ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 577/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 5 noiembrie 2003, sub nr. 4243/2003, pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC G. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC P. SA, SC A.C. SA și SC A.S. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul spațiu comercial situat în București str. Prelungirea Ghencea sector 6. În motivarea cererii s-a susținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului la data de 25 iulie 1990, ca urmare a semnării Protocolului între M.A.A.M.C.T., D.G.C. - I.C.L. Alimentara sector 6, protocol încheiat în temeiul H.G.

nr. 765/1990. Reclamanta s-a prevalat de cele comunicate de Guvernul României prin adresa din 28 iulie 1998, în care se menționează că, din interpretarea coroborată a art. 1, art. 2 și art. 7 din H.G. nr. 765/1990, rezultă fără echivoc transmiterea în subordinea M.A.A., Î.A.B. - I.I.C. București Glina nu numai a activității comerciale ci și a spațiilor comerciale. Cu privire la istoricul constituirii societății reclamante, s-a arătat că prin H.G. 167 din 20 februarie 1990 a fost înființată Î.P.C. București Splai, în subordinea C.I.C. ca urmare a reorganizării I.I.C. București. În temeiul aceleiași hotărâri, I.I.C. București s-a scindat în două unități economice, I.I.C. București Glina și I.I.C.

București Splai, scop în care s-a dispus ca separarea patrimoniilor să se raporteze la bilanțul contabil din 31 martie 1990. Prin Decizia nr. 304 din 18 iulie 1990 a directorului I.I.C. București Glina, s-a dispus constituirea comisiilor de inventariere și preluare a magazinelor de desfacere a cărnii de la I.C.L.l. sector 6 Prin H.G. nr. 1353 din 27 decembrie 1990, publicată la 08 februarie 1991, la anexa I poziția 54 a fost înființată SC G. SA, prin reorganizarea Î.I.C. București - Abatorul București. S-a mai arătat că de la data Protocolului din 25 iulie 1990, până la data pierderii posesiei, reclamanta s-a comportat ca adevărat proprietar, exercitând toate prerogativele ce decurg din acest drept.

Cu privire la situația pârâtei, reclamanta a susținut că I.C.L. Alimentara sector 6 s-a reorganizat în temeiul Legii nr. 15/1990, rezultând SC P. SA, care a preluat mijloacele fixe clădiri. Conform Protocolului nr. 237 din 18 ianuarie 1996, SC P. SA a procedat la predarea spațiului către SC A.C. SA. S-a arătat că I.C.L. Alimentara nu putea transmite un bun pe care nu îl deținea în patrimoniu, în condițiile în care, anterior adoptării Legii nr. 50/1990, fusese încheiat Protocolul din 25 iulie 1990. Pe de altă parte, conform Legii nr. 15/1990, transferul dreptului de proprietate nu opera în temeiul unui simplu protocol, fiind necesar ca bunurile ce trec din proprietatea statului în patrimoniul societăților comerciale să fie stabilite prin hotărâre de guvern.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ. Prin întâmpinare, pârâta SC A.S. SA a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că deține în proprietate un alt spațiu comercial decât cel pretins de reclamantă, construit din resurse proprii în anul 1978, dreptul său de proprietate fiind consfințit prin Hotărârea nr. 60/2001 și încheierea din 16 martie 2001 a Curții de Arbitraj U.C.E.C.O.M. și intabulat în C.F. conform încheierii din 11 iulie 2001. Pârâta SC P. SA a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamantei, excepția insuficientei timbrării a cererii, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, învederat de faptul că dreptul de proprietate a fost transferat cu titlul gratuit către SC A.C.

SA conform Protocolului nr. 237 din 18 ianuarie 1996 în considerarea H.G. nr. 391/1995. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Pe cale de excepție, a invocat și nulitatea absolută a Protocolului de care reclamanta se prevalează în afirmarea dreptului său de proprietate, cu motivarea că H.G. nr. 765/1990 a intrat în vigoare în anul 1992, ulterior transferării către pârâtă a dreptului de proprietate asupra spațiului comercial. S-a mai arătat că, prin Protocolul invocat de reclamantă, nu s-a dispus cu privire la transferarea dreptului de proprietate asupra imobilului, nefiind identificate fondurile fixe asupra cărora ar fi operat transferul. Prin întâmpinarea formulată la 03 decembrie 2003 SC A.C.

SA a invocat excepția de netimbrare la valoare a acțiunii în revendicare și excepția de neconstituționalitate a titlului de proprietate invocat, respectiv H.G. nr. 765/1990 și H.G. nr. 167/1990. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. La data de 08 decembrie 2003, SC N. SA a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtelor SC A.C. SA și SC P. SA, învederând că este acționarul principal al SC A. SA, orice diminuare a patrimoniului pârâtei afectând grav interesele acționarilor. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S., solicitând obligarea acesteia la plata valorii de piață a imobilului, în eventualitatea predării lui către reclamantă.

Prin cererea formulată la 09 ianuarie 2004, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenient, a SC E.T. SRL. A arătat că la data de 12 noiembrie 2003 a încheiat cu societatea intervenientă un contract de vânzare cumpărare având ca obiect activul societății subscrise, toate drepturile patrimoniale reale și de creanță, inclusiv drepturile litigioase existente în patrimoniul său, astfel că această societate a devenit titularul dreptului litigios ce formează obiectul cauzei. Prin sentința civilă nr. 23 din 12 ianuarie 2004 Tribunalul București a admis excepția lipsei calității de reprezentant și a respins cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate, reținând că cererea nu a fost formulată de reclamantă prin lichidator judiciar, deși se află în insolvență.

