ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Decizia nr. 1055/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 08 septembrie 2005, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, sub nr. x/2005, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu

pârâta B. București, obligarea pârâtei să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în

București, sector 1, respectiv corpurile V, X, Y și Z cu terenul

aferent, conform actului autentic din 1946; să se constate

ineficiența donației a cărei ofertă a fost

autentificată din 08 iunie 1946 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat

prin neacceptarea ofertei, cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 1461 din 14 noiembrie 2006 Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei A. și a respins

cererea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâtul B.

București prin primarul general ca fiind formulată de o persoană

fără calitate procesuală activă.

Instanța

a reținut că reclamanta, moștenitoare conform certificatului de

moștenitor din 23 ianuarie 2003 eliberat de Biroul Notarial „Legitimus” a

susținut că a fost proprietara imobilului situat în București,

sector 1.

Prin Decizia civilă

nr. 813 din 05 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2005, s-a admis apelul reclamantei A.

împotriva sentinței apelate, pe care a desființat-o, cauza fiind trimisă

spre rejudecare la Tribunalul București și s-a respins ca

nefondată cererea de intervenție accesorie în interesul intimatului -

pârât B. București prin primarul general, formulată de intervenienta

C. - reținându-se următoarele considerente:

Înraport de

dispozițiile art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a

desființat sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul București.

Cerereade

intervenție accesorie formulată de C., a fost respinsă ca

nefondată.

În

rejudecare, cauza s-a înregistrat la Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, cu Dosarul nr. x/3/2008, fiind administrate noi probe cu

înscrisuri.

S-au formulat

cereri de intervenție de către D. în interesul pârâtei și de

către C. în interes propriu, respinse ca inadmisibile în principiu prin

încheierea de ședință din data de 23 iunie 2008. Pe de o parte,

Tribunalul a reținut că cererea formulată de C. este

inadmisibilă pentru că, deși a fost calificată expres ca o

intervenție principală (în interes propriu), titularul acesteia nu a

arătat care este obiectul său, nefiind îndeplinite cerințele art.

50 alin. (1) C. proc. civ., care impun forma cererii de chemare în

judecată, deci și ca pretenție proprie dedusă

judecății. Pe de altă parte, a constatat că demersul

judiciar inițiat de reclamantă are ca obiect recunoașterea

dreptului său de proprietate asupra imobilului din București,

sectorul 1, iar prin precizarea adusă de reclamantă la data de 03

aprilie 2006, aceasta a arătat că notificarea formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost încă soluționată, astfel

că s-a apreciat că are deschis accesul la justiție pentru

valorificarea dreptului pretins.

Prin urmare,

s-a considerat că cererea de chemare în judecată are ca temei și

Legea nr. 10/2001 și fiind determinată inclusiv de refuzul

entității notificate de a răspunde cererii reclamantei, se

află în faza juridică a procedurii speciale administrative

reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii

în ceea ce privește imobilele ce fac obiectul acestui act normativ.

Astfel, în raport de aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că nu

este admisibilă cererea de intervenție în acest cadru procesual,

raportat la caracterul special al procedurii și față de obiectul

acțiunii.

La 22 iunie 2009,

C. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului B.

București, în motivarea cererii reiterând susținerile din cererea de

intervenție în interes propriu, respinsă la termenul din 23 iunie 2008.

Pentru considerentele arătate în încheierea de ședință de

la termenul din 20 septembrie 2010, cererea de intervenție accesorie în

interesul pârâtului a fost admisă în principiu.

În

rejudecarea fondului, prin sentința civilă nr. 1946 din 20 decembrie

2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. x/3/2008, s-a respins cererea principală ca

neîntemeiată și s-a admis cererea de intervenție accesorie

formulată de C.

În aceste

condiții, s-a reținut că reclamanta nu are calitatea de

persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și 4 din Legea

nr. 10/2001, întrucât până la proba contrară, se prezumă că

autoarea sa a înstrăinat valabil imobilele către C., iar imobilul ce

face obiectul cauzei nu a fost preluat abuziv din patrimoniul autoarei

reclamantei, ipoteza din cauza de față neîncadrându-se în niciuna din

cele reglementate de art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 27 din 11 ianuarie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursurile

reclamantei (decedat D.) și moștenitorilor acesteia - E. și F.,

a casat sentința civilă recurată și a trimis cauza pentru

rejudecare la aceeași instanță.

