ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1093/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1093/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea înregistrată sub nr. 4245 la

data de 05 noiembrie 2003, reclamanta SC G. SA a chemat în judecata pe pârâții SC

P. SA, SC L. SA și SC R.E.H. SRL solicitând instanței ca prin hotărârea ce va

pronunța sa dispună obligarea paraților la a-i lăsa în deplina proprietate și

posesie imobilul cu destinație comerciala situat în București, sector 6.

Prin încheierea

pronunțata de Curtea de Apel București în data de 26 februarie 2007 în Dosar 20654/2005,

s-a reținut că succesoarea reclamantei SC G. SA a devenit SC E.T. SRL mai apoi SC

G.R.B.G. SRL, iar pârâta SC R.E.H. SRL și-a schimbat denumirea în SC R.I. SRL.

Sentința civila nr. 15561

din 21 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

menținută prin Decizia nr. 527 din 03 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel București în Dosar nr. 24146/3/2007 au fost casate prin Decizia nr. 2899

din data de 13 noiembrie 2009 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin care s-a reținut că acțiunea în revendicare imobiliara nu se înscrie în

categoria faptelor de comerț obiective, enumerate de art. 3 pct. 1-20 C. com.,

acțiunea fiind întemeiata pe disp. art. 480 C. civ., s-a apreciat că natura

litigiului este civilă și s-a trimis cauza la rejudecare Tribunalului

București, secția civilă.

În fond după casare,

la data de 30 aprilie 2010, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată

a altor persoane, și anume a intervenienților SC N.P.I. SRL și SC F.

SRL, motivat de faptul că acestea desfășurau, la data formulării cererii,

activități comerciale în spațiul revendicat în temeiul contractului de

închiriere nr. 100 din data de 01 februarie 2005.

Pârâta SC R.I. SRL a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul ca nu

este posesorul imobilului ce face obiectul revendicării.

Prin sentința civilă nr.

249 din 3 februarie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC R.I. SRL; a respins acțiunea

față de pârâta SC R.I.G. SRL, ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă; a obligat reclamanta la plata către aceasta pârâtă

a cheltuielilor de judecata reprezentate de onorariu avocat, în suma de

5.268,76 lei;a admis acțiunea formulata de reclamanta SC G.R.B.G. SRL,

împotriva pârâților SC P. SA, SC L. SA și intervenienților SC E.T. SRL, SC

N.P.I. SRL, SC F. SRL,; a obligat paratele SC P. SA, SC L. SA și

intervenientele la a lăsa reclamantei în deplina proprietate și posesie spațiul

comercial situat în București, sector 6, poziționat în incinta II din Piața

Gorjului, în suprafață utilă de 120 mp., astfel cum a fost identificat prin raportul

de expertiza întocmit de expert S.C.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel SC N.P.I. SRL, SC L. SA și SC P. SA.

Prin Decizia civilă nr.

89/A din data de 1 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția tardivității

motivelor de apel formulate de SC N.P.C.I. SRL, din 04 februarie 2013, ca

nefondată. A admis apelurile formulate de apelanții-pârâți SC P. SA, SC N.P.I.

SRL și SC L. SA împotriva Deciziei civile nr. 249 din 03 februarie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 12011/3/2007,

în contradictoriu cu intimații-pârâți SC R.I.G. SRL, SC F. SRL, SC E.T. SRL și

cu intimata-reclamantă SC G.R.B.G. A anulat sentința apelată și evocând fondul

cauzei a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC R.I.

SRL, SC P. SA și SC L. SA. A respins acțiunea față de pârâtele SC R.I.G. SRL, SC

P. SA și SC L. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive. A respins

excepțiile lipsei calității procesuale active, a puterii lucrului judecat, a

nulității absolute a protocolului încheiat la 25 iulie 1990 și cea a

inadmisibilității cererii de intervenție forțată. A admis acțiunea reclamantei SC

G.R.B.G. SRL împotriva pârâtelor SC N.P.C.I. SRL și SC F. SRL și în

contradictoriu cu intervenienta SC E.T. SRL. A obligat intimatele SC N.P.C.I.

SRL și SC F. SRL să lase în deplină proprietate și posesie spațiul comercial

din București, sector 6, poziționat în incinta II din Piața Gorjului, în

suprafața utilă de 120 mp, identificat prin expertiza întocmită de ing. S.C. A

obligat reclamanta la plată către pârâta SC R.I.G. SRL a sumei de 5.268,76 lei.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

În temeiul art. 137 alin.

(1) C. proc. civ. a fost respinsă excepția tardivității motivelor de apel

formulate de SC N.P.I. SRL, ca neîntemeiată având în vedere că acestea au fost

depuse la prima zi de înfățișare cu respectarea dispozițiilor art. 132 și art. 134

C. proc. civ., urmând a fi analizate împreună și unitar cu celelalte motive de

apel formulate în cauză.

Apelurile formulate

de pârâtele SC P. SA și SC L. SA referitoare la excepția lipsei calității

procesuale pasive au fost considerate întemeiate, față de următoarele

considerente.

În ședința publică de

la 20 ianuarie 2012 în fața tribunalului reclamanta a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtelor SC P. SA, SC L. SA și SC R.I.G. SA,

motivat de faptul că aceste pârâte nu dețin posesia ori folosința spațiului în

litigiu, aspect rezultat în urma administrării probatoriului.

Deși investită a se

pronunța asupra calității procesuale a celor trei societăți comerciale,

tribunalul nu s-a pronunțat decât asupra calității procesuale pasive a SC

R.I.G. SA, fără a analiza această chestiune juridică și față de celelalte două

pârâte SC L. SA și SC P. SA.

Din raportul de

expertiză în construcții efectuat de expertul S.C. (fila 176-184 dosar fond) a

rezultat că spațiul comercial (fost centru de carne - Piața Grojului C2

Militari - Carne 2 Militari) situat în sectorul 6, format din construcție în

suprafață de 120 mp și cota indiviză de teren de 135 mp. este ocupat de SC F.

SA prin închiriere de la SC N. SA.

Prin urmare, nici SC

P. SA și nici SC L. SA nu dețin nici în proprietate și nici în folosință

spațiul comercial în litigiu, astfel încât față de dispozițiile art. 480 C.

civ., nu au calitate de posesor neproprietar și nici calitate procesuală în

prezenta cauză.