Prin Decizia civilă nr. 1373/07 octombrie 2005 pronunțată în Dosar nr. 1464/2004 Curtea de Apel București a admis cererea de apel formulată de SC G.R.B.G. SRL, succesor în drepturi al SC G. SA, a desființat sentința menționată și a trimis dosarul spre rejudecare aceluiași tribunal. Decizia a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 8459 din 13 decembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În fond, în rejudecare, prin încheierea de la 23 martie 2009, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis excepția necompetenței funcționale, a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției comerciale a tribunalului. S-a apreciat că imobilul face parte din fondul de comerț, fiind aplicabile dispozițiile art. 4 C. com.

cu aplicarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată sub nr. 16491/3/2009, pe rolul Tribunalului București, secția comercială. Prin întâmpinarea formulată la 01 septembrie 2009, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în garanție; excepția inadmisibilității formulării cererii de intervenție; excepția lipsei calității procesuale a A.V.A.S. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii. La data de 30 iunie 2010, SC E.T. SRL a renunțat la judecarea cererii de intervenție, cererea fiind respinsă, cu motivarea că partea care a solicitat renunțarea la judecată nu este titularul cererii de intervenție, ci reclamanta SC G. SA.

Prin cererea, înregistrată la 02 noiembrie 2011, reclamanta SC G.R.B.G. SRL a renunțat la judecata cauzei în contradictoriu cu SC P. SA și cu pârâta SC A.S. SA, precizând că înțelege să se judece numai cu SC A.C. SA. Prin încheierea de la 02 noiembrie 2011Tribunalul București a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu pârâtele menționate,conform art. 246 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 20139 din 21 decembrie 2012, Tribunalul București a admis cererea formulată de SC G.R.B.G. SRL; a obligat pârâta SC A.C. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, identificat prin raportul de expertiză administrat în cauză; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de SC N. SA, în favoarea SC A. SA; a anulat ca netimbrată cererea de chemare în garanție a A.V.A.S formulată de SC N. SA; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în judecată a intervenientei SC E.T.

SRL; a luat act că reclamanta a renunțat la judecata cererii în contradictoriu cu pârâtele SC P. SA și SC A.S. SA; a obligat pârâta să achite contravaloarea cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin Deciziile nr. 1635 din 27 mai 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție și nr. 479/A din 09 iulie 2007 a C.A.B., s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că, prin adresa din 30 august 1990, au fost recunoscute de pretinsa autoare a pârâtei, I.C.L. Alimentara, unitate economică aflată în subordinea Ministerului Comerțului, existența și valabilitatea Protocolului din 25 iulie 1990, invocat de reclamantă. De asemenea, prin hotărâri irevocabile, s-a reținut cu putere de lucru judecat că H.G.

nr. 765/1990 a produs efecte juridice în perioada cuprinsă între publicarea în M. Of. și data abrogării, abrogarea fiind un mod de ieșire din vigoare a legii, prin care efectele încetează doar pentru viitor. În temeiul acelorași argumente, prima instanță a mai reținut că Protocolul dintre I.C.L. Alimentara 6 și SC P. SA a fost încheiat ulterior datei de 08 august 1990, dată la care imobilul a ieșit din patrimoniul I.C.L. Alimentara 6, astfel că spațiul comercial nu a putut intra, în mod legal, în patrimoniul SC A. SA. S-a apreciat ca fiind irelevantă încheierea de către reclamantă a unui contract de închiriere cu SC P. SA, aceasta nelipsind de consecințe juridice actele normative incidente și transferul drepturilor patrimoniale operate prin protocol.

Au fost înlăturate susținerile referitoare la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă prin uzucapiune, întemeiate pe dispozițiile art. 1841 C. civ., instanța apreciind, raportat la art. 1897 alin. (2) C. civ., că joncțiunea posesiilor nu poate fi invocată, întrucât transmiterea posesiei s-a făcut în temeiul unui act ce nu valora titlu de proprietate. A reținut tribunalul și reaua credință a autorului pârâtei, SC P. SA, care a încheiat cu SC A. SA, Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996, prin care a predat spațiul comercial, deși cunoștea că nu exercita în mod valabil un drept de proprietate asupra acestuia. Cu privire la identificarea spațiului comercial revendicat, prima instanță a apreciat ca irelevante diferențele constate între suprafața înscrisă în acte și cea identificată pe teren, în urma administrării expertizei, constatând că există identitate între spațiul aflat în litigiu și cel aflat în posesia pârâtei.

Împotriva acestei sentințe, precum și împotriva încheierii din data de 06 octombrie 2010, a formulat apel pârâta SC A. SA. În motivarea apelului formulat împotriva încheierii din data de 06 octombrie 2010, s-a criticat respingerea de către instanța de fond a cererii privind includerea în lista obiectivelor expertizei tehnice încuviințate a stabilirii valorii de circulație a imobilului revendicat, în vederea determinării taxei judiciare de timbru. În motivarea apelului îndreptat împotriva sentinței civile nr. 20139 din 21 decembrie 2012, s-au formulat critici referitoare la respingerea de către prima instanță a cererilor pârâtei referitoare la înscrierea în fals împotriva înscrisului anexă la Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a SC A.C.

SA raportat la inadvertențele privind suprafața imobilului și lipsei calității procesuale active a reclamantei SC G.B.G. SRL, urmare a neprezentării, în original, a documentelor invocate ca valorând titlu de proprietate. S-a arătat că instanța a reținut, fără a pune în discuția părților, nulitatea titlului autoarei, SC P. SA, respectiv Protocolul fără nr. și dată de înregistrare, încheiat cu I.C.L. Alimentara 6. Referitor la titlul său, reprezentat de Protocolul nr. 237 din 18 iunie 1996, apelanta a susținut că acesta este un titlu valabil, neexistând nicio hotărâre judecătorească care să îl fi sancționat cu nulitatea, astfel că dreptul de proprietate i-a fost transmis valabil. În aceste condiții, apelanta a invocat joncțiunea posesiilor I.C.L.

Alimentara sector 6, SC P. SA și SC A. SA, în temeiul art. 1859, 1860 C. civ., considerând că posesia pașnică a pârâtei a început la 18 ianuarie 1996 și a durat până în 2003 când a fost acționată în judecată, în prezenta cauză. Prin Decizia nr. 203 din 17 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în ceea ce privește apelul îndreptat împotriva încheierii de la 06 octombrie 2010, conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., că măsura contestată poartă asupra respingerii obiectivului propus pentru expertiza tehnică judiciară încuviințată, privind stabilirea valorii de circulație pe piață a imobilului revendicat, cu scopul determinării corecte a taxei judiciare de timbru.

