ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2016

Decizia nr. 1055/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 08 septembrie 2005, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2005, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. București, obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, sector 1, respectiv corpurile V, X, Y și Z cu terenul aferent, conform actului autentic din 1946; să se constate ineficiența donației a cărei ofertă a fost autentificată din 08 iunie 1946 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat prin neacceptarea ofertei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1461 din 14 noiembrie 2006 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și a respins cererea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâtul B. București prin primarul general ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Instanța a reținut că reclamanta, moștenitoare conform certificatului de moștenitor din 23 ianuarie 2003 eliberat de Biroul Notarial „Legitimus” a susținut că a fost proprietara imobilului situat în București, sector 1. Prin Decizia civilă nr. 813 din 05 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2005, s-a admis apelul reclamantei A. împotriva sentinței apelate, pe care a desființat-o, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul București și s-a respins ca nefondată cererea de intervenție accesorie în interesul intimatului - pârât B. București prin primarul general, formulată de intervenienta C. - reținându-se următoarele considerente: Înraport de dispozițiile art. 296 C. proc.

civ., Curtea a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Cerereade intervenție accesorie formulată de C., a fost respinsă ca nefondată. În rejudecare, cauza s-a înregistrat la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, cu Dosarul nr. x/3/2008, fiind administrate noi probe cu înscrisuri. S-au formulat cereri de intervenție de către D. în interesul pârâtei și de către C. în interes propriu, respinse ca inadmisibile în principiu prin încheierea de ședință din data de 23 iunie 2008. Pe de o parte, Tribunalul a reținut că cererea formulată de C. este inadmisibilă pentru că, deși a fost calificată expres ca o intervenție principală (în interes propriu), titularul acesteia nu a arătat care este obiectul său, nefiind îndeplinite cerințele art. 50 alin. (1) C. proc.

civ., care impun forma cererii de chemare în judecată, deci și ca pretenție proprie dedusă judecății. Pe de altă parte, a constatat că demersul judiciar inițiat de reclamantă are ca obiect recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului din București, sectorul 1, iar prin precizarea adusă de reclamantă la data de 03 aprilie 2006, aceasta a arătat că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost încă soluționată, astfel că s-a apreciat că are deschis accesul la justiție pentru valorificarea dreptului pretins. Prin urmare, s-a considerat că cererea de chemare în judecată are ca temei și Legea nr. 10/2001 și fiind determinată inclusiv de refuzul entității notificate de a răspunde cererii reclamantei, se află în faza juridică a procedurii speciale administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii în ceea ce privește imobilele ce fac obiectul acestui act normativ.

Astfel, în raport de aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că nu este admisibilă cererea de intervenție în acest cadru procesual, raportat la caracterul special al procedurii și față de obiectul acțiunii. La 22 iunie 2009, C. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului B. București, în motivarea cererii reiterând susținerile din cererea de intervenție în interes propriu, respinsă la termenul din 23 iunie 2008. Pentru considerentele arătate în încheierea de ședință de la termenul din 20 septembrie 2010, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului a fost admisă în principiu.

În rejudecarea fondului, prin sentința civilă nr. 1946 din 20 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, s-a respins cererea principală ca neîntemeiată și s-a admis cererea de intervenție accesorie formulată de C. În aceste condiții, s-a reținut că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât până la proba contrară, se prezumă că autoarea sa a înstrăinat valabil imobilele către C., iar imobilul ce face obiectul cauzei nu a fost preluat abuziv din patrimoniul autoarei reclamantei, ipoteza din cauza de față neîncadrându-se în niciuna din cele reglementate de art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 27 din 11 ianuarie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursurile reclamantei (decedat D.) și moștenitorilor acesteia - E. și F., a casat sentința civilă recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. În esență, s-a reținut că reclamanta nu a modificat obiectul dedus judecății (revendicarea imobiliară și constatarea ineficienței donației, în sensul că oferta de donație n-ar fi fost urmată de acceptarea legală de donație). S-a reținut că prevederile Legii nr. 10/2001 invocate în precizarea de la fila 31 primul dosar fond, reprezintă argumente în plus pe care reclamanta le are deschise pentru soluționarea pretențiilor sale, iar precizarea orală, prin avocat, consemnată în încheierea de ședință din 20 septembrie 2010, este făcută tardiv, în raport de prevederile art. 132 C. proc.

