ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4111/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4111/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 2207 din 18 februarie 2008,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 43183/3/2006,

a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL, în contradictoriu

cu SC P. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală,

a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane - respectiv a SC

C. SA, prin lichidator judiciar P.B.R.S. IPURL, fiind admisă cererea de intervenție

în interes propriu, formulată de intervenienta SC C.C.P.C. SRL.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12

noiembrie 2003, SC G. SA, reclamantă în cauză, a vândut către SC E.T. SRL toate

drepturile patrimoniale, reale și de creanță, inclusiv drepturile litigioase existente

în patrimoniul său, iar cumpărătoarea, prin contractul de dare în plată autentificat

sub nr. A1. din 05 mai 2004, a cedat către SC G.R.B.G. SRL dreptul litigios ce face

obiectul cauzei de față, astfel încât excepțiile lipsei calității procesuale active

și a lipsei de interes au fost respinse ca neîntemeiate.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâta SC P. SA, s-a constatat

că este întemeiată, deoarece această pârâtă nu este posesor al spațiului vizat de

acțiunea în revendicare.

Astfel, prin art. 1

alin. (1) din H.G. nr. 391/1995 s-a aprobat transmiterea, fără plată, din patrimoniul

unor societăți comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială,

în patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate

de producție din domeniile: morărit și panificație, carne și produse din carne,

lapte și produse din lapte, pește și produse din pește, a spațiilor comerciale,

precum și a terenurilor, dotărilor, utilităților și a altor bunuri aferente acestora,

prevăzute în anexele nr. 1-4 la hotărâre.

La poziția nr. 25 București

Anexa 3 - Lista spațiilor comerciale cu obiect de activitate desfacerea cărnii și

produselor din carne, care se transmit fără plată -, spațiul ce face obiectul revendicării,

respectiv magazinul W1., apare ca fiind transmis fără plată de către societatea

pârâtă către SC C. SA Timiș. Pe de alta parte, prin sentința civilă nr. 3061

din 14 martie 1997, a fost admisă acțiunea formulată de SC C. SA și s-a dispus evacuarea

SC P. SA din spațiul comercial magazinul W1. din București, str. B.M.

În ceea ce privește cererea

de chemare în judecată a altor persoane formulată de către reclamantă, s-a reținut

că are drept obiect: constatarea nulității absolute a Protocolului nr. P1. din

04 iulie 1996 prin care SC P. SA a transmis imobilul către SC C. SA, pentru lipsă

de obiect; constatarea nulității

absolute, pentru lipsa de obiect și pentru cauză

ilicită, a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate între SC C. SA

și SC C.C.P.C. SRL; obligarea acestor două societăți sa lase reclamantei, în deplină

și liniștită posesie, spațiul comercial din Bucuresti, str. B.M., sector 1.

Este întrunită ipoteza

în care reclamanta și intervenienta SC C. SA invocă un titlu privind imobilul în

litigiu.

S-a reținut că prin H.G.

nr. 1687/1990 s-a înființat Întreprinderea Abatorul București care, la data de 31

octombrie 1990, s-a scindat în I.I.C. București Glina și I.P.C. București Splai.

Prin Protocolul semnat

la data de 1 februarie 1991, între SC P. SA (fosta I.C.L. A. 1) și Ministerul Agriculturii

și Alimentației I.I.C. Glina, în baza H.G. nr. 765/1990, activitatea unor unități

comerciale, specializate în desfacerea cărnii și a produselor din carne a trecut

din subordinea I.C.L. A. sector 6 la I.I.C. Glina.

Titlul reclamantei se

constituie din Protocolul încheiat la data de 1 februarie 1991 în temeiul H.G.

nr. 765/1990, iar al SC C. SA - din Protocolul nr. P1. din 04 iulie 1996 încheiat

în condițiile art. 4 din H.G. nr. 391/1995.