În

esență, s-a reținut că reclamanta nu a modificat obiectul

dedus judecății (revendicarea imobiliară și constatarea

ineficienței donației, în sensul că oferta de donație n-ar

fi fost urmată de acceptarea legală de donație). S-a

reținut că prevederile Legii nr. 10/2001 invocate în precizarea de la

fila 31 primul dosar fond, reprezintă argumente în plus pe care reclamanta

le are deschise pentru soluționarea pretențiilor sale, iar precizarea

orală, prin avocat, consemnată în încheierea de

ședință din 20 septembrie 2010, este făcută tardiv, în

raport de prevederile art. 132 C. proc. civ., fără a fi

cunoscută de părțile cauzei, care au lipsit și de care

însăși instanța de rejudecare nu a luat act în încheierile

următoare.

Pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în rejudecare,

cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2008* la data de 25 aprilie 2012.

La data de 21

noiembrie 2012 reclamanții și-au precizat capătul de cerere

privind ineficiența donației făcute prin actul autentificat din 08

iunie 1946, bunul fiind donat cu clauză, respectiv cu scopul de a forma

Biblioteca G. S-a mai arătat că nu au fost îndeplinite

condițiile de valabilitate prevăzute de art. 814 C. civ., astfel

că bunul donat nu a intrat în patrimonial Academiei.

Prin

încheierea de ședință din data de 21 noiembrie 2013 tribunalul,

față de cele două decizii de casare cu rejudecare, le-a

solicitat reclamanților să precizeze încă o dată temeiul de

drept al acțiunii. Prin precizarea depusă la data de 23 ianuarie 2013

reclamanții au arătat că pe capătul doi de cerere

solicită revendicarea bunului imobil conform art. 480 C. civ., nu este o

contestație potrivit Legii nr. 10/2001.

La data de 17

aprilie 2013 intervenienta C. a reiterat cererea de intervenție în interes

propriu, reluând, în esență, argumentele și apărările,

inclusiv excepțiile, invocate prin întâmpinare.

Prin

sentința civilă nr. 113 din 05 februarie 2014 Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea

principală formulată de reclamanții E. și F., în

contradictoriu cu pârâtul B. București prin primarul general, a admis

cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului, formulată de

intervenienta C. și a luat act că intervenienta își rezervă

dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut mai întâi, că față

de ultima decizie de casare, acțiunea se soluționează potrivit

dispozițiilor dreptului comun și nu ca o cerere întemeiată pe

procedura legii speciale Legea nr. 10/2001.

Referitor la

constatarea ineficacității donației ca urmare a

neacceptării ei potrivit art. 814 C. civ. de către intervenienta C.,

tribunalul a reținut că în primul capăt de cerere, s-a solicitat

să se constate ineficiența donației autentificate din 08 iunie 1946

pentru nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 814 C. civ.

Este lipsit

de relevanță juridică în cauză faptul că bunul nu a

intrat în patrimoniul Academiei, ci în patrimoniul statului din perspectiva

respectării dispozițiilor art. 814 C. civ. privind eficiența

donației, chestiune care, de altfel, este cunoscută și face

obiectul unui alt dosar, în care intervenienta C. urmărește chiar

readucerea în patrimoniul său a bunului donat.

Așa

fiind, tribunalul a constatat că acceptarea ofertei de donație a fost

făcută cu respectarea formalităților prevăzute de lege

și a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea

ineficacității donației ca urmare a neacceptării ei,

potrivit art. 814 C. civ. de către intervenienta C.

Cu privire la

capătul de cerere având ca obiect revendicare, tribunalul a arătat

că este învestit să soluționeze acest capăt de cerere, prin

care reclamanții urmăresc în fapt restituirea bunului aflat în

prezent în patrimoniul pârâtului, pe calea dreptului comun, respectiv potrivit art.

480 C. civ. A mai reținut tribunalul că reclamanții au formulat

și notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Urmare a

respingerii capătului de cerere privind constatarea ineficienței

donației, Tribunalul a reținut că reclamanții nu au în

patrimoniul lor un „bun”.

