ÎCCJ, decizie (scj.ro #126133)

Imobil preluat de stat anterior instaurării regimului comunist. Acțiune în revendicare de drept comun. Inaplicabilitatea art. 6 din Legea nr. 213/1998. Valabilitatea titlului statului.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

acțiune în revendicare

-imobil preluat de stat

Legea nr. 213/1998, art. 6

C.civ. din 1864, art. 480

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 fixează reperele pe baza cărora instanțele care aplică acest act normativ trebuie să stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea statului. Conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente a stabili valabilitatea titlului prin care statul a dobândit bunuri în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, normă de drept care este în concordanță cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora competența instanțelor de judecată este stabilită de lege.

Examinarea valabilității titlului statului prin prisma dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 este

condiționată de faptul preluării imobilului de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel încât instanțele de judecată nu pot cenzura, din această perspectivă, actele normative de preluare emise de autoritățile Statului Român în perioada anterioară regimului comunist, în condițiile în care nu au fost edictate legi speciale de reparație pentru această categorie de imobile.

Prin urmare,

atât timp cât actul emis în anul 1941, în baza căruia imobilul revendicat a fost preluat de Statul Român, nu a fost declarat anterior nelegal și cum, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi supuse controlului de legalitate normele legislative emise într-o perioadă anterioară regimului comunist, înainte de 6 martie 1945, decretul de preluare contestat de reclamant se bucură pe deplin de prezumția de legalitate și face dovada proprietății Statului Român asupra imobilului. În aceste condiții, cum reclamantul nu a opus un titlu valabil de proprietate în combaterea actului juridic al preluării emis ulterior actului prin care autorul său a dobândit proprietatea asupra imobilului,

iar titlul posesorului actual nu a fost desființat, acțiunea în revendicare a fost în mod corect respinsă

Secția I civilă, decizia nr.1697 din 19 iunie 2015

Prin cererea înregistrată la data de 17 mai 2011, pe rolul Tribunalului București, reclamanții C.G. și C.T. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și S.R.I., solicitând să se dispună obligarea pârâților să le restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în suprafață de 52 ha, situat în București, iar, în măsura în care pârâții vor proba prin înscrisuri oficiale că imobilul este un obiectiv de interes național, sunt de acord cu restituirea prin echivalent a bunului, respectiv cu plata unei despăgubiri evaluată la prețul de piață, calculat conform standardelor internaționale.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul, compus din teren în suprafață de 52 ha și construcții, a fost dobândit de E.L. prin cumpărare de la G.H., B.G., D.G. și L.P., astfel cum rezultă din actul de vânzare - cumpărare autentificat de Grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat sub nr. xxx78/1938 și transcris sub nr. xxx89/1938.

E.L. a decedat la data de 29 iunie 1977, lăsând ca unică moștenitoare testamentară pe U.M.A., conform testamentului semnat de testator la data de 24 octombrie 1966 în fața notarului J.R.C. din Geneva, tradus și legalizat sub nr. xx47/2001 la B.N.P. M.V. și a certificatului de calitate de moștenitor nr. x emis la data de 21 octombrie 2002.

La data de 2 august 2001, între U.M.A. și P.P.H. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. xx89, prin care P.P.H. a dobândit „drepturile succesorale privind bunurile lăsate și existente pe teritoriul Statului Român de Prințesa E.”.

Ulterior, la data de 5 noiembrie 2002, s-a încheiat între P.P.H., prin mandatar I.I., pe de o parte și C.G. și C.T., pe de altă parte, contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. xx97, având ca obiect „cedarea drepturilor litigioase asupra terenului în suprafața de 52 ha situat în București (...) teren dobândit de cedent conform contractului de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. xx89/2001”.

La data de 28 martie 1941, în baza Decretului - Lege nr. 854, publicat în M.Of. nr. 76 din 30 martie 1941 și emis de Mareșalul Ion Antonescu, s-a dispus exproprierea fără nicio indemnizație și trecerea în proprietatea statului a mai multor bunuri care au aparținut E.L., printre care și terenul (59 ha), cumpărat de la G.H. și alții cu actul autentificat sub nr. xxx78/1938.

Reclamanții au susținut că, astfel cum rezultă din adresa emisă de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor (în prezent Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale) și Protocolul încheiat la data de 13 aprilie 2000 între Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și S.R.I., terenul se află în proprietatea Statului Român, fiind dat în administrarea SRI. Având în vedere această împrejurare, prin raportare la dispozițiile art. 3 pct. 81 din Hotărârea nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și art. 12 din Legea nr. 213/1998, calitatea procesual pasivă în prezentul litigiu revine pârâților chemați în judecată.

Au mai precizat reclamanții că își întemeiază cererea pe dreptul comun, întrucât nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere că în sfera de aplicare a acestui act normativ se circumscriu numai imobilele naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Reclamanții au învederat că în speță nu sunt incidente dispozițiile niciunei alte legi de reparație, intrată în vigoare anterior sau ulterior anului 1989, astfel că prezenta cerere urmează a fi soluționată în conformitate cu dispozițiile dreptului comun aplicabil în materia revendicării, urmând ca instanța să verifice temeinicia titlului statului privitor la bunul în litigiu, respectiv să examineze și să califice dispozițiile Decretului - Lege nr. 854/1941

prin care a fost expropriat imobilul în litigiu, în raport de justificarea cauzei de utilitate publică pentru care a operat exproprierea și în raport de lipsa oricărei juste și prealabile despăgubiri a fostei proprietare E.L.

