ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6613/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Cadrul procesual La 5 noiembrie 2003 reclamanta SC G. SA, printr-o cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a chemat în judecată pe pârâtele SC P. SA și A.S. pentru obligarea acestora să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei , imobilul cu destinație comercială, situat în București, sector 6. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. și H.G. nr. 765/1990. În fapt reclamanta a arătat că a fost lipsită de posesia acestui imobil de pârâtele care invocă și ele un drept de proprietate cu privire la acesta. La 16 martie 2004 s-a calificat intervenția în proces a SC E.T.

SRL ca succesoare în drepturi a reclamantei, iar la 22 iunie 2004 s-a luat act de cedarea dreptului litigios, de către această reclamantă, numitei SC G.R.B.G. SRL. La 25 ianuarie 2005 reclamanta a solicitat introducerea în cauză a intervenientei SC S.G. SRL, în temeiul art. 57 alin. (3) C. proc. civ.. După administrarea de probe, instanța considerând că natura litigiului este atrasă de calitatea comercială a părților, a scos cauza de pe rol și a transmis-o secției comerciale, prin încheierea din 28 iunie 2005. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin încheierea din 19 ianuarie 2006 a observat că opinia potrivit căreia natura comercială a litigiului este dată de calitatea părților nu-și are suport în dispozițiile C. com.

și, pe cale de consecință, constatând că obiectul acțiunii îl reprezintă o revendicare imobiliară care este o cauză civilă, a înaintat dosarul conducerii tribunalului pentru a fi repartizat unei secții civile. 2. Instanța de fond Dosarul a fost înregistrat la secția a IV-a civilă a Tribunalului București care, prin sentința civila nr. 1323 din 23 octombrie 2006 a respins acțiunea ca neîntemeiată. În motivarea acestei soluții s-au reținut în esență următoarele: Sub aspect procedural, tribunalul a respins excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de pârâta SC P. SA (motivată pe împrejurarea că la data introducerii acțiunii valoarea imobilului era sub un miliard de RON), având în vedere, art. 158 alin. (1), art. 159 pct. 2 art. 18 1 C. proc.

civ. și art. 2 pct. 1 lit. b) O.U.G. nr. 65/2004. Pe fondul cauzei s-a constatat că reclamanta SC G. SA a luat ființă ca urmare a reorganizării, prin H.G. nr. 1353/1990, a întreprinderii de Industrializare a Cărnii București - Glina. Prin H.G. nr. 765/1990 unitățile comerciale specializate în lapte, pâine, pește, carne și produse din carne au fost trecute în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației, act normativ prin care au fost transferate utilaje și personal fără să se facă vreo mențiune cu privire la imobile. Acest act normativ a fost abrogat prin H.G. nr. 474/1990. Ca urmare apariției H.G.

nr. 391/1995 privind transmiterea unor spații comerciale în patrimoniul societăților comerciale cu activitate de producție din domeniile: morărit și panificație, carne și produse din carne, lapte și produse din lapte, pește și produse din pește, între SC P. SA și SC G. SA s-a încheiat la 25 ianuarie 1996 un Protocol în care la art. 3 se prevede în mod expres că transferul proprietăților asupra bunurilor, obiect al protocolului, se va realiza în condițiile prevăzute de Legea nr. 15/1990 și Legea nr. 26/1990.

Instanța a constatat că pârâta deține asupra imobilului revendicat un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberat de Consiliul Municipiului București în suprafață de 7179,19 mp, identificate prin anexa 2 și planurile topografice din anexele 4 și 5. S-a procedat la compararea titlurilor părților și s-a dat preferință titlului pârâtei SC P. SA, deoarece reclamanta nu a putut prezenta un titlu care să consfințească dreptul de proprietate al reclamantei asupra spațiului revendicat. Astfel, s-a observarea faptului că H.G. nr. 765/1990 a fost abrogat iar protocolul încheiat la 25 ianuarie 1996, de asemenea invocat de reclamantă, nu a fost finalizat, conform punctului 3, în baza Legilor nr. 31/1990 și 26/1990.

