ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 577/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 577/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5

noiembrie 2003, sub nr. 4243/2003, pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC

G. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC P. SA, SC A.C. SA și SC A.S. SA

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligate

pârâtele să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul spațiu

comercial situat în București str. Prelungirea Ghencea sector 6.

În motivarea cererii

s-a susținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului la

data de 25 iulie 1990, ca urmare a semnării Protocolului între M.A.A.M.C.T., D.G.C.

- I.C.L. Alimentara sector 6, protocol încheiat în temeiul H.G. nr. 765/1990.

Reclamanta s-a

prevalat de cele comunicate de Guvernul României prin adresa din 28 iulie 1998,

în care se menționează că, din interpretarea coroborată a art. 1, art. 2 și art.

7 din H.G. nr. 765/1990, rezultă fără echivoc transmiterea în subordinea M.A.A.,

Î.A.B. - I.I.C. București Glina nu numai a activității comerciale ci și a

spațiilor comerciale.

Cu privire la

istoricul constituirii societății reclamante, s-a arătat că prin H.G. 167 din 20

februarie 1990 a fost înființată Î.P.C. București Splai, în subordinea C.I.C.

ca urmare a reorganizării I.I.C. București. În temeiul aceleiași hotărâri, I.I.C.

București s-a scindat în două unități economice, I.I.C. București Glina și I.I.C.

București Splai, scop în care s-a dispus ca separarea patrimoniilor să se

raporteze la bilanțul contabil din 31 martie 1990.

Prin Decizia nr. 304

din 18 iulie 1990 a directorului I.I.C. București Glina, s-a dispus

constituirea comisiilor de inventariere și preluare a magazinelor de desfacere

a cărnii de la I.C.L.l. sector 6

Prin H.G. nr. 1353

din 27 decembrie 1990, publicată la 08 februarie 1991, la anexa I poziția 54 a

fost înființată SC G. SA, prin reorganizarea Î.I.C. București - Abatorul

București.

S-a mai arătat că de

la data Protocolului din 25 iulie 1990, până la data pierderii posesiei,

reclamanta s-a comportat ca adevărat proprietar, exercitând toate prerogativele

ce decurg din acest drept.

Cu privire la

situația pârâtei, reclamanta a susținut că I.C.L. Alimentara sector 6 s-a

reorganizat în temeiul Legii nr. 15/1990, rezultând SC P. SA, care a preluat

mijloacele fixe clădiri. Conform Protocolului nr. 237 din 18 ianuarie 1996, SC

P. SA a procedat la predarea spațiului către SC A.C. SA.

S-a arătat că I.C.L.

Alimentara nu putea transmite un bun pe care nu îl deținea în patrimoniu, în

condițiile în care, anterior adoptării Legii nr. 50/1990, fusese încheiat Protocolul

din 25 iulie 1990.

Pe de altă parte, conform

Legii nr. 15/1990, transferul dreptului de proprietate nu opera în temeiul unui

simplu protocol, fiind necesar ca bunurile ce trec din proprietatea statului în

patrimoniul societăților comerciale să fie stabilite prin hotărâre de guvern.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin întâmpinare,

pârâta SC A.S. SA a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că deține în

proprietate un alt spațiu comercial decât cel pretins de reclamantă, construit

din resurse proprii în anul 1978, dreptul său de proprietate fiind consfințit

prin Hotărârea nr. 60/2001 și încheierea din 16 martie 2001 a Curții de

Arbitraj U.C.E.C.O.M. și intabulat în C.F. conform încheierii din 11 iulie 2001.

Pârâta SC P. SA a

invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității de reprezentant a

apărătorului reclamantei, excepția insuficientei timbrării a cererii, precum și

excepția lipsei calității procesuale pasive, învederat de faptul că dreptul de

proprietate a fost transferat cu titlul gratuit către SC A.C. SA conform

Protocolului nr. 237 din 18 ianuarie 1996 în considerarea H.G. nr. 391/1995.

Pe fondul cauzei s-a

solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pe cale de excepție,

a invocat și nulitatea absolută a Protocolului de care reclamanta se prevalează

în afirmarea dreptului său de proprietate, cu motivarea că H.G. nr. 765/1990 a

intrat în vigoare în anul 1992, ulterior transferării către pârâtă a dreptului

de proprietate asupra spațiului comercial.

