ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4162/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4162/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București, la data de 11 martie 2008, reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.”

a chemat în judecată pârâții Primăria sectorului 1 București, prin primar, Primăria

municipiului București, prin primarul general și Ministerul Educației, Cercetării

și Tineretului, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate

că reclamanta a dobândit prin prescripție achizitivă de 30 ani, imobilul aparținând

bisericii, reprezentat de construcții, respectiv corpul A, cu o suprafața de 195

m.p., cu un nivel - lăcașul de cult, corpul B, cu un nivel, în suprafața de 84 m.p.

- casa cântăreților, corpul C, cu două nivele, în suprafață de 495 m.p. - fosta

Școală primară de fete nr. S1 și corpul D, cu un nivel, în suprafața de 372 m.p.

- casa parohială în care este inclusă și fosta locuință a directoarei școlii, dobândite

prin accesiune imobiliară.

În drept, reclamanta și-a

întemeiat acțiunea pe prevederile art. 480 și următoarele C. civ.

La data de 18 aprilie

2008, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că indică valoarea terenului

la suma de 300.000. RON și valoarea construcțiilor la suma de 190.000 RON.

La data de 30 mai 2008,

reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Consiliului

local al sectorului 1 București.

Prin sentința civilă

nr. 10712 din 16 septembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

de necompetență materială și a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată

la data de 22 octombrie 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă,

sub nr. 39576/3/2008.

Prin cererea completatoare

formulată la data de 5 decembrie 2008, reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” a chemat

în judecată în calitate de pârât și Statul român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

considerând că, atâta vreme cât nimeni nu a revendicat imobilele ce fac obiectul

litigiului, Statul, ca autoritate centrală, prin Ministerul Economiei și Finanțelor

și ca moștenitor legal pentru bunurile fără stăpân, are vocație de a sta în calitate

de pârât.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/ 2006, art. 646 C. civ. și

art. 85 din Legea nr. 85/1995.

Prin cererea precizatoare

formulată la data de 8 mai 2009, reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” a arătat că

renunță la judecata în contradictoriu cu pârâții Primăria sectorului 1 București,

Consiliul local sector 1 București și Consiliul general al municipiului București,

în calitate de pârâți urmând a fi citați municipiul București, Ministerului Educației,

Cercetărilor și Tineretului și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin notele de ședință

depuse la dosarul de fond la data de 19 noiembrie 2009, Ministerului Educației,

Cercetărilor și Tineretului a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive raportat la prevederile art. 112 C. proc. civ., precum și la dispozițiile

art. 166 alin. (41) din Legea Învățământului nr. 84/1995, republicată, prin care

se arată că școlile de arte și meserii fac parte din domeniul public al comunelor,

orașelor și municipiilor.

Prin sentința nr. 1628

din 30 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Educației, Cercetărilor și Tineretului;

a respins acțiunea împotriva acestuia, ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” în contradictoriu

cu pârâții Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București,

prin primarul general.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Educației, Cercetărilor

și Tineretului, tribunalul a reținut că uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății

asupra unui bun imobil prin posedarea acestuia în tot timpul prevăzut de lege. În

ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, în cadrul acestei acțiuni, aceasta

aparține adevăratului proprietar al imobilului.

În cauză, din probatoriul

administrat, reclamanta nu a făcut dovada că imobilul ar fi aparținut pârâtului

Ministerului Educației, Cercetărilor și Tineretului.

În consecință, tribunalul

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Educației, Cercetărilor

și Tineretului și a respins acțiunea împotriva acestuia, ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu privire la calitatea

procesuală pasivă a pârâtului Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

instanța de fond a reținut că, prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru

stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele

religioase recunoscute din România, acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii

prin uzucapiune a dreptului de proprietate se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu

cu autoritățile și alte persoane interesate.

Față de aceste dispoziții

speciale, derogatorii de la dreptul comun, tribunalul a arătat că pârâtul Statului

român, prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză,

astfel că a respins, ca neîntemeiată, excepția invocată de acesta.

În ceea ce privește fondul

cauzei, tribunalul a reținut că, una dintre condițiile uzucapiunii este aceea a

împlinirii termenului necesar pentru a putea uzucapa și anume, posesia lucrului

timp de 30 de ani.

În cauză, instanța de

fond a arătat că reclamanta a posedat imobilul din București, str. G.E.B., sector

1, anterior anului 1951, în calitate de proprietar.

