ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5270/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 170 din data de 2 februarie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.B.V., astfel cum a fost modificată, împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiunea de 30 ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2930 mp, situat în București, cu următoarele vecinătăți: la nord C.R. pe distanța de 34,03 m; la est teren Primărie pe distanța de 83,37 m; la sud imobilul din str. B.V. pe distanța de 39,17 m și la vest cu str. B.V.

pe distanța de 84,70 m; a constatat că reclamanta a dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcțiilor amplasate pe terenul în suprafață de 2930 mp situat în București, str. B.V.: Corpul C1 - biserica (construcție parter cu o suprafață construită de 247,73 mp); Corpul C2 - biserica neterminată cu regim de înălțime S+P cu suprafață construită de 247,73 mp; Corpul C3 - casa parohială (regim de înălțime Sp+P+1E) și pod, cu 13 camere de locuit și dependințe în suprafață totală de 403,41 mp și terasă cu suprafața de 7,20 mp, cu suprafață construită de 217 mp, suprafață desfășurată de 525 mp din care subsolul 91 mp; Corpul C4 - clopotnița în suprafață construită de 7,50 mp; Corpul C5 - centrala termică (clădire subterană cu suprafața de 11,50 mp); a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată împotriva pârâtului Municipiul București prin Primar General, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că: Biserica B.V. din București a fost construită în jurul anilor 1812 - 1820 și reparată în anul 1900, suprafața terenului fiind de 2930 mp așa cum rezultă din copiile înscrisurilor întocmite la data de 20 mai 1834 și 1 octombrie 1845, Procesul-verbal de verificare din 23 februarie 1940 întocmit de Primăria Municipiului București și Procesul-verbal de revizuire din 23 aprilie 1941. Potrivit acestor înscrisuri pe terenul de 2930 mp sunt construite biserica și casa parohială. Se consemnează în Procesul-verbal de verificare din 23 februarie 1940 întocmit de Primăria Municipiului București că terenul și construcțiile sunt folosite de biserică în calitate de proprietară.

Casa parohială a fost ridicată în anul 1931 și este compusă din pivniță, parter și etaj. Potrivit inventarului întocmit la data de 31 decembrie 1958 la această dată existau biserica - lăcaș de cult, casa parohială, cancelaria, clopotnița, precum și biserica nouă neterminată. Curtea bisericii este menționată a fi în suprafață de 2100 mp, iar curtea casei parohiale avea o suprafață de 876 mp. În anul 1969 s-a întocmit o listă de inventariere din 30 decembrie 1969 din care rezultă că biserica ar fi fost construită în anul 1764 de boierii B., că a fost restaurată în 1926, că în anul 1966 - 1967 s-a restaurat pictura, iar în anul 1969 a fost refăcut acoperișul. Conform acestui inventar casa parohială datează din anul 1931, iar biserica nouă neterminată din anul 1938. Se menționează că suprafața terenului construit și a curții este de 2976 mp.

Potrivit Adresei din 28 octombrie 2010 a Primăriei Municipiului București - Direcția de Patrimoniu - Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat imobilul din București figurează în evidențele cadastrale ale orașului începând cu anul 1986 cu teren în suprafață de 2897 mp din care construcții: Corp A cu un nivel - 338 mp, Corp B cu 2 nivele - 186 mp și corp C cu un nivel - 159 mp în categoria de folosință "culte" proprietate religioasă cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Departamentul Cultelor. Conform aceleași adeverințe în anul 1989 o parte din teren de 600 mp a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul de expropriere al Consiliului de Stat nr. 103 din 20 aprilie 1989. În anul 1994 titular de rol fiscal figura reclamanta P.B.V.

din București cu 639 mp teren. Din declarațiile extrajudiciare date de E.V. și C.I. rezultă că biserica a existat pe acest amplasament de mai mult de 30 ani și că nimeni nu a ridicat vreo pretenție în legătură cu terenul, biserica și casa parohială. Aceștia mai arată că în curtea bisericii există o casă parohială compusă din pivniță, parter și etaj, că parterul are destinație de cancelarie parohială, iar restul spațiului este folosit ca locuință a parohului. Potrivit expertizei tehnice cadastrale efectuate în cauză, terenul deținut de către reclamantă este în suprafață de 2930 mp și se învecinează la nord cu C.R. pe o distanță de 34,03 m, la est cu teren primărie pe o distanță de 26,62 m + 36,94 m + 19,81 m, la sud cu imobilul din str. B.V.

pe o distanță de 39,17 m, la vest cu str. B. pe o distanță de 84,70 m. Valoarea terenului s-a stabilit a fi de 2.250.679,5 RON. Raportul de expertiză a mai reținut referitor la construcții că mențiunile din acte referitor la anul edificării bisericii, în jurul anului 1900, se confirmă potrivit stării tehnice a clădirii. În ceea ce privește biserica neterminată s-a stabilit că este în ruină. Casa parohială a fost edificată în anul 1931, fapt susținut de starea tehnică în care se află clădirea. Clopotnița este o construcție metalică ușoară edificată în anul 1960 după aspect. Centrala termică este o clădire subterană edificată în anul 2000. Valoarea clădirilor a fost stabilită la 221.394 RON.

Tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1890 și 1847 C. civ., singurul care ar putea invoca un drept de proprietate asupra terenului și construcțiilor aflate pe acesta este Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru că ar putea invoca drepturi rezultate din moștenirea vacantă a celor care au donat terenul bisericii, cât și pentru faptul că este menționat ca posesor Departamentul Cultelor anterior anului 1989. De asemenea, conform Decretului de expropriere al Consiliului de Stat nr. 103 din 20 aprilie 1989 o parte din teren de 600 mp a fost trecut în proprietatea statului ceea ce legitimează ca pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A mai reținut Tribunalul că, în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. civ.

pentru a opera uzucapiunea cu privire la terenul în suprafață de 2930 mp situat în București. Astfel, a fost îndeplinit termenul de 30 ani, chiar calculat începând cu anul 1940 când se fac primele mențiuni oficiale cu privire la teren și construcțiile amplasate pe acesta, termen care s-a împlinit în anul 1970. Decretul de expropriere este ulterior anului 1970 și nu constituie temei pentru întreruperea prescripției achizitive. De altfel, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a invocat în cauza de față existența vreunei cauze de întrerupere a termenului de prescripție achizitivă. De asemenea, nu rezultă că decretul de expropriere a fost pus în aplicare. Față de prevederile art. 482 și 492 C. civ., Tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit în proprietate, prin accesiune imobiliară artificială, și construcțiile edificate pe teren.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a declarat apel, arătând că în mod greșit instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis cererea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât, având în vedere că la dosarul cauzei nu s-au depus probe din care să reiasă în mod indubitabil faptul că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al statului.

Or, uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent, iar în măsura în care nici o altă persoană nu justifică existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra unui teren aflat în raza teritorială a unei anumite unități administrative, bunul imobil, prin efectul prevederilor Legii nr. 18/1991, se regăsește în patrimoniul și în administrarea Municipiului București. Prin urmare, s-a susținut, în speță, nu se probează legitimitatea procesuală pasivă în sensul că nu se realizează identitatea dintre pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, condiție de exercițiu a acțiunii civile.

Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcției edificate pe teren, s-a considerat, de asemenea, că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 50/1991. S-a apreciat că o astfel de cerere trebuie îndreptată împotriva unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află construcția, care, prin reprezentanții săi, aplică sancțiuni contravenționale pentru efectuarea de lucrări de construcții fără autorizație de construire, iar o dată cu aplicarea amenzii contravenționale dispun și măsuri de desființare a lucrărilor executate fără autorizație ori nerespectarea prevederilor acesteia, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

În subsidiar, s-a solicitat a se constata că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat ca fiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 1890 C. civ. Astfel, s-a considerat că nu se poate reține în speță dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ. Pentru a se putea face aplicabilitatea acestor dispoziții legale, s-a apreciat că este necesar ca bunul posedat să fie în circuitul civil, prin urmare una dintre condiții este ca bunul să fie susceptibil de a fi uzucapat. Însă, anterior consacrării legale a proprietății private a statului prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparținând statului și unităților administrativ-teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune.

Prin urmare, s-a considerat că nu se poate opune o posesie utilă statului cel puțin până în anul 1989, întrucât proprietatea socialistă era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă, iar Constituțiile anterioare anului 1991 nu au făcut distincție între domeniul public și cel privat al statului, bunurile intrate în proprietatea statului făcând parte din domeniul public și fiind astfel insesizabile, inalienabile și imprescriptibile. Or, având în vedere faptul că terenul în cauză, a intrat în domeniul public al statului, toate categoriile de terenuri au fost scoase din circuitul civil, s-a apreciat că, în acest caz, prezumția de proprietate, ca efect al posesiei nu poate opera în favoarea reclamantei.

Prin Decizia nr. 105 din 22 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul. S-a reținut că în mod corect prima instanță a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, poate sta în judecată în calitate de pârât, având în vedere dispozițiile cu caracter special ale Legii nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România, ce derogă de la dreptul comun, la care apelantul se referă în mod exclusiv. Uzucapiunea reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate ca efect al posesiei exercitate în condițiile prevăzute de lege, iar nu exclusiv o sancțiune pentru proprietarul nediligent.