civ., fără a fi cunoscută de părțile cauzei, care au lipsit și de care însăși instanța de rejudecare nu a luat act în încheierile următoare. Pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2008* la data de 25 aprilie 2012. La data de 21 noiembrie 2012 reclamanții și-au precizat capătul de cerere privind ineficiența donației făcute prin actul autentificat din 08 iunie 1946, bunul fiind donat cu clauză, respectiv cu scopul de a forma Biblioteca G. S-a mai arătat că nu au fost îndeplinite condițiile de valabilitate prevăzute de art. 814 C. civ., astfel că bunul donat nu a intrat în patrimonial Academiei. Prin încheierea de ședință din data de 21 noiembrie 2013 tribunalul, față de cele două decizii de casare cu rejudecare, le-a solicitat reclamanților să precizeze încă o dată temeiul de drept al acțiunii.

Prin precizarea depusă la data de 23 ianuarie 2013 reclamanții au arătat că pe capătul doi de cerere solicită revendicarea bunului imobil conform art. 480 C. civ., nu este o contestație potrivit Legii nr. 10/2001. La data de 17 aprilie 2013 intervenienta C. a reiterat cererea de intervenție în interes propriu, reluând, în esență, argumentele și apărările, inclusiv excepțiile, invocate prin întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 113 din 05 februarie 2014 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanții E. și F., în contradictoriu cu pârâtul B. București prin primarul general, a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului, formulată de intervenienta C. și a luat act că intervenienta își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut mai întâi, că față de ultima decizie de casare, acțiunea se soluționează potrivit dispozițiilor dreptului comun și nu ca o cerere întemeiată pe procedura legii speciale Legea nr. 10/2001. Referitor la constatarea ineficacității donației ca urmare a neacceptării ei potrivit art. 814 C. civ. de către intervenienta C., tribunalul a reținut că în primul capăt de cerere, s-a solicitat să se constate ineficiența donației autentificate din 08 iunie 1946 pentru nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 814 C. civ. Este lipsit de relevanță juridică în cauză faptul că bunul nu a intrat în patrimoniul Academiei, ci în patrimoniul statului din perspectiva respectării dispozițiilor art. 814 C. civ.

privind eficiența donației, chestiune care, de altfel, este cunoscută și face obiectul unui alt dosar, în care intervenienta C. urmărește chiar readucerea în patrimoniul său a bunului donat. Așa fiind, tribunalul a constatat că acceptarea ofertei de donație a fost făcută cu respectarea formalităților prevăzute de lege și a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea ineficacității donației ca urmare a neacceptării ei, potrivit art. 814 C. civ. de către intervenienta C. Cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicare, tribunalul a arătat că este învestit să soluționeze acest capăt de cerere, prin care reclamanții urmăresc în fapt restituirea bunului aflat în prezent în patrimoniul pârâtului, pe calea dreptului comun, respectiv potrivit art. 480 C. civ.

A mai reținut tribunalul că reclamanții au formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001. Urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea ineficienței donației, Tribunalul a reținut că reclamanții nu au în patrimoniul lor un „bun”. Reclamanții nu ar fi primit în patrimoniul lor un „bun” nici în ipoteza în care ar fi fost admisă această cerere, întrucât bunul se află în patrimoniul statului și este supus doar procedurilor speciale potrivit Legii nr. 10/2001. Așa fiind, întrucât dispozițiile Legea nr. 10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, ele fac ca acțiunea în revendicare intentată pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ. să nu poată fi primită.

Tribunalul a reținut mai întâi argumentele care au fundamentat soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție și a apreciat că soluția îmbrățișată în speța de față este în concordanță și cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care, referitor la existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada în referință și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte a statuat în sensul că prevalează dispozițiile legii speciale. Reclamanții(prin autoarea lor) au cunoscut situația juridică a imobilului și au demarat și procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, însă, întrucât donația nu a fost desființată, constituie un impediment care face ca finalizarea procedurii să nu aibă succes, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, citat mai sus.