Edictarea Decretului - Lege nr. 854/1941 s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor cuprinse în art. 481 C.civ., care prevedeau că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabila despăgubire”. Aceste dispoziții nu au fost niciodată abrogate de la momentul intrării în vigoare a Codului civil și până în prezent, fiind în ființă inclusiv la data adoptării Decretului - Lege nr. 854/1941, ceea ce înseamnă că acest act normativ a fost emis cu încălcarea principiilor fundamentale de drept civil privind ocrotirea dreptului real de proprietate.

Reclamanții au arătat că titlul statului, reprezentat de Decretul - Lege nr. 854/1941, act normativ abuziv și nelegal, nu a operat în condiții de legalitate transferul dreptului de proprietate de la autoarea lor la Statul Român, preluarea imobilului fiind, de fapt și de drept, o preluarea exclusivă a folosinței bunului. Astfel, analizând și comparând natura juridică a titlului statului și a titlului lor, rezultă în mod evident că reclamanții au dobândit imobilul revendicat de la adevăratul proprietar, respectiv de la P.P.H., care la rândul său dobândise dreptul de proprietate asupra bunului în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în materie de la U.M.A., care la rândul său a moștenit bunul de la fosta proprietară E.L., în timp ce titlul statului constă într-un act normativ abuziv și nelegal, care nu a avut ca efect decât preluarea samavolnică a posesiei asupra bunului, iar nu desființarea, în vreunul din modurile permise de lege, a titlului de proprietate al E.L.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 - 482 C.civ.

Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Pârâtul S.R.I. a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune; în apărare a invocat dobândirea imobilului de către Statul Român prin uzucapiune și a solicitat respingerea cererii astfel cum a fost formulată.

A mai arătat pârâtul că, din datele existente, rezultă că imobilul deținut în administrare la adresa din București, are o suprafață de 7.256 mp, astfel cum a fost preluat prin H.G. nr. 176/2000 privind transmiterea unui imobil, proprietate publică a statului, din administrarea Ministerului Agriculturii și Alimentației în administrarea SRI. Același imobil a fost identificat după efectuarea măsurătorilor cadastrale ca având o suprafață totală de teren de 81.811 mp, din care suprafață ocupată efectiv de construcții 4.360 mp. Prin urmare, dacă din probatoriul administrat reiese că imobilul supus revendicării este situat la locația menționată se constată că SRI deține aproximativ 14% din suprafața revendicată, ceea ce denotă o lipsă parțială a calității procesuale pasive a acestui pârât.

În ședința publică de la 7 decembrie 2011, Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, constatând că imobilul nu face obiectul unei legi speciale de reparație; de asemenea, a respins, ca neîntemeiată, și excepția prescripției dreptului material la acțiune, motivat de faptul că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv; instanța a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și SRI și a calificat uzucapiunea invocată drept apărare de fond.

La termenul din 26 septembrie 2012, pârâtul SRI a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a indicat ca titular al dreptului ce constituie obiect al judecății pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de proprietar al imobilului.

Tribunalul a respins cererea ca fiind tardiv formulată față de dispozițiile art. 65 alin. (1) C.proc.civ., constatând, totodată, și că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este deja parte în proces, fiind chemat în judecată prin cererea introductivă.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a depus întâmpinare, însă, la termenul din 19 decembrie 2012, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune doar în privința cererii de despăgubiri. Reclamanții au precizat că este tardiv formulată excepția prescripției dreptului material la acțiune față de dispozițiile art. 2513 NCC.

La data de 19 septembrie 2012, urmare efectuării expertizei topo-cadastrale, reclamanții au depus cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a terenului în litigiu, întrucât terenul este ocupat în întregime, nefiind posibilă restituirea în natură.

Prin sentința civilă nr. 2393 din 21 decembrie 2012, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția tardivității invocării excepției prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri, excepția prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și SRI și a respins acțiunea promovată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare este o acțiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului care se pretinde proprietar al bunului revendicat. Or, prin Decretul - Lege nr. 854/1941 imobilul în litigiu a fost expropriat și trecut în proprietatea statului, acesta fiind și în prezent, la momentul revendicării, titular al dreptului de proprietate asupra bunului, după cum reiese din cuprinsul H.G. nr. 176/2000 privind transmiterea unui imobil proprietate publică a statului din administrarea Ministerului Agriculturii și Alimentației în administrarea SRI.

Pentru aceleași considerente, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și SRI și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin Decretul - Lege nr. 854/1941 au trecut în proprietatea statului o serie de bunuri imobile aparținând E.L., printre care și imobilul – teren (59 ha) cu toate construcțiile și instalațiile, cumpărat de la G.H. și alții, cu actul autentificat sub nr. xxx78/1938. Deși la dosar nu a fost depus acest înscris, s-a avut în vedere că actul prin care E.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 52 ha a fost transcris sub nr. xx89/1938 în registrul de transcripțiuni al fostului Tribunal Ilfov, Secția Notariat, astfel cum rezultă din copia filei corespunzătoare din registru, eliberată de Arhivele Naționale.