Din analiza art. 1 și

2 din H.G. nr. 765/1990, precum și a Protocolului încheiat la data de 1

februarie 1991, tribunalul a apreciat că transferul s-a referit numai la utilaje

și personal, neexistând nicio mențiune concretă cu privire la imobilul din București,

str. B.M. (3-5), cu excepția unităților cuprinse în adresa nr. 1189 din 29

ianuarie 1991 care făceau parte din patrimoniul SC P. SA. Transmiterea unităților

a fost reglementată ulterior prin H.G. nr. 391/1995, unitatea W1. fiind transmisă

cu titlu gratuit de către SC P. SA către SC C. SA - Anexa 3.

Tribunalul a apreciat

că titlul SC C. SA prevalează față de titlul autoarei SC G. SA, în cauză neexistând

motive de nulitate absoluta în ceea ce privește Protocolul nr. P1./1996 și Promisiunea

bilaterală de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește cererea

de intervenție în interes propriu formulată la data de 17.12.2003 de către SC

C.C.P.C. SRL, tribunalul a constatat că aceasta este fondată, deoarece intervenienta

deține spațiul ce face obiectul revendicării, fostul magazin W1., în baza contractului

de închiriere nr. I1. din 30 mai 1997 și a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare

nr. V1., încheiat cu SC C. SA.

Prin decizia nr. 154

din 28 martie 2012, Curtea de Apel, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantei privind necompetența primei

instanțe, față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., aspect stabilit

și prin decizia nr. 2705 din 30 octombrie 2006, pronunțată de, secția a V a civilă,

a Curții de Apel București, irevocabilă.

S-a considerat că excepția

lipsei calității procesuale active, reiterată prin întâmpinarea depusă de către

SC C. SA, prin lichidator judiciar, a fost în mod corect respinsă de către prima

instanță, care a reținut că SC G.R.B.G. SRL a preluat dreptul litigios ce face obiectul

acestei cauze prin contractul de dare în plată autentificat sub nr. A1. din 5

mai 2004, de la cedenta SC E.T. SRL (care la rândul său, prin contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în data de 12 noiembrie 2003, a cumpărat de la reclamanta inițială SC

G. SA toate drepturile reale și de creanță, inclusiv drepturile litigioase, existente

în patrimoniul său).

De asemenea, excepția

lipsei calității procesuale a SC P. SA a fost în mod corect admisă de prima instanță,

față de prevederile H.G. nr. 391/1995 și față de sentința civilă nr. 3061 din

14 martie 1997, prin care a fost admisă acțiunea formulată de SC C. SA și s-a dispus

evacuarea SC P. SA din spațiul în litigiu, situat în București, str. B.M.

A fost înlăturată susținerea

reclamantei în sensul că

SC

G. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului revendicat, în baza H.G.

nr. 765/1990 și a Legii nr. 15/1990, dar și a Protocolului - fără număr - din data

de 1 februarie 1991 (încheiat între SC P. SA și I.I.C. Glina București, prin reorganizarea

căreia s-a înființat SC G. SA, în baza H.G. nr. 135/1990), deoarece Legea nr. 15/1990

a intrat în vigoare anterior hotărârii de guvern prin care s-a înființat SC G.

SA, astfel că dispozițiile acesteia nu sunt incidente în cauză.

În plus, după cum se menționează

și în raportul de expertiză tehnică efectuat de către arhitect R.M., SC

G.R.B.G. SRL nu a prezentat niciun document legal, cu privire la modul în care este

deținătoarea actuală a spațiului respectiv.

Cu privire la Protocolul

din 1 februarie 1991, acesta nu are număr de înregistrare, poartă doar semnăturile

conducerii societăților semnatare, fără a avea aplicată vreo ștampilă și nu indică

magazinele specializate transferate către I.I.C. București Glina. Prin asemenea

înscrisuri, reclamanta nu a reușit să dovedească dobândirea dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu.

Cea care și-a dovedit,

însă, dreptul de proprietate a fost SC C. SA care, prin H.G. nr. 391/1995 a preluat,

cu titlu gratuit de la SC P. SA, Unitatea W1. (în condițiile în care prin H.G.

nr. 765/1990 s-a realizat doar un transfer de utilaje și personal, nefiind nicio

mențiune privitoare la imobilul situat în București, Bd. B.M., cu excepția celor

cuprinse în adresa nr. A1. din 29 ianuarie 1991, care făceau parte din patrimoniul

SC P. SA).