Reclamanții

nu ar fi primit în patrimoniul lor un „bun” nici în ipoteza în care ar fi fost

admisă această cerere, întrucât bunul se află în patrimoniul

statului și este supus doar procedurilor speciale potrivit Legii nr. 10/2001.

Așa

fiind, întrucât dispozițiile Legea nr. 10/2001 guvernează regimul

juridic aplicabil terenului în litigiu, ele fac ca acțiunea în revendicare

intentată pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ. să nu

poată fi primită.

Tribunalul a

reținut mai întâi argumentele care au fundamentat soluția Înaltei

Curți de Casație și Justiție și a apreciat că

soluția îmbrățișată în speța de față este

în concordanță și cu Decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care,

referitor la existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale,

care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada în

referință și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte a statuat în sensul

că prevalează dispozițiile legii speciale.

Reclamanții(prin

autoarea lor) au cunoscut situația juridică a imobilului și au

demarat și procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001,

însă, întrucât donația nu a fost desființată, constituie un

impediment care face ca finalizarea procedurii să nu aibă succes,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, citat mai

sus.

Tribunalul a analizat

această cerere și din perspectiva art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Tribunalul,

concluzionând, a reținut că reclamanții nu au în patrimoniul lor

un drept de proprietate apt de a fi ocrotit potrivit dispozițiilor art. 480

C. civ., ci aveau doar deschisă calea de a formula cereri potrivit legilor

speciale și procedurilor instituite de acestea.

Tribunalul a

avut în vedere și raționamentul juridic pe care s-a fundamentat Decizia

nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii care completează și

nuanțează Decizia nr. 33/2008 amintită mai sus, cu privire la

chemarea în judecată direct a Statului Român personal sau prin

instituțiile sale, în chestiuni legate de dreptul persoanelor care se

pretind proprietari, în baza Legii nr. 10/2001, la reparații.

Din

această perspectivă, acțiunea în revendicare nu are nicio

finalitate, întrucât lipsește obiectul comparației, respectiv titlul

de proprietate aparținând reclamanților.

Împotriva

sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții E. și F.

Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă

nr. 813 din 05 iulie 2007 în Dosarul nr. x/3/2005 a admis apelul reclamantei A.

Asupra

capătului de cerere privind ineficiența donației, curtea a

reținut:

Criticile

apelanților au privit atât condițiile de formă referitoare la notificarea

acceptării donației, la transcrierea acesteia, la datarea actului de

donație și înregistrarea acestuia în evidențele Academiei

Române, dar și considerente referitoare la valoarea probatorie a

înscrisurilor de acceptare de către C. a donație autentificate din 08

iunie 1946, efectuată de autoarea apelanților H.

S-a

reținut din petitul cererii de chemare în judecată înregistrate la 08

septembrie 2005, că invocarea ineficiența donației a vizat

inexistența actului de acceptare din partea Academiei Române, așadar

a înscrisului care să dovedească actul juridic civil (forma ad

probationem). Posibilitatea completării cererii de chemare în

judecată cu noi motive, care vizează valabilitatea și nu

probarea existenței actului juridic civil în discuție, nu poate fi

apreciată decât în contextul procedural al cauzei.

Asupra

tardivității întregirii acțiunii la 21 noiembrie 2012, Curtea a

reținut că noile argumente ale reclamanților asupra

condițiilor de formă ale valabilității donației, a

căror dezbatere se încearcă a fi reluată și completată

în apel, reprezintă modificări ale cauzei acțiunii de chemare în

judecată, făcând referire la alte motive de ineficiență a

actului juridic în discuție.

Dincolode

limitarea impusă de termenul primei zile de înfățișare

conținut de art. 132 C. proc. civ., modificarea și completarea

cererii de chemare în judecată nu poate interveni după existența

în cauză a două decizii de casare. Ca atare, singurul aspect ce a

fost luat în dezbatere a privit cauza de ineficiență invocată

inițial, privind inexistența unei acceptări a donației din

partea Academiei Române, cu referire la conținutul înscrisurilor care

lămuresc situația de fapt și valoarea probatorie a acestora. În

acest context, Curtea a analizat doar ceea ce a luat în dezbatere și

instanța de fond anterioară de rejudecare, regăsit în

susținerile din apel referitoare la contrafacerea ori completarea

ulterioară a înscrisurilor în dovedirea acceptării donației

autentificate din 08 iunie 1946, depuse de către pârâta C.