S-a reținut, în aplicarea art. 20 alin. (1) și (2) Legea nr. 146/1997, că stabilirea corectă a taxei judiciare de timbru datorate s-a raportat la data sesizării instanței, respectiv 05 noiembrie 2003, la acel moment constatându-se îndeplinirea obligației legale de timbrare, fără ca pârâtele să opună excepția insuficientei timbrări. De asemenea, fiind de notorietate diminuarea valorii de piață a imobilelor tranzacționate ulterior anului 2008, instanța de apel a apreciat că, justificat, tribunalul a respins cererea de evaluare a imobilului, fiind lipsită de interes pentru parte și, raportat la art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 146/1997, fără consecințe juridice cu privire la timbraj.

Cu privire la apelul formulat împotriva sentinței civile 20139 din 21 decembrie 2012 s-a constatat că obiectul cauzei îl constituie acțiunea în revendicare. Instanța de apel a reținut că, în cauză, există un conflict între titluri care provin de la același autor, emise în temeiul unor acte normative succesive. În această situație, în principiu, se ține seama de cel care a transcris mai întâi titlul, în condițiile în care actul întrunește cerințele de validitate impuse de lege, chiar dacă actul celeilalte părți s-a încheiat mai înainte; dacă niciuna dintre părți nu a îndeplinit formalitate transcrierii, are câștig de cauză partea care prezintă titlul cu dată mai veche. Reclamanta, SC G. SA, societate în insolvență, a invocat, în dovedirea dreptului de proprietate, Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, intervenit între I.C.L.

Alimentara sector 6 și M.A.A., cu anexa aferentă, în care este individualizată unitatea situată în Prelungirea Ghencea. Cu privire la valoarea probatorie a anexei la acest Protocol, s-a reținut că, la dosarul cauzei, se află, în copie, două înscrisuri, respectiv înscrisul de la fila 9 Dosar nr. 4243/2003, ce comportă modificări și adăugiri, contestat, în condițiile art. 172 C. proc. civ., la administrarea căruia reclamanta a renunțat și înscrisul de la fila 93 Dosar nr. 1649/3/2009 vol. I, înscris asupra căruia nu s-au operat adăugiri, necontestat de SC A. SA. Referitor la nedepunerea în original a înscrisurilor, a fost menționată Decizia nr. 2252 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a apreciat ca inutilă prezentarea originalului anexei la protocol, în condițiile în care, prin Decizia civilă nr. 106/2007 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a respins irevocabil cererea de refacere a înscrisului dispărut.

Prin urmare, instanța de apel a concluzionat că, din cuprinsul Protocolului și al anexei la acesta, încheiate conform H.G. nr. 765/1990, rezultă preluarea de către I.I.S. Glina autor al SC G. SA, de la I.C.L. Alimentara sector 6 a spațiului comercial situat în Prelungirea Ghencea. Cu privire la validitatea transferului dreptului de proprietate asupra imobilului, instanța de apel a confirmat raționamentul tribunalului referitor la efectele juridice produse de H.G. nr. 765 din 09 iulie 1990 ca urmare a publicării sale în M. Of. la 09 noiembrie 1992 și a abrogării prin H.G. nr. 474 din 14 iunie 1999. În acest sens s-a reținut că H.G.

nr. 765/1990 a fost adoptată sub incidența dispozițiilor art. 84 din Constituția de la 1965, care impunea publicarea hotărârilor autorității publice numai în măsura în care acestea reprezentau acte administrative cu caracter normativ, respectiv acte de putere care cuprind reglementări de principiu, aplicabile unui număr nedeterminat de persoane, ce produc efecte juridice erga omnes. S-a apreciat că nepublicarea nu poate atrage sancțiunea inexistenței actului nici în temeiul prevederilor constituționale în vigoare la data emiterii actului, nici raportat la cele cuprinse în art. 107 din Constituția de la 1991, întrucât H.G. nr. 765 din 09 iulie 1990 reglementa raporturi juridice individuale, referitoare la transferul unităților comerciale specializate din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea ministerului Agriculturii și Alimentației.

Cât privește abrogarea H.G. nr. 765/1990 prin H.G. nr. 474/1999 prin care la art. 1 s-a specificat că „ sunt și rămân abrogate” hotărârile de guvern menționate în anexă, s-a considerat că, acest text de lege, în niciun caz nu poate fi interpretat ca o excepție de la principiul consfințit prin art. 1 C. civ. potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor și nu are putere retroactivă. Prin urmare, instanța de apel a constatat că între 09 iulie 1990 și 18 iulie 1999, H.G. nr. 765/1990 a fost în vigoare. A fost reținută această interpretare și în considerarea principiilor certitudinii și al prevalenței practicii judiciare unitare a instanței supreme care, prin hotărâri succesive, a constatat validitatea H.G.

nr. 765/1990, cât și al efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești, ce decurge din puterea de lucru judecat, cu consecința înlăturării contradicțiilor între considerentele hotărârilor judecătorești. S-a apreciat că prezumția de lucru judecat nu înlătură o nouă judecată ci doar simplifică probațiunea, întrucât cel de al doilea proces privește o chestiune soluționată irevocabil, printr-o hotărâre anterioară, fără să implice identitate de acțiuni, ci doar identitate de chestiuni litigioase. S-a considerat că aspectul dublei subordonări a I.C.L. Alimentara atât față de Consiliul Local sector 6 - Primăria Municipiului București cât și față de M.C.T. a fost clarificat irevocabil, prin raportare la Decretul nr. 446/1972, în vigoare până la 03 ianuarie 1998, privind organizarea și funcționarea M.C.I., astfel că prevederile art. 1 și 6 din H.G.

nr. 765/1990 erau aplicabile I.C.L. Alimentara 6. În privința obiectului transferului, s-a reținut că acesta a cuprins și imobilul spațiu comercial, având în vedere că, din cuprinsul Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990 și al anexei la acesta rezultă că, în conformitate cu H.G. nr. 765/1990, s-a dispus transmiterea dreptului de administrare asupra mijloacelor fixe, mărfii și ambalajelor aflate pe stoc, procesul verbal de predare primire atât pentru spațiul comercial cât și pentru mijloacele circulante constituindu-l anexa la protocol, în care au fost menționate distinct adresa imobilului, precum și valoarea mijloacelor circulante. S-a considerat irelevant faptul că în cuprinsul procesului verbal de predare primire s-a precizat numai denumirea străzii Prelungirea Ghencea nu și numărul imobilului, întrucât a fost precizat blocul în care se afla amplasată unitatea economică.