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs

reclamanta

SC G.R.B.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Hotărârea a fost pronunțată

cu încălcarea H.G. nr. 765/1990, a Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 1353/1990, instanța

de apel neținând cont de faptul că, la data reorganizării în societate comercială,

I.I.C. București Glina deținea în patrimoniu dreptul de administrare directă asupra

imobilului în litigiu, astfel încât, la data înființării sale, SC G. SA a dobândit

și dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, drept pe care l-a transmis

SC E.T. SRL, a cărei succesoare este reclamanta din cauză.

Contrar considerentelor

deciziei de apel, în baza H.G. nr. 765/1990 s-a realizat o triplă operațiune de

transmitere: a unităților în cauză în subordinea administrativă a Ministerului Agriculturii

și Alimentației, a indicatorilor economico - financiari și a contractelor economice.

Această interpretare a

fost făcută de către Guvernul României, prin adresa nr. A2. din 25 noiembrie 1993

emisă de Secretariatul General - Direcția de analiză și avizare juridică 15B/1015,

ceea ce echivalează cu o interpretare oficială asupra efectelor H.G. nr. 765/1990

dată chiar de către emitentul actului normativ.

Din respectiva adresă,

confirmată prin adresa nr. A3. din 28 iulie 1998 emisă de către aceeași autoritate,

reiese că H.G. nr. 765/1990 a vizat chiar transmiterea fondurilor fixe, iar în lipsa

unei distincții exprese, utilizarea acestei noțiuni în textul hotărârii are în vedere

atât bunuri mobile, cât și bunuri imobile.

Prin Protocolul încheiat

între SC P. SA (fosta ICL A. 1) și Ministerul Agriculturii și Alimentației - IIC

București Glina) s-a adus la îndeplinire ordinul cuprins în hotărârea Guvernului,

respectiv triplul transfer (imobile, activitate economică și personal), inclusiv

a imobilului în litigiu.

Reclamanta inițială SC

G. SA a luat ființă prin H.G. nr. 1353/1990, emisă în aplicarea art. 57 din Legea

nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării întreprinderii industrializare a Cărnii București

Glina.

În baza art. 7 din H.G.

nr. 1353/1990 și a art. 20 din Legea nr. 15/1990, SC G. SA, în calitate de succesoare

în drepturile și obligațiile întreprinderii de Industrializare a Cărnii București

Glina, a dobândit dreptul de proprietate al imobilului revendicat.

La data înființării G.,

capitalul său includea toate centrele de carne, iar prin publicarea în M. Of. s-a

realizat și o formă inițială de publicitate imobiliară, prin faptul că statul unic

acționar a subscris și vărsat capitalul provenit din dreptul de administrare inițial

transformat în baza Legii nr. 15/1990 în drept de proprietate imobiliară.

Acest fapt este dovedit

și prin cele două rânduri de inventarieri și reevaluări, urmate de majorările de

capital, înregistrate la ORC și publicate în M. Of.

Mai mult, Ministerul comerțului

și turismului - Direcția Generală pentru gestionarea patrimoniului și privatizare

emite Circulara nr. C1. din 7 noiembrie 1991, obligatorie pentru autoritățile administrației

de stat, din care rezultă că, potrivit Legii nr. 15/1990 art. 20 societățile comerciale

cu capital de stat sunt proprietare asupra terenurilor din patrimoniul lor, cu excepția

celor dobândite cu alt titlu, în condițiile în care, prin efectul art. 20, ca urmare

a reorganizării întreprinderilor în societăți comerciale, dreptul preexistent de

administrare directă a fost transformat în drept de proprietate pentru toate bunurile

ce făceau obiectul dreptului de administrare a fostelor întreprinderi de stat reorganizate.

Recurenta a făcut referire

și la prevederile H.G. nr. 500/1995, privind procedura de majorare a capitalului

social al societăților cu capital stat prin reevaluarea mijloacelor fixe ale societății,

procedură îndeplinită de către reclamantă inclusiv cu privire la imobilul revendicat.