S-a mai arătat că,

prin Protocolul invocat de reclamantă, nu s-a dispus cu privire la transferarea

dreptului de proprietate asupra imobilului, nefiind identificate fondurile fixe

asupra cărora ar fi operat transferul.

Prin întâmpinarea

formulată la 03 decembrie 2003 SC A.C. SA a invocat excepția de netimbrare la

valoare a acțiunii în revendicare și excepția de neconstituționalitate a

titlului de proprietate invocat, respectiv H.G. nr. 765/1990 și H.G. nr. 167/1990.

Pe fondul cauzei s-a

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

La data de 08

decembrie 2003, SC N. SA a formulat cerere de intervenție în interesul

pârâtelor SC A.C. SA și SC P. SA, învederând că este acționarul principal al SC

A. SA, orice diminuare a patrimoniului pârâtei afectând grav interesele

acționarilor.

De asemenea, a

formulat cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S., solicitând obligarea acesteia

la plata valorii de piață a imobilului, în eventualitatea predării lui către

reclamantă.

Prin cererea

formulată la 09 ianuarie 2004, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în

calitate de intervenient, a SC E.T. SRL. A arătat că la data de 12 noiembrie 2003

a încheiat cu societatea intervenientă un contract de vânzare cumpărare având

ca obiect activul societății subscrise, toate drepturile patrimoniale reale și

de creanță, inclusiv drepturile litigioase existente în patrimoniul său, astfel

că această societate a devenit titularul dreptului litigios ce formează

obiectul cauzei.

Prin sentința civilă nr.

23 din 12 ianuarie 2004 Tribunalul București a admis excepția lipsei calității

de reprezentant și a respins cererea ca fiind introdusă de o persoană fără

calitate, reținând că cererea nu a fost formulată de reclamantă prin lichidator

judiciar, deși se află în insolvență.

Prin Decizia civilă nr.

1373/07 octombrie 2005 pronunțată în Dosar nr. 1464/2004 Curtea de Apel

București a admis cererea de apel formulată de SC G.R.B.G. SRL, succesor în

drepturi al SC G. SA, a desființat sentința menționată și a trimis dosarul spre

rejudecare aceluiași tribunal.

Decizia a devenit irevocabilă

prin Decizia nr. 8459 din 13 decembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

În fond, în

rejudecare, prin încheierea de la 23 martie 2009, Tribunalul București, secția a

V a civilă, a admis excepția necompetenței funcționale, a dispus trimiterea

cauzei spre competentă soluționare secției comerciale a tribunalului. S-a

apreciat că imobilul face parte din fondul de comerț, fiind aplicabile

dispozițiile art. 4 C. com. cu aplicarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Cauza a fost

înregistrată sub nr. 16491/3/2009, pe rolul Tribunalului București, secția comercială.

Prin întâmpinarea

formulată la 01 septembrie 2009, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în garanție;

excepția inadmisibilității formulării cererii de intervenție; excepția lipsei

calității procesuale a A.V.A.S. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea

cererii.

La data de 30 iunie 2010,

SC E.T. SRL a renunțat la judecarea cererii de intervenție, cererea fiind

respinsă, cu motivarea că partea care a solicitat renunțarea la judecată nu

este titularul cererii de intervenție, ci reclamanta SC G. SA.

Prin cererea,

înregistrată la 02 noiembrie 2011, reclamanta SC G.R.B.G. SRL a renunțat la

judecata cauzei în contradictoriu cu SC P. SA și cu pârâta SC A.S. SA, precizând

că înțelege să se judece numai cu SC A.C. SA.

