ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1093/2014

Încălcarea principiilor contradictorialității, dreptului la apărare și dublului grad de jurisdicție Calificarea juridică a cererilor de către instanță, potrivit art. 84 C. proc. civ. este o manifestare a principiului rolului activ al magistratului. Dispozițiile art. 129 alin. (2), (4) (5) teza finală, (6) C. proc. civ. reglementează alte două principii fundamentale ale procesului civil român: disponibilitatea și contradictorialitatea. Exercitarea rolului activ nu se poate face cu nesocotirea celorlalte principii esențiale ale procesului civil român; contradictorialitatea, disponibilitatea și dreptul la apărare. Aceasta este rațiunea pentru care, așa cum s-a statuat în numeroase soluții jurisprudențiale sau doctrinare, calificarea juridică a cererilor de către instanță se poate face numai după punerea în discuția contradictorie a părților a problemei calificării. Instanța de apel a respins criticile recurentei privind inadmisibilitatea cererii de intervenție forțată și nesoluționarea acestei cereri de către prima instanță pentru singurul argument că cererea de intervenție forțată formulată de reclamantă este, de fapt, o cerere modificatoare a acțiunii. Instanța de apel nu a pus în discuția contradictorie a părților calificarea cererii prin care recurenta a fost introdusă de reclamantă în cauză. Recurenta a fost privată astfel de posibilitatea de a formula apărări, respectiv de a pune concluzii pe problema calificării juridice a cererii prin care a fost introdusă în proces; de două grade de jurisdicție, singura etapă în care mai putea dezbate problema calificării cererii prin care a fost introdusă în proces fiind recursul.

Încălcarea principiului disponibilității. Instanța a schimbat obiectul cererii de intervenție și acordat ceea ce nu s-a cerut. Calificarea juridică nu poate avea ca efect schimbarea de către instanță a obiectului cererii, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. În cazul în speță, prin cererea de intervenție forțată formulată, reclamanta a solicitat introducerea recurentei în cauză în calitate de intervenient forțat, invocând faptul că imobilul în litigiu este deținut de către recurenta în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Consiliul Local sector 6; faptul că, față de cele menționate la pct. p) de mai sus, este necesară introducerea în cauză a recurentei, în calitate de intervenient forțat, "pentru a dezbate problema dreptului de proprietate în contradictoriu cu toate părțile ce se declară proprietari în acte publice opozabile terților". Prin această cerere, reclamanta nu a solicitat obligarea recurentei la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului în litigiu, ci a făcut trimitere la instituția opozabilității, în sensul dispozițiilor art. 58 C. proc. civ. Cu încălcarea principiului disponibilității, atât prima instanță, cât și instanța de apel au admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu recurenta, obligând-o să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, deși prin cererea de intervenție reclamanta nu învestise instanța cu o astfel de solicitare. Astfel, ambele instanțe ale fondului au modificat obiectul cererii reclamantei. De altfel, în mod explicit, instanța de apel a calificat cererea de intervenție formulată de reclamantă ca o cerere de modificare a acțiunii, schimbând astfel obiectul acestei cereri.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Instanța de apel își justifică soluția pronunțată într-o manieră ambiguă și contradictorie. În motivarea soluției de respingere a criticilor recurentei privind inadmisibilitatea cererii de intervenție forțată și nesoluționarea acestei cereri de către prima instanță, instanța de apel reține, în primă fază, faptul că cererea de intervenție forțată formulată de reclamantă este, de fapt, o cerere de modificare a acțiunii, în privința căreia recurenta nu a formulat critici pe considerentul tardivității (pag. 11, parag. 7, 8 și 9 din Decizie), iar ulterior își motivează soluția făcând trimitere la dispozițiile art. 135 C. proc. civ., care se referă la judecarea separată a cererii de intervenție forțată în cazul depunerii acesteia peste termenul legal (pag, 12, parag. 