Imobilul a fost identificat prin expertiza topografică întocmită de expert tehnic judiciar D.A., pe baza planului întocmit de Serviciul Topografic al Armatei din anul 1938 și a planului parcelar din zona pădurii Băneasa, concluziile raportului fiind în sensul că terenul avea o suprafață de 52 ha.

La data de 29 iunie 1977 a decedat E.L., rămânând ca unică moștenitoare - legatar universal – U.M.A., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. x/2002 eliberat de B.N.P. V.C. în baza testamentului întocmit la data de 24 octombrie 1966, înregistrat sub nr. xx1/977 la notarul J.R.C. în Geneva.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. xx89/2001, U.M.A. a vândut către P.P.H. drepturile succesorale privind bunurile lăsate și existente pe teritoriul Statului Român de Prințesa E., iar, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. xx97/2002, P.P.H., în calitate de cedent, a cedat reclamanților C.G. și C.T. drepturile litigioase asupra terenului în suprafață de 52 ha din București.

Prin urmare, a constatat tribunalul, reclamanții din prezenta cauză nu au un titlu de proprietate asupra bunului revendicat, aceștia având calitatea de cesionari ai drepturilor litigioase privind imobilul și nu de titulari ai dreptului de proprietate dedus judecății, prin contractul de cesiune reclamanții dobândind doar drepturile litigioase legate de bun, nu și vreun drept real asupra bunului. În baza contractului de cesiune reclamanții cesionari ar fi putut interveni în procesul început de titularul dreptului dedus judecății, însă nu pot invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu.

În privința cererii de revendicare, tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat de stat în baza unui act valabil, decret - lege, emis de Generalul Ion Antonescu, în baza prerogativelor conferite de Decretul nr. 3072/1940 și în condițiile în care a fost suspendată Constituția României, prin Legea nr. 510/1940; imobilul se află și în continuare în proprietatea publică a statului, măsura exproprierii nefiind anulată prin vreun act emis ulterior de regimul instaurat după anul 1944.

Tribunalul a înlăturat susținerea reclamanților potrivit căreia imobilul a reintrat în patrimoniul fostului proprietar, E.L., prin adoptarea Legii nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreiești, apreciind că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în cauză. Din cuprinsul actului de preluare a bunurilor imobile ce au aparținut E.L. nu rezultă că exproprierea a fost determinată de originea etnică a acesteia.

În consecință, reținând că în cauză statul justifică un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, în timp ce reclamanții nu au făcut dovada unui titlu în baza căruia să fi dobândit un drept de proprietate asupra bunului, tribunalul a constatat că nu este întemeiată cererea de revendicare formulată potrivit dispozițiilor art. 480 C.civ.

În același timp, tribunalul a statuat că imobilul în litigiu, preluat de stat în anul 1941, nu face obiectul unei legi de reparație specială; or, astfel cum s-a arătat în jurisprudența C.E.D.O., Convenția lasă la latitudinea statelor semnatare adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Instanța de fond a apreciat, față de situația de fapt reținută, că reclamanții nu au un bun apt de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană ; în speță, reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească și nici nu poate fi recunoscut un astfel de drept, față de calitatea acestora de cesionari ai drepturilor litigioase în legătură cu bunul și nu de dobânditori ai vreunui drept real asupra bunului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții.

Prin încheierea de ședință de la 16 iunie 2014, curtea de apel a constatat transmisiunea calității procesuale de apelant asupra reclamantului C.G. și, pe cale de consecință, reclamanta C.T. a fost scoasă din cauză; instanța a constatat, totodată, că intimații pârâți Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și SRI nu au calitate procesuală pasivă în cauză. A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în nume propriu formulată de P.P., nefiind îndeplinite prevederile art. 50 alin. (3) C.proc.civ.

La termenul de judecată de la 13 octombrie 2014, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de SRI, constatând neîndeplinirea dispozițiilor art. 49 alin. (1) și (3) C.proc.civ.

Instanța de apel a reținut că, la data de 19 septembrie 2012, reclamanții au depus o cerere precizatoare a acțiunii, prin care au arătat că solicită obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a terenului în litigiu, întrucât imobilul este ocupat în întregime, nefiind posibilă restituirea în natură.

În cauză, SRI, care a avut la fond calitatea de pârât, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepție ce a fost admisă, în această privință existând autoritate de lucru judecat, întrucât soluția nu a fost atacată. De altfel, acesta a fost și motivul pentru care la termenul de judecată din 16 iunie 2014 această parte a fost scoasă din cauză.

Prin urmare, curtea a reținut că SRI nu justifică interesul în promovarea unei cereri de intervenție accesorie în raport de obiectul cererii deduse judecății și de poziția procesuală avută în calitate de pârât la instanța de fond.

Prin decizia civilă nr. 512/A din 8 decembrie 2014, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

În considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că actul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. xx97/2002 încheiat între P.P.H., în calitate de cedent și C.G. și C.T., în calitate de cesionari, este, în fapt, un contract de cesiune de drepturi succesorale, respectiv de cesiune a drepturilor dobândite de cedentul P.P.H. de la autoarea acestuia U.M.A.