Curtea a reținut

că în procedura de acceptare de către C. a actului de donație

autentificat din 08 iunie 1946 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat

(reluat la fila 45 dosar apel), întregind donația anterioară din

1945, au fost efectuate și înregistrate următoarele acte:

- Deciziunea nr.

225/216 din 20 iulie 1946 reprezentând autorizarea dată de Ministrul

Educației Naționale, publicată în M. Of. nr. 169 din 24 iulie 1946

(fila 142 Dosar fond nr. x/3/2008 al Tribunalului București, secția a

IV-a civilă),- „Actul de acceptare de donație” de către C.,

autentificat din 09 august 1946 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat

și procesul-verbal de transcriere (fila 82 și verso dosar apel),-

notificarea adresată H. din 1946 prin Corpul Portăreilor Tribunalului

Ilfov, cu privire la acceptarea donației în discuție, transcrisă

de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat la 26 noiembrie 1947 (fila 48 dosar

apel),- actul H. de renunțare la uzufruct autentificat la Tribunalul

Ilfov, Secția Notariat din 19 decembrie 1947 (fila 73 dosar apel),-

transcrierile în Registrul de Transcripțiuni al Tribunalului Ilfov a

convenției de donație din 1945, a actului de donație din 1946

și a renunțării la uzufruct din 1947 (filele 45-47 dosar apel).

Toate aceste

înscrisuri concordante dovedesc existența unei acceptări din partea

Academiei Române a donației autentificate din 08 iunie 1946,

efectuată de autoarea apelanților H.

Nu a fost

primită susținerea apelanților referitoare la contrafacerea ori

completarea ulterioară a acestor înscrisuri, în lipsa unor dovezi privind

lipsa lor de autenticitate. Mai mult decât atât, au fost efectuate inclusiv în a

faza procesuală a apelului, demersuri referitoare la eventuale

neconcordanțe de înregistrare în procedura acceptării donației

în discuție, însă acestea nu au fost identificate.

Cât

privește consemnarea cronologică invocată de apelanți ca

existând în „Actul de acceptare de donație” al Academiei Române,

autentificat din 09 august 1946, cu privire la data sesiunii generale din luna

mai 1946 în care s-a dat votul plenului Academiei pentru acceptarea

donației, anterior datei de 09 iunie 1946 de autentificare a acesteia,

Curtea a reținut că această presupusă inversare de etape

procedurale, nu este de natură a produce o altă interpretare a

situației de fapt, întrucât intervalul de timp dintre cele două date,

este unul foarte apropiat și exprimarea votului plenului anterior

autentificării, poate fi acceptată ca inclusă în actele

premergătoare ale acesteia.

Ca atare,

neexistând dovezi care să combată puterea probatorie a înscrisurilor

deja menționate și concordante, emise în procedura de acceptare de

către C. a actului de donație autentificat din 08 iunie 1946, Curtea

a reținut ca fiind nefondată susținerea reclamanților de

ineficiență a acesteia, în acord cu soluția criticată.

Asupra

capătului de cerere privind revendicarea, instanța de apel a

reținut că nu se poate constata că instanța de fond argumentează

diferit și străin de natura pricinii deduse judecății,

atunci când reține că acțiunea în revendicare intentată pe

calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ. nu poate fi primită,

întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 guvernează regimul juridic

aplicabil terenului în litigiu, nici că referirea la spețe din

practica Curții Europene nu ar fi în legătură cu situația

concretă, față de formularea revendicării în contradictoriu

cu B. București și nu cu dobânditorii bunului imobil, foști

chiriași.

Această

analiză din perspectivele abordate de către prima instanță se

impune atât prin puterea obligatorie a dezlegării date în materie

problemelor de drept prin recursul în interesul legii, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., cât și prin prioritatea de analiză

acordată dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Sub aspectul

recunoașterii de către o instanță națională a

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bun

actual”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță

legitimă” de redobândire a bunului în natură, considerațiile

instanței de fond sunt pertinente, deoarece aprecierea trebuie să

pornească de la ideea de principiu că nu este suficient ca fostul

proprietar sau moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul

originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să

îi fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o

hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației

pendinte.