S-a mai reținut că și pârâta SC A.S. opune reclamantei hotărârea nr. 63/2000, încheierea din 14 noiembrie 2002 a Curții de Arbitraj din cadrul Asociației Naționale a Cooperației Meșteșugărești - UCECOM, prin care s-a constatat că imobilul situat în București de 126 mp este proprietatea acesteia, intabulată conform încheierii nr. H404/2.IX.2002 emisă de Biroul de carte funciară al Judecătoriei sectorului 6 București. Cat privește înscrisurile depuse de reclamantă s-a constatat că acestea sunt certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și în nici unul nu se regăsește și imobilul revendicat. S-a mai reținut că deși pârâta SC E.G. SRL atrasă forțat în proces a manifestat pasivitate față de pretențiile reclamantei, acțiunea împotriva acesteia a fost respinsă pentru aceleași considerente, lipsa titlului reclamantei asupra imobilului revendicat.

3. Instanța de apel Curtea de Apel București secția a IlI-a civila și pentru cauze cu minori și de familie prin decizia nr. 470 din 9 iulie 2007 a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința atacată și pe fond a admis acțiunea și a obligat pe pârâta SC P. SA și pe intervenienta SC E.G. SRL să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat, în suprafață de 110,84 mp, cu 7.140 RON cheltuieli de judecată. A fost totodată admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC M. București (fostă A.S.). În motivarea acestei soluții s-au reținut următoarele: Spațiul comercial în litigiu are un alt număr cadastral decât cel deținut de pârâta SC M., ceea ce a condus la constatarea că această pârâtă nu are calitate procesuală pasivă.

S-a constatat că titlul de proprietate al reclamantei este întemeiat pe dispozițiile H.G. nr. 765/1990 prin care s-a dispus transferul dreptului de administrare directă asupra spațiilor comerciale - terenuri și construcții - de la Ministerul Comerțului la Ministerul Agriculturii și Alimentației, act normativ în baza căruia s-a întocmit Protocolul , nr. 21156/1990 încheiat între Ministerul Comerțului - Direcția generală comercială - ICL A.(în prezent SC P. SA) și Ministerul Agriculturii și Alimentației SC G. București (ulterior SC G. SA și, în prezent, SC G.R.B.G. SRL). În anexa la Protocolul semnat între părțile mai sus amintite figurează, spațiul comercial ce face obiectul litigiului și pe care în 1990, SC G. SA l-a transferat în patrimoniul său în baza H.G.

menționată și a art. 20 Legea nr. 15/1990. Instanța de apel a apreciat că abrogarea ulterioară a H.G. nr.765/1990 (prin H.G. nr. 474/1999) nu lipsește de efecte juridice această hotărâre, întrucât actul normativ a fost abrogat și nu anulat". Cu privire la titlul invocat de pârâtă s-a constatat că acesta nu numai că nu este mai bine caracterizat , dar că nu îndeplinește condițiile legale deoarece prin hotărârea nr. 277/1994 a Tribunalului București, secția comercială (definitivă și irevocabilă), s-a respins cererea reconvențională formulată de SC P. SA de constatare a dreptului de proprietate a acesteia asupra spațiului comercial în litigiu.

S-a mai reținut că întabularea ulterioară de către pârâtă a unui drept de proprietate asupra suprafeței de 7179,19 m 2 teren nu poate conduce la concluzia că a dobândit un drept de proprietate asupra terenului întrucât înscrierea nu are efect constitutiv de drepturi, iar pe de altă parte s-a constatat că pe verso-ul certificatului de atestare se face mențiunea a 53 de amplasamente, printre care, la pct. 14 se află terenul în suprafață de 13,72 m 2 , ce aparține imobilului în litigiu, aceste mențiuni nu se referă însă la întreaga suprafață de teren aferentă clădirii de la această adresă și, cu atât mai puțin, la clădirea ca atare. Pe cale de consecință a fost admis apelul și schimbată în tot sentința civilă nr. 1323/2008 și admisă acțiunea.

4. Recursul Împotriva deciziei Curții de Apel a declarat recurs pârâta SC P. SA, care a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8, și 9 C. proc. civ.. În fapt, în esență, s-au formulat următoarele critici: i. Hotărârea s-a dat cu încălcarea normelor de competență. Considerând cauza drept un litigiu civil al cărui obiect are o valoare de 201.495 RON, conform raportului de expertiză, în mod eronat s-a pronunțat în fond Tribunalul, cu încălcarea dispozițiilor art. 2 C. proc. civ., valoarea obiectului fiind inferioară sumei de 500.000 RON, și ca urmare atrăgând competența Judecătoriei, ca instanță de fond, conform art. 1 C. proc. civ. „Tot la acest motiv de recurs s-a invocat greșita apreciere a caracterului civil al cauzei, care este în realitate de natură comercială pentru că privește un spațiu comercial și este supus legilor comerciale a căror interpretare o poate da numai un tribunal comercial.