Astfel, așa cum a rezultat

din procesul-verbal de înscriere în cartea funciară din 3 iulie 1940, reclamanta

Parohia „P.N.” era înscrisă ca proprietara terenului în suprafață de 557 m.p., situat

în str. G.E.B., sector 1, București, precum și al construcțiilor aflate pe acesta.

Potrivit adresei nr. A1.

din 29 iulie 2010 a Primăriei municipiului București - Direcția evidența imobiliară

și cadastrală - Serviciul evidența proprietății, imobilul situat în București,

str. G.E.B., sector 1, a făcut obiectul deciziei nr. S19 din 6 februarie 1951 emisă

de fostul Sfat popular al capitalei - comitetul executiv, prin care acest imobil

a trecut în folosirea fostului Sfat popular al fostului Raion S.

Ulterior, în evidențele

cadastrale ale orașului București, din anul 1986 figurează înscris imobilul menționat

mai sus, cu teren în suprafață de 3.389 mp. și construcții, ca proprietate religioasă,

categoria de folosință culte, posesor de parcelă - Departamentul Cultelor.

Din aceeași adresă, tribunalul

a reținut că potrivit datelor transmise de Administrația financiară sector 1 București,

titular de rol în anul 1992 la adresa din str. G.E.B., sector 1, era înscrisă Biserica

„P.N.”, cu teren de 817 m.p. în proprietate.

Pentru a se putea dobândi

proprietatea unui bun prin uzucapiunea de lungă durată, trebuie să fie îndeplinite,

în conformitate cu dispozițiile art. 1890 C. civ., două condiții - posesia să fie

utilă, adică neafectată de vreun viciu, iar cel care invocă uzucapiunea trebuie

să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani.

Față de această situație

de fapt, tribunalul a reținut că din anul 1951, reclamanta a pierdut posesia utilă

asupra lucrului, în condițiile în care prin decizia menționată mai sus, imobilul

a trecut în folosința Sfatului popular al capitalei. Prin urmare, posesia acesteia

de la această dată nu a mai fost exercitată sub nume de proprietar.

Tribunalul a apreciat

că reclamanta a redobândit posesia asupra bunului în litigiu cel mai devreme în

anul 1992, așa cum apare în adresa menționată mai sus, când reapare ca titular de

rol fiscal cu privire la imobil, în nume propriu.

Prin urmare, în raport

cu această dată, momentul în care reclamanta a sesizat instanța pentru constatarea

dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv 11 martie 2008, termenul

de 30 de ani prevăzut de lege nu era împlinit, instanța a respins cererea de constatare

a uzucapiunii, ca neîntemeiată.

Pe cale de consecință,

în virtutea principiului accesorium sequitur principale, principiu ce s-a aplicat

și în situația construcțiilor cu privire la care reclamanta a solicitat să se constate

că a dobândit dreptul de proprietate, în baza dispozițiilor art. 482 C. civ., instanța

a respins și cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune.

Prin decizia nr. 331-A

din 1 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta

Parohia Ortodoxă „P.N.” împotriva sentinței primei instanțe.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că motivele formulate în scris nu au fost argumentate

suficient ca să combată cele reținute de prima instanță, care a avut în vedere actul

invocat de apelantă.

În anul 1951, întreg imobilul

de la adresa din str. G.E.B., sector 1, București, a fost trecut în proprietate

statului.

Abia în anul 1986, imobilul

de mai sus cu suprafețe de 3.386 m.p. figurează ca proprietate religioasă (Departamentul

Cultelor), iar în anul 1992 era înscrisă apelanta cu 817 m.p. teren în proprietate.

Astfel, este clar că din

anul 1951 apelanta a pierdut posesia utilă, aceasta era viciată - nu mai era stăpânită

în nume de proprietar (în afară de celelalte vicii de posesie, continuă, netulburată,

calendaristică).

Or, pentru a fi întrunite

cerințele prescripției achizitive, posesia nu trebuie viciată, ceea ce în cauză

apelanta nu a dovedit (posesia a fost redobândită abia în anul 1992).

Ca atare, concluziile

primei instanțe și analiza corectă a probelor arată că hotărârea acesteia este legală

și temeinică.

Împotriva acestei decizii

a exercitat calea de atac a recursului reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” și a solicitat

modificarea hotărârii atacate, în sensul constatării prescripției achizitive de

peste 30 de ani asupra terenului în suprafață de 3389 m.p. situat în București,

str. G.E.B., sector 1 și a accesiunii imobiliare asupra construcțiilor existente

pe această suprafață, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert

P.S.