1 și 2 din decizie). Pe de altă parte, hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii. Instanța de apel a reținut în mod greșit incidența în speță a dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., care instituie o sancțiune specifică pentru nedepunerea în termen a cererii de intervenție forțată, judecarea separată a cererii, Recurenta nu a invocat tardivitatea depunerii de către reclamantă a cererii de intervenție forțată, ci inadmisibilitatea acestei cereri. Or, excepția inadmisibilității poate fi invocată și direct în apel, fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie,. În acest sens, considerentele instanței de apel referitoare la tardivitatea depunerii cererii de intervenție si la neinvocarea de către recurenta în fata primei instanțe a problemei inadmisibilității nu au legătura cu prezenta cauză. Și considerentele privind calificarea juridică a cererii de intervenție ca cerere de modificare a acțiunii sunt străine de natura pricinii, această problemă nefiind pusă în discuția contradictorie a părților de către instanța de apel. B. Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia. Nemotivarea deciziei. Instanța de apel a respins susținerile recurentei privind imposibilitatea identificării imobilului revendicat, deși concluziile formulate în cadrul raportului de expertiză sunt foarte clare. Instanța de apel a înlăturat din materialul probator al speței concluziile raportului de expertiză topo efectuat în cauză, reținând faptul că acestea „nu sunt relevante" (pag. 12, ultimul parag. din decizie). Instanța nu a motivat de ce consideră lipsite de relevanță concluziile raportului de expertiză topo. C. Hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii În mod greșit, instanța de apel a respins excepțiile inadmisibilității cererii de intervenție forțată, puterii lucrului judecat, lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive a recurentei; a respins apărările recurentei privind nemotivarea sentinței de către prima instanță; a admis acțiunea în revendicare în contradictoriu cu recurenta. 1. Inadmisibilitatea cererii de intervenție forțată (chemarea în judecată a altor persoane). Art. 57 alin. (1) C. proc. civ. reglementează chemarea în judecată a altor persoane, ca formă de intervenție forțată. Prin intermediul acestei forme de intervenție forțată părțile urmăresc să evite un viitor litigiu, hotărârea ce se va pronunța urmând a fi opozabilă și intervenientului; poate fi atrasă în judecată numai persoana care ar fi în măsură să invoce aceleași drepturi subiective civile ca și reclamantul. Aceasta din urmă este condiția esențială privind admisibilitatea cererii de chemare în judecată a altor persoane. Dispozițiile art. 57 permit introducerea unei persoane în proces doar în calitate de reclamant, nu și pârât. De altfel, acest fapt rezultă și din dispozițiile art. 58 C. proc. civ., care stabilesc că "cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă". Or, calitatea de intervenient în interes propriu este o varietate a calității de reclamant. În cazul în speță, cererea de intervenție forțată formulată de reclamantă este inadmisibilă. Această cerere urmărește, de fapt, introducerea în proces a unui nou pârât, în speță, SC N.P. SRL. Prin această cerere, reclamanta deturnează instituția procedurală a chemării în judecată a altor persoane de la sensul acesteia, încercând să remedieze greșeala făcută în alegerea persoanei pârâților în acțiunea în revendicare (greșeală de altfel sesizată de instanțe în cel de-al doilea ciclu procesual). De altfel, aceasta rezultă neechivoc din concluziile scrise depuse în fața primei instanțe de către reclamantă; la filele 358-360 din dosarul de fond, reclamanta face o discuție amplă pe problema calității procesuale pasive a recurentei, comparându-si propriul titlu de proprietate cu titlul recurentei (operație juridică specifică acțiunii în revendicare), din concluziile orale ale reclamantei, consemnate în încheierea de ședință din data de 20 ianuarie 2012 (fila 371 din dosarul Tribunalului, paragraful 9), când aceasta a solicitat instanței obligarea numai a recurentei la lăsarea în deplină proprietate si liniștită posesie a imobilului în cauză. În sensul celor expuse anterior, atât prima instanță, cât și instanța de apel au nesocotit faptul că recurenta avea calitatea de intervenient forțat, procedând la compararea titlului recurentei cu cel al reclamantei. În acest sens, în mod greșit, în considerentele sentinței, prima instanță a reținut în repetat rânduri calitatea recurentei de pârâtă în cauză. 