ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3786/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 28.04.2015 de către Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a fost sesizată Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării excepției de nelegalitate a pct. MF108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce privește suprafața de teren de 4 ha menționată în Titlurile de proprietate nr. x și nr. y/25.04.2008 emise de Comisia pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor București, excepție invocată de către reclamantele A. și B. în cauza privind pe aceste reclamante și pe pârâții Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu Sisești, Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa - Academia de Științe Agricole și Silvice, Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii Fondului Funciar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Subcomisia Locala de Fond Funciar a Sectorului 1, Agenția Domeniilor Statului și Guvernul României.

În motivarea excepției de nelegalitate, în esență, reclamantele au arătat că, în Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006 - "Lista bunurilor concesionate, închiriate/date cu titlu gratuit (Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale)", la pct. MF108348, este înscris terenul în suprafață de 430 ha situat în București, b-dul x nr. 4.

Au arătat reclamantele că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat; pârâtele nu au făcut dovada că statul român a dobândit cu titlu valabil terenul în suprafață de 4 ha înscris în Titlurile de proprietate nr. x și nr. y/25.04.2008 emise de Comisia pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor București, astfel că acest imobil a fost inclus în mod nelegal în inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului; art. 35 din Legea nr. 18/1991 prevede, de asemenea, că aparțin statului doar terenurile care au intrat în mod legal în proprietatea acestuia până la data de 1 ianuarie 1990; or, pârâtele nu au prezentat nici un titlu care să ateste intrarea dreptului de proprietate asupra litigiului în patrimoniul statului.

Au concluzionat reclamantele în sensul că pct. MF108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006 încalcă art. 6 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Prin încheierea din 14.09.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a constatat că pârâta Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu Sisești este decăzută din dreptul de a propune proba cu expertiză judiciară specialitatea "topografie", în raport de dispozițiile art. 254 C. proc. civ., întrucât nu a propus această probă prin întâmpinarea depusă la dosar, a arătat că necesitatea probei a rezultat din cercetarea judecătorească, dar nu a susținut că nu a putut prevedea nevoia administrării dovezii, astfel cum prevede textul legal menționat anterior.

Prin încheierea din 14.12.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a amânat pronunțarea soluției pentru data de 21.12.2016.

Prin sentința civilă nr. 4191 din 21.12.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția de nelegalitate formulată de reclamanții C., moștenitor al defunctei B. și A., în contradictoriu cu pârâții Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu Sisești București, Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa - Academia de Științe Agricole și Silvice, Comisia Municipiului București de Aplicare a Legii Fondului Funciar, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Subcomisia Locală de Fond Funciar a Sectorului 1 București, Agenția Domeniilor Statului și Guvernul României;

- a constatat nelegalitatea pct. M.F.108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce privește includerea în domeniul public a suprafeței de 3 ha, menționate în Titlul de proprietate nr. x emis de Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor și a suprafeței de 1 ha, menționate în Titlul de proprietate nr. x emis de Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că prin excepția de nelegalitate care formează obiectul prezentului dosar reclamantele au solicitat constatarea nelegalității pct. M.F.108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce privește includerea în domeniul public a unor suprafețe de teren, susținând, în esență, că aceste suprafețe nu fac parte din domeniul public al statului.

A reținut instanța că aprecierea legalității actului administrativ contestat trebuie făcută prin raportare la cadrul normativ în vigoare la momentul emiterii acestuia și că H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului a fost emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

În opinia instanței de fond, pentru a putea fi inclus în mod legal în inventarul întocmit prin H.G. nr. 1705/2006 în temeiul art. 20 din Legea nr. 213/1998, bunul trebuia să facă parte din domeniul public al statului.

Așadar, s-a reținut în considerentele sentinței recurate, pentru ca un bun să facă parte din domeniul public al statului, și, subsecvent, să poată fi inventariat ca atare prin hotărâri de Guvern, nu este suficient ca acesta să fie, potrivit legii sau prin natura sa, de uz sau de interes public, ci trebuie să fie și dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege; în cazul bunurilor dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, "dobândirea prin modurile prevăzute de lege" presupune ca bunul să fi intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