În motivarea recursului,

reclamanta a arătat că instanța nu a lămurit situația de fapt, pentru a se putea

reține că nu s-a împlinit termenul de 30 ani.

Uzucapiunii lungi, invocată

de reclamantă prin acțiune, nu i se cere pentru a-și produce efectele decât îndeplinirea

unei singure condiții: exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută

de lege, a unei posesii veritabile.

Elementul material al

posesiei, actele materiale de stăpânire efectivă sunt susținute de probatoriul administrat.

Pe de altă parte, înscrierea

ca titular al rolului fiscal în anul 1992 nu a avut la bază o altă realitate juridică,

decât cea existentă din anul 1951, confirmând posesia utilă exercitată, neputând

fi considerat anul 1992 ca momentul de la care să curgă cei 30 de ani.

Recurenta-reclamantă a

arătat și că instanța nu a reținut dacă în anul 1951, când imobilul a trecut în

folosința fostului Sfat popular al fostului Raion S. se împlinise deja termenul

de 30 de ani, construcțiile fiind ridicate de mai bine de 100 de ani.

Un alt aspect învederat,

având în vedere legislația din momentul emiterii deciziei nr. S19 din 6

februarie 1951, este acela că nu putea fi trecut în folosința fostului Sfat popular

al fostului Raion S., decât corpul de clădire în care își desfășura activitatea

Școala elementară de fete nr. S1, nu și terenul, precum și celelalte construcții,

așa cum greșit a considerat instanța.

În speță, art. 29 și

art. 30 din Regulamentul administrării averii bisericești, decizia nr. 32 - 234

privind aprobarea Regulamentului pentru administrarea averii bisericești, emisă

de ministrul cultelor la 29 septembrie 1950, parte integrantă din Legiuirile Bisericii

ortodoxe române, decretate de Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R. din 23

februarie 1949, modificat de Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R. prin decretul

nr. 124 din 16 februarie 1950, publicate în Buletinul oficial al Patriarhiei Române,

stabilesc sacralitatea și inalienabilitatea celorlalte bunuri aflate în administrarea

parohiei.

Recursul va fi admis,

în sensul considerentelor ce succed:

Potrivit prevederilor

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Din analiza actelor și

lucrărilor dosarului se constată că instanța de apel a soluționat cauza fără să

procedeze la stabilirea pe deplin a situației de fapt.

Astfel, instanța de fond

a reținut în considerentele sentinței nr. 1628 din 30 septembrie 2011 că imobilul

situat în București, str. G.E.B., sector 1, a făcut obiectul deciziei nr. S19 din

6 februarie 1951 emisă de fostul Sfat popular al capitalei - comitetul executiv,

prin care acest imobil a trecut în folosirea fostului Sfat popular al fostului Raion

S.; ulterior, din anul 1986 figurează înscris imobilul cu teren în suprafață de

3.389 mp. și construcții, ca proprietate religioasă, categoria de folosință culte,

posesor de parcelă - Departamentul Cultelor; potrivit datelor transmise de Administrația

financiară sector 1 București, titular de rol în anul 1992 era înscrisă Biserica

„P.N.”, cu teren de 817 m.p. în proprietate; ca urmare, din anul 1951 reclamanta

a pierdut posesia utilă asupra lucrului, în condițiile în care prin decizia nr.

S19/1951, imobilul a trecut în folosința Sfatului popular al capitalei; de la această

dată, posesia nu a mai fost exercitată sub nume de proprietar.

Tribunalul a apreciat

că reclamanta a redobândit posesia asupra bunului în litigiu cel mai devreme în

anul 1992, când reapare ca titular de rol fiscal cu privire la imobil, în nume propriu.

Față de situația de fapt

astfel reținută de prima instanță, reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” a declarat

apel, formulând următoarele critici: din adresa Primăriei municipiului București,

avută în vedere de tribunal, rezultă că în baza deciziei nr. S19 din 6 februarie

1951 emisă de fostul Sfat popular al capitalei - comitetul executiv a fost trecut

în folosința fostului Sfat popular al fostului Raion S. numai corpul de clădire

în care își desfășura activitatea Școala elementară de fete nr. S1, nu și terenul

și celelalte construcții, cum greșit a reținut instanța de fond; față de teren și

celelalte construcții de pe acesta, posesia a fost una utilă, așa cum rezultă din

întreg ansamblu probator; cu privire la corpul de clădire - fosta școală de fete

nr. S1, care a aparținut tot bisericii, reclamanta a solicitat accesiunea, iar această

construcție nu a fost declarată ca făcând parte din domeniul public, nicio instituție

nedepunând documente în acest sens.