Asupra

cererii de intervenție, Curtea de Apel a reținut că, raportat la

natura accesorie a cererii de intervenție a Academiei Române,

formulată în interesul pârâtului B. București și nu în scopul

stabilirii unui drept propriu în cauză, este lipsită de

relevanță, astfel cum a reținut și instanța

anterioară, distincția între patrimoniile celor două

părți la momentul acceptării donației.

În ceea ce

privește criticile de ordin procedural, Curtea de Apel a constatat

că, pentru a se da eficiență în prezentul apel unei asemenea

critici, ce poate fi formulată în condițiile art. 105 și urm. C.

proc. civ., partea care o invocă trebuie să justifice și să

probeze prejudiciul procesual, care în speță nu a fost identificat,

astfel că argumentația pe aceste aspecte a fost înlăturată

ca nefondată.

Față

de aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 296 C. proc.

civ., Curtea a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții

reclamanți, constatând că nu este afectată de nelegalitate

și netemeinicie hotărârea instanței de fond, pe care a

menținut-o.

Împotriva

Deciziei nr. 245/C din 7 mai 2015 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții E. și F. care au

susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii

recurate:

Se

invocă motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., arătându-se nerespectarea dispozițiilor art. 814 C.

civ., obligativitatea îndeplinirii condițiilor care reglementează

instituția donației, față de împrejurarea că forma

acesteia este obligatorie ad solemnitatem, nu ad probationem. Se arată

că, încălcându-se dispozițiile legale obligatorii în cazul unui

contract solemn, respectiv donația, C. nu a acceptat în mod legal

donația, prezentând însă, în al treilea ciclu procesual, un accept

neurmat de notificare.

Art. 814 C.

civ. este obligatoriu, sub sancțiunea lipsei de eficiență a

donației, situație care nu a fost îndeplinită în cazul

acceptului din 09 august 1946. Se mai arată că nu s-a depus

notificarea acceptului către H., ci doar redactarea acestuia pe care s-a

aplicat notarea din Registrul de transcripțiuni, care nu aparține

acesteia.

În aceste

condiții, donația, chiar dacă a îndeplinit celelalte

condiții impuse de lege este ineficientă, neproducându-și

efectele juridice.

Se mai

arată că în practica judiciară a Înaltei Curți, s-a

concluzionat că, date fiind multiplele încălcări ale legislației

timpului, atât sub aspectul formei cât și al fondului, acțiunile

îndreptate împotriva donațiilor către stat, efectuate în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989, sunt imprescriptibile (Decizia nr. 6/2001, Înalta

Curte de Casație și Justiție completul de 9 judecători).

Este de reamintit faptul că în primul ciclu procesual s-a respins

excepția inadmisibilității acțiunii prin care s-a solicitat

a se constata ineficiența donației imobilului în litigiu, prin

încheierea din 03 aprilie 2006.

Ulterior formulării

acțiunii, intervenienta C. a promovat acțiunea în revendicare în

contradictoriu cu intimata pârâtă B. București, în Dosarul nr. x/3/2008

devenit în prezent Dosarul nr. x/2/2013 pe rolul Curții de apel

București, secția a IV-a civilă, ca o confirmare a faptului

că imobilul în litigiu nu a intrat în patrimoniul Academiei, ci al

statului, prin Decretul de naționalizare nr. 198/1948, de la autoarea H.

În al treilea

ciclu procesual, s-a admis proba cu înscrisuri și au fost respinse probele

cu martori, pe situația de fapt a naționalizării și proba

cu expertiza grafoscopică a înscrisului prezentat drept acceptarea ofertei

de donație,menținându-se expertizele topo și imobiliară.

Prin oferta

de donație autentificată din 04 august 1945, acceptată de Statul

Român la 18 august 1945, urmată de acceptarea Academiei Romane prin actul

autentificat din 16 martie 1946 transcris în registrul de transcripțiuni din

26 noiembrie 1947, notificată în cond. art. 814 C. civ. la 22 martie 1946

s-a transmis o parte din imobilul situat în sectorul 1 în scopul prevăzut

de așezământul.