Așa cum rezultă din adresa nr. 15/B/1015 din 18 noiembrie 1993, emisă de Guvernul României referitor la dispozițiile H.G. nr. 765/1990, s-a constatat că prin acestea a operat o triplă operațiune de transmitere a unităților menționate în anexe în subordonarea administrativă a M.A.A., a indicatorilor economico - financiari și contractelor economice, precum și transmiterea fondurilor fixe. Prin adresa nr. 15B/CA/1176 din 28 iulie 1998 emisă de Guvernul României s-a precizat că din coroborarea art. 1, 2 și 7 ale H.G. nr. 765/1990 rezultă fără echivoc că în subordinea M.A.A. au fost transmise spațiile comerciale ca atare, nu numai activitatea comercială ce se desfășura în cadrul acestora. Declarațiile de inventar, precum și procesele verbale, valorează proces verbal de predare primire inclusiv pentru spațiul comercial, cu utilajele și marfa aflată în gestiune.

Instanța de apel a apreciat că SC G. SA este succesoare în drepturi a I.C.C. Abatorul Glina (I.C.C. București Glina). Cât privește calitatea de succesor în drepturi a SC G.R.B.G. SRL s-a constatat că, prin contractul de vânzare cumpărare din 12 noiembrie 2003, intervenit între SC E.T. SRL și SC G. SA, prin administrator judiciar, contract având ca obiect vânzarea-cumpărarea activului societății aflate în insolvență, a fost înstrăinat inclusiv dreptul litigios ce face obiectul dosarului. De asemenea, prin contractul de dare în plată, din 05 mai 2004 SC E.T. SRL a transmis dreptul litigios către SC G.R.B.G. SRL care astfel devine succesor în drepturi al reclamantei. Raportat la acestea, instanța de apel a apreciat că, întemeiat, prima instanță a înlăturat excepția lipsei calități procesuale active a SC G.R.B.G.

SRL invocată de pârâte. Cu privire la dreptul transferat, s-a reținut că reclamanta SC G. SA s-a constituit în temeiul H.G. nr. 1353/1990. Ca efect al H.G. nr. 1353/1990 și, implicit, al H.G. nr. 765/1990 nu a fost transferat un drept de proprietate ci un drept de administrare directă. SC G. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul prevederilor Legii 15/1990 publicată în M. Of. la 08 august 1990. Astfel raportat la art. 1 din lege, dreptul de administrare asupra imobilului aparținând reclamantei SC G. SA s-a transformat într-un drept de proprietate cu respectarea art. 20 alin. 2 în temeiul căruia bunurile aflate în patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora.

Instanța de apel a apreciat că încheierea contractului de închiriere din 11 decembrie 1990 pentru perioada 01 august 1990 - 01 august 1995 nu poate fi opusă reclamantei întrucât obiectul cererii îl constituie acțiunea în revendicare, formulată în temeiul unui titlu de proprietate apreciat de reclamantă ca valabil, nu acțiunea în constatarea uzucapiunii pentru a fi necesară probarea posesiei utile a bunului, pentru sine și sub nume de proprietar. Pentru același motiv a fost apreciată ca irelevantă și încheierea, de către reclamantă, a contactului de asociere în participațiune, contract în care s-a prevalat de dreptul său de proprietate asupra spațiului comercial.

În compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, instanța de apel a analizat și titlul pârâtei, constatând că SC P. SA, autoarea SC A. SA, este continuatoarea ICL Alimentara 6. Prin Decizia 1071 din 09 octombrie 1990 Primăria Municipiului București a dispus înființarea începând cu 1 octombrie 1990 a societăților comerciale pe acțiuni, ca persoane juridice, cu denumirea, obiectul de activitate și capitalul social prevăzute în anexa I, anexă în care la poziția 7 se regăsește I.C.L. Alimentara 6 transformată în societatea comercială Practic SA . În temeiul acestei decizii, conform art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, s-a întocmit Protocolul privind preluarea mijloacelor fixe clădiri din patrimoniul I.C.L.

Alimentara 6, la poziția 22 fiind trecut imobilul în litigiu situat în str. Prelungirea Ghencea. Instanța de apel a constatat că prin H.G. nr. 391/1995, anexa 3 poziția 22 s-a dispus cu privire la spațiul comercial aflat în Prelungirea Ghencea transmis, fără plată, de la SC P. SA către SC A.C. SA, în condițiile în care, pentru raționamentul deja enunțat, acesta se afla în patrimoniul SC G. SA. Instanța de apel a reținut, în virtutea efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești, cele dispuse prin Decizia civilă nr. 1708 din 17 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, cu privire la excepția de nelegalitate a H.G.

nr. 391/1995 anexa 4 poziția 22, prin care s-a reținut că hotărârea de guvern este vădit nelegală, întrucât încalcă dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, cât și pe cele ale Legii nr. 31/1900 cu privire la dreptul de proprietate al societăților comerciale de la data constituirii, asupra căruia nu se poate dispune decât cu respectarea acestor legi. Instanța supremă a constatat nelegalitatea H.G. nr. 391/1995 raportat și la dispozițiile art. 481 C. civ. și art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, apreciind că preluarea dispusă echivalează cu o expropriere efectuată în afara procedurii legale prevăzute pentru acesta. De asemenea, în considerarea aceluiași principiu, instanța de apel a reținut și cele dispuse prin Decizia civilă nr. 1653 din 27 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la ineficiența H.G.

