatea sa, de reprezentant al Statului Român, într-un proces în care se invocă nulitatea absolută, pentru nelegalitate și neconstituționalitate, a unui act emis de legiuitor, respectiv Decretul nr. 151/1950.

Cea de