În anul

următor, H. a dorit ca întreg imobilul să revină Academiei în

scopul prevăzut de convenție, formulând oferta de donație

autentificată din 08 iunie 1946,stabilind clauze și condiții, rezervându-și

dreptul de uzufruct viager pentru sine și dreptul de habitație pentru

familiile care locuiau în imobil.

Problema

asupra căreia insistă recurenții este legată de

împrejurarea că au existat două imobile și doi proprietari

pentru imobilul din sectorul 1.

Din punct de

vedere tehnic și formal, analizând acceptul prezentat de intervenienta,

comparativ cu normele obligatorii privind contractul solemn, a căror

nerespectare atrage lipsa de eficiență a actului și cu „actul de

acceptare" din 16 martie 1946 prin care s-a acceptat donația

autentificată din 04 august 1945, se precizează că actul nu a

fost înregistrat la C., nu poartă nici numărul de înregistrare, nici

data, nici stampila Academiei, comparativ cu „actul de acceptare" din 16

martie 1946 înregistrat în registrul Academiei cu număr, dată,

stampilă. Se arată că mențiunea din cuprinsul actului

privind acceptarea din partea Academiei dovedește că acesta este un

act contrafăcut ori completat ulterior. Chiar și renunțarea H.

la uzufruct confirmă faptul că nu s-a acceptat donația.

Se mai

arată că, pe tot parcursul soluționării cauzei, s-a

încercat a se crea o confuzie între prima donație autentificată din 1945

și cea de a doua, autentificată din 1946, dar nu s-a reușit a se

demonstra „implicit" îndeplinirea unor condiții sine qua non ale

donației, dispoziții imperative, care duc, în situația nerespectării

lor, la ineficiența actului juridic sau la nulitatea acestuia. De

asemenea, se susține că prima instanță consideră

donația un act consensual, nu unul solemn.

Privitor la

inadmisibilitatea revendicării, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

se solicită a fi respinsă având în vedere dispozițiile Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

secțiile unite. Se arată că s-a solicitat revendicarea

imobilului ce a făcut obiectul ofertei de donație autentificată din

1946, identificat conform expertizelor efectuate în al doilea ciclu procesual

și, având în vedere și dispozițiile Legii nr. 165/2013prin care

se reglementează prevalența restituirii în natură a bunurilor,se

solicită a se avea în vedere împrejurarea că bunul,intrat în

patrimoniul statului, prin Decretul nr. 198/1948.

Drept urmare,

se solicită admiterea revendicării imobilului privitor la spațiile

nevândute de către pârâta B. București, urmând ca pentru restul

spațiului să opereze măsura compensării, reclamanții reamintind

faptul că au depus în termenul legal notificare în condițiile Legii nr.

10/2001. Se susține de către recurenți că greșit a

considerat instanța faptul că acțiunea în revendicare nu are

nicio finalitate, lipsind obiectul comparației, respectiv titlul de

proprietate aparținând reclamanților.

De asemenea,

se arată că în mod greșit s-a interpretat drept o modificare a acțiunii

solicitarea de a se analiza înscrisurile depuse în al treilea ciclu procesual.

Recurenții

arată că instanța de apel a înlăturat criticile prin care

s-a arătat faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat

asupra unor excepții, solicitând în mod nelegal a se demonstra că nepronunțarea

asupra unor capete de cerere ori excepții invocatele-ar fi adus vreo

vătămare în condițiile art. 105 C. proc. civ.

Se mai

precizează că în mod greșit instanțele de fond au respins expertizele

grafoscopică și criminalistică.Recurenții invocă

și Decizia nr. 15 din 21 noiembrie 2005 privind recursul în interesul

legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

referitoare la dispozițiile art. 184 C. proc. civ. și dispozițiile

art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen.

Analizând

recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a

motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Recurenții

invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând

că instanța a încălcat și aplicat greșit prevederile art.

814 C. civ., în ceea ce privește notificarea acceptării donației

la transcrierea acesteia,la datarea și la înregistrarea acesteia în

evidențele Academiei Române.