Spre deosebire de recurenta

- reclamantă, patrimoniul intimatei SC P. SRL nu a mai cuprins magazinul în litigiu

ulterior producerii efectelor H.G. nr. 765/1990, astfel încât era imposibil ca această

societate să predea magazinul intimatei SC C. SRL în 1995.

Recurenta a susținut că

există prezumție legală absolută a

dobândirii

dreptului de proprietate în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, fiind aplicabile

prevederile C. civ. referitoare la prezumții.

- Instanța de apel a considerat

în mod greșit că intimata SC C. SA deține un drept de proprietate asupra imobilului

în litigiu, în baza H.G. nr. 391/1995, deoarece acesta nu este un act normativ care

să transmită prin sine însuși un drept de proprietate asupra imobilelor, ci numai

corelat cu o lege organică. Mai mult, chiar art. 4 alin. (2) prevede că „Transferul

proprietății asupra bunurilor imobile prevăzute la art. 1 se va face în condițiile

legii”.

Or, o astfel de lege organică

care să consfințească transferul actului de proprietate în baza H.G. nr. 391/1995

nu a existat.

Pe de altă parte, dispozițiile

H.G. nr. 391/1995 nu reprezintă un titlu de proprietate al intimatei, deoarece la

data apariției hotărârii de guvern, bunurile erau deja în proprietatea societății

reclamante, astfel încât statul nu mai putea dispune de ele.

Recurenta a susținut incidența

H.G. nr. 457/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedurile de

privatizare și condițiile de organizare și desfășurare a vânzărilor de acțiuni,

de părți sociale și de active, derulate în baza Legii privatizării societăților

comerciale nr. 58/1991, care, în art. 7, prevede că „statul nu poate transfera cu

titlu gratuit dreptul de proprietate asupra unor active din patrimoniul societăților

comerciale la care este acționar, în patrimoniul unei instituții publice sau a altei

societăți comerciale la care statul deține acțiuni, sub sancțiunea nulității actului

de transfer”.

Așadar, în baza acestei

dispoziții legale, este nul art. 1 alin. (1) al H.G. nr. 391/1995, care dispunea

transmiterea fără plată a magazinului către intimata SC C. SRL.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar la 22 februarie 2013, intimata pârâtă SC P. SA a invocat excepția nulității

recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C.

proc. civ., reținută spre soluționare odată cu recursul declarat în cauză.

Analizând cu prioritate

această excepție procesuală, Înalta Curte apreciază că nu este fondată.

În conformitate cu dispozițiile

art. 306 alin. (1) și (3) C. proc. civ., neîncadrarea susținerilor din motivarea

căii de atac în cazurile din art. 304 C. proc. civ. atrage nulitatea recursului,

întrucât echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul prevăzut de

art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ.

Această sancțiune nu operează,

însă, dacă din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că este posibilă încadrarea

acestora în vreunul dintre cazurile descrise de art. 304.

În cauză, criticile formulate

vizează nelegalitatea deciziei recurate, în raport de modul de interpretare și aplicare

a actelor normative indicate în motivarea recursului, astfel încât acestea pot fi

analizate în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum se va arăta prin

considerentele ce vor fi expuse.

În consecință, excepția

nulității recursului este nefondată și va fi respinsă ca atare.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de recurs au

vizat modul de comparare a titlurilor de proprietate pretinse de către părțile cu

interese contrare asupra aceluiași imobil, în cadrul procesual presupus de cererea

în revendicare ce a făcut obiectul învestirii instanței de judecată în prezenta

cauză.

Este de precizat că cererea

în revendicare a fost introdusă împotriva pârâtei SC P. SA, iar această cerere a

fost respinsă în primă instanță ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană

fără calitate procesuală, dispoziția fiind menținută ca atare în apel, fără ca reclamanta

să formuleze motive de recurs pe acest aspect.

În consecință, respingerea

cererii în revendicare împotriva SC P. SA a intrat în puterea lucrului judecat,

nefăcând obiectul controlului judiciar exercitat de către această instanță de recurs.

Pe calea cererii de intervenție

forțată prevăzută de art. 57 C. proc. civ. (cererea de chemare în judecată a altor

persoane), reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu SC C. SA și SC C.C.P.C.