Tribunalul a analizat această cerere și din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Tribunalul, concluzionând, a reținut că reclamanții nu au în patrimoniul lor un drept de proprietate apt de a fi ocrotit potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., ci aveau doar deschisă calea de a formula cereri potrivit legilor speciale și procedurilor instituite de acestea. Tribunalul a avut în vedere și raționamentul juridic pe care s-a fundamentat Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii care completează și nuanțează Decizia nr. 33/2008 amintită mai sus, cu privire la chemarea în judecată direct a Statului Român personal sau prin instituțiile sale, în chestiuni legate de dreptul persoanelor care se pretind proprietari, în baza Legii nr. 10/2001, la reparații.

Din această perspectivă, acțiunea în revendicare nu are nicio finalitate, întrucât lipsește obiectul comparației, respectiv titlul de proprietate aparținând reclamanților.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții E. și F. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 813 din 05 iulie 2007 în Dosarul nr. x/3/2005 a admis apelul reclamantei A. Asupra capătului de cerere privind ineficiența donației, curtea a reținut: Criticile apelanților au privit atât condițiile de formă referitoare la notificarea acceptării donației, la transcrierea acesteia, la datarea actului de donație și înregistrarea acestuia în evidențele Academiei Române, dar și considerente referitoare la valoarea probatorie a înscrisurilor de acceptare de către C. a donație autentificate din 08 iunie 1946, efectuată de autoarea apelanților H. S-a reținut din petitul cererii de chemare în judecată înregistrate la 08 septembrie 2005, că invocarea ineficiența donației a vizat inexistența actului de acceptare din partea Academiei Române, așadar a înscrisului care să dovedească actul juridic civil (forma ad probationem).

Posibilitatea completării cererii de chemare în judecată cu noi motive, care vizează valabilitatea și nu probarea existenței actului juridic civil în discuție, nu poate fi apreciată decât în contextul procedural al cauzei. Asupra tardivității întregirii acțiunii la 21 noiembrie 2012, Curtea a reținut că noile argumente ale reclamanților asupra condițiilor de formă ale valabilității donației, a căror dezbatere se încearcă a fi reluată și completată în apel, reprezintă modificări ale cauzei acțiunii de chemare în judecată, făcând referire la alte motive de ineficiență a actului juridic în discuție. Dincolode limitarea impusă de termenul primei zile de înfățișare conținut de art. 132 C. proc. civ., modificarea și completarea cererii de chemare în judecată nu poate interveni după existența în cauză a două decizii de casare.

Ca atare, singurul aspect ce a fost luat în dezbatere a privit cauza de ineficiență invocată inițial, privind inexistența unei acceptări a donației din partea Academiei Române, cu referire la conținutul înscrisurilor care lămuresc situația de fapt și valoarea probatorie a acestora.

În acest context, Curtea a analizat doar ceea ce a luat în dezbatere și instanța de fond anterioară de rejudecare, regăsit în susținerile din apel referitoare la contrafacerea ori completarea ulterioară a înscrisurilor în dovedirea acceptării donației autentificate din 08 iunie 1946, depuse de către pârâta C. Curtea a reținut că în procedura de acceptare de către C. a actului de donație autentificat din 08 iunie 1946 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat (reluat la fila 45 dosar apel), întregind donația anterioară din 1945, au fost efectuate și înregistrate următoarele acte: - Deciziunea nr. 225/216 din 20 iulie 1946 reprezentând autorizarea dată de Ministrul Educației Naționale, publicată în M. Of.

nr. 169 din 24 iulie 1946 (fila 142 Dosar fond nr. x/3/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă),- „Actul de acceptare de donație” de către C., autentificat din 09 august 1946 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și procesul-verbal de transcriere (fila 82 și verso dosar apel),- notificarea adresată H. din 1946 prin Corpul Portăreilor Tribunalului Ilfov, cu privire la acceptarea donației în discuție, transcrisă de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat la 26 noiembrie 1947 (fila 48 dosar apel),- actul H. de renunțare la uzufruct autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat din 19 decembrie 1947 (fila 73 dosar apel),- transcrierile în Registrul de Transcripțiuni al Tribunalului Ilfov a convenției de donație din 1945, a actului de donație din 1946 și a renunțării la uzufruct din 1947 (filele 45-47 dosar apel).