Aceeași este și

situația pârâtei SC R.I.G. SA tribunalul reținând corect, lipsa calității procesuale

pasive, motivat de faptul că nu deține posesia asupra imobilului în litigiu.

Având în vedere

aceste considerente curtea de apel a admis apelurile celor două pârâte, a anulat

sentința apelată în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (2) teza finală

C. proc. civ., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC R.I.G.

SA, SC L. SA și SC P. SA, a respins acțiunea față de aceste pârâte pentru lipsa

calității procesuale pasive.

Curtea de apel a admis

și apelul SC N.P.I. SRL cu consecința anulării sentinței apelate pentru

nepronunțarea asupra unor excepții invocate pe parcursul soluționării cauzei și

a evocat fondul cauzei, în raport cu excepțiile nesoluționate în primă instanță

și față de motivele de apel referitoare la cererea de intervenție forțată,

precum și la celelalte critici ce privesc fondul.

Analizând cu

prioritate conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepțiile lipsei calității

procesuale active, a puterii de lucru judecat și cea a nulității absolute a

protocolului încheiat în 25 iulie 1990, curtea de apel le-a respins având în vedere

următoarele considerente.

Aceste excepții sunt

de ordine publică și au fost invocate prin întâmpinare de către pârâtele SC P.

SA și SC L. SA (filele 27-31 Dosar fond nr. 4245/2003 al Tribunalul București, secția

a V-a civilă), iar tribunalul cu ocazia rejudecării cauzei nu le-a analizat sub

nici un aspect, fapt care a și atras anularea hotărârii în temeiul art. 297 alin.

2 C. proc. civ. Curtea a analizat unitar excepțiile menționate având în vedere

interdependența lor în prezenta cauză.

La momentul

formulării acestor excepții calitate de reclamant în prezenta cauză o avea SC

G. SA, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată formulată la 5

noiembrie 2003. Ulterior prin cererea de introducere în cauză în calitate de

intervenient ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, a fost

introdusă în cauză SC E.T. SRL, aceasta transmițând calitatea procesuală activă

către SC G.R.B.G. SRL pe parcursul soluționării recursului împotriva sentinței

civile nr. 1557 din 24 noiembrie 2004, respectiv la 4 decembrie 2006 instanța

luând act de transmiterea calității procesuale.

Reclamanta este

succesoarea fostei SC G. SA ce se afla în subordinea M.A.A.. Prin H.G. nr. 765/1990

(fila 20 și urm din Dosarul nr. 24146/3/2007 al Tribunalul București, secția a

VI comercială) s-a prevăzut că unitățile comerciale specializate de carne și

preparate din carne trec din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea M.A.A.,

urmând ca predarea și preluarea magazinelor specializate să se facă prin

transfer cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/1990.

Predarea - primirea

imobilelor printre care și spațiul în litigiu s-a realizat prin protocolul din 25

iulie 1990 - a cărui nulitate se solicită în prezenta cauză (fila 23 din Dosarul

nr. 24146/3/2007), încheiat între Abatorul G. și I.C.L. Alimentara sectorul 6,

la poziția nr. 1 figurând spațiul denumit 76-Carne 2 Militari, identificat de

expertul în construcții la adresa din București, sectorul 6, protocol prin care

I.C.L. Alimentara a transmis mai multe spații către Abatorul G., devenit SC G.

SA.

Prin H.G. nr. 765/1990

a operat transferul dreptului de proprietate, conform art. 7 din acest act

normativ.

Protocolul nr. 21156/1990

nu este lovit de nulitate sub nici un aspect invocat de SC P. SA, întrucât

lipsa publicării în M. Of. nu are relevanță întrucât, obligația publicării a

fost impusă ulterior prin Constituția din 1991.

Abrogarea ulterioară

a H.G. nr. 765/1990 prin H.G. nr. 391/1995 nu produce efecte retroactive, astfel

încât abrogarea nu are nici un efect asupra patrimoniului constituit urmare a

dispozițiilor H.G. nr. 765/1990 și a protocolului din 25 iulie 1990.

Același concluzii

rezultă și din adresele din 28 iulie 1998 și din 25 noiembrie 1993 emise de

Secretariatul General al Guvernului, precum și din circulara privind dreptul de

proprietate al societăților comerciale asupra terenurilor (filele 37, 39, 64 Dosar

nr. 24146/3/2007).

De altfel această

chestiune a fost tranșată la fel în numeroasele cauze dintre SC G.R.B.G. SRL,

succesoarea SC G. SA și SC P. SA, având ca obiect revendicarea unor spații care

au făcut obiectul aceluiași protocol din 25 iulie 1990.

În aceeași ordine de

idei, semnificativ pentru soluționarea excepțiilor este și Decizia civilă nr. 277

din 5 mai 1994 care a soluționat un litigiu între aceleași părți având ca

obiect constatarea dreptului de proprietate a SC P. SA asupra imobilelor ce au

făcut obiectul protocolului din 25 iulie 1990, unde s-a reținut că I.C.L.

Alimentara nu mai avea în patrimoniu aceste magazine de la 25 iulie 1990, dată

de la care au intrat în patrimoniul I.I.C. București Glina, astfel încât la

data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 - 8 septembrie 1990 bunul nu a

devenit proprietatea sa și nu putea fi adus ca aport în natură la capitalul

social.

De asemenea, aceeași

statuare s-a dat și prin Decizia nr. 1635 din 27 mai 2009 de către Înalta Curte

de Justiție și Casație, în soluționarea Dosarului nr. 19749/3/2009 referitor la

alt imobil dar care făcea obiectul aceluiași protocol și unde se susținuse

același excepții/apărări referitoare la dreptul de proprietate al SC P. SA.

Nici excepția

autorității de lucru judecat, nu este fondată.

Sentința civilă nr. 3499

a fost pronunțată la 29 septembrie 1997 (filele 60-62 d.f) și nu 2007 cum a

menționat apelanta, iar în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 120

1

C. civ., cauza și obiectul acțiunilor fiind diferite.

Astfel, prin acțiunea

înregistrată la 10 mai 1993 reclamanta SC G. SA solicita în contradictoriu cu SC

P. SA restituirea unei sume de bani plătită din eroare cu titlu de chirie

pentru spații comerciale precum și rezilierea contractelor de închiriere, iar

acțiunea conexă avea ca obiect contravaloarea chiriilor neonorate. În prezentul

dosar, obiectul este revendicarea întemeiată de pe posesia unui neproprietar.