Prin încheierea de la

02 noiembrie 2011Tribunalul București a luat act de renunțarea la judecată în

contradictoriu cu pârâtele menționate,conform art. 246 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

20139 din 21 decembrie 2012, Tribunalul București a admis cererea formulată de

SC G.R.B.G. SRL; a obligat pârâta SC A.C. SA să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul, identificat prin raportul de expertiză administrat

în cauză; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de SC N. SA, în

favoarea SC A. SA; a anulat ca netimbrată cererea de chemare în garanție a A.V.A.S

formulată de SC N. SA; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în

judecată a intervenientei SC E.T. SRL; a luat act că reclamanta a renunțat la

judecata cererii în contradictoriu cu pârâtele SC P. SA și SC A.S. SA; a obligat

pârâta să achite contravaloarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, prin Deciziile nr. 1635 din 27 mai 2009

a Înaltei Curții de Casație și Justiție și nr. 479/A din 09

iulie 2007 a C.A.B., s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că, prin

adresa din 30 august 1990, au fost recunoscute de pretinsa autoare a pârâtei, I.C.L.

Alimentara, unitate economică aflată în subordinea Ministerului Comerțului, existența

și valabilitatea Protocolului din 25 iulie 1990, invocat de reclamantă.

De asemenea, prin

hotărâri irevocabile, s-a reținut cu putere de lucru judecat că H.G. nr. 765/1990

a produs efecte juridice în perioada cuprinsă între publicarea în M. Of. și

data abrogării, abrogarea fiind un mod de ieșire din vigoare a legii, prin care

efectele încetează doar pentru viitor.

În temeiul acelorași

argumente, prima instanță a mai reținut că Protocolul dintre I.C.L. Alimentara

6 și SC P. SA a fost încheiat ulterior datei de 08 august 1990, dată la care

imobilul a ieșit din patrimoniul I.C.L. Alimentara 6, astfel că spațiul

comercial nu a putut intra, în mod legal, în patrimoniul SC A. SA.

S-a apreciat ca fiind

irelevantă încheierea de către reclamantă a unui contract de închiriere cu SC

P. SA, aceasta nelipsind de consecințe juridice actele normative incidente și

transferul drepturilor patrimoniale operate prin protocol.

Au fost înlăturate

susținerile referitoare la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă

prin uzucapiune, întemeiate pe dispozițiile art. 1841 C. civ., instanța

apreciind, raportat la art. 1897 alin. (2) C. civ., că joncțiunea posesiilor nu

poate fi invocată, întrucât transmiterea posesiei s-a făcut în temeiul unui act

ce nu valora titlu de proprietate.

A reținut tribunalul și

reaua credință a autorului pârâtei, SC P. SA, care a încheiat cu SC A. SA,

Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996, prin care a predat spațiul comercial,

deși cunoștea că nu exercita în mod valabil un drept de proprietate asupra

acestuia.

Cu privire la

identificarea spațiului comercial revendicat, prima instanță a apreciat ca

irelevante diferențele constate între suprafața înscrisă în acte și cea

identificată pe teren, în urma administrării expertizei, constatând că există

identitate între spațiul aflat în litigiu și cel aflat în posesia pârâtei.

Împotriva acestei

sentințe, precum și împotriva încheierii din data de 06 octombrie 2010, a

formulat apel pârâta SC A. SA.

În motivarea apelului

formulat împotriva încheierii din data de 06 octombrie 2010, s-a criticat

respingerea de către instanța de fond a cererii privind includerea în lista

obiectivelor expertizei tehnice încuviințate a stabilirii valorii de circulație

a imobilului revendicat, în vederea determinării taxei judiciare de timbru.

În motivarea apelului

îndreptat împotriva sentinței civile nr. 20139 din 21 decembrie 2012, s-au

formulat critici referitoare la respingerea de către prima instanță a cererilor

pârâtei referitoare la înscrierea în fals împotriva înscrisului anexă la Protocolul

nr. 21156 din 25 iulie 1990, a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a

SC A.C. SA raportat la inadvertențele privind suprafața imobilului și lipsei

calității procesuale active a reclamantei SC G.B.G. SRL, urmare a neprezentării,

în original, a documentelor invocate ca valorând titlu de proprietate.

S-a arătat că

instanța a reținut, fără a pune în discuția părților, nulitatea titlului

autoarei, SC P. SA, respectiv Protocolul fără nr. și dată de înregistrare,

încheiat cu I.C.L. Alimentara 6.

Referitor la titlul

său, reprezentat de Protocolul nr. 237 din 18 iunie 1996, apelanta a susținut

că acesta este un titlu valabil, neexistând nicio hotărâre judecătorească care

să îl fi sancționat cu nulitatea, astfel că dreptul de proprietate i-a fost transmis

valabil.