SRL, constatarea nulității absolute a Protocolului nr. P1. din 4 iulie 1996, încheiat

în baza H.G. nr. 391/1995 între pârâta SC P. SA și SC C. SA, a promisiunii bilaterale

de vânzare - cumpărare încheiate la data de 26 iunie 1998 între SC C. SA și SC

C.C.P.C. SRL, precum și revendicarea imobilului în litigiu de la cele două interveniente.

Fără a analiza admisibilitatea

formulării unor asemenea pretenții pe calea cererii de chemare în judecată a altor

persoane, ambele instanțe de fond în cauză au evaluat comparativ titlurile de proprietate

pretinse de către reclamantă, respectiv interveniente, asupra aceluiași imobil,

astfel încât, pentru a nu se agrava situația reclamantei în propria cale de atac,

urmează a cerceta legalitatea deciziei recurate în raport de considerentele instanței

de apel și din perspectiva indicată prin motivele de recurs.

Se impune a se menționa,

de asemenea, că recurenta nu a formulat critici referitoare la menținerea în apel

a dispoziției primei instanțe de respingere a cererii în constatarea nulității absolute

a celor două acte juridice la încheierea cărora au participat intervenientele. Susținerile

privind nulitatea titlurilor de proprietate pretinse de către interveniente au fost

formulate în legătură cu cererea în revendicare și au vizat chiar H.G. nr. 391/1995,

pe baza căreia a fost încheiat Protocolul nr. P1. din 4 iulie 1996.

Acțiunea în revendicare

imobiliară este o acțiune petitorie, prin intermediul căreia reclamantul tinde,

în primul rând, la stabilirea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul

său, redobândirea posesiei reprezentând doar un efect accesoriu al acestei acțiuni

petitorii.

Ca atare, în operațiunea

de comparare presupusă de cererea în revendicare imobiliară, este necesar a se determina

prioritar dacă reclamantul este titularul dreptului de proprietate pretins, pentru

ca abia ulterior să se stabilească dacă și pârâtul în această acțiune deține, la

rându-i, un drept de proprietate asupra aceluiași imobil.

Se constată, în acest

context, că ambele instanțe de fond au ajuns în mod corect la concluzia inexistenței

unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei din cauză asupra imobilului

situat în București, Bd. B.M. (fost centru de carne W1. din Bd. B.M. nr. 3 - 5),

pentru considerente ce urmează a fi completate cu cele ce vor fi expuse, în susținerea

soluției legal adoptate.

Instanța de apel a constatat,

astfel, că Legea nr. 15/1990

privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii

autonome și societăți comerciale a intrat în vigoare anterior H.G. nr. 1353/1990

prin care s-a înființat SC G. SA (prin reorganizarea Întreprinderii de industrializare

a cărnii București), astfel încât Legea nr. 15/1990 nu este incidentă în cauză,

așadar, nici prevederile art. 20 alin. (2) - invocate de către reclamantă -, potrivit

cărora „Bunurile din patrimoniul societății comerciale (…)” (reorganizate din unități

economice de stat), „(…)sunt proprietatea acesteia”.

Cu toate că această concluzie

este corectă, argumentarea sa este insuficientă, deoarece H.G. nr. 1353/1990 a fost

adoptată chiar în aplicarea Legii nr. 15/1990, relevantă pentru determinarea dreptului

de proprietate în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 fiind existența,

la data înființării SC G. SA, a unui drept de administrare directă asupra imobilului

în litigiu, pentru ca, prin efectul legii, acest drept real să se convertească într-un

drept de proprietate, după cum a susținut reclamanta în cauză.

Este de precizat că raționamentul

juridic construit de reclamantă în legătură cu aplicarea Legii nr. 15/1990 a pornit

de la premisa că art. 20 alin. (2) din acest act normativ are în vedere doar drepturile

de administrare existente la data înființării unei societăți comerciale prin reorganizare

dintr-o unitate economică de stat, nu și pe cele eventual dobândite ulterior.