În plus, în sentința

civilă nr. 3499/1997 nu se menționează nici imobilele pentru care s-au încheiat

contracte de închiriere și asupra cărora a purtat litigiu. În atare situație,

nu are cum să opereze autoritatea de lucru judecata, câtă vreme nici în

dispozitiv și nici în considerente nu se menționează vre-un drept de

proprietate al SC P. SA asupra imobilului ce face obiectul prezentei cauze.

Oricum,chestiunea

proprietății dintre cele două societăți comerciale s-a tranșat astfel cum s-a

menționat anterior prin numeroasele litigii purtate între părți, iar în

prezenta cauză s-a dovedit că SC P. SA nu are calitatea de posesor al spațiului

în litigiu, astfel încât sentința civilă nr. 3499/1997 este nerelevantă și în

ceea ce privește efectele sale juridice față de pârâta SC N.P.I. SRL, al cărui

titlu nu este constituit de SC P. SA ci de Consiliul Local al sectorului 6

București.

Apelul formulat de SC

N.P.I. SRL este nefondat și în ceea ce privește criticile privind

inadmisibilitatea cererii de intervenție forțată întemeiată pe dispozițiile art.

57 coroborat cu 58 C. proc. civ.

Cererea de chemare în

judecată a altor persoane a fost formulată de reclamantă la 30 aprilie 2010 și

a fost motivată de faptul că spațiul comercial în litigiu este ocupat de SC F.

SRL în baza unui contract de închiriere încheiat cu SC N.P.I. SRL, societate

care l-a rândul său a dobândit proprietatea prin actul de vânzare - cumpărare autentificat

din 17 august 2006 de la vânzătorul Consiliul Local al sectorului 6 București.

Astfel, deși apelanta

SC N.P.I. SRL a fost menționată în citativ ca intervenientă, calitatea sa în

proces este aceea de pârâtă, calificarea juridică a cererilor formulate de

părți neținând instanța, deoarece aceasta revine instanțelor de judecată.

Prin urmare,

introducerea în cauză în calitate de pârâtă nu se putea face decât pe calea

modificării de acțiune, iar potrivit art. 132 C. proc. civ. aceasta se poate

face până la prima zi de înfățișare.

De la data

introducerii sale în cauză (11 iunie 2010), ori de la data când se puteau pune

concluzii în cauză și când apelanta a fost prezentă și asistată în cauză -

ședința publică de la 18 martie 2011 și până la închiderea dezbaterilor în fața

instanței de fond - 16 martie 2012, SC N.P.I. SRL, nu a invocat

inadmisibilitatea cererii prin care a fost chemată în judecată și nu s-a opus

în nici un fel la admiterea acesteia.

Față de această

atitudine procesuală devin incidente dispozițiile art. 135 C. proc. civ. care

arată că cererea reconvențională și introducerea unei alte persoane în

judecată, care nu se vor fi făcut înlăuntrul termenului prevăzut de lege, se

vor judeca deosebit, afară de cazul când amândouă părțile consimt să se judece

împreună.

Întrucât introducerea

în cauză a apelantei nu s-a efectuat în termenul legal în cauză, sunt incidente

dispozițiile art. 135 C. proc. civ. deoarece apelanta a consimțit să se judece

împreună.

Această atitudine

subiectivă rezultă din conduita procesuală a apelantei, astfel cum s-a arătat,

la termenul din 18 martie 2011 (când procedura a fost legal îndeplinită) nu a

făcut nici o opoziție și nici nu a invocat inadmisibilitatea, ci dimpotrivă a

formulat apărări și probe în cauză, ca oricare alt pârât, fără nicio obiecție

la modul în care a fost introdusă în cauză.

Pe cale de

consecință, critica referitoare la nesoluționarea cererii de intervenție

forțată este nefondată.

Nici principiul

disponibilității nu a fost încălcat, pe de o parte pentru considerentele

arătate anterior, cererile formulate pe parcursul judecății de reclamantă

fiindu-i opozabile, iar pe de altă parte rezultă cu claritate atât din petitul

cererii din 30 aprilie 2010 cât și din motivele de fapt și de drept, obiectul

acesteia și solicitarea de a se dezbate problema dreptului de proprietate în

contradictoriu cu toate părțile.

Nefondat este și

motivul de apel referitor la nemotivarea sentinței de fond, hotărârea

tribunalului respectând dispozițiile art. 261 C. proc. civ., atât în ceea ce

privește stabilirea situației de fapt, a temeiurilor de drept aplicabile prin

raportare directă și nemijlocită la probatoriul administrat.

În ceea ce privește

fondul cauzei, acțiunea reclamantei este întemeiată iar considerentele avute în

vedere la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active sunt comune

și acestor critici și apărări formulate de SC N.P.I. SRL.

Dreptul de

proprietate al SC G.R.B.G. SRL este preferabil, fiind constituit prin lege,

respectiv H.G. nr. 765/1990 și Legea nr. 15/1990, este mai vechi decât al

pârâtei SC N.P.I. SRL, aceasta dobândind proprietatea spațiului comercial prin

contractul de vânzare - cumpărare din 12 iulie 2006 încheiat cu Consiliul Local

al sectorului 6 București, deși astfel cum s-a arătat acest drept de

proprietate nu s-a aflat niciodată în patrimoniul vânzătorului.