2. Inadmisibilitatea cererii de modificare a acțiunii. Instanța de apel a calificat în mod greșit cererea de intervenție forțată formulată de reclamantă ca cerere de modificare a acțiunii. În acest sens, instanța a apreciat că, față de faptul că recurenta nu a înțeles să invoce tardivitatea depunerii cererii modificatoare de către reclamantă, în mod corect, prima instanță a soluționat acțiunea în revendicare în contradictoriu cu recurenta. Această concluzie este greșită. Art. 132 C. proc. civ. stabilește faptul că reclamantul își poate modifica sau completa acțiunea până la prima zi de înfățișare. Dispozițiile art. 132 C. proc. civ. au caracter dispozitiv, astfel încât pârâtul poate consimți expres sau tacit la modificarea sau întregirea cererii de către reclamant și după prima zi de înfățișare. În cazul în care pârâtul se opune cererii de modificare sau completare a acțiunii, sancțiunea este respingerea cererii ca fiind tardiv formulată. În schimb, așa cum s-a statuat în practica judiciară consacrată în materie, în cazul depunerii cererii de modificare sau completare a acțiunii în faza rejudecării cauzei, ca urmare a casării cu trimitere, sancțiunea aplicabilă nu mai este tardivitatea, ci inadmisibilitatea cererii. În cazul în speță, reclamanta a depus cererea de intervenție forțată, calificată de instanța de apel ca cerere de modificare a acțiunii, în fond după două casări cu trimitere succesive. Pentru acest considerent chiar și în ipoteza în care instanța de apel ar fi apreciat în mod corect asupra faptului că cererea de intervenție este în realitate o cerere de modificare a acțiunii, sancțiunea aplicabilă în acest caz este inadmisibilitatea cererii, și nu tardivitatea. Spre deosebire de sancțiunea tardivității; care în sfera de reglementare a art. 132 C. proc. civ. poate fi invocată numai într-un anumit termen, inadmisibilitatea poate fi invocată oricând. În aceste condiții, este lipsit de relevanță aspectul sesizat de instanța de apel privind faptul că recurenta nu a înțeles să se opună la momentul depunerii cererii de intervenție de către reclamantă în primă instanță. 3. Nesoluționarea de către instanțele fondului a cererii de intervenție forțată Nefiind supusă procedurii de admitere în principiu, cererea de chemare în judecată a altor persoane se soluționează odată cu cererea principală. Hotărârea ce se pronunță trebuie să cuprindă soluția atât cu privire la acțiunea principală, cât și soluția cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane. În cazul în speță, atât prima instanță, cât și instanța de apel au omis să analizeze și să se pronunțe pe cererea de intervenție forțată formulată de reclamantă, prin care recurenta a devenit parte în proces. Practica judiciară a statuat că omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane atrage casarea deciziei pronunțate în apel și a sentinței judecătoriei.

Încălcarea puterii lucrului judecat Prin motivele de apel depuse în fața instanței de apel, recurenta a invocat puterea lucrului judecat a celor reținute în considerentele sentinței civile nr. 3499 din 29 septembrie 2007. Instanța de apel și-a fundamentat soluția de respingere pe baza unor elemente juridice specifice instituției autorității lucrului judecat, iar nu puterii lucrului judecat. Puterea lucrului judecat nu se confundă cu autoritatea lucrului judecat. Dacă autoritatea de lucru judecat face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză (exclusivitatea), puterea lucrului judecat semnifică faptul că hotărârea judecătorească beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea). În acest sens, în cazul puterii lucrului judecat nu subzistă condiția ca litigiul să fie între aceleași părți, să aibă același obiect și aceeași cauză. Puterea lucrului judecat poate fi invocată într-un litigiu în care nu există identitate de părți, obiect și cauză cu litigiul în care a fost pronunțată hotărârea care emană putere de lucru judecat. De altfel, s-a subliniat în jurisprudență că și în lipsa unei identități exprese de obiect si cauză, dacă scopul urmărit este identic, excepția trebuie admisă. În cazul în speță, instanța de apel a confundat cele 2 instituții juridice, apreciind că în speță nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, deși recurenta invocase puterea lucrului judecat. În acest sens, hotărârile pronunțate de instanțele fondului încalcă puterea lucrului judecat a hotărârii judecătorești sus-menționate, reclamanta nemaiavând posibilitatea de a repune în discuție dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.