ii. Decizia Curții de Apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au condus la admiterea apelului. Sub acest aspect s-a arătat că instanța nu a explicat modalitatea pentru care nu au fost primite probele produse de pârâtă în dovedirea dreptului său de proprietate și anume Protocolul încheiat cu ICL A., în temeiul art. 20 Legea nr. 15/1990 și respectiv, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de C.G.M.B., drept de proprietate intabulat în Cartea Funciară. Ș-a mai arătat că reclamanta nu putea deveni proprietara spațiului în discuție ca urmare a protocolului încheiat în 1990 în temeiul Legii nr. 15/1990 deoarece la acea dată pârâta deținea spațiul în temeiul unui contract de închiriere, calitate ce rezultă și din sentința civilă nr. 3499/1997 prin care reclamanta din prezenta cauză a fost obligată la restituirea chiriei nedatorate.

iii. Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și cu interpretarea greșită a actul dedus judecății. S-a reținut greșit că titlul de proprietate al reclamantei se întemeiază pe dispozițiile H.G. nr. 765/1990 - în sensul că potrivit art. 2 s-au predat -preluat între părți unitățile specializate - neobservându-se că Protocolul nr. 21156/1990 nu are articole și ca atare nici art. 2 invocat, iar potrivit termenilor preciși ai H.G. nr. 765/1990 ceea ce s-a transferat (de la comerț la alimentație) a fost activitatea unităților ,iar predarea fondurilor fixe, printre care și imobilul în discuție, nu a fost susținută de un inventar, cum s-a specificat în actul de transfer. Recurenta a susținut că în felul acesta s-a schimbat înțelesul actului dedus judecății H.G.

nr. 765/1990 nu face dovada transferului dreptului de administrare sau de proprietate a spațiilor comerciale, ci doar dovada transferului activității acestora. Acest înțeles rezultă și din împrejurarea că între autoarea pârâtei ICL A. și autoarea reclamantei, Abatorul Glina, s-a încheiat un contract de folosire a spațiului comercial printr-o închiriere pe o perioadă de cinci ani. Ca urmare, la data înființării SC G. SA, autoarea reclamantei, aceasta nu avea în patrimoniu spațiul comercial revendicat, ca activ ci ca pasiv patrimonial, creanța reprezentând chirie pentru spațiul comercial revendicat, conform sentinței nr. 3499/1997. S-a mai invocat împrejurarea că H.G. nr. 765/1990 fiind publicată în M. Of.

nr. 280/09.11.1992, dată de la care aceasta a intrat în vigoare, nu poate produce efecte față de terți (printre care și autoarea recurentei pârâte) decât de la data publicării , publicarea fiind obligatorie și înainte de apariția Constituției, potrivit Decret-Lege nr. 10/31.12.1989. Recurenta a arătat că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor - prin aplicarea corectă a legii (H.G. nr. 834/1991 dată în aplicarea Legii nr. 15/1990) - s-a făcut dovada că pârâta deține în proprietate atât cota indiviză de teren cât și construcția. În concluzie, recurenta a solicitat fie casarea pentru primele două motive de recurs, fie modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă a solicitat în principal anularea recursului ca netimbrat și ca fiind formulat de M.L.F., director general, persoană fără calitate de reprezentant al societății pârâte care este o societate comercială pe acțiuni în sistem dualist și care, conform art. 153 3 Legea nr. 31/1990, nu poate fi reprezentată în raporturile cu terții și în justiție de către directorul general executiv, ci numai de directorul în ansamblul său. S-a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 302 1 C. proc. civ. (recursul trebuie să cuprindă semnătura părții) în raport de împrejurarea că nu s-a dovedit că persoana care a semnat pentru director avea o atare împuternicire.