nr. 391/1995 în sensul că hotărârea de guvern nu poate constitui izvor al dreptului de proprietate, ulterior adoptării Constituției din 1991 care impune existența unei legi organice. S-a apreciat că, în lipsa unei dispoziții legale, cu atât mai mult cu cât prin însuși actul normativ s-a prevăzut că transferul proprietății asupra bunurilor imobile se va face în condițiile legii, SC P. SA nu poate opune un titlu de proprietate. În consecință, Decizia nr. 1071 din 09 octombrie 1990 anexa 1 poziția 7 precum și Protocolul aferent de preluare a bunurilor aflate în administrarea I.C.L. Alementara 6 de către nou înființata SC P. SA nu a dispus cu privire la spațiul comercial situat în str. Prelungirea Ghencea, întrucât la acea dată acesta se afla deja în patrimoniul I.C.C.

București Glina. Drept urmare nici titlul subsecvent, H.G. nr. 391/1995 anexa 3 poziția 22 și Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996 nu probează transferul valabil al unui drept de proprietate către SC A.C. SA. Instanța de apel a mai constatat că SC G. SA nu a preluat decât un drept de administrare asupra spațiului comercial și a terenului aferent acestuia, nu și asupra trenurilor aflate în administrarea I.C.L. Alimentara 6. Cu privire la inadvertențele existente între spațiul comercial revendicat în suprafață de 120 mp și cele constatate de către expert în urma verificărilor și măsurătorilor efectuate, în sensul că spațiul comercial are o suprafață de 88,40 mp s-a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a reținut că în determinarea imobilului revendicat relevanță au elementele specificate în evidențele I.C.L.

Alimentara 6 așa cum acestea se regăsesc în Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, din care rezultă că spațiul comercial în litigiu este magazinul identificat cu simbolul „74” simbol ce se regăsește în Protocolul nr. nr. 237 din 18 ianuarie 1996 exhibat de apelantă. Prin urmare excepția lipsei calității procesuale pasive, opusă de către SC A. SA, în argumentarea căreia s-a invocat faptul că acțiunea în revendicare privește un alt imobil decât cel aflat în proprietatea sa, a fost respinsă ca neîntemeiată. Cu privire la incidența art. 1859, 1860 și 1895 C. civ. invocată de SC A. SA, s-a apreciat că uzucapiunea de 10 ani nu poate fi opusă decât dacă posesia se întemeiază pe un just titlu, prin acesta înțelegându-se un titlu translativ de proprietate, care nu emană de la adevăratul proprietar și care unit cu buna credință și cu posesiunea, pe durata termenului de prescripție, conduce la dobândirea titlului de proprietate, potrivit art. 1897 alin. (2) C. civ.

titlul lovit de nulitate neputând servi ca temei al uzucapiunii. Întrucât titlul invocat de apelantă îl constituie H.G. nr. 391/1995 anexa 3 poziția 22 și Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996, acte în neconcordanță cu dispozițiile art. 44 din Constituție, s-a considerat că acestea nu probează transferul valabil al unui drept de proprietate către SC A.C. SA în sensul prevăzut de art. 1895 C. civ. Față de acestea, instanța de apel a apreciat că autoarea apelantei a exercitat o posesie viciată, întrucât nu a fost de bună credință și nu a posedat în temeiul unui just titlu, aspecte corect reținute de către prima instanță. În consecință, constatând că în cauză se pune problema unui conflict între titlurile de proprietate invocate de părți, titluri ce provin de la același autor, respectiv I.C.C.L.

Alimentara 6 în condițiile în care titlul apelantei, nu este doar ulterior, ci nu întrunește cerințele de valabilitate impuse de lege, s-a considerat că nici eventuala transcriere a imobilului, în temeiul unui titlu de proprietate lipsit de valoare nu prezintă relevanță. Prin urmare, Curtea de apel a constatat că, întemeiat, prima instanță a reținut, raportat la art. 480 C. civ., că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra spațiului comercial situat în București str. Prelungirea Ghencea, identificat conform raportului de expertiză administrat, drept conferit de Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990 încheiat în temeiul H.G. nr. 765/1990 și apreciind sentința atacată legală și temeinică, a respins apelul împotriva sentinței civile nr. 20139 din 21 decembrie 2012 și a încheierii din 06 octombrie 2010 ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A.C. SA invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. -„când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” și ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii”, coroborat cu art. 312 alin. (3), C. proc. civ. - în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului. În ceea ce privește criticile încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că, încă din faza de judecată a fondului, a solicitat înscrierea în fals cu privire la anexa Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990, intitulată Unități predate la I.I.S.

Glina, motivat de faptul că, în anexa menționată, apare scris cu mâna I.M. la poziția 1, poziția 2, poziția 14, poziția 15 și tot cu același scris de mână numerele tuturor imobilelor. Susține recurenta că este cu neputință ca un document perfectat împreună cu protocolul la data de 25 iulie 1990, să cuprindă o denumire de bulevard ce a fost acordată prin dispoziția primarului abia la sfârșitul anului 1995, deci la aproape 6 ani distanță, falsul fiind elocvent. Această anexă a Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990, niciodată prezentată în original, a fost întocmită de către intimata-reclamantă în fals în încercarea de a-și constitui un titlu de proprietate, cu scopul de a dobândi, în mod cu totul nelegal, imobilele spații comerciale.

Intimata-reclamantă SC G.R.B.G. SRL, în fața instanței de apel, a precizat că nu înțelege să se folosească în apărare de anexa Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990, intitulată „Unități predate la I.I.S. Glina”, întrucât nu reprezintă dovada dreptului său de proprietate. Mai mult decât atât, intimata-reclamantă a depus la B.C.F., în vederea intabulării, anexa, cu modificări si adăugiri. Apreciază că instanța de apel face în mod total greșit trimitere la aceeași anexă, asupra căreia nu s-au operat modificări și adăugiri, fără a fi supusă discuției contradictorii a părților. Procedând în acest mod, instanța de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, adăugând ca probă un înscris la care chiar intimata-reclamantă a renunțat expres.