Lipsa calității procesuale active a reclamantei. Reclamanta susține că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin protocolul încheiat în data de 25 iulie 2009 în baza H.G. nr. 765/1990. În realitate, protocolul invocat de reclamantă nu a realizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Acest aspect rezultă chiar din economia textului acestui act normativ, în care se consemnează transferul utilajelor și personalului din unități; predarea-primirea fondurilor fixe pe baza de inventar. Protocolul astfel încheiat nu face nicio referire la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului către reclamantă. Acest aspect este confirmat și de faptul că, ulterior încheierii protocolului în cauză, reclamanta a avut calitatea de chiriaș asupra imobilului în litigiu, în baza unui contract de închiriere încheiat cu pârâta SC P. SA. Singurul act normativ care a reglementat transferul dreptului de proprietate asupra acestor spații comerciale (inclusiv imobilul în litigiu) este H.G. nr. 391/1995. De altfel, dispozițiile H.G. nr. 765/1990 în baza cărora fusese încheiat protocolul invocat de reclamantă au fost abrogate prin H.G. 474/1999. În acest sens, potrivit H.G. nr. 391/1995 și anexei la acest act normativ, spațiul comercial în litigiu a fost transmis cu titlu gratuit către pârâta SC P. SA. Această situație juridică a fost reținută si în considerentele Sentinței civile 3499/29 septembrie 2007 (filele 60-62 din dosarul tribunalului). Astfel, reclamanta nu a dobândit niciodată un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind lipsită de calitate procesuală activă.

Lipsa calității procesuale pasive a recurentei. Raportul de expertiză topo efectuat în fața primei instanțe a relevat faptul că, așa cum rezultă din măsurătorile efectuate, în speță nu există identitate între imobilul revendicat și imobilul deținut de recurenta (fila 246 din dosarul tribunalului); faptul că, nici din compararea titlurilor prezentate, nu este posibilă identificarea imobilului revendicat (fila 247 din dosarul tribunalului); faptul că reclamanta nu a prezentat probe cu date certe care să conducă la identificarea imobilului revendicat (fila 247 din dosarul tribunalului). Conform concluziilor raportului de expertiză topo efectuat în cauză, recurenta nu deține spațiul comercial la care se referă reclamanta în cadrul acțiunii introductive. D. În ceea ce privește fondul litigiului recurenta a arătat următoarele. Acțiunea reclamantei este neîntemeiată. Titlul de proprietate al recurentei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare 12 iulie 2006 încheiat cu Consiliul Local Sector 6 al Municipiului București. De asemenea, recurenta deține în proprietate și terenul de sub construcție, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 august 2006 încheiat cu Consiliul local sector 6 al municipiului București. La data cumpărării, imobilul în litigiu se afla în proprietatea statului, fiind inclus în lista spațiilor supuse vânzării prin Hotărârea din 22 aprilie 2003 a Consiliului General al municipiului București. Pe de altă parte, reclamanta nu a probat faptul că deține un titlu de proprietate cu privire la imobilul în cauză. În continuare recurenta a menționat aceleași argumente ca și cele susținute în cadrul motivelor privind lipsa calității procesuale active și pasive. Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 5-9 C. proc. civ. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește motivul de recurs prin care se critică modalitatea de introducere în cauză a recurentului, Înalta Curte a reținut că această cerere a fost formulată la 30 aprilie 2010, după casarea cu trimitere pentru necompetența instanței comerciale (Decizia nr. 2899 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția comercială) și după ce prin expertiza efectuată în primul ciclu procesual se constatase că spațiul revendicat este deținut de SC F. SRL ca urmare a unui contract încheiat cu SC N.P.I. SRL, societate care a cumpărat terenul în 2006, în timpul soluționării acestui litigiu început în 2003, de la consiliul local, condiții în care niciunul dintre pârâții inițiali nu avea calitate procesuală pasivă. Reclamanta a arătat în cererea de introducere în cauză a altor persoane că obiectul litigiului este revendicarea și că vrea să se judece în contradictoriu cu toate persoanele care se pretind proprietare/deținătoare