În subsidiar intimata a solicitat respingerea recursului, criticile formulate nefiind întemeiate deoarece: - dispozițiile referitoare la competență au fost respectate; art. 2 din C. proc. civ. referitoare la competența tribunalului au fost modificate prin Legea nr. 219/2005, deci ulterior depunerii cererii de chemare în judecată și a raportului de expertiză, astfel că instanța, în temeiul art. 18 1 C. proc. civ. tribunalul a păstrat cauza spre judecare în primă instanță; - litigiul, care privește o acțiune în realizarea dreptului de proprietate, este un litigiu civil, el neîncadrându-se în dispozițiile limitativ prevăzute de art. 3 și 4 C. com.

iar potrivit art. 892 din acest cod, se exclude î n mod expres din competența instanței comerciale posibilitatea de a se pronunța în privința dreptului de proprietate sau a servitutilor imobiliare; - instanța de apel și-a întemeiat soluția reținând și motivând aspectele esențiale ale cauzei și înlăturând apărările intimatei pârâte care țineau de puterea de lucru judecat; astfel transferul activității, a personalului și a imobilelor , inclusiv spațiul în discuție, fost centru de carne din lista anexă privind unitățile preluate de IIC București Glina - s-a efectuat prin protocolul nr. 21156/25.VII.1990 între ICL A.(ulterior SC P. SA) și IIC București Glina (ulterior SC G. SA), încheiat ca urmare a H.G.

nr. 765/1990 care a prevăzut transmiterea dreptului de administrare directă; la 8 septembrie 1990 prin Legea nr. 15/1990 s-a prevăzut reorganizarea întreprinderilor de stat în societăți comerciale și, respectiv, transformarea dreptului de administrare în drept de proprietate (art. 16 și art. 20 al legii). Ca urmare, în succesiunea actelor normative incidente s-a apreciat în mod corect că titlul de proprietate al reclamantei este mai bine caracterizat fiind mai vechi și dobândit cu respectarea procedurilor legale; - efectele deciziei civile nr. 277/1994 a Tribunalului București, prin care s-a respins cu putere de lucru judecat acțiunea formulată de SC P. SA în constatarea unui drept de proprietate asupra magazinului în litigiu au fost corect reținute; - actele în temeiul cărora s-a creat dreptul de proprietate al reclamantei au fost corect interpretate de către instanță , abrogarea H.G.

nr. 765/1990 de către H.G. nr. 474/1999 nu produce efecte retroactive, o asemenea abrogare neputând desființa un drept de proprietate legal dobândit; sentința 3499/1997, invocată de pârâtă, prin care s-a respins acțiunea formulată de SC G. SA, autoarea reclamantei, de reziliere a contractelor de închiriere încheiate de aceasta cu SC P. SA , este în contradicție cu sentința nr. 277/1994, definitivă și irevocabilă care a stabilit că pârâta nu are un drept de proprietate asupra imobilului în discuție, iar faptul că SC G. SA a fost obligată la plata chiriei către SC P. SA nu este de natură să constituie o dovadă a dreptului de proprietate al acesteia din urmă deoarece există instituția întoarcerii executării.

- criticile de la motivul pct. 8 de recurs sunt infirmate deoarece instanța a dat H.G. nr. 765/1990 interpretarea care a fost invocată de reclamantă prin acțiune și prin cererea de apel și care a fost dovedită, potrivit art. 2 din acest act normativ efectuându-se predarea unității pe profil, aflată la adresa imobilului din litigiu; în același sens este și anexa la protocolul 21156/1990, criticat drept înscris întocmit pro bono de către reclamantă, și care face dovada că transferul dreptului de proprietate a operat potrivit H.G.

menționată, conform art. 20 Legea nr. 15/1990, care este izvorul dreptului de proprietate, abrogarea ulterioară a acestei hotărâri de guvern neputând desființa un drept legal dobândit; - sentința nr. 3499/1997 a Tribunalului București, prin care s-a respins acțiunea autoarei reclamantei, SC G. SA de reziliere a contractelor de închiriere cu pârâta SC P. SA, contrazice o hotărâre anterioară prin care s-a respins acțiunea în constatarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra spațiului comercial în discuție, și de altfel există instituția întoarcerii executării, care infirmă dreptul pretins, singurul fapt intrat în puterea lucrului judecat fiind lipsa titlului de proprietate al pârâtei. 5 Analiza instanței de recurs.