A apreciat instanța de fond că în cauză nu s-a dovedit că terenul menționat la pct. M.F. 108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce privește parcelele care fac obiectul titlurilor de proprietate ale reclamantelor, ar fi fost dobândit de stat printr-unul dintre modurile prevăzute de lege (potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998), respectiv în temeiul unui titlu valabil, întocmit cu respectarea dispozițiilor de drept intern constituționale și legale, și de drept internațional, întrucât:

a) Hotărârile de Guvern în care a fost menționată apartenența terenului la domeniul statului nu pot fi considerate titluri ale statului, deoarece inventarierea bunurilor nu echivalează cu dobândirea acestora; de altfel, menționarea unui bun în actele administrative emise nu este reglementată de nicio dispoziție legală drept modalitate de dobândire a bunului de către stat;

b) Decretul nr. 91/1950 pentru exproprierea pentru utilitate publică a suprafeței de teren și construcții, prin care au fost expropriate mai multe terenuri situate în comuna Băneasa, nu constituie un titlu valabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, deoarece nu a fost emis cu respectarea Constituției în vigoare la acel moment, a C. civ. și a tratatelor internaționale la care România era parte.

A reținut instanța de fond că prin Decretul nr. 91/1950 s-a dispus exproprierea terenurilor indicate în cuprinsul acestuia fără nicio despăgubire, contrar dispozițiilor de drept intern și internațional anterior menționate, situație în care acest act nu poate fi considerat un titlu valabil de preluare a imobilului în proprietatea (domeniul public al) statului, iar faptul că, în baza Legii nr. 10/2001, moștenitorilor proprietarului expropriat nu le-a fost restituit în natură imobilul revendicat, ci au fost stabilite măsuri reparatorii prin echivalent, nu confirmă legalitatea preluării imobilului în proprietatea statului.

În opinia Curții de apel, nici faptul că imobilul în discuție este indispensabil activității de cercetare desfășurate de o instituție a statului nu este de natură a valida preluarea fără titlu efectuată de către stat. De altfel, așa cum reiese din art. 3 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, uzul sau utilitatea publică sau includerea bunului în anexa la lege reprezintă doar una dintre condițiile includerii bunului în domeniul public; o altă condiție este reprezentată de dobândirea bunului în condițiile (cu respectarea) legii, iar ambele cerințe nu sunt prevăzute alternativ, ci cumulativ.

A apreciat instanța de fond că faptul că decretul de expropriere nu a fost atacat, desființat sau anulat este lipsit de relevanță din perspectiva Legii nr. 213/1998, care este referă, prin art. 6 alin. (1), doar la intrarea bunului în proprietatea statului cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, nu și la intrarea bunului în proprietatea statului în temeiul unor acte care nu au fost în mod formal invalidate. Consolidarea actului de expropriere și a titlului de proprietate al statului, începând cu data acordării măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit Legii nr. 10/2001, nu este prevăzută ca atare de nicio dispoziție legală, astfel că nu poate fi reținută.

S-a arătat în considerentele sentinței recurate că actele normative (de exemplu Legea nr. 72/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 45/2009 privind organizarea și funcționarea Academiei de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești" și a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și industriei alimentare) și administrative (de exemplu H.G. nr. 517/1999 privind scoaterea din inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului și din administrarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale - Oficiul pentru Studii Pedologice și Agrochimice Timișoara a unui imobil retrocedat, în condițiile legii), care au menționat apartenența imobilului în discuție la domeniul public al statului, nu constituie moduri reglementate de Constituție sau de legi de dobândire a proprietății bunului de către stat, ci doar au consacrat o apartenență de facto a bunului, nu de jure.

S-a mai reținut și că art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevede expres competența instanțelor de a verifica valabilitatea titlului statului, fără a condiționa efectuarea verificării de exercitarea unei proceduri judiciare specifice.

Astfel, pentru motivele de fapt și de drept prezentate, constatându-se că nu s-a făcut dovada că statul ar deține un titlu valabil pentru terenurile menționate în titlurile de proprietate ale reclamantelor, Curtea, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a admis excepția de nelegalitate formulată și a constatat nelegalitatea pct. M.F.108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce privește includerea în domeniul public a suprafeței de 3 ha, menționată în Titlul de proprietate nr. x, emis de Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor și a suprafeței de 1 ha, menționată în Titlul de proprietate nr. x, emis de Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice.

I. În motivarea recursului declarat, pârâtul Guvernul României arată că soluția de admitere a excepției de nelegalitate a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Subliniază recurentul-pârât că obiectul litigiului pendinte este reprezentat de excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, însă prin analiza efectuată în cauză instanța de fond a depășit, în mod evident, atribuțiile unei instanțe de contencios administrativ, analizând pricina ca o veritabila instanță de drept comun, depășind cu atât mai mult atribuțiile unei instanțe învestite cu soluționarea unei excepții de nelegalitate.