Această premisă este corectă,

avându-se în vedere domeniul de aplicare al Legii nr. 15/1990, anume reorganizarea

fostelor unități economice de stat în regii autonome și societăți comerciale, situație

în care s-a conturat prin lege exclusiv regimul juridic a bunurilor din patrimoniul

existent la data înființării (pentru drepturile ulterior dobândite aplicându-se

prevederile Legii nr. 31/1990).

Interesează, așadar, dacă,

la data înființării SC G. SA, exista în patrimoniul fostei întreprinderi de stat

un drept de administrare directă asupra imobilului în litigiu (care să fi fost preluat

de societatea nou constituită), fiind relevant raportul dintre H.G. nr. 1353/1990,

emisă în aplicarea Legii nr. 15/1990, și

H.G. nr. 765 din 9 iulie 1990, prin care reclamanta

pretinde că a operat transferul dreptului de administrare în patrimoniul său, din

patrimoniul SC P. SA, din perspectiva aplicării acestora în timp.

În conformitate cu

art. 107 alin. (4) din Constituția 1991,

hotărârile adoptate de Guvern se publică în

M. Of. al României, iar nepublicarea atrage inexistența hotărârii.

Ca atare, actele cu caracter

normativ emise de către Guvern produc efecte juridice doar prin publicarea în

M. Of.

De asemenea, art. 79

alin. (2) din Constituția 1965 prevedea că „Hotărârile cu caracter normativ se publică

în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România” și, chiar dacă nu se menționa

expres, finalitatea publicării era tot aceea a producerii de efecte juridice.

Se observă, în acest context,

că

H.G.

nr. 1353/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 31 din 8 februarie 1991, în timp ce

H.G. nr.

765 din 9 iulie 1990 a fost publicată abia la data de 9 noiembrie 1992, în M.

Of. nr. 280, ceea ce înseamnă că, și în ipoteza în care s-ar admite că prin H.G.

nr. 765/1990 s-ar fi transmis în patrimoniul reclamantei un drept asupra imobilului

în litigiu, acest drept a fost dobândit ulterior înființării SC G. SA, fără a mai

intra sub incidența art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în sensul unei convertiri

a dreptului de administrare într-un drept de proprietate, instanța de apel înlăturând,

în mod corect, susținerile reclamantei pe acest aspect.

Este de menționat că instanța

de apel a constatat, în susținerea concluziei privind inexistența dreptului de proprietate

în patrimoniul autoarei reclamantei, și faptul că Protocolul datat 1 februarie 1991

nu are număr de înregistrare, poartă doar semnăturile conducerii societăților semnatare,

fără a avea aplicată vreo ștampilă și nu indică magazinele specializate transferate

către I.I.C. București Glina. Prin asemenea înscrisuri, reclamanta nu a reușit să

dovedească dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Aceste considerente nu

au făcut obiectul vreunei critici prin motivele de recurs, ca atare, nu pot fi cenzurate

de către această instanță de control judiciar, fiind relevant a se preciza doar

că, în absența unui protocol legal încheiat, chiar dacă s-ar considera că H.G.

nr. 765 din 9 iulie 1990 a fost de natură a transfera dreptul de administrare asupra

imobilului în litigiu, acest efect nu s-a produs în mod efectiv, atât timp cât transferul

dreptului opera, în puterea legii, doar din momentul încheierii protocolului între

părți, conform art. 2 alin. ultim din această hotărâre de guvern.

În aceste condiții, urmează

a fi înlăturate motivele de recurs referitoare la existența dreptului de proprietate

în patrimoniul autoarei reclamantei, însă și cele referitoare la greșita interpretare

a prevederilor H.G. nr. 765/1990, în sensul efectului transmiterii unui drept de

administrare, prin prisma interpretării autentice oferite chiar de către emitentul

actului normativ, cât timp acest act nu a fost susceptibil de a conduce la dobândirea

de către autoarea reclamantei a unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu,

pentru considerentele expuse.

Inexistența dreptului

de proprietate în patrimoniul reclamantei (drept pe care autoarea însăși nu îl avea

în patrimoniu) este suficientă pentru conturarea legalității soluției de respingere

a cererii în revendicare, fără a fi necesar a se verifica dacă, la rândul lor, intervenientele

dețin un drept de proprietate asupra imobilului.