În examinarea cu precădere a excepțiile invocate de intimata reclamantă se constată următoarele: În ședința din 8 aprilie 2008, primul termen fixat în cauză, s-a luat act de depunerea de către recurentă a dovezi achitării taxei de timbru în valoare de 2.600,73 RON și timbru judiciar în valoare de 5 RON (potrivit consemnărilor din încheierea de ședință aflată la dosarul de recurs). Ca urmare această excepție nu a mai fost susținută. Referitor la excepția de nelegalitate, recursul fiind declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, se constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente: Recursul formulat la 24 octombrie 2007 a fost semnat pentru director general M.L.F., fără indicarea persoanei semnatare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la 2 aprilie 2008 intimata reclamantă a invocat nelegalitatea semnării recursului (și nu lipsa semnăturii, cum s-a susținut prin concluziile orale), în raport de art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. La termenul din 8 aprilie 2008 cauza a fost amânată pentru lipsă de procedură și pentru comunicarea întâmpinării. La 10 noiembrie 2009 recurenta a depus la dosar probele în dovedirea împrejurării că persoana care a semnat recursul pentru directorul general avea mandat(Hotărârea Adunării generale a acționarilor SC P. SA din 26 martie 2007, decizia nr. 19/2007 a Consiliului de administrație, proces-verbal din 27 martie 2007 și fișe de semnături), iar intimata a depus, la rândul său, acte în susținerea excepției și anume faptul că până la 11 noiembrie 2008 data ultimei înregistrări la O.R.C., singurul director general al SC P. SA era Z.V.M.

și nu M.L.F. în numele căruia s-a formulat recursul. Probele cu privire la calitatea persoanei semnatare, C.D., de persoană împuternicită să semneze, au fost completate cu alte documente depuse în ședința publică din 19 mai 2009 când s-a acordat un nou termen pentru studiere actelor depuse. Împrejurarea că în prezenta cauză au fost acordate mai multe termene pentru lipsă de procedură a determinat discutarea excepției în aceeași ședință în care s-a dezbătut și recursul. În raport de această constatare se observă că este neîntemeiată susținerea intimatei că actele depuse la 19 mai 2009 nu îi sunt opozabile și nici nu au fost încălcate dispozițiile deciziei nr. XXXIX din 7 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, care a interpretat dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. d) raportate la art. 316 C. proc.

civ. în sensul că „ lipsa semnăturii de pe cererea de recurs poate fi împlinită în tot cursul judecății căii de atac, în afară de cazul invocării lipsei semnăturii reclamantului, când cererea de recurs trebuie semnată cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar dacă este prezent în instanță, în chiar ședința în care se invocă nulitatea", în condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.. În cauză însă în discuție nu a fost lipsa semnăturii ci regularitatea acesteia. Recurenta a depus, la dosar - în justificarea formulării recursului cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 302 1 alin. lit. d) C. proc. civ., sub aspectul legalității semnării acestuia - declarațiile autentificate de notar public I.M.

la 20 și respectiv, 22 octombrie 2009 ale membrilor în Consiliu de Administrație al SC P. SA la momentul declarării recursului (M.L.V., F.A. și D.E.), în sensul că își însușesc recursul declarat și recunosc semnătura dată pe recurs de C.D., în baza mandatului dat de Consiliul de Administrație al societății, semnătura acesteia fiindu-le opozabilă. De altfel este de observat că semnătura din cererea de recurs este aceeași cu cea pentru director general M.F. din întâmpinarea formulată de intimata pârâtă la apelul declarat în cauză de reclamantă. Împrejurarea că membrii Consiliului de administrație au confirmat ulterior semnătura de, pe cererea de recurs și au declarat , prin act autentic, că își însușesc această cale de atac, nu este de natură să atragă lipsa de opozabilitate a actelor față de terți în sensul art. 50 alin. (1) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale invocat de intimata reclamantă.

Nici critica referitoare la faptul că societatea nu a fost legal reprezentată de directorul executiv, în raport de dispozițiile art. 153 3 Legea nr. 31/1991 nu este fondată. Articolul invocat a fost introdus prin Legea nr. 441/2006 din 01 decembrie 2006 care a inclus în Legea nr. 31/1990 o nouă subsecțiune, privind „ sistemul dualist" și în cadrul căreia articolul 153 3 prevede expres în primul aliniat că directoratul reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție, iar în alin. (2) prevede că în lipsa unei stipulații contrare în actul constitutiv , membrii directoratului reprezintă societatea doar acționând împreună, ei putând (potrivit alin. (3)) de comun acord să-l împuternicească pe unul dintre ei să întreprindă anumite operațiuni sau tipuri de operațiuni.