Este adevărat că, în cazul acțiunii prin care se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, regula este aceea potrivit căreia are calitate procesuală pasivă adevăratul proprietar al imobilului în litigiu. Însă, Legea nr. 455/2006 instituie o excepție de la această regulă, conferind calitate procesuală pasivă autorităților ori altor persoane interesate, în cazul particular al acțiunilor și cererilor formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea, în condițiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate.

Așa fiind, în mod corect, Tribunalul a reținut că, în speță, singurul care ar putea invoca un drept de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, câtă vreme, astfel cum rezultă din Adresa din 28 octombrie 2010 eliberată de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu - Serviciu Evidență Domeniu Public și Privat (dosarul instanței de fond), anterior anului 1989, terenul în litigiu, aflat la adresa din str. B.V., figura în categoria de folosință "culte", cu posesor de parcelă Departamentului Cultelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, o porțiune din teren, în suprafața de 600 m.p., a format obiectul Decretului de expropriere al Consiliului de Stat cu nr. 103/20 aprilie 1989, care însă nu a fost pus în aplicare.

S-a mai reținut că prin Sentința civilă nr. 3582 din 23 mai 2007 (dosarul de fond), pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. X/2007, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în evidențele anterioare anului 1989, bunul figurează ca fiind proprietate de stat, astfel încât în litigiul privind constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate de către P.B.V., se impune a sta în calitate de pârât statul, ca persoană juridică, subiect de drepturi și obligații, reprezentat de un organ al administrației publice centrale. Așa fiind, a fost înlăturată susținerea în sensul că în cauză are calitate procesuală pasivă unitatea administrativ teritorială pe raza căreia se află bunul imobil, respectiv Municipiul București.

Nu a fost primită nici susținerea apelantului în sensul că și în ceea ce privește accesiunea imobiliară artificială s-ar justifica doar legitimarea procesuală a Municipiului București, în considerarea prevederilor Legii nr. 50/1991, care reglementează disciplina în construcții, întrucât, pe de o parte, acest act normativ nu reglementează accesiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, litigiul pendinte nu are ca obiect verificarea respectării condițiilor cerute de legislația referitoare la autorizarea construcțiilor.

În mod corect prima instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 492 C. civ., câtă vreme, așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, proprietar asupra terenurilor și construcțiilor este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, câtă vreme, astfel cum rezultă din Adresa din 28 octombrie 2010 eliberată de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu - Serviciu Evidență Domeniu Public și Privat (dosarul instanței de fond), anterior anului 1989, terenul în litigiu, aflat la adresa din str. B.V., figura în categoria de folosință "culte", cu posesor de parcelă Departamentului Cultelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, o porțiune din teren, în suprafața de 600 mp, a format obiectul Decretului de expropriere al Consiliului de Stat cu nr. 103 din 20 aprilie 1989, care însă nu a fost pus în aplicare.

S-a mai reținut că prin Sentința civilă nr. 3582 din 23 mai 2007 (dosarul de fond), pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. X/2007, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în evidențele anterioare anului 1989, bunul figurează ca fiind proprietate de stat, astfel încât în litigiul privind constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate de către P.B.V., se impune a sta în calitate de pârât statul, ca persoană juridică, subiect de drepturi și obligații, reprezentat de un organ al administrației publice centrale. Astfel, în Procesul-verbal de verificare din 23 februarie 1940 întocmit de Primăria Capitalei - Comisia de inventariere a Sectorului III Albastru, este menționată existența pe teren a bisericii, reparată în anul 1900 și a casei parohiale, clădită încă din anul 1931, de când a fost folosită de P.B.V.

De asemenea, în anul 1969, A.B. - P.B.V. a întocmit lista de inventariere din 30 decembrie 1969, pentru construcțiile situate în str. B.V., în care sunt descrise clădirile, respectiv: biserica veche, restaurată în anul 1926; casa parohială, clădită în perioada 1931 - 1949; biserica nouă neterminată, a cărei construcție a început în baza autorizației de construire nr. X/1939 emisă de Sectorul III Albastru.

Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea construcții efectuat în cauză de expert O.C., clopotnița, amplasată în zona centrală a laturii posterioare a lotului, este o construcție metalică ușoară, cu învelitoare de tablă, edificată în jurul anilor 1960, iar centrala termică, amplasată în colțul posterior - stânga al lotului, este edificată după aspect în jurul anilor 2000. Cu referire la critica potrivit căreia în speță nu ar fi îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1847 C. civ., întrucât pentru dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive este necesar ca bunul cu privire la care intimata-reclamantă a exercitat posesia să se fi aflat în circuitul civil, condiție nerealizată pentru perioada anterioară anului 1989, s-a reținut că nici aceasta nu poate fi primită, în raport de cele statuate prin Decizia nr. IV/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțe.