Toate aceste înscrisuri concordante dovedesc existența unei acceptări din partea Academiei Române a donației autentificate din 08 iunie 1946, efectuată de autoarea apelanților H. Nu a fost primită susținerea apelanților referitoare la contrafacerea ori completarea ulterioară a acestor înscrisuri, în lipsa unor dovezi privind lipsa lor de autenticitate. Mai mult decât atât, au fost efectuate inclusiv în a faza procesuală a apelului, demersuri referitoare la eventuale neconcordanțe de înregistrare în procedura acceptării donației în discuție, însă acestea nu au fost identificate.

Cât privește consemnarea cronologică invocată de apelanți ca existând în „Actul de acceptare de donație” al Academiei Române, autentificat din 09 august 1946, cu privire la data sesiunii generale din luna mai 1946 în care s-a dat votul plenului Academiei pentru acceptarea donației, anterior datei de 09 iunie 1946 de autentificare a acesteia, Curtea a reținut că această presupusă inversare de etape procedurale, nu este de natură a produce o altă interpretare a situației de fapt, întrucât intervalul de timp dintre cele două date, este unul foarte apropiat și exprimarea votului plenului anterior autentificării, poate fi acceptată ca inclusă în actele premergătoare ale acesteia.

Ca atare, neexistând dovezi care să combată puterea probatorie a înscrisurilor deja menționate și concordante, emise în procedura de acceptare de către C. a actului de donație autentificat din 08 iunie 1946, Curtea a reținut ca fiind nefondată susținerea reclamanților de ineficiență a acesteia, în acord cu soluția criticată. Asupra capătului de cerere privind revendicarea, instanța de apel a reținut că nu se poate constata că instanța de fond argumentează diferit și străin de natura pricinii deduse judecății, atunci când reține că acțiunea în revendicare intentată pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ. nu poate fi primită, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, nici că referirea la spețe din practica Curții Europene nu ar fi în legătură cu situația concretă, față de formularea revendicării în contradictoriu cu B. București și nu cu dobânditorii bunului imobil, foști chiriași.

Această analiză din perspectivele abordate de către prima instanță se impune atât prin puterea obligatorie a dezlegării date în materie problemelor de drept prin recursul în interesul legii, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., cât și prin prioritatea de analiză acordată dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Sub aspectul recunoașterii de către o instanță națională a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bun actual”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură, considerațiile instanței de fond sunt pertinente, deoarece aprecierea trebuie să pornească de la ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar sau moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să îi fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte.

Asupra cererii de intervenție, Curtea de Apel a reținut că, raportat la natura accesorie a cererii de intervenție a Academiei Române, formulată în interesul pârâtului B. București și nu în scopul stabilirii unui drept propriu în cauză, este lipsită de relevanță, astfel cum a reținut și instanța anterioară, distincția între patrimoniile celor două părți la momentul acceptării donației. În ceea ce privește criticile de ordin procedural, Curtea de Apel a constatat că, pentru a se da eficiență în prezentul apel unei asemenea critici, ce poate fi formulată în condițiile art. 105 și urm. C. proc. civ., partea care o invocă trebuie să justifice și să probeze prejudiciul procesual, care în speță nu a fost identificat, astfel că argumentația pe aceste aspecte a fost înlăturată ca nefondată.

Față de aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții reclamanți, constatând că nu este afectată de nelegalitate și netemeinicie hotărârea instanței de fond, pe care a menținut-o. Împotriva Deciziei nr. 245/C din 7 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții E. și F. care au susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate: Se invocă motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se nerespectarea dispozițiilor art. 814 C. civ., obligativitatea îndeplinirii condițiilor care reglementează instituția donației, față de împrejurarea că forma acesteia este obligatorie ad solemnitatem, nu ad probationem.

Se arată că, încălcându-se dispozițiile legale obligatorii în cazul unui contract solemn, respectiv donația, C. nu a acceptat în mod legal donația, prezentând însă, în al treilea ciclu procesual, un accept neurmat de notificare. Art. 814 C. civ. este obligatoriu, sub sancțiunea lipsei de eficiență a donației, situație care nu a fost îndeplinită în cazul acceptului din 09 august 1946. Se mai arată că nu s-a depus notificarea acceptului către H., ci doar redactarea acestuia pe care s-a aplicat notarea din Registrul de transcripțiuni, care nu aparține acesteia. În aceste condiții, donația, chiar dacă a îndeplinit celelalte condiții impuse de lege este ineficientă, neproducându-și efectele juridice.