Art.153 al Legii nr. 31/1991, modificat și el prin legea din 2006, prevede în alin. (1) că „prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acțiuni este administrată de un directorat și de un consiliu de supraveghere, în conformitate cu prevederile prezentei subsecțiuni" iar în alin. (2) că „actul constitutiv poate fi modificat în cursul existenței societății prin hotărâre a adunării generale a acționarilor". Pârâta este o societate constituită în 1990 potrivit normelor prevăzute de lege în redactarea în vigoare la acea dată, în cauză neproducându-se dovezi referitoare la încălcarea actului constitutiv al acesteia, cât privește reprezentarea în instanță, din perspectiva dispozițiilor legale mai-sus citate.

Nici critica - cât privește reprezentarea în justiție a societății, cât privește declararea recursului prin regularitatea semnării sale de către persoana mandatată, potrivit regulilor de reprezentare prevăzute de procedura civilă pe de o parte precum și de legea specială, pe de altă parte - nu este fondată. Din această dublă perspectivă s-a făcut dovada în cauză că persoana juridică pârâtă, societate comercială pe acțiuni, în conformitate cu dispozițiile referitoare la administrarea societății (art. 134-153 Legea nr. 31/1990), a declarat recurs cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. Analizând motivelor de recurs invocate, în raport de decizia atacată, se constată că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Motivul prevăzut pct. 3 al art. 304 C. proc. civ. se referă la pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea competenței altei instanțe. În cauză s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 2 C. proc. civ. care atrag competența în primă instanță a judecătoriei și nu a tribunalului, valoarea obiectului cauzei fiind sub 500.000 RON. La data sesizării, 5 noiembrie 2003, art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la acea dată, prevedea competența tribunalului în primă instanță pentru cauzele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 1.000.000.000 RON. După reforma monetară din 2005, un miliard de lei vechi corespunde valorii de 100.000 RON.

Ca urmare, obiectul prezentei cauze , revendicarea unui imobil a cărui valoare a fost stabilită în cauza prin expertiza efectuată la 19 mai 2006 la suma de 201.495 RON la momentul sesizării instanței se încadra în norma de competență materială sus-citată, valoarea imobilului, în lei vechi fiind de 2.014.950.000 RON. În conformitate cu art. 18 1 C. proc. civ. (introdus prin O.U.G. nr. 138/2000) „instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect. Ca urmare, modificările ulterioare în competența de judecată în primă instanță a tribunalului, după criteriul valoric, pragul valoric fiind ridicat la 500.000 RON, nu au consecințe asupra instanței competente să judece cauza în primă instanță.

În cazul dedus judecății, tribunalul legal investit a pronunțat, sub aspectul analizat, o soluție legală. Motivul de recurs prevăzut de pct. 7 C. proc. civ. se referă la hotărâri care nu cuprind motivul pe care se sprijină sau care cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Criticile formulate în susținerea acestui motiv au avut în vedere prima teză a acestui punct. Criticile în susținerea acestui motiv nu sunt întemeiate. Pe de o parte este de observat că în decizia nr. 470/2007 a Curții de Apel sunt expuse pe larg considerentele avute în vedere, făcându-se totodată și o analiză a probelor administrate și care au impus admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate.

Pe de altă parte se observă că recurenta la acest punct reproșează de fapt instanței, greșita interpretare a probelor, o asemenea critică nemaiputand forma motiv de examinare, pe calea recursului, a hotărârii pronunțate în apel, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. (prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005). Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. vor fi analizate împreună, ele fiind bazate pe critici privind greșita interpretare și aplicare a legii. Critica principală, vizând temeiul dreptului de proprietate invocat de reclamantă, este nefondată. În decizia criticată în mod corect s-a reținut situația de fapt și de drept dedusă din actele normative incidente în cauză.

înființarea celor două societăți comerciale în litigiu, ca entități cu personalitate juridică, care și-au schimbat în timp denumirea, nu a fost contestată, astfel că examinarea criticilor recursului la acest punct se va referi exclusiv la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu. Cadrul legislativ general îl reprezintă Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Cele două categorii de persoane juridice înființate prin aceste acte normative, care au dobândit elementele specifice și de individualizare a persoanei juridice, obiect de activitate, patrimoniu, denumire , sediu principal, își au sorgintea patrimoniului în proprietatea de stat.