Mai mult decât atât, această anexă nu poartă semnăturile părților emitente ale protocolului a cărui anexă susține intimata-reclamantă că este. Arată că nici în fața instanței de apel nu a putut fi prezentat înscrisul în original ci numai în copie. De aici rezultă că înscrisul nu aparține protocolului, fiind străin de acesta și produs ulterior, și nu poate fi primit de instanță ca probă, întrucât, potrivit art. 139, 172, C. proc. civ., coroborat cu art. 1188 Pct. 4 C. civ., copia nu are nicio putere probatorie. Apreciază că există un singur înscris intitulat Protocol nr. 21156 din 25 iulie 1990 fără nici o altă anexă, fie ea modificată și adăugită sau nemodificată și neadăugită. Obiectul protocolului vizează activitatea unităților comerciale specializate în desfacerea de carne însă acest act juridic (protocol fără anexă) nu individualizează unitățile a căror activitate trece din subordinea I.C.L.

Alimentara sector 6 la abator. Înțelesul acestui act juridic numit protocol (fără anexă) poate fi considerat o încercare de predare-primire, activitate nefinalizată de părți. Faptul că instanța de apel pășește la analizarea ca un tot unitar, atât a protocolului cât și a anexei acestuia, are ca efect schimbarea înțelesului vădit și neîndoielnic al protocolului (luat ca act singular fără anexă) aspect care s-a concretizat în pronunțarea unei decizii total greșite care necesită a fi recurată pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9. C. proc.

civ., recurenta arată că instanța de apel a aplicat greșit efectul pozitiv al hotărârilor judecătorești, ce decurge din puterea lucrului judecat, în ceea ce privește chestiunile litigioase rezolvate prin Decizia civilă nr. 1708 din 17 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ; Decizia nr. 1635 din 27 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Decizia nr. 2252 din 15 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - cu referire la Decizia civilă nr. 106/2007 a Curții de Apel București; Decizia nr. 479/A din 09 iulie 2007 a Curții de Apel București, Decizia civilă nr. 277 din 05 mai 1994 a Tribunalului București.

Apreciază că nu se poate reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, motivat de faptul că hotărârile la care s-a raportat instanța de apel au fost pronunțate la acea vreme având în considerație ca probă atât Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, cât și anexa acestuia, aspect care nu se mai regăsește în speță, instanța având obligația de a pronunța o soluție făcând totală abstracție de anexa protocolului. Susține recurenta că nu a avut șansa unui proces echitabil întrucât instanța de apel a luat în considerare numai practica judiciară favorabilă intimatei - reclamante deși la dosar se află și practica judiciară favorabilă SC A.C. SA, prin care acțiunea în revendicare a SC G.R.B.G.

SA a fost respinsă în mod definitiv și irevocabil. Instanțele de judecată nu au analizat, până în anul 2013, ca titlu de proprietate al intimatei-reclamante, doar Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990 (fără anexă) luat ca singur act. Consideră că renunțarea intimatei-reclamante la invocarea, ca mijloc de probă, a anexei, este o dovadă de recunoaștere a faptului că această anexă, modificată și adăugată, este un fals. Pentru aceste aspecte, consideră că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu poate fi aplicat în prezenta cauză). Prezenta cauză este necesar a fi analizată exclusiv în baza probelor de la dosar, de care părțile au înțeles să se folosească.

Un alt argument susținut de recurentă pentru care nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat în prezenta cauză, este acela că nu există triplă identitate de părți, obiect și cauză, conform art. 1201 C. civ., întrucât Decizia nr. 277/1994 nu face referire la imobilul în litigiu, neexistând nicio mențiune privind adresa spațiilor comerciale în litigiu. Solicită recurenta aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3). C. proc. civ. -,, .în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra in cercetarea fondului.dat fiind că toate apărările sale au fost înlăturate pentru că s-a invocat autoritatea de lucru judecat. Astfel, în ceea ce privește efectele juridice produse de H.G.

nr. 765/1990, s-a reținut de către C.A.B. practica judiciară unitară a instanței supreme care, prin hotărâri succesive, a constatat validitatea H.G. nr. 765/1990. Prin urmare, societatea recurentă a fost judecată după probatoriile din cauzele considerate ca având autoritate de lucru judecat și nu după probatoriile de care părțile din prezenta cauză au înțeles să se folosească sau să le modifice. Reia recurenta argumentația referitoare la faptul că H.G. nr. 765/1990 a fost publicată abia în 09 noiembrie 1992, ca atare, până la data de 09 noiembrie 1992, nu a existat (conform Constituției) și nu a putut produce efecte translative de proprietate, singurele efecte fiind cele administrative. Reiterează și critica potrivit căreia, prin H.G.

nr. 474 din 14 iunie 1999 a fost abrogată cu efecte ex tunc și ex nunc H.G. nr. 765/1990, pentru că H.G. nr. 474 din 14 iunie 1999 folosește sintagma sunt și rămân abrogate. Menționează că, în baza H.G. nr. 391/1995, publicată în M. Of. și niciodată abrogată, SC A..C. SA, în calitate de primitor, și SC P. SA în calitate de predător, au încheiat o convenție (Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996), care reprezintă titlul său de proprietate. Susține că, spre deosebire de intimata - reclamantă, SC A.C. SA are un titlu de proprietate valabil, perfectat în conformitate cu legea. Spațiile comerciale preluate de la SC P. SA sunt prevăzute în M. Of. și nu într-o anexă modificată și completată cu mâna.