În aceste condiții, apelanta

a invocat joncțiunea posesiilor I.C.L. Alimentara sector 6, SC P. SA și SC A.

SA, în temeiul art. 1859, 1860 C. civ., considerând că posesia pașnică a

pârâtei a început la 18 ianuarie 1996 și a durat până în 2003 când a fost

acționată în judecată, în prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 203

din 17 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins

apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut, în ceea ce privește apelul îndreptat

împotriva încheierii de la 06 octombrie 2010, conform art. 282 alin. (2) C.

proc. civ., că măsura contestată poartă asupra respingerii obiectivului propus

pentru expertiza tehnică judiciară încuviințată, privind stabilirea valorii de

circulație pe piață a imobilului revendicat, cu scopul determinării corecte a

taxei judiciare de timbru.

S-a reținut, în

aplicarea art. 20 alin. (1) și (2) Legea nr. 146/1997, că stabilirea corectă a

taxei judiciare de timbru datorate s-a raportat la data sesizării instanței,

respectiv 05 noiembrie 2003, la acel moment constatându-se îndeplinirea

obligației legale de timbrare, fără ca pârâtele să opună excepția insuficientei

timbrări. De asemenea, fiind de notorietate diminuarea valorii de piață a

imobilelor tranzacționate ulterior anului 2008, instanța de apel a apreciat că,

justificat, tribunalul a respins cererea de evaluare a imobilului, fiind

lipsită de interes pentru parte și, raportat la art. 20 alin. (2) teza a II-a din

Legea nr. 146/1997, fără consecințe juridice cu privire la timbraj.

Cu privire la apelul

formulat împotriva sentinței civile 20139 din 21 decembrie 2012 s-a constatat

că obiectul cauzei îl constituie acțiunea în revendicare.

Instanța de apel a

reținut că, în cauză, există un conflict între titluri care provin de la

același autor, emise în temeiul unor acte normative succesive. În această situație,

în principiu, se ține seama de cel care a transcris mai întâi titlul, în condițiile

în care actul întrunește cerințele de validitate impuse de lege, chiar dacă

actul celeilalte părți s-a încheiat mai înainte; dacă niciuna dintre părți nu a

îndeplinit formalitate transcrierii, are câștig de cauză partea care prezintă

titlul cu dată mai veche.

Reclamanta, SC G. SA,

societate în insolvență, a invocat, în dovedirea dreptului de proprietate,

Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, intervenit între I.C.L. Alimentara

sector 6 și M.A.A., cu anexa aferentă, în care este individualizată unitatea

situată în Prelungirea Ghencea.

Cu privire la

valoarea probatorie a anexei la acest Protocol, s-a reținut că, la dosarul

cauzei, se află, în copie, două înscrisuri, respectiv înscrisul de la fila 9 Dosar

nr. 4243/2003, ce comportă modificări și adăugiri, contestat, în condițiile art.

172 C. proc. civ., la administrarea căruia reclamanta a renunțat și înscrisul

de la fila 93 Dosar nr. 1649/3/2009 vol. I, înscris asupra căruia nu s-au

operat adăugiri, necontestat de SC A. SA.

Referitor la nedepunerea

în original a înscrisurilor, a fost menționată Decizia nr. 2252 din 15 iunie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a apreciat ca inutilă prezentarea

originalului anexei la protocol, în condițiile în care, prin Decizia civilă nr.

106/2007 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a respins irevocabil cererea

de refacere a înscrisului dispărut.

Prin urmare, instanța

de apel a concluzionat că, din cuprinsul Protocolului și al anexei la acesta,

încheiate conform H.G. nr. 765/1990, rezultă preluarea de către I.I.S. Glina

autor al SC G. SA, de la I.C.L. Alimentara sector 6 a spațiului comercial

situat în Prelungirea Ghencea.