Arată recurentul că nu se poate admite că valabilitatea titlului Statului poate fi verificată pe calea excepției de nelegalitate, întrucât, pe de o parte, aceasta excede excepției de nelegalitate, iar, pe de altă parte, aspectul deosebit de important, pe care instanța de fond nu l-a avut în vedere, este că Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (Legea nr. 213) a fost adoptată în anul 1998, în timp ce instituția excepției de nelegalitate a fost introdusă abia în noua lege a contenciosului administrativ (Legea nr. 554), în anul 2004.

Prin urmare, este mai mult decât evident faptul că, odată ce Legea nr. 213/1998 face trimitere la acțiunea în revendicare, în niciun caz valabilitatea titlului Statului nu poate fi verificată de instanța de contencios administrativ, cu atât mai mult pe calea excepției de nelegalitate, instituție introdusă după șase ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Recurentul critică faptul că instanța de fond nu s-a limitat să soluționeze doar excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, ci a verificat inclusiv valabilitatea titlului Statului, chestiune care este de competența unei instanțe de drept comun, învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare.

În opinia recurentului, așa cum rezultă din considerentele soluției de fond, instanța de contencios administrativ, învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate, a verificat exclusiv valabilitatea titlului Statului, substituindu-se astfel unei instanțe de drept comun.

Recurentul apreciază că și invocarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991 este eronată, o astfel de analiză putând fi făcută doar într-o acțiune de anulare a actului administrativ în discuție, prin care se analizează dacă reclamanții au fost vătămați într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

Prin urmare, analiza făcută de instanța de fond excede obiectului cauzei, care este reprezentat exclusiv de excepția de nelegalitate, instanța verificând exclusiv valabilitatea titlului Statului, soluția pronunțată fiind nelegală.

II. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., arătând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Arată recurentul că singura chestiune de drept care trebuie analizată de instanța judecătorească în ceea ce privește excepția de nelegalitate este dacă H.G. nr. 1705/2006 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv dacă inventarul bunurilor din domeniul public al statului întocmit de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autorități publice centrale care au în administrare asemenea bunuri, a fost centralizat de Ministerul Finanțelor Publice și supus spre aprobare Guvernului.

Or, în opinia recurentului, instanța de fond nu a ținut seama de poziția procesuală exprimată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin notele scrise, câtă vreme, practic, s-a substituit unei instanțe de drept comun.

Subliniază recurentul că, deși obiectul litigiului este reprezentat de excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, prin analiza efectuată în cauză instanța de fond a depășit, în mod evident, atribuțiile unei instanțe de contencios administrativ (analizând pricina ca o veritabilă instanță de drept comun), cu atât mai mult pe cele ale unei instanțe învestite cu soluționarea unei excepții de nelegalitate.

Arată recurentul că, pe de o parte, contrar celor reținute de instanța de fond, problema dacă terenurile menționate în titlurile de proprietate ale reclamanților fac sau nu fac parte din terenul în suprafață de 430 ha, situat în București, B-dul x nr. 4, nu prezintă relevanță exclusiv pentru soluționarea litigiului pe fond.

Mai arată recurentul că instanța de fond nu putea verifica dacă suprafețele de teren incluse în titlurile de proprietate ale reclamanților, respectiv cele incluse în H.G. nr. 1705/2006, se suprapun, prin compararea titlurilor de proprietate cu Anexa 3.35 din Legea nr. 45/2009, acest lucru neputându-se realiza decât prin efectuarea unei expertize topografice, astfel cum a solicitat pârâta Academia de Științe Agricole Silvice,,Gheorghe Ionescu-Sisești" prin cererea de probatorii depusă la termenul de judecată din 20.04.2016.

Precizează recurentul că, din acest motiv, cererea de recurs este îndreptată inclusiv împotriva încheierii din data de 14.09.2016, prin care instanța de fond a respins proba cu expertiză topografică.

În opinia recurentului, instanța de fond s-a transformat într-o veritabilă instanță de drept comun, depășind sfera excepției de nelegalitate din materia contenciosului administrativ, fiind evident că valabilitatea titlului statului nu poate fi verificată, în accepțiunea legii, decât în cadrul unor acțiuni în revendicare.

Punctează recurentul că nu se poate admite că valabilitatea titlului statului poate fi verificată pe calea excepției de nelegalitate, întrucât aceasta excede excepției de nelegalitate.