Raportat la dispozițiile art. 977, 978 C.civ., întrucât la data încheierii contractului pe rolul instanțelor de judecată nu exista niciun litigiu referitor la drepturile succesorale ale E.L., văzând și voința părților în sensul cedării drepturilor subiective civile privind bunurile moștenite de la E.L. de către U.M.A. și transmise prin contract cedentului P.P.H., instanța de apel a apreciat că reclamantul este beneficiarul cesiunii de drepturi subiective civile privitoare la imobil - teren în suprafață de 52 ha situat în București, bun ce face parte din „bunurile lăsate și existente pe teritoriul Statului Român de către Prințesa E.”.

În consecință, a constatat tribunalul, contractul autentificat sub nr. xx97/2002 a privit exclusiv transmiterea dreptului deținut de cedent asupra terenului din prezentul litigiu, respectiv a dreptului real subiectiv și patrimonial de natură a conferi cesionarilor posibilitatea revendicării în natură a imobilului teren sau, alternativ, în situația în care acest lucru urma a se dovedi imposibil de realizat, de obținere a despăgubirilor aferente. Prin sintagma „bunuri lăsate … pe teritoriul Statului Român de Prințesa E.” se înțelege toate bunurile care au aparținut patrimoniului E.L. și de care aceasta a fost deposedată, prin expropriere, bunuri rămase pe teritoriul Statului Român la data plecării acesteia în exil; de asemenea, se înțelege acele bunuri care au fost deținute cu titlu de proprietar de E.L. și care mai erau în ființă la data întocmirii actului analizat.

Ca atare, în mod greșit a reținut prima instanță că reclamantul are calitatea de cesionar de drepturi litigioase privind imobilul și nu de dobânditor de drept real subiectiv patrimonial asupra imobilului teren ce face obiectul litigiului de față ca urmare a transferului operat în baza „contractului de drepturi litigioase”, fără a avea și un titlu de proprietate asupra acestui bun.

Instanța de apel a mai constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în baza Decretului - Lege nr. 854/1941 promulgat prin Legea nr. 263/1941, prin care au fost expropriate toate „proprietățile imobiliare” ale E.L., precum și creanțele de orice natură care au făcut parte din patrimoniul acesteia.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, curtea a reținut, contrar susținerilor apelantului, că instanțele de judecată nu pot cenzura acte normative individuale sau nu emise de autoritățile Statului Român prin care au fost preluate, expropriate, bunuri imobile într-o perioadă anterioară regimului comunist în condițiile în care statul nu a edictat legi speciale de reparație. În prezent, Decretul - Lege nr. 854/1941 nu a fost declarat nelegal. În consecință, nu poate fi supusă unui control de legalitate politica legislativă a Statului Român într-o perioadă anterioară regimului comunist, în condițiile în care circumstanțele istorice ale epocii reflectă în sine responsabilitatea autorității statale în situații istorice excepționale descrise chiar de către apelant și care au condus la edictarea unor acte normative precum Decretul - Lege nr. 854/1941.

În mod excepțional, ca o formă de reparație istorică în raport cu regimul abuziv comunist, legiuitorul român modern a declarat in integrum nulitatea decretelor de expropriere emise între 1945 și 1989 și, în acest fel, a dat consistență garanțiilor democratice acordate dreptului de proprietate odată cu adoptarea Constituției din 1991.

În concluzie, a învederat instanța de apel, pe calea acțiunii civile nu poate fi revendicat imobilul de la însăși posesorul proprietar - Statul Român. Or, dacă acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie prin care se apără dreptul de proprietate împotriva posesorului neproprietar, ea nu este admisibilă atâta timp cât nu se aplică regula „

actori incumbit probatio

” înscrisă în art. 1169 C.civ. Fără tăgadă, proba proprietății trebuie să se facă după cum rezultă din actul juridic al exproprierii emis ulterior actului prin care reclamantul a dobândit proprietatea și care, în acest fel, face dovada proprietății statului.

În acest context, jurisprudența CEDO citată de apelant, potrivit cu care în ipoteza imposibilității restituirii în natură a bunului, motivată inclusiv pe absența unei hotărâri judecătorești anterioare de restituire expresă a bunului, trebuie recunoscut reclamanților dreptul de creanță constând în dreptul la despăgubire pentru imobilul nerestituit, nu poate fi aplicată prezentei spețe, întrucât vizează situația imobilelor naționalizate în perioada 1945 - 1989.

Pe de altă parte, a apreciat instanța de apel, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției, iar Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul.

Totodată, intervenientul SRI a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din 13 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul - reclamant a arătat, în primul rând, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Astfel, a precizat acesta, este nelegal considerentul instanței de apel potrivit cu care instanțele de judecată nu pot cenzura actele normative individuale emise de autoritățile Statului Român, prin care au fost expropriate bunuri imobile într-o perioadă anterioară regimului comunist, câtă vreme nu au fost edictate legi speciale de reparație. Or, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanța civilă învestită cu soluționarea acțiunii în revendicare având ca obiect bunuri preluate de stat are obligația de a dezlega cu prioritate, ca o chestiune prejudicială, dacă titlul de preluare al statului este sau nu valabil, în acest sens fiind și practica unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dispozițiile legale citate autorizează instanțele să analizeze valabilitatea titlului statului, indiferent de natura titlului și de perioada în care a avut loc preluarea, neavând relevanță dacă titlul de preluare a bunului revendicat îl reprezintă o hotărâre judecătorească, un act administrativ sau un act normativ, cum este cazul de față.