Nu se va analiza, așadar,

natura operațiunii juridice de „

transmitere fără plată” ce a făcut obiectul

H.G. nr. 391/1995

privind transmiterea unor

spații comerciale în patrimoniul societăților comerciale cu activitate de producție

din domeniile: morărit și panificație, carne și produse din carne, lapte și produse

din lapte, pește și produse din pește - în care imobilul în litigiu figurează ca

fiind preluat de către SC C. SA de la SC P. SA, poziția 25 anexa 3 - și nici condițiile

legale ale transferului proprietății asupra bunurilor imobile, la care se face referire

în art. 4 alin. (2) din acest act normativ.

Cât timp reclamanta nu

este ea însăși titulara unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu,

existența eventuală a acestui drept în patrimoniul deținătorilor succesivi (pârâta

SC P. SA, intervenientele SC C. SA și SC C.C.P.C. SRL) interesează exclusiv desocotirea

acestora din perspectiva efectelor actului normativ menționat și a actelor juridice

emise ulterior, nu și prezenta cerere în revendicare.

Este de precizat doar

faptul că, pe parcursul litigiului de față,

reclamanta a invocat excepția de nelegalitate

a H.G. nr. 391/1995 - poziția 25 din anexa 3 -, excepție ce a fost respinsă prin

sentința nr. 2822 din 10 iunie 2010, pronunțată de, secția a VIII-a a Curții de

Apel București, în Dosarul nr. 9119/2/2009, irevocabilă prin decizia nr. 3921

din 28 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal.

Or, prin susținerile referitoare

la încălcarea, la momentul adoptării acestei hotărâri de guvern, a altor prevederi

legale, recurenta - reclamantă tinde să repună în discuție nulitatea actului normativ

menționat, ceea ce este inadmisibil, atât timp cât aceste motive de nulitate au

fost invocate și în susținerea excepției de nelegalitate, iar aceasta a fost respinsă

cu putere de lucru judecat, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Pe de altă parte, susținerile

vizând pretinsa încălcare a dispozițiilor H.G. nr. 457/1997 prin adoptarea H.G.

nr. 391/1995 nu ar fi putut declanșa sesizarea instanței de contencios administrativ

competente, în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (cu atât mai puțin

pot fi cercetate de către această instanță de recurs), dat fiind că, prin sentința

nr. 2822 din 10 iunie 2010, anterior menționată, s-a statuat deja în mod irevocabil

faptul că excepția de nelegalitate nu poate fi primită în privința H.G. nr. 391/1995,

deoarece este un act administrativ unilateral emis anterior Legii nr. 554/2004.

Nu este, așadar, întrunită această cerință de admisibilitate a sesizării instanței

de contencios administrativ, iar în plus, H.G. nr. 457/1997 nu mai este în vigoare,

abrogat fiind prin H.G. nr. 55/1998.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare,

în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu

art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta reclamantă la 5.000 RON cheltuieli

de judecată către intimata intervenientă SC C.C.P.C. SRL, conform chitanței H1.

din 21 februarie 2013 aflate la dosarul de recurs.

De asemenea, în aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va obliga pe recurenta - reclamantă la 3.000 RON

cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC P. SA, prin reducerea cuantumului

de 6.552 RON reprezentând cheltuieli de judecată solicitate și dovedite pentru această

fază procesuală (conform facturii nr. F1. din 10 aprilie 2012 - dosar recurs), ținând

cont, pe de o parte, de faptul că motivele de recurs nu au vizat dispozițiile adoptate

în contradictoriu cu această parte, însă, pe de altă parte, că, astfel cum a fost

fixat, în mod necontestat, cadrul procesual în prezentul recurs a presupus și participarea

pârâtei, ceea ce a ocazionat efectuarea de cheltuieli de judecată, constând în onorariul

serviciilor prestate de apărătorul ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL împotriva deciziei nr. 154 din 28 martie

2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă

la 3.000 RON cheltuieli de judecată reduse către intimata pârâtă SC P. SA și la

5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata intervenientă SC C.C.P.C. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 septembrie 2013.