Se mai arată că în practica judiciară a Înaltei Curți, s-a concluzionat că, date fiind multiplele încălcări ale legislației timpului, atât sub aspectul formei cât și al fondului, acțiunile îndreptate împotriva donațiilor către stat, efectuate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, sunt imprescriptibile (Decizia nr. 6/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție completul de 9 judecători).

Este de reamintit faptul că în primul ciclu procesual s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii prin care s-a solicitat a se constata ineficiența donației imobilului în litigiu, prin încheierea din 03 aprilie 2006. Ulterior formulării acțiunii, intervenienta C. a promovat acțiunea în revendicare în contradictoriu cu intimata pârâtă B. București, în Dosarul nr. x/3/2008 devenit în prezent Dosarul nr. x/2/2013 pe rolul Curții de apel București, secția a IV-a civilă, ca o confirmare a faptului că imobilul în litigiu nu a intrat în patrimoniul Academiei, ci al statului, prin Decretul de naționalizare nr. 198/1948, de la autoarea H. În al treilea ciclu procesual, s-a admis proba cu înscrisuri și au fost respinse probele cu martori, pe situația de fapt a naționalizării și proba cu expertiza grafoscopică a înscrisului prezentat drept acceptarea ofertei de donație,menținându-se expertizele topo și imobiliară.

Prin oferta de donație autentificată din 04 august 1945, acceptată de Statul Român la 18 august 1945, urmată de acceptarea Academiei Romane prin actul autentificat din 16 martie 1946 transcris în registrul de transcripțiuni din 26 noiembrie 1947, notificată în cond. art. 814 C. civ. la 22 martie 1946 s-a transmis o parte din imobilul situat în sectorul 1 în scopul prevăzut de așezământul. În anul următor, H. a dorit ca întreg imobilul să revină Academiei în scopul prevăzut de convenție, formulând oferta de donație autentificată din 08 iunie 1946,stabilind clauze și condiții, rezervându-și dreptul de uzufruct viager pentru sine și dreptul de habitație pentru familiile care locuiau în imobil.

Problema asupra căreia insistă recurenții este legată de împrejurarea că au existat două imobile și doi proprietari pentru imobilul din sectorul 1. Din punct de vedere tehnic și formal, analizând acceptul prezentat de intervenienta, comparativ cu normele obligatorii privind contractul solemn, a căror nerespectare atrage lipsa de eficiență a actului și cu „actul de acceptare" din 16 martie 1946 prin care s-a acceptat donația autentificată din 04 august 1945, se precizează că actul nu a fost înregistrat la C., nu poartă nici numărul de înregistrare, nici data, nici stampila Academiei, comparativ cu „actul de acceptare" din 16 martie 1946 înregistrat în registrul Academiei cu număr, dată, stampilă.

Se arată că mențiunea din cuprinsul actului privind acceptarea din partea Academiei dovedește că acesta este un act contrafăcut ori completat ulterior. Chiar și renunțarea H. la uzufruct confirmă faptul că nu s-a acceptat donația. Se mai arată că, pe tot parcursul soluționării cauzei, s-a încercat a se crea o confuzie între prima donație autentificată din 1945 și cea de a doua, autentificată din 1946, dar nu s-a reușit a se demonstra „implicit" îndeplinirea unor condiții sine qua non ale donației, dispoziții imperative, care duc, în situația nerespectării lor, la ineficiența actului juridic sau la nulitatea acestuia. De asemenea, se susține că prima instanță consideră donația un act consensual, nu unul solemn.

Privitor la inadmisibilitatea revendicării, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se solicită a fi respinsă având în vedere dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile unite. Se arată că s-a solicitat revendicarea imobilului ce a făcut obiectul ofertei de donație autentificată din 1946, identificat conform expertizelor efectuate în al doilea ciclu procesual și, având în vedere și dispozițiile Legii nr. 165/2013prin care se reglementează prevalența restituirii în natură a bunurilor,se solicită a se avea în vedere împrejurarea că bunul,intrat în patrimoniul statului, prin Decretul nr. 198/1948. Drept urmare, se solicită admiterea revendicării imobilului privitor la spațiile nevândute de către pârâta B. București, urmând ca pentru restul spațiului să opereze măsura compensării, reclamanții reamintind faptul că au depus în termenul legal notificare în condițiile Legii nr. 10/2001.