Apărările referitoare

la lipsa de identitate prin raportare la expertiza topografică efectuată în

primă instanță au fost constatate nefondate. Din expertiza tehnică pentru

identificarea construcțiilor, respectiv a spațiului comercial din litigiu, a

rezultat cu claritate identitatea construcției, concluzie rezultată și din

celelalte expertize efectuate pe parcursul soluționării cauzei iar împotriva

raportului de expertiză în construcții apelanta SC N.P. SRL nu a avut nici o

obiecțiune prin care să-și exprime vre-o nemulțumire referitoare la

identificarea spațiului comercial. Astfel, concluziile expertului topograf A.C.,

în sensul că nu s-au prezentat probe cu date tehnice, care să conducă la identificarea

certă a imobilului - Centru de carne, nu sunt relevante, acesta fiind abilitat

pentru identificarea terenului și nu a construcției.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC N.P.I. SRL

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

A. Decizia recurată

este nulă pentru încălcarea principiilor contradictorialității, dreptului la

apărare și dublului grad de jurisdicție; încălcarea principiului

disponibilității (instanța a schimbat obiectul cererii de intervenție și

acordat ceea ce nu s-a cerut); hotărârea cuprinde motive contradictorii și

străine de natura pricinii.

principiilor contradictorialității, dreptului la apărare și dublului grad de

jurisdicție

Calificarea juridică

a cererilor de către instanță, potrivit art. 84 C. proc. civ. este o

manifestare a principiului rolului activ al magistratului. Dispozițiile art. 129

alin. (2), (4) (5) teza finală, (6) C. proc. civ. reglementează alte două

principii fundamentale ale procesului civil român: disponibilitatea și

contradictorialitatea. Exercitarea rolului activ nu se poate face cu

nesocotirea celorlalte principii esențiale ale procesului civil român;

contradictorialitatea, disponibilitatea și dreptul la apărare.

Aceasta este rațiunea

pentru care, așa cum s-a statuat în numeroase soluții jurisprudențiale sau

doctrinare, calificarea juridică a cererilor de către instanță se poate face

numai după punerea în discuția contradictorie a părților a problemei

calificării.

Instanța de apel a

respins criticile recurentei privind inadmisibilitatea cererii de intervenție

forțată și nesoluționarea acestei cereri de către prima instanță pentru

singurul argument că cererea de intervenție forțată formulată de reclamantă

este, de fapt, o cerere modificatoare a acțiunii. Instanța de apel nu a pus în

discuția contradictorie a părților calificarea cererii prin care recurenta a

fost introdusă de reclamantă în cauză.

Recurenta a fost

privată astfel de posibilitatea de a formula apărări, respectiv de a pune

concluzii pe problema calificării juridice a cererii prin care a fost introdusă

în proces; de două grade de jurisdicție, singura etapă în care mai putea

dezbate problema calificării cererii prin care a fost introdusă în proces fiind

recursul.

principiului disponibilității. Instanța a schimbat obiectul cererii de

intervenție și acordat ceea ce nu s-a cerut.

Calificarea juridică

nu poate avea ca efect schimbarea de către instanță a obiectului cererii,

conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În cazul în speță,

prin cererea de intervenție forțată formulată, reclamanta a solicitat

introducerea recurentei în cauză în calitate de intervenient forțat, invocând

faptul că imobilul în litigiu este deținut de către recurenta în baza unui

contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Consiliul Local sector 6; faptul că,

față de cele menționate la pct. p) de mai sus, este necesară introducerea în

cauză a recurentei, în calitate de intervenient forțat, "pentru a dezbate

problema dreptului de proprietate în contradictoriu cu toate părțile ce se

declară proprietari în acte publice opozabile terților".

Prin această cerere,

reclamanta nu a solicitat obligarea recurentei la lăsarea în deplină

proprietate și liniștită posesie a imobilului în litigiu, ci a făcut trimitere

la instituția opozabilității, în sensul dispozițiilor art. 58 C. proc. civ.

Cu încălcarea

principiului disponibilității, atât prima instanță, cât și instanța de apel au

admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu recurenta, obligând-o să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, deși prin

cererea de intervenție reclamanta nu învestise instanța cu o astfel de

solicitare.

Astfel, ambele

instanțe ale fondului au modificat obiectul cererii reclamantei. De altfel, în

mod explicit, instanța de apel a calificat cererea de intervenție formulată de

reclamantă ca o cerere de modificare a acțiunii, schimbând astfel obiectul

acestei cereri.

motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Instanța de apel își

justifică soluția pronunțată într-o manieră ambiguă și contradictorie.

În motivarea soluției

de respingere a criticilor recurentei privind inadmisibilitatea cererii de

intervenție forțată și nesoluționarea acestei cereri de către prima instanță,

instanța de apel reține, în primă fază, faptul că cererea de intervenție

forțată formulată de reclamantă este, de fapt, o cerere de modificare a

acțiunii, în privința căreia recurenta nu a formulat critici pe considerentul

tardivității (pag. 11, parag. 7, 8 și 9 din Decizie), iar ulterior își

motivează soluția făcând trimitere la dispozițiile art. 135 C. proc. civ., care

se referă la judecarea separată a cererii de intervenție forțată în cazul

depunerii acesteia peste termenul legal (pag, 12, parag. 1 și 2 din decizie).

Pe de altă parte,

hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.

Instanța de apel a

reținut în mod greșit incidența în speță a dispozițiilor art. 135 C. proc.

civ., care instituie o sancțiune specifică pentru nedepunerea în termen a

cererii de intervenție forțată, judecarea separată a cererii,

Recurenta nu a

invocat tardivitatea depunerii de către reclamantă a cererii de intervenție

forțată, ci inadmisibilitatea acestei cereri. Or, excepția

inadmisibilității poate fi invocată și direct în apel, fiind o excepție de

fond, absolută și peremptorie,.

În acest sens,

considerentele instanței de apel referitoare la tardivitatea depunerii cererii

de intervenție si la neinvocarea de către recurenta în fata primei instanțe a

problemei inadmisibilității nu au legătura cu prezenta cauză. Și

considerentele privind calificarea juridică a cererii de intervenție ca cerere

de modificare a acțiunii sunt străine de natura pricinii, această problemă

nefiind pusă în discuția contradictorie a părților de către instanța de apel.

B. Instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit

si vădit neîndoielnic al acestuia. Nemotivarea deciziei.

Instanța de apel a

respins susținerile recurentei privind imposibilitatea identificării imobilului

revendicat, deși concluziile formulate în cadrul raportului de expertiză sunt

foarte clare. Instanța de apel a înlăturat din materialul probator al speței

concluziile raportului de expertiză topo efectuat în cauză, reținând faptul că

acestea „nu sunt relevante" (pag. 12, ultimul parag. din decizie). Instanța

nu a motivat de ce consideră lipsite de relevanță concluziile raportului de

expertiză topo.