Împotriva acestei decizii pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate s-a reținut că, în mod greșit, instanța de apel a respins apelul pârâtului, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că nu s-au depus suficiente probe din care să rezulte în mod indubitabil că terenul face parte din domeniul privat al statului. În măsura în care nici o altă persoană nu justifică existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra unui teren aflat în raza teritorială unei anumite unități administrative, bunul imobil, prin efectul prevederilor Legii nr. 18/1991, se regăsește în patrimoniul și administrarea Municipiului București.

Pârâtul a mai susținut că nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește construcția edificată pe teren - dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra acesteia -, având în vedere dispozițiile Legii nr. 50/1991, întrucât o astfel de cerere trebuie îndreptată împotriva unității administrative în raza căreia se află construcția. În temeiul dispozițiilor acestei legi și a dispozițiilor art. 488, art. 489, art. 490 și art. 492 C. civ., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, întrucât proprietarul asupra terenului dobândește, prin efectul accesiunii imobiliare și dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe acesta, iar interesele statului sunt reprezentate de unitatea administrativ-teritorială în a cărei proprietate privată de află imobilul în cauză.

Nu se poate reține dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile art. 1847 C. civ. S-a mai arătat, că instanța de apel nu a avut în vedere că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1890 C. civ., care, pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, stabilesc că sunt necesare două condiții: să existe o posesie de peste 30 de ani și aceasta să fie utilă și neviciată. Anterior consacrării legale a proprietății private a statului prin art. 6 din Legea nr. 18/1991, art. 81 din Legea nr. 69/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunurile aparținând statului și unităților administrativ-teritoriale nu puteau fi dobândite prin uzucapiune, neputându-se opune o posesie utilă a statului anterior anului 1989. De asemenea, anterior acestui an nu exista o distincție între domeniul public și cel privat al statului.

În acest caz prezumția de proprietate ca efect al posesiei nu poate opera. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prin Legea nr. 455/2006 s-au stabilit măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România. Această lege dă posibilitatea reclamantei de a i se constata dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra imobilelor de față, fiind o lege specială față de dreptul comun reprezentat de dispozițiile C. civ. cu privire la uzucapiune. În alin. (2) al articolului unic din această lege se dispune că acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate se soluționează în contradictoriu cu autoritățile interesate.

În speță, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă. Acest lucru a fost corect stabilit de instanța de fond și de apel și rezultă din actele și lucrările dosarului. Așa cum rezultă din Adresa din 28 octombrie 2010 eliberată de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu - Serviciu Evidență Domeniu Public și Privat (dosarul instanței de fond), anterior anului 1989, terenul în litigiu, aflat la adresa din str. B.V., figura în categoria de folosință "culte", cu posesor de parcelă Departamentului Cultelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, o porțiune din teren, în suprafața de 600 mp, a format obiectul Decretului de expropriere al Consiliului de Stat cu nr. 103 din 20 aprilie 1989, care însă nu a fost pus în aplicare.

Prin Sentința civilă nr. 3582 din 23 mai 2007 (dosarul de fond), pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. X/2007, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în evidențele anterioare anului 1989, bunul figurează ca fiind proprietate de stat. Așa fiind, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă ca efect al legii și nu poate fi reținută incidența dispozițiilor Legii nr. 18/1991 în sensul că imobilele ar fi în patrimoniul și administrarea Municipiului București. Nici susținerea pârâtului că nu are calitate procesuală pasivă din perspectiva Legii nr. 50/1991 nu poate fi primită, deoarece această lege este o lege specială, care reglementează disciplina în construcții și nu cuprinde dispoziții referitoare la uzucapiune.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1847 C. civ., se constată că acestea au fost corect aplicate. Astfel, acest articol prevede: "Ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar". Prin Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite a statuat că "în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 și Decretul-Lege nr. 9/1989 posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective". Coroborând dispozițiile art. 1847 C. civ.

cu cele statuate prin Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite, se constată că nu poate fi reținută, în speță, incidența art. 1890 C. civ., invocat de pârât în sensul că reclamanta nu ar fi exercitat o posesie utilă și neviciată. Reclamanta a exercitat anterior anului 1989 o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Față de prevederile art. 482 și 492 C. civ. se constată că reclamanta a dobândit în proprietate, prin accesiune imobiliară, construcțiile edificate pe acest teren. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., față de considerentele expuse, instanța va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 105 din 22 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2012. Procesat de GGC - CL