În sprijinul susținerilor de mai sus, recurentul-reclamant a făcut trimitere, în principal, la doctrină, dar mai ales la practica unitară a instanței supreme, invocând decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, toate anexate recursului.

Totodată, recurentul-reclamant a solicitat instanței respectarea și aplicarea directă a principiului de drept european privind securitatea jurisprudențială sau certitudinea jurisdicțională, precum și a dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În opinia sa, potrivit acestui principiu nu pot fi ignorate cerințele unei proceduri echitabile, astfel cum acestea sunt garantate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în cauza

Beian c. României

; cauza

Ștefan și Ștef c. României

; cauza

Tutor Tudor c. României

; cauza

Ștefănică c. României

).

Recurentul-reclamant a susținut, în al doilea rând, că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. A arătat că, analizându-se textul de lege citat, rezultă că legiuitorul a impus mai multe criterii de verificare a validității titlului statului, care, pentru declararea valabilității acestui titlu, trebuie îndeplinite cumulativ, așa încât neîntrunirea fie și numai a unuia dintre acestea face ca titlul statului să nu fie valabil.

A precizat că imobilul în litigiu a fost expropriat în temeiul Decretului - Lege nr. 854/1941, promulgat prin Legea nr. 263/1941, exproprierea fiind făcută fără plata vreunei despăgubiri și fără a fi fost justificată, în prealabil, o cauză de utilitate publică, aspecte recunoscute expres în actul normativ analizat, dar și în Raportul nr. 23771/1941 al Ministrului de Stat care a stat la baza adoptării decretului în cauză. Ca atare, în opinia recurentului-reclamant, analiza titlului statului trebuie să pornească de la împrejurarea că Decretul - Lege nr. 854/1941 a fost adoptat în timpul dictaturii militare a Generalului Ion Antonescu împreună cu mai multe decrete și legi antisemite. Totodată, este esențial în analiza propusă a se reține că, la data emiterii Decretului - Lege nr. 854/1941, Constituția României din 1938 era suspendată, astfel cum rezultă din Decretul nr. 3052/1940, aprobat prin Legea nr. 510/1940. Or, în condițiile suspendării legii fundamentale, Codul civil din 1864, legea organică învestită cu forță juridică inferioară Constituției, dar superioară celorlalte norme juridice, era singura lege care, alături de Legea nr. 1378/1864, reglementa, la data emiterii Decretului - Lege nr. 854/1941, regimul juridic al proprietății și garantarea respectării acestuia. Actul normativ de naționalizare a bunurilor E.L. a fost un act normativ individual, care, potrivit teoriei dreptului, nu putea modifica o lege organică și nici nu putea dispune în contra acesteia, afară doar dacă era asumat caracterul nelegal al acestuia.

Prin urmare, a susținut recurentul-reclamant, toate argumentele de mai sus conduc la concluzia că Decretul - Lege nr. 854/1941 a fost ilegal, emis cu încălcarea art. 481 C.civ., ceea ce înseamnă, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, că titlul sub care statul a preluat bunul a fost nevalabil.

Recurentul - reclamant a solicitat ca, în situația în care se va aprecia că exproprierea bunului în litigiu a fost făcută pentru cauză de utilitate publică, instanța de recurs să rețină că nu doar dispozițiile art. 481 C.civ. au fost încălcate prin decretul de expropriere, ci și prevederile Legii speciale nr. 1378/1864 pentru expropriere în caz de utilitate publică. Astfel, analizându-se situația de fapt prin prisma art. 1, 20, 69 și urm., 75 din Legea nr. 1378/1864 trebuie constatat că nu a fost urmată niciuna dintre procedurile instituite de acest act normativ. Pe cale de consecință, Statul Român a preluat și a deținut imobilul fără titlu valabil de proprietate, dat fiind că preluarea s-a făcut cu încălcarea normelor citate, context în care considerentul instanței de apel, potrivit cu care preluarea s-a făcut în baza unui act care se bucură de prezumția de legalitate, este el însuși nelegal.

Totodată, a mai arătat recurentul-reclamant, potrivit legislației în vigoare la data emiterii Decretului - Lege nr. 854/1941, preluarea de drept a proprietăților private, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire mai putea fi dispusă în temeiul Legii nr. 254/1941, adoptată cu o zi înaintea emiterii decretului de expropriere a bunurilor E.L. Conform art. 1 din lege, imobilele urbane, proprietatea evreilor erau trecute de plin drept în patrimoniul statului. Or, este de notorietate că E.L. a fost evreică, fiind născută din părinți evrei.