C. Hotărârea este

lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii În

mod greșit, instanța de apel a respins excepțiile inadmisibilității cererii de

intervenție forțată, puterii lucrului judecat, lipsei calității procesuale

active a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive a recurentei; a

respins apărările recurentei privind nemotivarea sentinței de către prima

instanță; a admis acțiunea în revendicare în contradictoriu cu recurenta.

cererii de intervenție forțată (chemarea în judecată a altor persoane).

Art. 57 alin. (1) C.

proc. civ. reglementează chemarea în judecată a altor persoane, ca formă de

intervenție forțată.

Prin intermediul

acestei forme de intervenție forțată părțile urmăresc să evite un viitor

litigiu, hotărârea ce se va pronunța urmând a fi opozabilă și intervenientului;

poate fi atrasă în judecată numai persoana care ar fi în măsură să invoce

aceleași drepturi subiective civile ca și reclamantul. Aceasta din urmă este

condiția esențială privind admisibilitatea cererii de chemare în judecată a

altor persoane. Dispozițiile art. 57 permit introducerea unei persoane în

proces doar în calitate de reclamant, nu și pârât.

De altfel, acest fapt

rezultă și din dispozițiile art. 58 C. proc. civ., care stabilesc că "cel

chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar

hotărârea îi va fi opozabilă". Or, calitatea de intervenient în interes

propriu este o varietate a calității de reclamant.

În cazul în speță, cererea

de intervenție forțată formulată de reclamantă este inadmisibilă. Această

cerere urmărește, de fapt, introducerea în proces a unui nou pârât, în speță,

SC N.P. SRL.

Prin această cerere,

reclamanta deturnează instituția procedurală a chemării în judecată a altor

persoane de la sensul acesteia, încercând să remedieze greșeala făcută în

alegerea persoanei pârâților în acțiunea în revendicare (greșeală de altfel

sesizată de instanțe în cel de-al doilea ciclu procesual).

De altfel, aceasta

rezultă neechivoc din concluziile scrise depuse în fața primei instanțe de

către reclamantă; la filele 358-360 din dosarul de fond, reclamanta face o

discuție amplă pe problema calității procesuale pasive a recurentei,

comparându-si propriul titlu de proprietate cu titlul recurentei (operație

juridică specifică acțiunii în revendicare), din concluziile orale ale

reclamantei, consemnate în încheierea de ședință din data de 20 ianuarie 2012

(fila 371 din dosarul Tribunalului, paragraful 9), când aceasta a solicitat

instanței obligarea numai a recurentei la lăsarea în deplină proprietate si

liniștită posesie a imobilului în cauză.

În sensul celor

expuse anterior, atât prima instanță, cât și instanța de apel au nesocotit

faptul că recurenta avea calitatea de intervenient forțat, procedând la

compararea titlului recurentei cu cel al reclamantei.

În acest sens, în mod

greșit, în considerentele sentinței, prima instanță a reținut în repetat

rânduri calitatea recurentei de pârâtă în cauză.

cererii de modificare a acțiunii.

Instanța de apel a

calificat în mod greșit cererea de intervenție forțată formulată de reclamantă

ca cerere de modificare a acțiunii. În acest sens, instanța a apreciat că, față

de faptul că recurenta nu a înțeles să invoce tardivitatea depunerii cererii

modificatoare de către reclamantă, în mod corect, prima instanță a soluționat

acțiunea în revendicare în contradictoriu cu recurenta.

Această concluzie

este greșită. Art. 132 C. proc. civ. stabilește faptul că reclamantul își poate

modifica sau completa acțiunea până la prima zi de înfățișare. Dispozițiile art.

132 C. proc. civ. au caracter dispozitiv, astfel încât pârâtul poate consimți

expres sau tacit la modificarea sau întregirea cererii de către reclamant și

după prima zi de înfățișare. În cazul în care pârâtul se opune cererii de

modificare sau completare a acțiunii, sancțiunea este respingerea cererii ca

fiind tardiv formulată.

În schimb, așa cum

s-a statuat în practica judiciară consacrată în materie, în cazul depunerii

cererii de modificare sau completare a acțiunii în faza rejudecării cauzei, ca

urmare a casării cu trimitere, sancțiunea aplicabilă nu mai este tardivitatea,

ci inadmisibilitatea cererii. În cazul în speță, reclamanta a depus cererea de

intervenție forțată, calificată de instanța de apel ca cerere de modificare a

acțiunii, în fond după două casări cu trimitere succesive.

Pentru acest

considerent chiar și în ipoteza în care instanța de apel ar fi apreciat în mod

corect asupra faptului că cererea de intervenție este în realitate o cerere de

modificare a acțiunii, sancțiunea aplicabilă în acest caz este

inadmisibilitatea cererii, și nu tardivitatea. Spre deosebire de sancțiunea

tardivității; care în sfera de reglementare a art. 132 C. proc. civ. poate fi

invocată numai într-un anumit termen, inadmisibilitatea poate fi invocată

oricând.

În aceste condiții,

este lipsit de relevanță aspectul sesizat de instanța de apel privind faptul că

recurenta nu a înțeles să se opună la momentul depunerii cererii de intervenție

de către reclamantă în primă instanță.

3.

Nesoluționarea de către instanțele fondului a cererii de intervenție

forțată

Nefiind supusă

procedurii de admitere în principiu, cererea de chemare în judecată a altor

persoane se soluționează odată cu cererea principală. Hotărârea ce se pronunță

trebuie să cuprindă soluția atât cu privire la acțiunea principală, cât și

soluția cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane. În cazul

în speță, atât prima instanță, cât și instanța de apel au omis să analizeze și

să se pronunțe pe cererea de intervenție forțată formulată de reclamantă, prin

care recurenta a devenit parte în proces. Practica judiciară a statuat că

omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la cererea de chemare în

judecată a altor persoane atrage casarea deciziei pronunțate în apel și a

sentinței judecătoriei.

lucrului judecat

Prin motivele de apel

depuse în fața instanței de apel, recurenta a invocat puterea lucrului judecat

a celor reținute în considerentele sentinței civile nr. 3499 din 29 septembrie 2007.

Instanța de apel și-a

fundamentat soluția de respingere pe baza unor elemente juridice specifice

instituției autorității lucrului judecat, iar nu puterii lucrului judecat.