Cu privire la

validitatea transferului dreptului de proprietate asupra imobilului, instanța

de apel a confirmat raționamentul tribunalului referitor la efectele juridice

produse de H.G. nr. 765 din 09 iulie 1990 ca urmare a publicării sale în M. Of.

la 09 noiembrie 1992 și a abrogării prin H.G. nr. 474 din 14 iunie 1999. În

acest sens s-a reținut că H.G. nr. 765/1990 a fost adoptată sub incidența

dispozițiilor art. 84 din Constituția de la 1965, care impunea publicarea

hotărârilor autorității publice numai în măsura în care acestea reprezentau

acte administrative cu caracter normativ, respectiv acte de putere care cuprind

reglementări de principiu, aplicabile unui număr nedeterminat de persoane, ce

produc efecte juridice erga omnes.

S-a apreciat că nepublicarea

nu poate atrage sancțiunea inexistenței actului nici în temeiul prevederilor

constituționale în vigoare la data emiterii actului, nici raportat la cele

cuprinse în art. 107 din Constituția de la 1991, întrucât H.G. nr. 765 din 09

iulie 1990 reglementa raporturi juridice individuale, referitoare la transferul

unităților comerciale specializate din subordinea Ministerului Comerțului în

subordinea ministerului Agriculturii și Alimentației.

Cât privește

abrogarea H.G. nr. 765/1990 prin H.G. nr. 474/1999 prin care la art. 1 s-a

specificat că „ sunt și rămân abrogate” hotărârile de guvern menționate în

anexă, s-a considerat că, acest text de lege, în niciun caz nu poate fi

interpretat ca o excepție de la principiul consfințit prin art. 1 C. civ.

potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor și nu are putere retroactivă.

Prin urmare, instanța

de apel a constatat că între 09 iulie 1990 și 18 iulie 1999, H.G. nr. 765/1990 a

fost în vigoare.

A fost reținută

această interpretare și în considerarea principiilor certitudinii și al

prevalenței practicii judiciare unitare a instanței supreme care, prin hotărâri

succesive, a constatat validitatea H.G. nr. 765/1990, cât și al efectului pozitiv

al hotărârilor judecătorești, ce decurge din puterea de lucru judecat, cu

consecința înlăturării contradicțiilor între considerentele hotărârilor

judecătorești. S-a apreciat că prezumția de lucru judecat nu înlătură o nouă

judecată ci doar simplifică probațiunea, întrucât cel de al doilea proces

privește o chestiune soluționată irevocabil, printr-o hotărâre anterioară, fără

să implice identitate de acțiuni, ci doar identitate de chestiuni litigioase.

S-a considerat că aspectul

dublei subordonări a I.C.L. Alimentara atât față de Consiliul Local sector 6 -

Primăria Municipiului București cât și față de M.C.T. a fost clarificat

irevocabil, prin raportare la Decretul nr. 446/1972, în vigoare până la 03

ianuarie 1998, privind organizarea și funcționarea M.C.I., astfel că prevederile

art. 1 și 6 din H.G. nr. 765/1990 erau aplicabile I.C.L. Alimentara 6.

În privința

obiectului transferului, s-a reținut că acesta a cuprins și imobilul spațiu

comercial, având în vedere că, din cuprinsul Protocolului nr. 21156 din 25

iulie 1990 și al anexei la acesta rezultă că, în conformitate cu H.G. nr. 765/1990,

s-a dispus transmiterea dreptului de administrare asupra mijloacelor fixe,

mărfii și ambalajelor aflate pe stoc, procesul verbal de predare primire atât

pentru spațiul comercial cât și pentru mijloacele circulante constituindu-l

anexa la protocol, în care au fost menționate distinct adresa imobilului,

precum și valoarea mijloacelor circulante.

S-a considerat

irelevant faptul că în cuprinsul procesului verbal de predare primire s-a

precizat numai denumirea străzii Prelungirea Ghencea nu și numărul imobilului,

întrucât a fost precizat blocul în care se afla amplasată unitatea economică.

Așa cum rezultă din

adresa nr. 15/B/1015 din 18 noiembrie 1993, emisă de Guvernul României

referitor la dispozițiile H.G. nr. 765/1990, s-a constatat că prin acestea a

operat o triplă operațiune de transmitere a unităților menționate în anexe în

subordonarea administrativă a M.A.A., a indicatorilor economico - financiari și

contractelor economice, precum și transmiterea fondurilor fixe.