legale, ”pentru a dezbate problema dreptului de proprietate în contradictoriu cu toate părțile ce se declară proprietari în acte publice opozabile terților.” Prin concluziile scrise depuse de către SC N.P.I. SRL la data de 27 ianuarie 2012, în fața primei instanțe, a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată, să se constate că SC N. SRL este proprietar asupra spațiului descris în contractele depuse la dosar, și reclamanta nu deține titlu de proprietate pentru imobilul revendicat. Prin concluziile orale formulate la termenul din 20 ianuarie 2012 în fața primei instanțe reclamanta a solicitat obligarea pârâților SC F. SRL și SC N.P.I. SRL să-i lase în deplină proprietate și posesie spațiul în cauză. Cu aceeași ocazie SC N.P.I. SRL a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru că spațiul nu a fost identificat în raportul de expertiză și nu corespunde cu spațiul său cumpărat în mod legal. Din cele expuse anterior reiese că, într-adevăr, cererea de introducere în cauză a altei persoane a avut ca scop introducerea în cauză a altui pârât față de care să fie admisă acțiunea în revendicare formulată de către reclamant. Ca atare, nu se poate reține schimbarea obiectului acestei cereri și nici faptul că instanța ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut. Recurentul intervenient nu a invocat în fața primei instanțe inadmisibilitatea formulării cererii de introducere în cauză a altei persoane pe acest considerent și, contrar susținerilor sale, nu poate invoca inadmisibilitatea acestei cereri direct în apel. Admisibilitatea cererii de intervenție forțată se discută înainte de a se trece la analiza fondului acesteia. Dacă nu a fost discutată atunci nu mai poate fi pusă în discuție ulterior. Scopul discutării admisibilității în principiu a cererii de intervenție este acela de a se evita ca prin formularea ei să se întârzie soluționarea cererilor principale. Simplul fapt că problema de drept în cauză a fost denumită admisibilitate nu înseamnă că poate fi invocată oricând, trebuind stabilit scopul reglementării. Aceeași este și situația modificării cererii după prima zi de înfățișare, față de care pârâtul nu s-a opus. Faptul că, în realitate, cererea formulată la data de 30 aprilie 2010 a avut regimul introducerii în cauză a unui nou pârât este motivul pentru care prima instanță nu s-a pronunțat în mod distinct cu privire la cererea de intervenție forțată. Această modalitate de calificare implicită a cererii și numirea acestei părți, alternativ, pârâtă și intervenientă, nu i-a produs recurentei niciun prejudiciu, atâta timp cât acesteia i-a fost acordată posibilitatea să își formuleze apărările și să administreze probele pe care le-a considerat necesare în sprijinul acestora. În aceste condiții, instanța de apel analizând natura cererii de chemare în judecată a altor persoane menționată anterior în cadrul motivului de apel formulat de către recurentul de față prin care se invoca inadmisibilitatea acestei cereri, nu se poate reține încălcarea principiilor contradictorialității, dreptului la apărare, disponibilității, dublului grad de jurisdicție, așa cum susține recurentul. Pentru aceleași considerente nu sunt fondate nici criticile privind existența unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, sub același aspect al soluționării motivului de apel privind inadmisibilitatea. Trimiterile instanței de apel la prevederile art. 135 C. proc. civ. au fost făcute pentru a justifica judecarea împreună a celor două cereri, dacă părțile nu se opun, în cazul existenței unor situații similare celei de față, în care formularea unor cereri peste termen ar putea duce la întârzierea judecării cererii principale. Este nefondat și motivul de recurs prin care se critică soluționarea excepției puterii de lucru judecat prin raportare la sentința nr. 3499 din 29 septembrie 1997 (iar nu din 2007, cum greșit menționează recurentul), pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în Dosarul nr. 3692/1996. Acel dosar a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de SC G. SA împotriva SC P. SA prin care se solicita restituirea unei sume considerată a fi plătită din eroare drept chirie pentru anumite spații cu privire la care se considera proprietară, spații care nu au fost identificate în această hotărâre, așa cum corect a reținut instanța de apel. Cererea de chemare în judecată