Prin H.G. nr. 765/1990, s-a operat o schimbare de coordonare a activității unităților comerciale specializate în produse alimentare (lapte, pește, pâine carne și preparate din carne), acestea fiind trecute din subordinea Ministerului Comerțului și Turismului, în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației. Art. 7 al acestei Hotărâri a prevăzut în mod expres că predarea și preluarea magazinelor specializate se va face prin transfer, cu derogare de la art. 14 din H.G. nr. 740/1990 (adică fără plată). Ca urmare, s-a încheiat la 25 iulie 1990 un Protocol între Ministerul Agriculturii și Alimentației - Abatorul Glina, pe de o parte și Ministerul Comerțului și Turismului - Direcția generală comercială -ICL A., pe de altă parte, prin care s-a pus în aplicare, H.G.

nr. 765/1990 prin „trecerea unităților comerciale specializate pe desfacerea de carne din subordinea ICL A. la Abatorul Glina". În anexa la acest Protocol, care conține tabelul unităților predate la IIS Glina se regăsește, și „unitatea cu simbol 62 - ICEM Constructorilor nr. 18 cu inventarul 4.500,00 marfă și 8.803,00 ambalaj". În legătură cu valoarea și întinderea acestei predări - preluări, în mod corect instanța de apel a constatat că preluarea centrelor a fost totală și nu, cum s-a susținut de pârâtă, numai cât privește activitatea și personalul, deci nu și mijloacele fixe. Interpretarea Curții de Apel este logică (preluarea activității și a personalului se face în mod evident cu preluarea mijloacelor fixe, prin intermediul cărora, în mod obiectiv, personalul își poate desfășura activitatea) și este susținută de probele administrate (adresa din 1993 trimisă de Direcția de analiză și avizare a Guvernului, SC G. SA în dosarul de recurs- în care se arată că „H.G.

nr. 765/1990 a prevăzut o triplă operațiune ce a vizat transmiterea unităților în cauză, transmiterea indicatorii economico-financiari și transmiterea fondurile fixe", precizându-se în cuprinsul aceleiași adrese că „este cunoscut că noțiunea de fonduri fixe desemnează bunuri mobile și imobile"). Actul normativ invocat de reclamantă în justificarea dreptului său de proprietate a fost corect interpretat ca fiind temeiul dreptului pretins asupra imobilului ce face obiectul litigiului, prin una din modalitățile de dobândire a proprietății, prevăzute de art. 644-645 C. civ., ca efect al legii. Observația recurentei „că Protocolul în discuție nu are articole, deci nici art. 2 invocat", nu se poate reține drept critică în susținerea greșitei interpretări a actelor deduse judecății sau a aplicării dispozițiilor incidente, referirea la art. 2 semnalată a fost făcută în mod evident în legătură cu H.G..

Este corectă și legală și interpretarea făcută de instanța de apel cât privește lipsa de efecte juridice a abrogării H.G. nr. 765/1990 prin H.G. nr. 474/1999, pentru dreptul de proprietate legal transmis în baza unui act normativ în vigoare la momentul transmiterii și emis tocmai în vederea producerii acestui efect translativ. H.G.

nr. 474/1999 pentru declararea ca abrogate a unor acte normative a avut ca unic scop, declarat în preambulul său, „eliminarea din legislația României a unor acte normative care contravin Constituției, sau sunt contrare noii ordini de drept". În anexa ca cuprinde aceste acte normative, din 1950 până în 1991, se regăsesc actele normative ale vechiului regim comunist emise înainte de decembrie 1989, precum și unele acte normative de după această dată care au devenit contrare ordinii noi de drept, ceea ce a presupus și eliminarea actelor devenite desuete fie că se refereau la entități economice, ulterior transformate, fie că își atinseseră scopul pentru care fuseseră emise - ca în cazul actului normativ în discuție, H.G.

nr. 765/1990 . Actul de abrogare nu a prevăzut de altfel, pentru nici unul din actele abrogate, dispoziții care să afecteze efectele produse de acestea pe perioada cât au fost în vigoare și aplicate. Nu este fondată nici critica referitoare la nevalabilitatea actului normativ invocat de reclamantă în dovedirea dreptului său de proprietate, din perspectiva faptului că acesta a produs efecte juridice numai de la momentul publicării sale în M. Of., adică din anul 1991 (H.G. nr. 765/1990 fiind publicat în M. Of. nr. 280/9.11.1991), având în vedere că obligația de publicare a actelor normative exista la momentul apariției H.G. nr. 765/1990, fiind prevăzută de Decret-Lege nr. 10/1989.