Se susține de către recurenți că greșit a considerat instanța faptul că acțiunea în revendicare nu are nicio finalitate, lipsind obiectul comparației, respectiv titlul de proprietate aparținând reclamanților. De asemenea, se arată că în mod greșit s-a interpretat drept o modificare a acțiunii solicitarea de a se analiza înscrisurile depuse în al treilea ciclu procesual. Recurenții arată că instanța de apel a înlăturat criticile prin care s-a arătat faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unor excepții, solicitând în mod nelegal a se demonstra că nepronunțarea asupra unor capete de cerere ori excepții invocatele-ar fi adus vreo vătămare în condițiile art. 105 C. proc. civ.

Se mai precizează că în mod greșit instanțele de fond au respins expertizele grafoscopică și criminalistică.Recurenții invocă și Decizia nr. 15 din 21 noiembrie 2005 privind recursul în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție referitoare la dispozițiile art. 184 C. proc. civ. și dispozițiile art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Recurenții invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că instanța a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 814 C. civ., în ceea ce privește notificarea acceptării donației la transcrierea acesteia,la datarea și la înregistrarea acesteia în evidențele Academiei Române.

În primul rând, instanța de apel a aplicat și interpretat în mod just dispozițiile art. 132 C. proc. civ. considerând că argumentele formulate de reclamanți în al treilea ciclu procesual ce privesc notificarea acceptării donației din data de 08 iunie 1946 către C. reprezintă modificări ale cererii de chemare în judecată,ce vizează valabilitatea actului juridic civil în litigiu, și nu proba existenței actului de acceptare din partea Academiei Române, respectiv a înscrisului constatator al donației ce a făcut obiectul acțiunii deduse judecății. Dispozițiile art. 132 C. proc. civ. prevăd în mod neechivoc că cererile de modificare a acțiunii trebuie formulate până la prima zi de înfățișare. Această cerere a fost calificată în mod corect de instanță ca fiind o cerere de modificare deoarece vizează prezentarea unor elemente suplimentare, completându-se practic obiectul cererii inițiale sub aspectul motivelor de ineficiență a donației.

Această cerere a fost formulată de reclamanți cu mult după depășirea primei zi de înfățișare, dar și după cele două casări cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cadru procesual în care judecata se desfășoară în limite precis stabilite, în sensul prevederilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depășite sau ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, care nu exista la data când s-a judecat primul recurs. Curtea de apel în mod just a reținut tardivitatea întregirii acțiunii la data de 21 noiembrie 2012, reclamanții invocând o nouă dezbatere asupra aprecierii condițiilor de formă pentru valabilitatea donației, ceea ce echivalează cu o modificare și completare a cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât s-au pronunțat și cele două decizii de casare obligatorii conform art. 315 C. proc.

civ. pentru instanța de judecată. Pe de altă parte, în mod corect instanța de apel a analizat strict motivele de apel privind inexistența acceptării donației din partea intervenientei (C.), ca o cauză de ineficiență invocată inițial, aplicând corect dispozițiile art. 814 C. civ. ce reglementează condițiile de formă pe care trebuie să îl îndeplinească contractul de donație. Se vor analiza astfel doar criticile ce vizează soluția instanței sub aspectul aplicării legii relativ la aspectele ce au făcut obiect al apelului declarat de reclamanți și care sunt reiterate prin prezentul recurs, susținerile fiind grupate în vederea încadrării în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Instanța constată că nu pot fi primite cererile reclamanților sub aspectul ineficienței donației sau a lipsei eficienței acesteia circumscrisă sferei valabilității actului juridic civil, din perspectiva formei notificării acceptării donației de către intervenientă. În mod corect instanțele au reținut că actul de acceptare a donației de către Academie a fost precedat de Deciziunea nr. 225-216 din 20 iulie 1946, iar acceptarea donației a fost supusă publicității, în M. Of.

nr. 169 din 24 iulie 1946, fiind publicată autorizarea dată de Ministrul Educației Naționale, Academiei Române, pentru acceptarea ofertei de donație cuprinsă în actul autentificat din 08 iunie 1946.Se vor înlătura ca vădit nefondate susținerile reclamanților în sensul că au fost două donații, însă o singură acceptare, întrucât la dosarul cauzei, în afara acceptării donației din actul autentificat de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat la 08 iunie 1946, menționat anterior se află și „act de acceptare” autentificat din 16 martie 1946 privind donația autentificată din 04 august 1945 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat. În ceea ce privește transcrierea actului de acceptare, în mod just s-a constatat că art. 814 C. civ.