Arată că toate tezele utilizate în apărare, respectiv cele privind obiectul transferului operat de Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, care nu include spațiul comercial, calitatea de succesor în drepturi a reclamantei SC G.R.B.G. SRL, încheierea contractului de închiriere din 11 decembrie 1990 pentru perioada 01 august 1990-01 august 1995, în care SC G. SA a avut calitatea de chiriaș în spațiul comercial revendicat, greșita reținere a efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești, inclusiv cu privire la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 391/995 cât și a Deciziei civile nr. 1653/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inadvertențele existente între spațiul comercial revendicat, în suprafață de 120 mp, și spațiul comercial expertizat, în suprafață de 88,4 mp sau uzucapiunea întemeiată pe art. 1859, 1860 C. civ.

și art. 1895 C. civ., au fost înlăturate, instanța de apel plecând tot de la analiza titlului intimatei - reclamante, ca un întreg, protocol și anexă. Apreciază că, în acest mod, instanța de apel a pronunțat o decizie prin prisma autorității de lucru judecat, fără a intra în cercetarea fondului, aspecte pentru care sunt incidente prevederile art. 312 pct. 3 C. proc. civ.

Instanța de apel avea obligația să admită apelul și să retrimită cauza spre rejudecare instanței de fond, pentru ca și această instanță să analizeze cererea de chemare în judecată prin prisma renunțării la utilizarea ca probă a anexei Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Instanțele de fond au constatat existența, în patrimoniul reclamantei, respectiv al succesoarei acesteia, a dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 15/1990, motivat de faptul că, la data adoptării acestei legi, reclamanta era titulara unui drept de administrare cu privire la spațiul comercial.

Acest drept de administrare a fost dobândit în baza H.G. nr. 765/1990, act normativ prin care au fost transferate de la M.C.M.A.A., magazinele destinate comercializării unor produse alimentare, printre care și cele de carne. În aplicarea dispoziției legale menționate, a fost încheiat Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, în anexa căruia au fost menționate spațiile comerciale ce au făcut obiectul transferului. Pârâta își întemeiază criticile în recurs, pe faptul că, în faza procesuală a apelului, reclamanta ar fi renunțat la a-și întemeia pretențiile pe anexa acestui protocol. În lipsa acestui înscris, actul juridic dedus judecății rămâne doar protocolul, din conținutul căruia nu rezultă că bunul în litigiu a făcut obiectul transferului dreptului de administrare.

Prin urmare, încadrând această critică în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, incluzând în cuprinsul acestui act și anexa la protocol, când singurul înscris căruia îi putea desluși înțelesul, în acest dosar, era protocolul. Plecând de la aceeași premisă, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit legea, dând eficiență efectului pozitiv al hotărârilor pronunțate anterior în litigiile pronunțate între părți. Susține că, în cauză, nu se putea reține puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, în ceea ce privește transferul dreptului de administrare către reclamantă și inexistența vreunui titlu al pârâtei, în condițiile în care, în toate celelalte litigii, soluționate anterior anului 2013, instanțele au analizat protocolul împreună cu anexa, situația fiind diferită în acest litigiu, care se limitează doar la analiza protocolului.

Și dacă nu s-ar fi renunțat la această anexă, susține recurenta, aceasta este falsă întrucât a fost modificată și completată ulterior cu denumirea străzii unde se află situat imobilul, o denumire inexistentă la data întocmirii protocolului, astfel că înscrisul nu poate fi utilizat ca mijloc de probă. Consecința înlăturării puterii de lucru judecat a hotărârilor ce s-au întemeiat pe anexa la protocol este aceea că argumentele pârâtei ar trebui reanalizate pe fond. Intimata reclamantă a invocat în concluziile orale din dezbateri nulitatea recursului, apreciind că motivarea recursului nu reprezintă o critică de nelegalitate a hotărârii atacate, ci un aspect ce ține de interpretarea unei probe, inadmisibil a fi cercetat în recurs.

Nu va fi reținută o astfel de sancțiune întrucât aspectul dedus controlului judiciar nu vizează o situație de fapt ce rezultă din înscrisul administrat ca probă, ci o problemă de interpretare a conținutului actului juridic a cărui dovadă o face respectivul înscris, respectiv a se aprecia dacă concluziile instanței de apel privind calificarea legală a actului, deduse din interpretarea conținutului înscrisului, sunt contrazise de sensul vădit clar și neîndoielnic al termenilor actului interpretat, caz în care aceasta ar fi denaturat conținutul respectivului act juridic. Procedând la analiza, în concret, a argumentelor recurentei, circumstanțiate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate. Astfel, reclamanta a utilizat ca mijloc de probă, în dovedirea pretențiilor sale, înscrisul intitulat Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, încheiat între M.A.A.M.C.T. D.G.C. I.C.L. Alimentara sector 6, în aplicarea H.G. nr. 765/1990, prin care unitățile comerciale specializate în desfacerea de carne trec din subordinea I.C.L.A. Alimentara sector 6 la Întreprinderea Abator București - I.I.C. București Glina. În acest sens, au fost preluate activele, fondurile fixe, mărfurile și ambalajele iar personalul a fost transferat. Transferul operat prin H.G. nr. 765/1990 a vizat nu doar inventarul, activitatea comercială, fonduri fixe, ci întreg imobilul, ce a fost inclus în anul 1992 în reevaluarea capitalului social vărsat.

În ceea ce privește spațiul comercial, conform anexei nr. 1, parte integrantă din protocol, I.C.L. Alimentara a semnat în calitate de predător, iar în anexă unitățile predate au fost identificate cu simbol adresă, fiind înscrisă și valoarea mărfii și a ambalajelor predate. Faptul că exemplarul original al acestui înscris nu a putut fi înfățișat instanțelor, nu poate constitui un fine de neprimire a cererii privind verificarea dreptului pretins de părți, întrucât, pe de o parte încercarea de a reconstitui originalul a fost respinsă în instanță prin Decizia nr. 106/2007, în care s-a apreciat că înscrisul nu are caracterul unui act efectuat într-o procedură judiciară, iar, pe de altă parte, dovada conținutului său a fost confirmată de alte înscrisuri administrate în cauză, (inventare, dispoziții de transfer) din care rezultă că transferul patrimonial a operat efectiv, în ceea ce privește activele, mijloacele fixe, marfa și personalul.