Puterea lucrului

judecat nu se confundă cu autoritatea lucrului judecat. Dacă autoritatea de

lucru judecat face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți,

pentru același obiect și cu aceeași cauză (exclusivitatea), puterea lucrului

judecat semnifică faptul că hotărârea judecătorească beneficiază de o prezumție

irefragabilă că exprimă adevărul și că nu poate fi contrazisă de o altă

hotărâre (obligativitatea). În acest sens, în cazul puterii lucrului judecat nu

subzistă condiția ca litigiul să fie între aceleași părți, să aibă același

obiect și aceeași cauză.

Puterea lucrului

judecat poate fi invocată într-un litigiu în care nu există identitate de

părți, obiect și cauză cu litigiul în care a fost pronunțată hotărârea care

emană putere de lucru judecat. De altfel, s-a subliniat în jurisprudență că și

în lipsa unei identități exprese de obiect si cauză, dacă scopul urmărit este

identic, excepția trebuie admisă.

În cazul în speță,

instanța de apel a confundat cele 2 instituții juridice, apreciind că în speță

nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, deși recurenta invocase

puterea lucrului judecat.

În acest sens,

hotărârile pronunțate de instanțele fondului încalcă puterea lucrului judecat a

hotărârii judecătorești sus-menționate, reclamanta nemaiavând posibilitatea de

a repune în discuție dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.

procesuale active a reclamantei.

Reclamanta susține că

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin protocolul

încheiat în data de 25 iulie 2009 în baza H.G. nr. 765/1990.

În realitate,

protocolul invocat de reclamantă nu a realizat transferul dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu.

Acest aspect rezultă

chiar din economia textului acestui act normativ, în care se consemnează transferul

utilajelor și personalului din unități; predarea-primirea fondurilor fixe pe

baza de inventar.

Protocolul astfel

încheiat nu face nicio referire la transmiterea dreptului de proprietate asupra

imobilului către reclamantă. Acest aspect este confirmat și de faptul că,

ulterior încheierii protocolului în cauză, reclamanta a avut calitatea de

chiriaș asupra imobilului în litigiu, în baza unui contract de închiriere încheiat

cu pârâta SC P. SA.

Singurul act normativ

care a reglementat transferul dreptului de proprietate asupra acestor spații

comerciale (inclusiv imobilul în litigiu) este H.G. nr. 391/1995. De altfel,

dispozițiile H.G. nr. 765/1990 în baza cărora fusese încheiat protocolul

invocat de reclamantă au fost abrogate prin H.G. 474/1999. În acest sens,

potrivit H.G. nr. 391/1995 și anexei la acest act normativ, spațiul comercial

în litigiu a fost transmis cu titlu gratuit către pârâta SC P. SA.

Această situație juridică

a fost reținută si în considerentele Sentinței civile 3499/29 septembrie 2007

(filele 60-62 din dosarul tribunalului).

Astfel, reclamanta nu

a dobândit niciodată un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu,

fiind lipsită de calitate procesuală activă.

procesuale pasive a recurentei.

Raportul de expertiză

topo efectuat în fața primei instanțe a relevat faptul că, așa cum rezultă din

măsurătorile efectuate, în speță nu există identitate între imobilul revendicat

și imobilul deținut de recurenta (fila 246 din dosarul tribunalului); faptul

că, nici din compararea titlurilor prezentate, nu este posibilă identificarea

imobilului revendicat (fila 247 din dosarul tribunalului); faptul că reclamanta

nu a prezentat probe cu date certe care să conducă la identificarea imobilului

revendicat (fila 247 din dosarul tribunalului). Conform concluziilor raportului

de expertiză topo efectuat în cauză, recurenta nu deține spațiul comercial la

care se referă reclamanta în cadrul acțiunii introductive.

D. În ceea ce

privește fondul litigiului recurenta a arătat următoarele.

Acțiunea reclamantei

este neîntemeiată. Titlul de proprietate al recurentei este reprezentat de

contractul de vânzare-cumpărare 12 iulie 2006 încheiat cu Consiliul Local

Sector 6 al Municipiului București. De asemenea, recurenta deține în

proprietate și terenul de sub construcție, în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 17 august 2006 încheiat cu Consiliul local sector 6 al

municipiului București. La data cumpărării, imobilul în litigiu se afla în

proprietatea statului, fiind inclus în lista spațiilor supuse vânzării prin Hotărârea

din 22 aprilie 2003 a Consiliului General al municipiului București. Pe de altă

parte, reclamanta nu a probat faptul că deține un titlu de proprietate cu

privire la imobilul în cauză.

În continuare

recurenta a menționat aceleași argumente ca și cele

susținute în cadrul motivelor privind lipsa calității procesuale

active și pasive.

Recurenta a invocat

prevederile art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ.

Înalta Curte a

constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce

privește motivul de recurs prin care se critică modalitatea de introducere

în cauză a recurentului, Înalta Curte a reținut că această cerere a fost

formulată la 30 aprilie 2010, după casarea cu trimitere pentru

necompetența instanței comerciale (Decizia nr. 2899 din 13 noiembrie 2009

a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția comercială)

și după ce prin expertiza efectuată în primul ciclu procesual se

constatase că spațiul revendicat este deținut de SC F. SRL ca urmare

a unui contract încheiat cu SC N.P.I. SRL, societate care a cumpărat terenul în

2006, în timpul soluționării acestui litigiu început în 2003, de la

consiliul local, condiții în care niciunul dintre pârâții

inițiali nu avea calitate procesuală pasivă.

Reclamanta a arătat

în cererea de introducere în cauză a altor persoane că obiectul litigiului este

revendicarea și că vrea să se judece în contradictoriu cu toate persoanele

care se pretind proprietare/deținătoare legale, ”pentru a dezbate problema

dreptului de proprietate în contradictoriu cu toate părțile ce se declară

proprietari în acte publice opozabile terților.”

Prin concluziile

scrise depuse de către SC N.P.I. SRL la data de 27 ianuarie 2012, în fața

primei instanțe, a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată, să se

constate că SC N. SRL este proprietar asupra spațiului descris în

contractele depuse la dosar, și reclamanta nu deține titlu de

proprietate pentru imobilul revendicat.

Prin concluziile

orale formulate la termenul din 20 ianuarie 2012 în fața primei

instanțe reclamanta a solicitat obligarea pârâților SC F. SRL și

SC N.P.I. SRL să-i lase în deplină proprietate și posesie spațiul în

cauză.