Însă, instanța de apel

nu a analizat în considerentele deciziei pronunțate motivele de apel formulate de

reclamantă, ci a preluat în mod succint motivarea primei instanțe.

Or, omisiunea instanței

de apel de a analiza motivele de apel cu care a fost învestită, de a arăta care

sunt considerentele de fapt și de drept pentru care cererile apelantei sunt sau

nu întemeiate, așa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu

o necercetare a fondului, care face imposibilă exercitarea controlului judiciar

de către instanța de recurs.

De asemenea, în ceea ce

privește situația de fapt, potrivit susținerilor reclamantei, din adresa nr. A4.

din 25 februarie 2008 a Primăriei municipiului București (dosarul Judecătoriei sectorului

1 București) rezultă că prin decizia nr. S19 din 6 februarie 1951 emisă de fostul

Sfat popular al capitalei - comitetul executiv a fost trecut în folosința fostului

Sfat popular al fostului Raion S. numai corpul de clădire în care își desfășura

activitatea Școala elementară de fete nr. S1.

Pe de altă parte, la dosarul

cauzei s-a înregistrat adresa nr. A2. din 7 iulie 2009 a Primăriei municipiului

București, potrivit căreia imobilul de la adresa poștală str. G.E.B. a făcut obiectul

deciziei nr. S19 din 6 februarie 1951 emisă de fostul Sfat popular al capitalei

- comitetul executiv, prin care imobilul în cauză a fost trecut în folosința fostului

Sfat popular al fostului Raion S. (dosarul Tribunalului București). Prin adresele

nr. A3. din 4 noiembrie 2009 și nr. A1. din 22 iulie 2010, Primăria municipiului

București își menține punctul de vedere transmis prin adresa nr. A2. din 7

iulie 2009 (dosarul Tribunalului București).

Drept urmare, se constată

neconcordanțe între conținutul adresei nr. A4. din 25 februarie 2008 (invocată de

reclamantă) și conținutul adreselor emise ulterior de Primăria municipiului București

(avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea soluției) cu privire la același

imobil, situat în str. G.E.B., în ceea ce privește bunul care a făcut obiectul deciziei

nr. S19 din 6 februarie 1951: numai corpul de clădire în care își desfășura activitatea

Școala elementară de fete nr. S1 sau întreg imobilul aflat la adresa menționată.

Totodată, din procesele-verbale,

declarațiile și certificatele fiscale, precum și din adresele emise de instituții

ale statului reies date diferite privind întinderea suprafețelor de teren aferente

construcțiilor ce compun imobilul din str. G-ral G.E.B. și situația posesiei asupra

corpurilor de clădire ce compun acest imobil.

Cum situația de fapt a

imobilului în litigiu nu este pe deplin lămurită, iar instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra motivelor de apel formulate de reclamantă, se impune casarea deciziei recurate

și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de trimitere va verifica susținerile și apărările reclamantei din acțiunea

introductivă privind istoricul imobilului de-a lungul timpului și momentele edificării

corpurilor de clădire pe terenul donat bisericii. Aceste aspecte vor fi verificate

în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, printre care se află și istoricul

bisericii „P.N.”, cu anexe (dosarul Judecătoriei sector 1 București și dosarul Tribunalului

București).

Astfel, având în vedere

întregul ansamblu probator administrat în cauză (înscrisuri, expertize judiciare,

declarații de martori) instanța va stabili întinderea și situația terenurilor aferente

corpurilor de clădire componente ale imobilului în discuție, precum și situația

posesiei asupra Școlii elementare de fete nr. S1, precum și asupra celorlalte construcții

situate la adresa din str. G.E.B.

În acest scop, instanța

de trimitere, dacă va constata necesar, va dispune suplimentarea probatoriului administrat

în cauză cu orice probe pe care le va considera pertinente și utile pentru lămurirea

stării de fapt, reale, a imobilului litigios (eventual cu alte înscrisuri și evidențe

deținute de Patriarhia Română), în vederea soluționării temeinice și legale a pricinii

deduse judecății.

Față de toate considerentele

reținute, recursul va fi admis, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., cu referire la art. 314 C. proc. civ., va fi casată decizia atacată

și va fi trimisă cauza Curții de Apel București, pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta Parohia Ortodoxă „P.N.” împotriva deciziei nr. 331-A din data de 1

octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza pentru

rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie

2013.