a fost respinsă pentru că H.G. nr. 765/1990 nu ar fi fost clară sub aspectul transmiterii folosinței sau proprietății, dar s-a apreciat că situația proprietății a fost clarificată prin H.G. nr. 391/1995, în urma căreia SC P. SA a fost obligată să predea către SC G. SA spațiile comerciale, încheindu-se protocolul din 25 ianuarie 1996. În cadrul acestui litigiu, SC P. SA a făcut trimitere la anexa 3 a H.G. nr. 391/1995 pentru a-și argumenta susținerile conform cărora cele 15 spații comerciale pentru care încheiase contracte de închiriere cu SC G. SA s-ar fi aflat în patrimoniul său până în 1995. Acesta a fost motivul pentru care s-a apreciat că SC G. SA datora chirie pentru perioada care făcea obiectul litigiului. Recurentul a solicitat ca pe baza considerentelor acestei hotărâri să se rețină că protocolul încheiat în baza H.G. nr. 765/1990 nu poate fi interpretat în sensul că s-ar fi transmis proprietatea asupra spațiilor comerciale care făceau obiectul acestora. Recurentul susține în mod eronat că reținând neîndeplinirea condițiilor art. 120 1 C. civ., pentru lipsa identității de obiect și cauză, instanța de apel ar fi făcut confuzie între autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat. Puterea de lucru judecat este reglementată în art. 120 1 C. proc. civ. ca o prezumție legală absolută irefragabilă. Pentru a exista putere de lucru judecat, trebuie să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză. Se admite că reclamantului din prima cerere i se poate opune puterea de lucru judecat de pârâtul din a doua cerere, altul decât cel din primul proces, dacă are aceeași situație cu pârâtul inițial. În sfera noțiunii de obiect se include nu numai obiectul material, pretenția concretă ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material. Față de neidentificarea în hotărârea opusă ca având putere de lucru judecat a spațiilor care fac obiectul acelui litigiu nu se poate reține existența identității de obiect. Prin cauză se înțelege fundamentul pretenției afirmate, regula de drept și împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în speță. Puterea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă într-o nouă judecată fără ca partea adversă sau instanța de judecată să mai poată lua în discuție existența dreptului, dar și un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt proces. Aspectul negativ apare dacă într-un al doilea proces, între aceleași părți, se încearcă valorificarea aceleiași pretenții, invocându-se același temei juridic. Aspectul pozitiv apare dacă identitatea de obiect și de cauză nu este decât parțială: un lucru deja judecat este invocat pe cale incidentală într-un al doilea proces sau se valorifică pe cale principală un lucru judecat pe cale incidentală. Puterea de lucru judecat se atașează dispozitivului și acelor considerente care explică dispozitivul și se reflectă în acesta. Autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat sunt noțiuni identice. În practică și doctrină uneori se folosește noțiunea de autoritate de lucru judecat pentru hotărârile definitive (putere de lucru judecat provizorie), și puterea de lucru judecat pentru hotărârile irevocabile. Trecând peste faptul că între cele două litigii nu există identitate de obiect, de altfel, prin Decizia nr. 277 din 5 mai 1994 a Tribunalului București, secția comercială, (filele 102-104, Dosar nr. 24146/3/2007, tribunal), o hotărâre anterioară celei invocate de către recurent ca având putere de lucru judecat, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de către SC P. SA prin care se solicita constatarea dreptului de proprietate asupra imobilelor din acel litigiu pe motivul că H.G. nr. 765/1990 nu se referea la transferul imobilelor. În motivarea acestei soluții instanța a reținut că din conținutul H.G. nr. 765/1990 rezultă că unitățile comerciale specializate în lapte, pâine, carne, pește trec în subordinea M.I.A.A., unitățile specializate se predau/preiau pe bază de protocol încheiat între părți, iar părțile au încheiat protocolul înregistrat la cele două unități din iulie 1990 cu anexele sale. Ca atare, raportat la această primă hotărâre, hotărârea invocată de către recurent este contrară, la rândul său, unei situații reținută anterior, sub aspectul efectelor produse de H.G. nr. 765/1990. Mai mult, între părțile menționate anterior au avut loc, ulterior acestei hotărâri, mai