Prin urmare, este mai mult decât evident faptul că, odată ce Legea nr. 213/1998 face trimitere la acțiunea în revendicare, în niciun caz valabilitatea titlului statului nu poate fi verificată de instanța de contencios administrativ, cu atât mai mult pe calea excepției de nelegalitate, instituție introdusă după șase ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Recurentul critică faptul că instanța de fond nu s-a limitat să soluționeze doar excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, ci a verificat inclusiv valabilitatea titlului Statului, chestiune care este de competența unei instanțe de drept comun, învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare.

În opinia recurentului, așa cum rezultă din considerentele soluției de fond, instanța de contencios administrativ, învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate, a verificat exclusiv valabilitatea titlului Statului, substituindu-se astfel unei instanțe de drept comun.

Arată recurentul că din considerentele hotărârii judecătorești rezultă că instanța de fond nu a ținut seama de apărările formulate în cauză, prin actul procedural depus pentru termenul de judecată din data de 14.12.2016 de administratorul bunului în litigiu (Academia de Științe Agricole și Silvice,,Gheorghe Ionescu-Sisești").

Recurentul apreciază că și invocarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991 este eronată, o astfel de analiză putând fi făcută doar într-o acțiune de anulare a actului administrativ în discuție, prin care se analizează dacă reclamanții au fost vătămați într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

Prin urmare, analiza făcută de instanța de fond excede obiectului cauzei, care este reprezentat exclusiv de excepția de nelegalitate, instanța verificând exclusiv valabilitatea titlului Statului, soluția pronunțată fiind nelegală.

Examinând cauza prin prisma criticilor cuprinse în cererile de recurs, critici ce urmează a fi grupate și analizate împreună, corespunzător motivelor de recurs invocate și argumentelor comune indicate în dezvoltarea acestora, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că prin excepția de nelegalitate invocată reclamantele au solicitat constatarea nelegalității pct. M.F. 108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce privește includerea în domeniul public a suprafeței de 3 ha, menționată în Titlul de proprietate nr. x, emis de Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor și a suprafeței de 1 ha, menționată în Titlul de proprietate nr. x, emis de Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, susținând, în esență, că suprafețele de teren nu fac parte din domeniul public al statului.

Învestită cu controlul de legalitate, pe cale incidentală, a respectivului act administrativ, Curtea de Apel București a constatat nelegalitatea dispozițiilor Anexei 3 din H.G. nr. 1705/2006 cu privire la terenul în discuție, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar.

Fiind vorba despre o hotărâre de guvern care atestă domeniul public al statului, cu referire la un teren inclus în inventarul centralizat prin prisma destinației sale - cercetare științifică în domeniul agricol - în mod corect judecătorul fondului a examinat legalitatea prin raportare la prevederile corespunzătoare din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (art. 6 și art. 7), Legea nr. 18/1991 a fondului funciar (art. 35) și H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafețelor de teren strict necesare pentru cercetarea și producerea de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă și trecerea terenurilor destinate producției, aflate în administrarea institutelor stațiunilor de cercetare și producție agricolă, în domeniul privat al statului, adoptată în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991 și al art. 10 din Legea nr. 218/1998.

În raport cu natura și conținutul H.G. nr. 1705/2006, este evident că aceasta nu constituie în sine un titlu de proprietate în favoarea statului, ci are ca efect doar aprobarea inventarului centralizat întocmit conform art. 20 din Legea nr. 213/1998 și plasarea bunurilor inventariate într-un anumit regim juridic, motiv pentru care, în fundamentarea deciziei administrative, autoritatea emitentă trebuia să prezinte un titlu valabil în baza căruia statul a dobândit proprietatea, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, verificarea conformității actului legislativ cu dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nu se realizează, astfel cum susține recurentul Guvernul României, doar prin raportare la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 213/1998, ci prin raportare la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, text legal care consacră modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, astfel cum era în vigoare la data adoptării hotărârii de guvern.

Astfel, potrivit textului legal precitat: "Dreptul de proprietate publică se dobândește:

a) pe cale naturală;

b) prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;

c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

d) prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege".

Sub acest aspect, este de observat că, în cadrul controlului de legalitate al H.G. nr. 1705/2006, instanța de fond, constatând că în speță nu au fost produse probe din care să rezulte că statul român a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu într-una din modalitățile reglementate de art. 7 din Legea nr. 213/1998, în mod corect a statuat că hotărârea de guvern este nelegală în privința terenului în discuție, simpla includere într-o listă de inventar a unui bun, neputându-l plasa, automat, în domeniul public al statului.