Decret-Lege nr. 10/1989 pentru constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României, care prin art. l a constituit din 31 decembrie 1989 Guvernul României ca organ suprem al administrației de stat, prevedea în art. 5. alin. (1) că "în îndeplinirea răspunderilor ce îi revin, guvernul adoptă hotărâri cuprinzând măsuri obligatorii în toate domeniile vieții economice și sociale", iar în alin. (2) că „hotărârile guvernului se adoptă cu majoritate simplă de voturi ale membrilor acestuia, se semnează de primul-ministru și se publică în M. Of.". Prin Decret-Lege menționat a înlocuit, pentru rațiuni practice de moment, până la elaborarea unei noi Constituții, Consiliul de Miniștri organ suprem al administrației de stat, prevăzut de Constituția din 1965 cu modificările ulterioare, în vigoare la acea dată, cu Guvernul României, abilitat să emită hotărâri.

Obligația publicării în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România pentru hotărârile cu caracter normativ era prevăzută și în art. 79 Constituția din 1965 cu modificările ulterioare, încă în vigoare (abrogată la 8 decembrie 1991, când a intrat în vigoare noua Constituție). Intrarea în vigoare a hotărârii de guvern nu era însă condiționată de momentul publicării, mai ales pentru hotărârile pare reglementau raporturi juridice segmențiale, care erau aduse la cunoștință celor interesați, cum s-a procedat și în cazul de speță, de vreme ce la numai câteva zile de la emiterea H.G. nr. 474/1990, tot în luna iulie, s-a încheiat între ministerele interesate, și vizate de hotărâre, Protocolul de punere în aplicare al acesteia, protocol înregistrat de ambele părți, potrivit ștampilelor cu dată și număr de înregistrare aplicate pe acest act.

Sub acest aspect este nefondată susținerea recurentei că în realitate transmiterea nu a avut loc, actul fiind încheiat pro forma de către reclamantă. Împrejurarea că spațiul comercial în litigiu a ieșit efectiv din patrimoniul pârâtei a rezultat - cum s-a observat în apel - și din hotărârea nr. 277/1994 definitivă și irevocabilă prin care a fost respinsă o cerere formulată pârâta SC P. SA de constatare a dreptului său de proprietate asupra magazinului (imobilul în litigiu). Corectă a fost aprecierea instanței de apel și cât privește neafectarea titlului de proprietate al reclamantei de divergențele ivite între părți și soluționate pe cale judiciară cu privire la folosința bunului.

Cât privește titlul prezentat de pârâtă - Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor - se constată că acesta a fost emis la 21 mai 2001, mult după data transferului proprietății asupra spațiului comercial în discuție, operată prin Protocolul din 25 iulie 1990. Titlul invocat de pârâtă a fost emis în temeiul H.G. nr. 834/1991 pentru 7179,19 m 2 , identificați prin anexa 2 și nu se referă la spațiul comercial din litigiu. Nici la momentul constituirii pârâtei SC P. SA ca societate comercială pe acțiuni prin încetarea activității ICL A., în temeiul Deciziei nr. 1071 emisă la 9 noiembrie 1990 de Primăria Municipiului București, în patrimoniul ICL A.nu mai exista spațiul în litigiu.

Ulterior, între părți s-a mai încheiat un Protocol la 25 ianuarie 1996, în baza H.G. nr. 391/1995 prin care s-au transmis din patrimoniul SC P. SA, în patrimoniul SC G. SA spațiile comerciale și terenurile aferente conform anexei 2 din H.G.. Faptul că printre acestea, indicate expres în cele patru anexe ale H.G., nu se află și spațiul comercial în litigiu nu conduce la concluzia că acest bun a rămas în patrimoniul pârâtei, reclamanta făcând, cum s-a arătat, dovada transferării acestui centru comercial, încă din 26 iulie 1990. Pentru toate aceste aspecte, în mod corect s-a admis apelul reclamantei și s-a constatat că prin titlul de proprietate invocat de reclamantă aceasta a făcut dovada transferului proprietății asupra imobilului, spațiu comercial, centru de desfacere, din București sectorul 6 și pe cale de consecință a fost admisă acțiunea.

Pârâta a prezentat un titlu dobândit ulterior și care se referă numai la o suprafață de teren și nu la imobilul construcție situat în București. Pentru considerentele arătate Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul declarat de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva deciziei civile nr. 470/A din 9 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.