Este de netăgăduit, de asemenea, că Decretul - Lege nr. 854/1941 a fost adoptat imediat după intrarea în vigoare a Decretului - Lege nr. 853/1941 care a privit exproprierea, administrarea de către stat și revinderea proprietăților evreiești din mediul urban ne-evreilor. Este adevărat că din cuprinsul Decretului - Lege nr. 854/1941 nu rezultă explicit că exproprierea a fost făcută pe criterii etnice, respectiv pentru apartenența E.L. la religia mozaică, dar la fel de adevărat este că acest act de persecuție nu era străin de apelativul dat de presa din epocă E.L. și nici de relația acesteia cu Regele C. În aceste condiții, a menționat recurentul-reclamant, cel de-al doilea posibil temei în baza căruia a avut loc exproprierea bunului în litigiu, respectiv Legea nr. 254/1941 și Decretul - Lege nr. 854/1941 raportat la Legea nr. 1378/1864, nu putea conduce la o preluare cu titlu valabil a bunului, toate actele normative anti-evreiești fiind declarate nelegale încă din aceea epocă, prin Legea nr. 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative antisemite. Prin urmare, intrând în categoria actelor normative prevăzute la art. 1 din Legea nr. 641/1944, rezultă că Decretul - Lege nr. 854/1941 a fost abrogat, ca nelegal, încă din 1944, împrejurare care simplifică misiunea instanțelor actuale de stabilire a nevalabilității actului de preluare, o concluzie contrară fiind flagrant nelegală.

De altfel, a mai susținut recurentul-reclamant, datorită autorității interpretative a hotărârilor pronunțate de CEDO, obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanțele trebuie să aibă în vedere că nu este suficientă o declarație a legii pentru ca bunul să fie transferat din proprietatea privată în domeniul public al statului, fiind necesar un titlu valabil de preluare a imobilului, deoarece simpla declarație a legii sau destinația publică nu creează domeniu public, ci numai titlurile de proprietate având această aptitudine. Prin urmare, nu este suficient să se invoce Decretul - Lege nr. 854/1941 și să se statueze că terenul în litigiu face parte din domeniul statului, dacă nu există un titlu legal de preluare a imobilului.

În al treilea rând, recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată pentru nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. A învederat că, avându-se în vedere că singura lege specială de reparație pentru persoanele deposedate de bunuri imobile intravilane, Legea nr. 10/2001, privește doar bunurile preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, rezultă că revendicarea imobilului în litigiu poate fi făcută în temeiul normelor generale de drept, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la dispozițiile art. 481 C.civ.

În opinia recurentului-reclamant, conform practicii unitare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea textului de lege de mai sus, instanța supremă a statuat că Legea nr. 213/1998 reprezintă, alături de dispozițiile art. 480 C.civ., dreptul comun în materia revendicării bunurilor imobile preluate fără titlu valabil de către Statul Român și care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Așadar, regimul juridic al cererii formulate de reclamant este acela al unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C.civ., în cadrul căreia, așa cum a reținut și instanța de apel, acesta a făcut dovada că este proprietarul terenului.

Pe cale de consecință, motivarea instanței de apel, potrivit cu care imobilul de față nu poate fi revendicat pe calea acțiunii civile de la posesorul proprietar - Statul Român, este nelegală, pe de o parte, pentru că statul nu poate fi, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, calificat ca fiind un proprietar de drept al bunului câtă vreme l-a dobândit în baza unui titlu nevalabil (Decretul - Lege nr. 854/1941), emis cu încălcarea normelor în vigoare la aceea dată (art. 481 C.civ.) și, pe de altă parte, pentru că, neintrând sub incidența niciunei legi speciale de reparație, imobilul poate face obiectul unei acțiuni de revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Recurentul-reclamant a precizat că în situația în care legile speciale nu sunt aplicabile imobilului de față, singura sa opțiune este acțiunea formulată în temeiul dreptului comun, cu invocarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, caz în care instanțele trebuie să analizeze cererea pe fond, deoarece, altfel, s-ar ajunge la încălcarea standardelor unui proces echitabil și a accesului la justiție, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție (cauzele

Brumărescu c. României

și

Vasilescu c. României

). Aceeași concluzie juridică se regăsește, potrivit susținerilor acestei părți, și în Deciziile nr. 53/2007 și nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, instanța supremă stabilind în clar că, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., recurentul-reclamant a menționat că decizia recurată este întemeiată pe motive contradictorii.

În opinia sa, conform celor arătate în considerente, instanța de apel a admis primele trei critici din apel, ceea ce înseamnă că a admis motivul de apel prin care reclamantul a criticat hotărârea instanței de fond care a statuat că partea în cauză nu ar deține un titlu de proprietate asupra bunului în litigiu. Prin urmare, din punctul de vedere al instanței de apel reclamantul are un titlu de proprietate asupra bunului revendicat, acesta fiind conferit de contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. xx97/2002, care, în drept, este un contract de cesiune de drepturi succesorale, alături de celelalte acte anterioare, începând cu actul de vânzare-cumpărare nr. xxx78/1938, prin care E.L. a cumpărat bunul și continuând cu testamentul E.L. din 24 octombrie 1966, cu certificatul de calitate de moștenitor nr. x/2002, prin care M.U. a fost desemnată moștenitoare universală a bunurilor E.L., și cu contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. xx89/2001.