În primul

rând, instanța de apel a aplicat și interpretat în mod just

dispozițiile art. 132 C. proc. civ. considerând că argumentele

formulate de reclamanți în al treilea ciclu procesual ce privesc

notificarea acceptării donației din data de 08 iunie 1946 către C.

reprezintă modificări ale cererii de chemare în judecată,ce

vizează valabilitatea actului juridic civil în litigiu, și nu proba

existenței actului de acceptare din partea Academiei Române, respectiv a

înscrisului constatator al donației ce a făcut obiectul acțiunii

deduse judecății.

Dispozițiile

art. 132 C. proc. civ. prevăd în mod neechivoc că cererile de

modificare a acțiunii trebuie formulate până la prima zi de

înfățișare. Această cerere a fost calificată în mod

corect de instanță ca fiind o cerere de modificare deoarece

vizează prezentarea unor elemente suplimentare, completându-se practic

obiectul cererii inițiale sub aspectul motivelor de ineficiență

a donației. Această cerere a fost formulată de reclamanți

cu mult după depășirea primei zi de înfățișare,

dar și după cele două casări cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, cadru procesual în care judecata se desfășoară în

limite precis stabilite, în sensul prevederilor art. 315 C. proc. civ., limite

ce nu pot fi depășite sau ignorate prin soluționarea unui alt

obiect al acțiunii, care nu exista la data când s-a judecat primul recurs.

Curtea de

apel în mod just a reținut tardivitatea întregirii acțiunii la data

de 21 noiembrie 2012, reclamanții invocând o nouă dezbatere asupra

aprecierii condițiilor de formă pentru valabilitatea donației,

ceea ce echivalează cu o modificare și completare a cererii de

chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât s-au pronunțat și

cele două decizii de casare obligatorii conform art. 315 C. proc. civ. pentru

instanța de judecată.

Pe de

altă parte, în mod corect instanța de apel a analizat strict motivele

de apel privind inexistența acceptării donației din partea

intervenientei (C.), ca o cauză de ineficiență invocată

inițial, aplicând corect dispozițiile art. 814 C. civ. ce

reglementează condițiile de formă pe care trebuie să îl

îndeplinească contractul de donație.

Se vor

analiza astfel doar criticile ce vizează soluția instanței sub

aspectul aplicării legii relativ la aspectele ce au făcut obiect al

apelului declarat de reclamanți și care sunt reiterate prin prezentul

recurs, susținerile fiind grupate în vederea încadrării în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța

constată că nu pot fi primite cererile reclamanților sub

aspectul ineficienței donației sau a lipsei eficienței acesteia

circumscrisă sferei valabilității actului juridic civil, din

perspectiva formei notificării acceptării donației de către

intervenientă.

În mod corect

instanțele au reținut că actul de acceptare a donației de către

Academie a fost precedat de Deciziunea nr. 225-216 din 20 iulie 1946, iar

acceptarea donației a fost supusă publicității, în M. Of. nr.

169 din 24 iulie 1946, fiind publicată autorizarea dată de Ministrul

Educației Naționale, Academiei Române, pentru acceptarea ofertei de

donație cuprinsă în actul autentificat din 08 iunie 1946.Se vor

înlătura ca vădit nefondate susținerile reclamanților în

sensul că au fost două donații, însă o singură

acceptare, întrucât la dosarul cauzei, în afara acceptării donației

din actul autentificat de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat la

08 iunie 1946, menționat anterior se află și „act de acceptare”

autentificat din 16 martie 1946 privind donația autentificată din 04

august 1945 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat.

În ceea ce

privește transcrierea actului de acceptare, în mod just s-a constatat

că art. 814 C. civ. nu prevede o astfel de condiție, iar în ceea ce

privește notificarea acceptării,s-a reținut că

dispozițiile art. 814 alin. (2) C. civ. prevăd în mod neîndoielnic

că donația nu are efect decât din ziua în care se va fi comunicat

donatorului actul de acceptare, textul nefăcând vorbire de notificare.

Drept urmare,

în mod just Curtea de Apel a concluzionat că s-a dovedit existența

unei acceptări a donației din data de 08 iunie 2016 din partea

Academiei Române. Celelalte motive invocate de către recurenți ce

privesc reținerea de către instanța de fond a caracterului

consensual al donației nu subzistă, nu s-a realizat o altă

calificare a naturii contractului de donație, nepunându-se problema unei

atare calificări sau interpretări a caracterului solemn sau

consensual al donației.