nu prevede o astfel de condiție, iar în ceea ce privește notificarea acceptării,s-a reținut că dispozițiile art. 814 alin. (2) C. civ. prevăd în mod neîndoielnic că donația nu are efect decât din ziua în care se va fi comunicat donatorului actul de acceptare, textul nefăcând vorbire de notificare. Drept urmare, în mod just Curtea de Apel a concluzionat că s-a dovedit existența unei acceptări a donației din data de 08 iunie 2016 din partea Academiei Române. Celelalte motive invocate de către recurenți ce privesc reținerea de către instanța de fond a caracterului consensual al donației nu subzistă, nu s-a realizat o altă calificare a naturii contractului de donație, nepunându-se problema unei atare calificări sau interpretări a caracterului solemn sau consensual al donației.

Un alt motiv de recurs vizează respingerea de către instanța de fond și de apel a acțiunii în revendicare, susținându-se că prevalează restituirea în natură conform Legii nr. 165/2013 și că bunul intrat în patrimoniul statului prin Decretul nr. 198/1948 din patrimoniul autoarei nu este vândut în totalitate, reclamanții depunând în termen legal notificări în condițiile Legii nr. 10/2001. Recurenții nu indică care anume dispoziții legale ar fi fost încălcate de instanță în soluționarea acțiunii în revendicare, făcând afirmații legate de dispozițiile Legii nr. 165/2013, de situația imobilului și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului care n-ar avea tangență în cauză.

Nici susținerea acestora în sensul că instanța de apel ar fi considerat greșit că acțiunea în revendicare nu are nicio finalitate și că s-a depus în faza procesuală a apeluluiprocesul verbal din 1940 eliberat de Comisia pentru unificarea cărților funciare nu poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanțele au realizat o analiză justă, atât din perspectiva priorității dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și a obligativității dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii in materia problemelor de drept supuse analizei, concluzionând că reclamanții( autoarea lor), care au cunoscut situația juridică a imobilului și au demarat și procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea ineficienței donației, nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Corect s-a reținut că instanța europeană a statuat în jurisprudența sa (Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe) că,deși obiectivul general al legilor de restituire, anume acela de a atenua consecințe ale anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, cu toate acestea nu trebuie ca această atenuare a vechilor încălcări să creeze noi neajunsuri disproporționate. Astfel, s-a apreciat că legislația internă trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit în mod valabil bunuri să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea care aparține Statului care la un moment dat a preluat abuziv acele bunuri.

Concluzionând, considerațiile instanțelor sub aspectul recunoașterii de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând un,,bun actual,,,sau,,o speranță legitimă, sunt juste. Nici susținerile recurenților reclamanți privind imprescriptibilitatea acțiunii îndreptată împotriva statului conform Deciziei nr. 6/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (pronunțată de completul de 9 judecători), a incidenței Deciziei civile 15 din 21 noiembrie 2005 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la dispozițiile art. 184 C. proc. civ. și art. 13 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Critica recurenților reclamanți ce vizează nepronunțarea de către instanța de fond asupra unor excepții, înlăturată de instanța de apel, nu este fondată, ca de altfel nici motivul ce vizează neincidența dispozițiilor art. 105 C. proc. civ., în ceea ce privește neindicarea de către reclamanți a vătămării procesuale ce ar fi rezultat din lipsa analizei apărărilor aparținând intervenientei. Susținerile recurenților reclamanți privind admiterea unor probe cu înscrisuri, respingerea probei cu martori și a expertizei grafologice, existența a două imobile și a doi proprietari pentru imobilul din sectorul 1 București, momentul depunerii la dosar a unor înscrisuri, înregistrarea ulterioară a unei acțiuni în revendicare formulate de C., renunțarea autoarei H. la uzufruct, mențiunile din cuprinsul actului constatator al donației sunt susțineri de fapt ce vizează aspecte de netemeinicie, neputând fi supuse controlului de legalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții E. și F. împotriva Deciziei nr. 245/C din 7 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi,13 mai 2016.