Susținerile recurenților cu privire la valabilitatea titlului statului sunt apreciate ca nefondate, întrucât nu fac dovada existenței unui drept de proprietate al statului român.

Instanța de control judiciar constată că este judicios și argumentul legat de nerespectarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, care a consfințit apartenența la domeniul public a terenurilor proprietate de stat administrate de institutele și stațiunile de cercetări științifice, agricole și silvice, destinate cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și a animalelor de rasă.

Pentru incidența acestui text, era necesar ca terenurile să fie proprietate de stat și să facă obiectul unei hotărâri de guvern, adoptată la propunerea Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, care să delimiteze suprafețele de teren strict necesare cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și animalelor de rasă și pe cele destinate producției din administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă.

În acest scop a fost adoptată H.G. nr. 517/1999, anterior menționată, al cărei conținut a fost însă corect analizat în sentința recurată, în sensul că nu cuprinde elementele de identificare ale terenurilor, pentru a se putea stabili că se referă și la terenul asupra căruia se derulează litigiul de fond în care a fost invocată excepția de nelegalitate.

Într-adevăr, Anexa nr. 1 a H.G. nr. 517/1999, intitulată "Suprafețele de teren din domeniul public al statului, aflate în administrarea institutelor și stațiunilor de cercetare și producție agricolă", prevede doar suprafața totală a terenului, suprafața de teren strict necesară cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și de animale de rasă și suprafața de teren destinată producției, pentru fiecare dintre stațiunile sau institutele de cercetare și producție aflate în listă, fără ca terenurile ce compun acele suprafețe totale să fie individualizate.

Argumente similare se regăsesc și în practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Astfel, prin Deciziile nr. 1080/28 februarie 2012, nr. 561/07.02.2014 și nr. 3332/23.11.2016, au fost menținute soluțiile de admitere a excepției de nelegalitate a unei poziții din Anexa 4, respectiv Anexa 3 ale H.G. nr. 1705/2006, prin raportare la prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998, care consacră modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, reținându-se că valabilitatea atestării domeniului public al statului este condiționată de existența, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietății publice.

Același raționament fundamentează și soluția de admitere a acțiunii în anularea parțială a Anexei 1 a H.G. nr. 1705/2006, pronunțată prin Decizia nr. 3830/30 iunie 2011, în motivarea căreia s-a reținut că nu a fost probată modalitatea prin care terenul în litigiu a intrat în proprietatea statului.

Înalta Curte reține că atestarea terenului ca făcând parte din domeniul public al statului prin hotărâri de guvern succesive este lipsită de relevanță juridică din perspectiva controlului de legalitate exercitat asupra hotărârii de guvern contestată pe calea excepției de nelegalitate, după cum e lipsită de relevanță, date fiind limitele controlului judecătoresc exercitat pe această cale, în care nu se compară titlurile părților, și anterioritatea sau posterioritatea ei față de titlul invocat de intimații-reclamanți.

Sub acest aspect se impune precizarea că, în raport de limitele învestirii stabilite prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu cade în competența instanței de contencios administrativ să examineze argumentele recurenților care tind să demonstreze nelegalitatea titlului emis, acesta urmând a fi examinate de instanța de drept comun.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Guvernul României împotriva sentinței nr. 4191 din 21.12.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva încheierii din 14.09.2016 și a încheierii din 14.12.2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în prezentul dosar, Înalta Curte reține următoarele:

Prin încheierea din 14.09.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a constatat că pârâta Academia de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu Sisești este decăzută din dreptul de a propune proba cu expertiză judiciară specialitatea "topografie", în raport de dispozițiile art. 254 C. proc. civ., întrucât nu a propus această probă prin întâmpinarea depusă la dosar, a arătat că necesitatea probei a rezultat din cercetarea judecătorească, dar nu a susținut că nu a putut prevedea nevoia administrării dovezii, astfel cum prevede textul legal menționat anterior.

Prin încheierea din 14.12.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a amânat pronunțarea soluției pentru data de 21.12.2016, dată la care s-a pronunțat sentința recurată.

Astfel, pentru aceleași considerente expuse anterior și în raport de soluția dată cu privire la recursul declarat împotriva sentinței recurate, Înalta Curte va respinge ca nefondat și recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva încheierii din 14.09.2016 și a încheierii din 14.12.2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în prezentul dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva încheierii din 14.09.2016, încheierii din 14.12.2016 și a sentinței civile nr. 4191 din 21.12.2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 4191 din 21.12.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 noiembrie 2017.