Așadar, recunoașterea de către instanța de apel a împrejurării că reclamantul deține un titlu asupra imobilului revendicat implică, de plano, recunoașterea existenței și valabilității titlului de proprietate asupra bunului deținut de autoare, respectiv a actului de vânzare-cumpărare nr. xxx78/1938. Acest considerent al instanței de apel, a precizat recurentul-reclamant, este întemeiat, deoarece, din coroborarea dispozițiilor legale ale art. 645 C.civ. cu cele ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, rezultă că dobândirea prin lege a unui bun imobil este valabilă câtă vreme actul normativ a fost dat cu respectarea normelor naționale și internaționale la care România era parte, în vigoare la data emiterii actului de preluare. Cum Decretul - Lege nr. 854/1941 a fost emis cu încălcarea art. 481 C.civ. și a Legii nr. 1378/1864, modificată prin Legea nr. 390/1937, acesta nu a produs efectele juridice scontate, respectiv nu a operat transferul dreptului de proprietate de la E.L. la Statul Român. În plus, actul de vânzare-cumpărare nr. xxx78/1938 nu a fost desființat niciodată în condițiile legii, nu s-a constatat a fi lovit de nulitate absolută sau relativă și nici nu a fost rezoluționat de părțile semnatare, ceea ce înseamnă că drepturile dobândite de E.L. au fost transmise, în mod valabil.

Cu toate acestea, a susținut recurentul-reclamant, aceeași instanță de apel a reținut ulterior în considerente că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

În atare condiții, cele două considerente ale instanței de apel sunt contradictorii. În plus, dacă primul considerent a fost motivat, trebuie observat că cel de-al doilea, prin care s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada titlului de proprietate, este, în fapt, o simplă afirmație, nedovedită și nemotivată. Or, acest ultim considerent nemotivat încalcă dispozițiile art. 261 C.proc.civ., ceea ce, raportat la prevederile art. 105 alin. (2) teza I C.proc.civ., poate duce la anularea totală sau parțială a hotărârii, deoarece dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant în jurisprudența sa că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt în mod real ascultate, adică în mod concret și corect examinate de instanța sesizată, context în care, modul lapidar de redactare al motivării hotărârii atacate, în care nu se menționează argumentele care au condus la raționamentul judecătorilor finalizat prin soluția atacată, este de natură a conduce la nulitatea acesteia.

Recurentul-intervenient SRI a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost motivat, modificarea dispozițiilor încheierii de ședință din 13 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apei București, Secția a IV-a civilă și, pe cale de consecință, admiterea, în tot, a cererii de intervenție accesorie astfel cum a fost formulată în raport de prevederile art. 64 alin. (4) C.proc.civ.

În motivarea recursului a susținut că, față de dispozițiile art. 61 C.proc.civ., în doctrină s-a stabilit că, pentru promovarea unei cereri de intervenție accesorie în interesul uneia dintre părți, terțul intervenient trebuie să justifice propriul interes pe care îl urmărește prin admiterea sau respingerea cereri principale. Prin urmare, terțul intervenient accesoriu intervine în proces nu pentru a obține condamnarea unei părți în propriul său profit, ci pentru a preveni compromiterea intereselor sale prin hotărârea ce urmează a fi pronunțată între părțile inițiale. Intervenientul accesoriu, prin apărările pe care le face, urmărește ca instanța să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a intervenit; de aceea, natura juridică a intervenției accesorii este de apărare.

În speță, interesul SRI de a interveni în cauza de față este justificat de calitatea sa de administrator al unei suprafețe de teren de 72.156 mp, astfel cum rezultă din H.G. nr. 176/2000 privind transmiterea unui imobil proprietate publică a statului din administrarea Ministerului Agriculturii și Alimentației în administrarea intervenientului.

Ministerul Finanțelor Publice exercită prerogativele dreptului de proprietate prin intermediul titularului dreptului de administrare, context în care, prin admiterea cererii de intervenție accesorie, intervenientul are posibilitatea să protejeze dreptul de proprietate al statului, în calitatea acestuia de proprietar al terenului în litigiu.

În acest sens, având în vedere dispozițiile art. 810 C.civ., interesul SRI, în calitate de titular al dreptului de administrare, vizează sprijinirea Statului Român în demersul său de apărare a unui drept legitim. Mai mult, necesitatea intervenției acestei părți este dublată și de faptul că pe terenul menționat sunt edificate construcții de importanță strategică, dar și rețele de comunicații și utilități care deservesc clădirile amplasate pe acesta.

Recurentul-intervenient a mai arătat că, din punctul de vedere al naturii juridice a raporturilor care se stabilesc între stat și beneficiarul dreptului de administrare, acestea sunt raporturi de administrare, iar darea în administrare a bunurilor proprietate publică beneficiarilor se face, de regulă, prin acte administrative cu caracter individual și nu pe baza unor raporturi juridice de drept privat. Însăși subiectele dreptului de administrare sunt înființate prin acte individuale ale autorităților publice competente, potrivit legii, a le crea, la nivel central sau la nivel local, în scopul realizării unor interese publice sau în scopul îndeplinirii unor servicii publice. Constituit pe temeiul proprietății publice, ca natură juridică, dreptul de administrare este un drept

erga omnes

în raporturile de drept civil. Din moment ce dreptul de administrare își are sorgintea în dreptul de proprietate publică, el va avea aceleași caractere juridice ca și acesta, anume este un drept inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Recurentul-intervenient a învederat că, în cauză, sub aspect procedural, în raport de dispozițiile art. 63 alin. (2) C.proc.civ., care prevăd că „intervenția accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac”, toate condițiile de admisibilitate sunt îndeplinite, impunându-se, așadar, admiterea în principiu a cererii de intervenție, în baza art. 64 alin. (2) din același act normativ.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-intervenient a făcut trimitere la aspectele reliefate în întâmpinarea, notele de ședință și celelalte apărări formulate până în aceasta etapă procesuală, care dovedesc, în opinia sa, dreptul de proprietate cuvenit Statului Român reprezentant prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului promovat de SRI, ca

inadmisibil și, totodată, ca lipsit de interes, cu precizarea că nu pot fi avute în vedere susținerile pe fondul cauzei formulate de recurentul-intervenient.