Cu aceeași

ocazie SC N.P.I. SRL a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată

pentru că spațiul nu a fost identificat în raportul de expertiză și

nu corespunde cu spațiul său cumpărat în mod legal.

Din cele expuse

anterior reiese că, într-adevăr, cererea de introducere în cauză a altei

persoane a avut ca scop introducerea în cauză a altui pârât față de care

să fie admisă acțiunea în revendicare formulată de către reclamant. Ca

atare, nu se poate reține schimbarea obiectului acestei cereri și

nici faptul că instanța ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut.

Recurentul

intervenient nu a invocat în fața primei instanțe inadmisibilitatea

formulării cererii de introducere în cauză a altei persoane pe acest

considerent și, contrar susținerilor sale, nu poate invoca

inadmisibilitatea acestei cereri direct în apel.

Admisibilitatea

cererii de intervenție forțată se discută înainte de a se trece la

analiza fondului acesteia. Dacă nu a fost discutată atunci nu mai poate fi pusă

în discuție ulterior. Scopul discutării admisibilității în principiu

a cererii de intervenție este acela de a se evita ca prin formularea ei să

se întârzie soluționarea cererilor principale.

Simplul fapt că

problema de drept în cauză a fost denumită admisibilitate nu înseamnă că poate

fi invocată oricând, trebuind stabilit scopul reglementării.

Aceeași este

și situația modificării cererii după prima zi de

înfățișare, față de care pârâtul nu s-a opus.

Faptul că, în

realitate, cererea formulată la data de 30 aprilie 2010 a avut regimul

introducerii în cauză a unui nou pârât este motivul pentru care prima

instanță nu s-a pronunțat în mod distinct cu privire la cererea de

intervenție forțată.

Această modalitate de

calificare implicită a cererii și numirea acestei părți, alternativ,

pârâtă și intervenientă, nu i-a produs recurentei niciun prejudiciu, atâta

timp cât acesteia i-a fost acordată posibilitatea să își formuleze

apărările și să administreze probele pe care le-a considerat necesare în

sprijinul acestora.

În aceste

condiții, instanța de apel analizând natura cererii de chemare în

judecată a altor persoane menționată anterior în cadrul motivului de apel

formulat de către recurentul de față prin care se invoca inadmisibilitatea

acestei cereri, nu se poate reține încălcarea principiilor

contradictorialității, dreptului la apărare, disponibilității,

dublului grad de jurisdicție, așa cum susține recurentul.

Pentru aceleași

considerente nu sunt fondate nici criticile privind existența unor motive

contradictorii și străine de natura pricinii, sub același aspect al

soluționării motivului de apel privind inadmisibilitatea.

Trimiterile

instanței de apel la prevederile art. 135 C. proc. civ. au fost făcute

pentru a justifica judecarea împreună a celor două cereri, dacă părțile nu

se opun, în cazul existenței unor situații similare celei de

față, în care formularea unor cereri peste termen ar putea duce la

întârzierea judecării cererii principale.

Este nefondat și

motivul de recurs prin care se critică soluționarea excepției puterii

de lucru judecat prin raportare la sentința nr. 3499 din 29 septembrie 1997

(iar nu din 2007, cum greșit menționează recurentul), pronunțată

de Tribunalul București, secția comercială, în Dosarul nr. 3692/1996.

Acel dosar a avut ca

obiect cererea de chemare în judecată formulată de SC G. SA împotriva SC P. SA

prin care se solicita restituirea unei sume considerată a fi plătită din eroare

drept chirie pentru anumite spații cu privire la care se considera

proprietară, spații care nu au fost identificate în această hotărâre,

așa cum corect a reținut instanța de apel.

Cererea de chemare în

judecată a fost respinsă pentru că H.G. nr. 765/1990 nu ar fi fost clară sub

aspectul transmiterii folosinței sau proprietății, dar s-a apreciat

că situația proprietății a fost clarificată prin H.G. nr. 391/1995,

în urma căreia SC P. SA a fost obligată să predea către SC G. SA spațiile

comerciale, încheindu-se protocolul din 25 ianuarie 1996. În cadrul acestui

litigiu, SC P. SA a făcut trimitere la anexa 3 a H.G. nr. 391/1995 pentru

a-și argumenta susținerile conform cărora cele 15 spații

comerciale pentru care încheiase contracte de închiriere cu SC G. SA s-ar fi

aflat în patrimoniul său până în 1995.

Acesta a fost motivul

pentru care s-a apreciat că SC G. SA datora chirie pentru perioada care făcea

obiectul litigiului.

Recurentul a

solicitat ca pe baza considerentelor acestei hotărâri să se rețină că

protocolul încheiat în baza H.G. nr. 765/1990 nu poate fi interpretat în sensul

că s-ar fi transmis proprietatea asupra spațiilor comerciale care făceau

obiectul acestora.

Recurentul

susține în mod eronat că reținând neîndeplinirea condițiilor art.

120

1

C. civ., pentru lipsa identității de obiect și cauză,

instanța de apel ar fi făcut confuzie între autoritatea de lucru judecat

și puterea de lucru judecat.

Puterea de lucru

judecat este reglementată în art. 120

1

C. proc. civ. ca o

prezumție legală absolută irefragabilă.

Pentru a exista

putere de lucru judecat, trebuie să existe tripla identitate de părți,

obiect și cauză.

Se admite că

reclamantului din prima cerere i se poate opune puterea de lucru judecat de

pârâtul din a doua cerere, altul decât cel din primul proces, dacă are aceeași

situație cu pârâtul inițial.

În sfera

noțiunii de obiect se include nu numai obiectul material, pretenția

concretă ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material.

Față de neidentificarea în hotărârea opusă ca având putere de lucru

judecat a spațiilor care fac obiectul acelui litigiu nu se poate

reține existența identității de obiect.

Prin cauză se

înțelege fundamentul pretenției afirmate, regula de drept și

împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în

speță.

Puterea de lucru

judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul,

în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea

rămasă definitivă într-o nouă judecată fără ca partea adversă sau instanța

de judecată să mai poată lua în discuție existența dreptului, dar

și un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu

mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt proces.

Aspectul negativ apare

dacă într-un al doilea proces, între aceleași părți, se încearcă

valorificarea aceleiași pretenții, invocându-se același temei

juridic.