Prin adresa nr. 15B/CA/1176

din 28 iulie 1998 emisă de Guvernul României s-a precizat că din coroborarea art.

1, 2 și 7 ale H.G. nr. 765/1990 rezultă fără echivoc că în subordinea M.A.A. au

fost transmise spațiile comerciale ca atare, nu numai activitatea comercială ce

se desfășura în cadrul acestora.

Declarațiile de

inventar, precum și procesele verbale, valorează proces verbal de predare

primire inclusiv pentru spațiul comercial, cu utilajele și marfa aflată în

gestiune.

Instanța de apel a

apreciat că SC G. SA este succesoare în drepturi a I.C.C. Abatorul Glina (I.C.C.

București Glina).

Cât privește

calitatea de succesor în drepturi a SC G.R.B.G. SRL s-a constatat că, prin

contractul de vânzare cumpărare din 12 noiembrie 2003, intervenit între SC E.T.

SRL și SC G. SA, prin administrator judiciar, contract având ca obiect vânzarea-cumpărarea

activului societății aflate în insolvență, a fost înstrăinat inclusiv dreptul

litigios ce face obiectul dosarului.

De asemenea, prin

contractul de dare în plată, din 05 mai 2004 SC E.T. SRL a transmis dreptul

litigios către SC G.R.B.G. SRL care astfel devine succesor în drepturi al

reclamantei.

Raportat la acestea, instanța

de apel a apreciat că, întemeiat, prima instanță a înlăturat excepția lipsei

calități procesuale active a SC G.R.B.G. SRL invocată de pârâte.

Cu privire la dreptul

transferat, s-a reținut că reclamanta SC G. SA s-a constituit în temeiul H.G. nr.

1353/1990. Ca efect al H.G. nr. 1353/1990 și, implicit, al H.G. nr. 765/1990 nu

a fost transferat un drept de proprietate ci un drept de administrare directă.

SC G. SA a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul prevederilor Legii 15/1990

publicată în M. Of. la 08 august 1990. Astfel raportat la art. 1 din lege, dreptul

de administrare asupra imobilului aparținând reclamantei SC G. SA s-a

transformat într-un drept de proprietate cu respectarea art. 20 alin. 2 în

temeiul căruia bunurile aflate în patrimoniul societăților comerciale sunt

proprietatea acestora.

Instanța de apel a

apreciat că încheierea contractului de închiriere din 11 decembrie 1990 pentru

perioada 01 august 1990 - 01 august 1995 nu poate fi opusă reclamantei întrucât

obiectul cererii îl constituie acțiunea în revendicare, formulată în temeiul

unui titlu de proprietate apreciat de reclamantă ca valabil, nu acțiunea în

constatarea uzucapiunii pentru a fi necesară probarea posesiei utile a bunului,

pentru sine și sub nume de proprietar.

Pentru același motiv a

fost apreciată ca irelevantă și încheierea, de către reclamantă, a contactului

de asociere în participațiune, contract în care s-a prevalat de dreptul său de

proprietate asupra spațiului comercial.

În compararea

titlurilor de proprietate exhibate de părți, instanța de apel a analizat și titlul

pârâtei, constatând că SC P. SA, autoarea SC A. SA, este continuatoarea ICL

Alimentara 6.

Prin

Decizia 1071 din 09 octombrie 1990 Primăria Municipiului București a dispus

înființarea începând cu 1 octombrie 1990 a societăților comerciale pe acțiuni,

ca persoane juridice, cu denumirea, obiectul de activitate și capitalul social

prevăzute în anexa I, anexă în care la poziția 7 se regăsește I.C.L. Alimentara

6 transformată în societatea comercială Practic SA .

În temeiul acestei

decizii, conform art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, s-a întocmit Protocolul

privind preluarea mijloacelor fixe clădiri din patrimoniul I.C.L. Alimentara 6,

la poziția 22 fiind trecut imobilul în litigiu situat în str. Prelungirea Ghencea.

Instanța de apel a

constatat că prin H.G. nr. 391/1995, anexa 3 poziția 22 s-a dispus cu privire

la spațiul comercial aflat în Prelungirea Ghencea transmis, fără plată, de la SC

P. SA către SC A.C. SA, în condițiile în care, pentru raționamentul deja

enunțat, acesta se afla în patrimoniul SC G. SA.