Un alt motiv

de recurs vizează respingerea de către instanța de fond și

de apel a acțiunii în revendicare, susținându-se că

prevalează restituirea în natură conform Legii nr. 165/2013 și

că bunul intrat în patrimoniul statului prin Decretul nr. 198/1948 din

patrimoniul autoarei nu este vândut în totalitate, reclamanții depunând în

termen legal notificări în condițiile Legii nr. 10/2001. Recurenții

nu indică care anume dispoziții legale ar fi fost încălcate de

instanță în soluționarea acțiunii în revendicare,

făcând afirmații legate de dispozițiile Legii nr. 165/2013, de

situația imobilului și de practica Curții Europene a Drepturilor

Omului care n-ar avea tangență în cauză. Nici susținerea

acestora în sensul că instanța de apel ar fi considerat greșit

că acțiunea în revendicare nu are nicio finalitate și că

s-a depus în faza procesuală a apeluluiprocesul verbal din 1940 eliberat

de Comisia pentru unificarea cărților funciare nu poate fi

circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Instanțele

au realizat o analiză justă, atât din perspectiva

priorității dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului, cât și a obligativității dezlegărilor date de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii in

materia problemelor de drept supuse analizei, concluzionând că

reclamanții( autoarea lor), care au cunoscut situația juridică a

imobilului și au demarat și procedura specială

prevăzută de Legea nr. 10/2001, urmare a respingerii capătului

de cerere privind constatarea ineficienței donației, nu au un bun în

sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Corect s-a

reținut că instanța europeană a statuat în

jurisprudența sa (Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe)

că,deși obiectivul general al legilor de restituire, anume acela de a

atenua consecințe ale anumitor încălcări ale dreptului de

proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, cu toate acestea nu

trebuie ca această atenuare a vechilor încălcări să creeze

noi neajunsuri disproporționate. Astfel, s-a apreciat că legislația

internă trebuie să facă posibilă luarea în considerare a

circumstanțelor fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit

în mod valabil bunuri să nu fie puse în situația de a suporta

responsabilitatea care aparține Statului care la un moment dat a preluat

abuziv acele bunuri.

Concluzionând,

considerațiile instanțelor sub aspectul recunoașterii de

către instanța națională a dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, fie ca reprezentând un,,bun actual,,,sau,,o

speranță legitimă, sunt juste.

Nici

susținerile recurenților reclamanți privind

imprescriptibilitatea acțiunii îndreptată împotriva statului conform Deciziei

nr. 6/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

(pronunțată de completul de 9 judecători), a incidenței

Deciziei civile 15 din 21 noiembrie 2005 pronunțată în recursul în

interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu

privire la dispozițiile art. 184 C. proc. civ. și art. 13 alin. (3) lit.

a) C. proc. pen. nu pot conduce la reținerea nelegalității

deciziei recurate.

Critica

recurenților reclamanți ce vizează nepronunțarea de

către instanța de fond asupra unor excepții, înlăturată

de instanța de apel, nu este fondată, ca de altfel nici motivul ce

vizează neincidența dispozițiilor art. 105 C. proc. civ., în

ceea ce privește neindicarea de către reclamanți a

vătămării procesuale ce ar fi rezultat din lipsa analizei

apărărilor aparținând intervenientei.

Susținerile

recurenților reclamanți privind admiterea unor probe cu înscrisuri,

respingerea probei cu martori și a expertizei grafologice, existența

a două imobile și a doi proprietari pentru imobilul din sectorul 1

București, momentul depunerii la dosar a unor înscrisuri, înregistrarea

ulterioară a unei acțiuni în revendicare formulate de C.,

renunțarea autoarei H. la uzufruct, mențiunile din cuprinsul actului

constatator al donației sunt susțineri de fapt ce vizează

aspecte de netemeinicie, neputând fi supuse controlului de legalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente, se va respinge ca nefondat recursul și în baza art. 312 C.

proc. civ. se va menține decizia civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții E. și F. împotriva Deciziei

nr. 245/C din 7 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi,13 mai 2016.