multe litigii privind spații comerciale care au făcut obiectul H.G. nr765/1990, reprezentând temeiul dreptului pretins (ex. Decizia nr. 6613/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală), în care s-a reținut preluarea totală a centrelor alimentare, și nu numai a activității și a personalului, în baza H.G. nr. 765/1990 și a protocoalelor încheiate în baza acesteia. În aceste condiții, în mod corect, a constatat instanța de apel că nu se poate reține puterea de lucru a hotărârii invocate conform solicitării recurentului, nefiind întrunite condițiile cumulative ale art. 120 1 C. civ. Este nefondat motivul de recurs, care va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care se susține că instanța de apel nu ar fi motivat de ce consideră lipsite de relevanță concluziile raportului de expertiză topografică, în sensul imposibilității identificării spațiului proprietatea reclamantei și astfel a identității cu cel deținut de către recurentă. Instanța de apel a arătat de ce a considerat nerelevante concluziile expertului topograf A.C., și anume pentru că acesta ”era abilitat pentru identificarea terenului iar nu a construcției”. Pentru identificarea construcțiilor fiind efectuată expertiza de către un alt expert, ale cărui concluzii au fost reținute de către instanța de apel. În recurs nu pot fi invocate potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. decât motive de nelegalitate, astfel că nu pot fi analizate în această fază procesuală criticile prin care se urmărește interpretarea probelor, și anume a acestui raport de expertiză, pentru a se stabili o altă situație de fapt decât cea reținută în urma administrării și interpretării probelor de către instanța de apel, critici formulate atât în susținerea lipsei calității sale procesuale pasive, cât și a netemeiniciei acțiunii în revendicare. Recurentul a invocat în mod eronat în susținerea acestui motiv de recurs și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care nu se referă la interpretarea unei probe administrate în cauză de către instanțele de fond, motiv de netemeinicie iar nu de nelegalitate. P otrivit acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3), modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecății ori înțelesul acestuia, instanța de apel a reținut un cu totul alt act juridic sau alt conținut. Motivul de modificare și-ar găsi aplicarea de exemplu dacă instanța ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locațiune, ori dacă ar stabili, fără nici un suport probator, anumite obligații în sarcina unei părți, deși la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligații, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare. Este nefondat motivul de recurs prin care se susține lipsa calității procesuale active a reclamantei raportat la faptul că H.G. nr. 765/1990 nu ar fi realizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Instanța de apel a reținut corect că H.G. nr. 765/1990 a operat transferul dreptului de proprietate conform art.

Prin H.G. nr. 765 din 9 iulie 1990 s-a operat o schimbare de coordonare a activității unităților comerciale specializate în produse alimentare (lapte, pește, pâine, carne și preparate din carne), cestea fiind trecute din subordinea M.C.T., în subordinea M.A.A. Art. 7 al acestei hotărâri a prevăzut în mod expres că predarea și preluarea magazinelor specializate se va face prin transfer cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/1990 (adică fără plată). Ca urmare, s-a încheiat la 25 iulie 1990 un Protocol între M.A.A. - Abatorul Glina și M.C.T. - I.C.L. Alimentara sector 6 prin care s-a pus în aplicare H.G. nr. 765 din 9 iulie 1990 prin ”trecerea unităților comerciale specializate pe desfacerea de carne din subordinea I.C.L. Alimentara sector 6 la Abatorul G.” În anexa la acest protocol a fost identificat de către instanța de apel prin raportare la celelalte probe administrate spațiul revendicat în litigiu, denumit 76-Carne 2 Militari. Preluarea a fost totală, iar nu numai cât privește activitatea și personalul. De altfel chiar recurenta susține că au fost predate și preluate și mijloacele fixe, care așa cum reiese chiar din adresele emise de serviciile din cadrul guvernului, noțiunea de fonduri fixe desemnează bunuri mobile și imobile. Actul normativ invocat de reclamantă în justificarea dreptului său de proprietate a fost corect