Decizia nr. 2899/2009 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin acțiunea introductivă de instanța înregistrată la data de 5 noiembrie 2003 pe rolul Tribunalului București, secția civilă, reclamanta SC G. SA, societate aflată în lichidare judiciară, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC L. SA București, SC R.E.H. SRL și SC P. SA București obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ce a aparținut antecesoarelor sale Întreprinderea A. București și I.T.C. București Glina. În drept reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant potrivit celor statuate prin sentința civilă nr. 25 din 12 ianuarie 2004 de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția civilă, prin decizia nr. 1557/A din 24 noiembrie 2004. Decizia a fost recurată de reclamantă și intervenienta SC E.T. SRL. Premergător soluționării recursului, Curtea de Apel București, ca instanță de ultim grad, a luat act, prin Încheierea de ședință din 4 decembrie 2006 de schimbarea denumirii pârâtei SC R.E.H. SRL în SC R.I.G. SRL, precum și de modificarea cadrului procesual prin transmiterea dreptului litigios ce formează obiectul dosarului către SC G.R.B.G. SRL care a dobândit calitatea de recurentă.

Prin decizia civilă nr. 382 din 26 februarie 2002 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamanta SC G.R.B.G. SRL și intervenienta SC E.T. SRL a modificat decizia nr. 1557/2004 în sensul că a admis apelul reclamantei a desființat sentința fondului și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, secția civilă.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, astfel investit prin Încheierea din 18 mai 2007 a admis excepția necompetenței sale funcționale, a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și înaintarea sa secției comerciale din cadrul aceluiași tribunal.

Prin sentința comercială nr. 15561 din 21 decembrie 2007 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea reclamantei ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă. Tribunalul a reținut că potrivit raportului de expertiză topografică dispus în cauză, având ca obiect identificarea spațiului revendicat și a persoanelor ce îl ocupă, niciuna dintre pârâte nu are posesia spațiului sau detenția precară. Sentința a fost apelată de către reclamantă pentru motive de nelegalitate și netemeinicia vizând necompetența materială și funcțională a tribunalului comercial și încălcarea dreptului la apărare și a principiului disponibilității.

Prin decizia comercială nr. 527 din 3 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a apreciat sub un prim aspect că natura comercială a litigiului este impusă de dispozițiile art. 4 C. com. care instituie o prezumție de comercialitate a tuturor actelor și operațiunilor săvârșite de un comerciant cu ocazia exercitării comerțului său ceea ce înseamnă implicit că acestea sunt considerate fapte de comerț. Sub un al doilea aspect instanța reține că neacordarea reclamantei a unui nou termen în vederea luării la cunoștință a raportului de expertiză nu încalcă dispozițiile procedurale incidente respectiv art. 209 C. proc. civ.

Împotriva acestei ultime decizii reclamanta a declarat recurs, în termen legal, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre competența soluționarea Tribunalului București, secția civilă. Recurenta și-a întemeiat criticile de nelegalitate pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. Argumentând încălcarea competenței materiale a instanțelor civile, recurenta a susținut că acțiunea în revendicare a unui spațiu comercial nu este menționată ca o faptă de comerț în art. 3 C. com. și nici din perspectiva art. 4 din același cod. Susține recurenta că acțiunea a fost soluționată în cauză în primul ciclu procesual de instanțele civile, care verificându-și propria competență au stabilit natura civilă a cauzei. Arată că într-un litigiu purtat între aceleași părți având ca obiect revendicare, Înalta Curte prin decizia nr. 3793/2008 a stabilit competența instanțelor civile. Sub aspectul lipsei de temei legal, recurenta critică soluționarea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtelor, în condițiile în care i-a fost încălcat dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză, raport pe care instanța de apel și-a fundamentat dezlegarea dată pe excepția lipsei calității procesual pasive.

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru motivul vizând încălcarea competenței materiale prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. pentru considerentele ce urmează. Criteriul obiectiv și totodată determinant în stabilirea competenței materiale, de atribuțiune a instanțelor judecătorești este natura litigiului și valoarea interesului alegat, așa cum prevăd dispozițiile înscrise în art. 2 și art. 3 C. proc. civ. În ce privește natura comercială a litigiului reperele esențiale sunt cele statuate în art. 3 și art. 4 C. com. care definesc faptele obiective de comerț și instituie o prezumție de comercialitate asupra celorlalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul încheiat. Or, acțiunea în revendicare imobiliară nu se înscrie în categoria faptelor de comerț obiective enumerate în art. 3 pct. 1-20 C. com. chiar dacă această enumerare nu este limitativă, deoarece în ipoteza art. 3 sunt considerate fapte de comerț obiective numai cele determinate expres de lege, cu alte cuvinte calificate ca atare de lege independent de calitatea sau voința autorului lor, după criterii economice care au la bază obiectul și funcția economică a operațiunii. Din perspectiva prezumției de comercialitate instituite prin art. 4 C. com. sunt asimilate faptelor de comerț, toate obligațiile și contractele unui comerciant accesorii față de exercitarea activității profesionale, dar în conexiune cu aceasta, dacă nu sunt de natură civilă. Cum acțiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. prin funcția sa esențială este un act eminamente civil independent de persoana care o promovează, prezumția de comercialitate este înlăturată. Distinct de aceste considerente privind obiectul litigiului prin raportare la art. 3 și art. 4 C. com. se impune a fi subliniat faptul că în cauză s-a derulat un prim ciclu procesual complet în fața instanțelor civile investite prin acțiunea introductivă iar prin decizia nr. 382 din 26 februarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția civilă, ca instanță de recurs, au fost casate hotărârile pronunțate în fond și apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare tot instanței civile. Or, dezinvestirea instanței civile Tribunalul București, secția a V-a civilă, printr-o încheiere de scoaterea de pe rol, semnifică o încălcare a dispozițiilor legale incidente în această materie, art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care a rămas nesancționată de instanțele ulterioare ce s-au considerat în mod nejustificat legal investite. Pentru aceste considerente, și având în vedere și practica judiciară în această materie, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) și (6) C. proc. civ., va casa sentința și decizia pronunțată de instanțele comerciale și va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București, secția civilă.