Aspectul pozitiv

apare dacă identitatea de obiect și de cauză nu este decât parțială:

un lucru deja judecat este invocat pe cale incidentală într-un al doilea proces

sau se valorifică pe cale principală un lucru judecat pe cale incidentală.

Puterea de lucru

judecat se atașează dispozitivului și acelor considerente care

explică dispozitivul și se reflectă în acesta.

Autoritatea de lucru

judecat și puterea de lucru judecat sunt noțiuni identice. În

practică și doctrină uneori se folosește noțiunea de autoritate

de lucru judecat pentru hotărârile definitive (putere de lucru judecat

provizorie), și puterea de lucru judecat pentru hotărârile irevocabile.

Trecând peste faptul

că între cele două litigii nu există identitate de obiect, de altfel, prin Decizia

nr. 277 din 5 mai 1994 a Tribunalului București, secția comercială,

(filele 102-104, Dosar nr. 24146/3/2007, tribunal), o hotărâre anterioară celei

invocate de către recurent ca având putere de lucru judecat, a fost respinsă

cererea reconvențională formulată de către SC P. SA prin care se solicita

constatarea dreptului de proprietate asupra imobilelor din acel litigiu pe

motivul că H.G. nr. 765/1990 nu se referea la transferul imobilelor. În motivarea

acestei soluții instanța a reținut că din conținutul H.G. nr.

765/1990 rezultă că unitățile comerciale specializate în lapte, pâine,

carne, pește trec în subordinea M.I.A.A., unitățile specializate se

predau/preiau pe bază de protocol încheiat între părți, iar părțile

au încheiat protocolul înregistrat la cele două unități din iulie 1990 cu

anexele sale.

Ca atare, raportat la

această primă hotărâre, hotărârea invocată de către recurent este contrară, la

rândul său, unei situații reținută anterior, sub aspectul efectelor

produse de H.G. nr. 765/1990.

Mai mult, între

părțile menționate anterior au avut loc, ulterior acestei hotărâri,

mai multe litigii privind spații comerciale care au făcut obiectul H.G.

nr765/1990, reprezentând temeiul dreptului pretins (ex. Decizia nr. 6613/2010 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală), în care s-a reținut preluarea totală

a centrelor alimentare, și nu numai a activității și a

personalului, în baza H.G. nr. 765/1990 și a protocoalelor încheiate în

baza acesteia.

În aceste

condiții, în mod corect, a constatat instanța de apel că nu se poate

reține puterea de lucru a hotărârii invocate conform solicitării

recurentului, nefiind întrunite condițiile cumulative ale art. 120

1

C. civ.

Este nefondat motivul

de recurs, care va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

prin care se susține că instanța de apel nu ar fi motivat de ce

consideră lipsite de relevanță concluziile raportului de expertiză

topografică, în sensul imposibilității identificării spațiului

proprietatea reclamantei și astfel a identității cu cel deținut

de către recurentă.

Instanța de apel

a arătat de ce a considerat nerelevante concluziile expertului topograf A.C.,

și anume pentru că acesta ”era abilitat pentru identificarea terenului iar

nu a construcției”. Pentru identificarea construcțiilor fiind

efectuată expertiza de către un alt expert, ale cărui concluzii au fost

reținute de către instanța de apel.

În recurs nu pot fi

invocate potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. decât motive de

nelegalitate, astfel că nu pot fi analizate în această fază procesuală

criticile prin care se urmărește interpretarea probelor, și anume a

acestui raport de expertiză, pentru a se stabili o altă situație de fapt decât

cea reținută în urma administrării și interpretării probelor de către

instanța de apel, critici formulate atât în susținerea lipsei

calității sale procesuale pasive, cât și a netemeiniciei

acțiunii în revendicare.

Recurentul a invocat

în mod eronat în susținerea acestui motiv de recurs și prevederile art.

304 pct. 8 C. proc. civ. care nu se referă la interpretarea unei probe

administrate în cauză de către instanțele de fond, motiv de netemeinicie

iar nu de nelegalitate.

P

otrivit acestui text

de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3),

modificarea unor hotărâri se poate cere,

numai pentru motive de nelegalitate, când instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Acest

motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu

natura juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul

acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau

alt conținut.

Motivul

de modificare și-ar găsi aplicarea de exemplu dacă instanța ar judeca

un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locațiune, ori dacă ar

stabili, fără nici un suport probator, anumite obligații în sarcina unei

părți, deși la încheierea contractului nu au fost avute în vedere

aceste obligații, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic

această împrejurare.

Este nefondat motivul

de recurs prin care se susține lipsa calității procesuale active a

reclamantei raportat la faptul că H.G. nr. 765/1990 nu ar fi realizat

transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Instanța de apel

a reținut corect că H.G. nr. 765/1990 a operat transferul dreptului de

proprietate conform art. 7.

Prin H.G. nr. 765 din

9 iulie 1990 s-a operat o schimbare de coordonare a activității unităților

comerciale specializate în produse alimentare (lapte, pește, pâine, carne

și preparate din carne), cestea fiind trecute din subordinea M.C.T., în

subordinea M.A.A. Art. 7 al acestei hotărâri a prevăzut în mod expres că

predarea și preluarea magazinelor specializate se va face prin transfer cu

derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/1990 (adică fără plată).

Ca urmare, s-a

încheiat la 25 iulie 1990 un Protocol între M.A.A. - Abatorul Glina și M.C.T.

- I.C.L. Alimentara sector 6 prin care s-a pus în aplicare H.G. nr. 765 din 9

iulie 1990 prin ”trecerea unităților comerciale specializate pe desfacerea

de carne din subordinea I.C.L. Alimentara sector 6 la Abatorul G.” În anexa la

acest protocol a fost identificat de către instanța de apel prin raportare

la celelalte probe administrate spațiul revendicat în litigiu, denumit

76-Carne 2 Militari.

Preluarea a fost

totală, iar nu numai cât privește activitatea și personalul. De

altfel chiar recurenta susține că au fost predate și preluate și

mijloacele fixe, care așa cum reiese chiar din adresele emise de

serviciile din cadrul guvernului, noțiunea de fonduri fixe desemnează

bunuri mobile și imobile.

Actul normativ

invocat de reclamantă în justificarea dreptului său de proprietate a fost

corect