A arătat că persoana în favoarea căreia înțelege să intervină SRI, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a formulat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 13 octombrie 2014, ceea ce, potrivit dispozițiilor art. 56 C.proc.civ., duce la calificarea ca neavenită a căii de atac promovate de acest recurent.

De altfel, împotriva încheierilor de ședință din cadrul dosarului de apel se putea formula recurs, conform dispozițiilor art. 52 alin. (2) C.proc.civ., doar odată cu fondul, iar nu separat de acesta. Or, SRI a declarat recurs exclusiv împotriva încheierii de ședință din data de 13 octombrie 2014, nu și împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, ceea ce conduce la sancțiunea inadmisibilității recursului. În aceste condiții, SRI nu își dovedește interesul judiciar în declararea prezentului recurs.

Lipsa de interes a SRI în promovarea recursului rezidă și în legătură cu însăși cererea de intervenție accesorie formulată. Recunoscând că trebuie să justifice un interes propriu în calitatea sa de intervenient accesoriu SRI a arătat că interesul său de a interveni în cauza de față derivă din calitatea sa de administrator al terenului în suprafață de 81.811 mp, parte a terenului revendicat de reclamant, conform capătului unu de cerere din acțiunea introductivă. Însă, așa cum rezultă din cererea precizatoare depusă de reclamant în dosarul de fond la data de 19 septembrie 2012, acesta a precizat că înțelege să solicite despăgubiri pentru imobilul în discuție, ca urmare a imposibilității restituirii lui în natură, aspect ce a rezultat din expertiza topografică administrată.

Examinând decizia recurată în raport de excepțiile și criticile formulate prin cele două recursuri exercitate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant a invocat prin întâmpinare, cât privește recursul exercitat de recurentul-intervenient, excepția inadmisibilității acestei căi de atac, susținând că persoana în favoarea căreia s-a intervenit în litigiul pendinte nu a declarat recurs împotriva încheierii de ședință de la 13 octombrie 2014, sens în care sunt aplicabile prevederile art. 56 C.proc.civ. Pe de altă parte, a susținut recurentul-reclamant, încheierea de ședință din data de 13 octombrie 2014 putea fi recurată doar o dată cu fondul, iar nu separat de acesta, astfel cum prevăd dispozițiile art. 52 C.proc.civ.

Asupra acestei excepții, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanți în contradictoriu și cu pârâtul SRI.

Prin sentința civilă nr. 2393 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, instanța de fond reținând că o acțiune în revendicare nu poate fi formulată de proprietarul neposesor decât împotriva posesorului ce se pretinde proprietar al bunului revendicat, în cazul de față împotriva Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Această hotărâre a fost apelată doar de către reclamanți.

În apel, potrivit încheierii de ședință din data de 13 octombrie 2014, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de SRI, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 49 alin. (1) și (3) C.proc.civ.

Împotriva acestei încheieri a exercitat calea de atac a recursului intervenientul SRI, susținând că justifică un interes în promovarea cererii de intervenție accesorie.

Potrivit art. 49 alin. (1) și (3) C.proc.civ., „Oricine are interes poate interveni într-o pricină ce urmează între alte persoane”, intervenția fiind „în interesul uneia din părți atunci când sprijină numai apărarea acesteia”.

Conform art. 52 alin. (1) și (3) C.proc.civ., „După ascultarea părților și a celui care intervine, instanța va hotărî asupra încuviințării în principiu a intervenției”, iar „Încheierea nu se poate ataca decât o dată cu fondul”.

Dispozițiile art. 56 C.proc.civ. sunt în sensul că „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs”.

În speță, reține Înalta Curte, criticile recurentului-reclamant referitoare la excepția invocată sunt vădit nefondate.

Astfel, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 56 C.proc.civ., în sensul socotirii căii de atac exercitate de cel care intervine în interesul uneia din părți ca neavenită, cum susține recurentul-reclamant, este necesar ca în prealabil cererea de intervenție accesorie să fie admisă în principiu, conform art. 52 alin. (1) C.proc.civ.

Intervenientul, în cazul de față SRI, căruia instanța de apel nu i-a admis în principiu cererea de intervenție, considerând că nu justifică un interes legitim, este îndreptățit a formula recurs împotriva soluției pronunțate prin încheierea de ședință de la 13 octombrie 2014, motivele de recurs fiind însă limitate doar la modalitatea de rezolvare a cererii sale, fără ca acesta să poată dezvolta critici asupra fondului dedus judecății, respectiv, în situația de față, cât privește acțiunea în revendicare/acordare despăgubiri promovată de reclamanți.

Astfel spus, cât timp intervenientul nu a dobândit calitatea de parte în cauză, acesta poate contesta hotărârea instanței ce a soluționat cererea de intervenție, în condițiile enunțate anterior, încheierea neputând fi atacată decât o dată cu fondul, potrivit art. 52 alin. (2) C.proc.civ. Încheiere este una interlocutorie, sens în care instanța