Reclamanta a depus la dosar copiile conforme cu originalul ale protocolului și anexei. Este reală constatarea recurentei că pe unul dintre exemplarele anexei, aflat în posesia primitorului, a fost inserată ulterior, adresa completă, actualizată, a fiecărui spațiu comercial, cu numărul poștal aferent, însă aceasta nu înseamnă că lista unităților predate a fost modificată sau completată, cu scopul de a produce, prin fals, efecte juridice noi. Reclamanta a renunțat a se prevala de această copie adnotată, folosită pentru procedurile de inventariere, întrucât a fost contestată de pârâtă, ca fiindu-i alterată forma inițială. A rămas însă câștigată cauzei, o altă copie a anexei, depusă, de asemenea, la dosar, și care nu conține însemnări ulterioare, nefiind necesar a se rediscuta, după cum susține recurenta, din punctul de vedere al admisibilității, pertinenței sau concludenței ca probă, de vreme ce fusese deja administrată.

Această împrejurare a fost reținută, de altfel, și de instanța de apel care a constatat că respectivul înscris, în forma nealterată, nu a fost contestat de pârâtă, astfel că nu se poate aprecia că înscrisul intitulat „anexă” a fost retras din sistemul probator. Este necesar a se face distincție între anexa la protocol în sensul de negotium iuris, act juridic existent, ale cărui efecte translative de drepturi au fost analizate în prezenta cauză, la care reclamanta nu a renunțat și înscrisul contestat de recurentă în sens de instrumentum probationis, ca suport material ce consemnează operațiunea juridică respectivă, ce a fost retras.

Întrucât pârâta nu a contestat și exemplarul reprezentând anexa neadnotată, aceasta face corp comun cu protocolul, conținutul său fiind valorificat, cu efect probatoriu, atât de către instanța de fond, cât și de cea de apel, în ceea ce privește dovada transferului dreptului de administrare, pe care societățile comerciale îl aveau la acea vreme și de care puteau dispune. În consecință, nu se poate aprecia că actul juridic dedus judecații a fost greșit interpretat și că instanța de apel nu a dat curs cererii de înscriere în fals câtă vreme aceasta a vizat, conform actelor dosarului, doar exemplarul adnotat de primitor, ce a fost înlăturat ca mijloc de probă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca eronat, raționamentul recurentei care solicită, în realitate, o reanalizare a situației de fapt numai prin perspectiva protocolului, fără anexa care individualizează spațiul, pe motiv că reclamanta ar fi renunțat la a se folosi de acest mijloc de probă în dovedirea obiectului transferului. Nu se poate reține nici încălcarea dreptului pârâtei la un proces echitabil, cătă vreme aceasta a beneficiat de toate garanțiile procesuale în susținerea propriilor apărări și nu s-a constatat o încălcare a legii sub acest aspect. Instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale, constatând transferul efectiv și valabil al dreptului de administrare cu toate componentele sale, în patrimoniul I.I.C.

București Glina (ulterior SC G. SA), care, ca titular al dreptului de administrare, a devenit după adoptarea Legii nr. 15/1990, proprietarul spațiului comercial. În ceea ce privește titlul exhibat de pârâtă, s-a reținut că SC P. SA, înființată la 9 noiembrie 1990, prin reorganizarea I.C.L. Alimentara, a dispus ulterior, în anul 1996, prin efectul H.G. nr. 391/1995, în favoarea pârâtei, de un bun pe care nu îl mai avea în patrimoniu. Nu poate fi înlăturată, astfel cum a susținut recurenta în invocarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., puterea de lucru judecat a hotărârilor care au statuat referitor la regimul juridic al acestor spații comerciale, pe motiv că, în prezenta cauză, sistemul probator nu se mai întemeiază și pe anexa protocolului ce identifică spațiile comerciale.

După cum s-a menționat anterior, corect au fost avute în vedere de instanța de apel atât protocolul cât și anexa acestuia, motiv pentru care, ceea ce s-a statuat prin hotărârile judecătorești pronunțate anterior cu privire la regimul juridic al preluării, se bucură de putere de lucru judecat și în prezenta cauză. În acest sens, prin Decizia nr. 277 din 5 mai 1994 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin nerecurare, a fost respinsă cerea reconvențională a SC P. SA, autoarea pârâtei, prin care solicita constatarea dreptului de proprietate asupra imobilelor vizate de H.G. nr. 765/1990. În această hotărâre s-a reținut că spațiile comerciale specializate în comercializarea de lapte, carne, pâine, pește, au ieșit definitiv din patrimoniul I.C.L.

Alimentara 6 la 25 iulie 1990, conform H.G. nr. 765/1990, trecând în subordinea unităților M.A.A., pe baza protocolului încheiat între părți. Chiar dacă imobilele nu sunt menționate expres în hotărâre, acestea, inclusiv cel care reprezintă obiect al prezentului litigiu, sunt incluse, în obiectul de reglementare al actului administrativ. Hotărârea, vizând actul administrativ în ansamblul său, tranșează problema inexistenței unui drept de proprietate al SC P. SA asupra acestor spații comerciale incluse în protocol. Recurenta a susținut, în legătură cu acest aspect, că nu există identitate de părți, obiect și cauză pentru a opera autoritatea de lucru judecat.

Această critică urmează a fi înlăturată, dat fiind faptul că instanța de apel nu a analizat autoritatea de lucru judecat ca excepție procesuală dirimantă, ce împiedică o nouă judecată, ci a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care presupune că, ceea ce s-a statuat printr-o altă hotărâre judecătorească privind elemente ale raportului juridic dedus prezentei judecăți, reprezintă o prezumție simplă, mijloc de probă ce a fost valorificat, ca atare, în sistemul probator al cauzei pendinte. Nici în privința celorlalte critici, nu se poate reține o greșită interpretare și aplicare a legii. Astfel, instanțele de fond au lămurit aspectul referitor la inadvertențele rezulta