Instanța de apel a

reținut, în virtutea efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești, cele

dispuse prin Decizia civilă nr. 1708 din 17 aprilie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, cu

privire la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995 anexa 4 poziția 22,

prin care s-a reținut că hotărârea de guvern este vădit nelegală, întrucât

încalcă dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, cât și pe cele ale Legii nr.

31/1900 cu privire la dreptul de proprietate al societăților comerciale de la

data constituirii, asupra căruia nu se poate dispune decât cu respectarea

acestor legi.

Instanța supremă a constatat

nelegalitatea H.G. nr. 391/1995 raportat și la dispozițiile art. 481 C. civ. și

art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României, apreciind că preluarea

dispusă echivalează cu o expropriere efectuată în afara procedurii legale

prevăzute pentru acesta.

De asemenea, în

considerarea aceluiași principiu, instanța de apel a reținut și cele dispuse

prin Decizia civilă nr. 1653 din 27 mai 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, cu privire la ineficiența H.G. nr. 391/1995 în sensul că

hotărârea de guvern nu poate constitui izvor al dreptului de proprietate, ulterior

adoptării Constituției din 1991 care impune existența unei legi organice.

S-a apreciat că, în

lipsa unei dispoziții legale, cu atât mai mult cu cât prin însuși actul

normativ s-a prevăzut că transferul proprietății asupra bunurilor imobile se va

face în condițiile legii, SC P. SA nu poate opune un titlu de proprietate. În

consecință, Decizia nr. 1071 din 09 octombrie 1990 anexa 1 poziția 7 precum și

Protocolul aferent de preluare a bunurilor aflate în administrarea I.C.L.

Alementara 6 de către nou înființata SC P. SA nu a dispus cu privire la spațiul

comercial situat în str. Prelungirea Ghencea, întrucât la acea dată acesta se

afla deja în patrimoniul I.C.C. București Glina.

Drept urmare nici

titlul subsecvent, H.G. nr. 391/1995 anexa 3 poziția 22 și Protocolul nr. 237

din 18 ianuarie 1996 nu probează transferul valabil al unui drept de

proprietate către SC A.C. SA.

Instanța de apel a mai

constatat că SC G. SA nu a preluat decât un drept de administrare asupra

spațiului comercial și a terenului aferent acestuia, nu și asupra trenurilor

aflate în administrarea I.C.L. Alimentara 6.

Cu privire la

inadvertențele existente între spațiul comercial revendicat în suprafață de 120

mp și cele constatate de către expert în urma verificărilor și măsurătorilor

efectuate, în sensul că spațiul comercial are o suprafață de 88,40 mp s-a

apreciat că, în mod corect, instanța de fond a reținut că în determinarea imobilului

revendicat relevanță au elementele specificate în evidențele I.C.L. Alimentara

6 așa cum acestea se regăsesc în Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, din

care rezultă că spațiul comercial în litigiu este magazinul identificat cu

simbolul „74” simbol ce se regăsește în Protocolul nr. nr. 237 din 18 ianuarie 1996

exhibat de apelantă.

Prin urmare excepția

lipsei calității procesuale pasive, opusă de către SC A. SA, în argumentarea

căreia s-a invocat faptul că acțiunea în revendicare privește un alt imobil

decât cel aflat în proprietatea sa, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la incidența

art. 1859, 1860 și 1895 C. civ. invocată de SC A. SA, s-a apreciat că uzucapiunea

de 10 ani nu poate fi opusă decât dacă posesia se întemeiază pe un just titlu, prin

acesta înțelegându-se un titlu translativ de proprietate, care nu emană de la

adevăratul proprietar și care unit cu buna credință și cu posesiunea, pe durata

termenului de prescripție, conduce la dobândirea titlului de proprietate,

potrivit art. 1897 alin. (2) C. civ. titlul lovit de nulitate neputând servi ca

temei al uzucapiunii.

Întrucât titlul

invocat de apelantă îl constituie H.G. nr. 391/1995 anexa 3 poziția 22 și

Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996, acte în neconcordanță cu dispozițiile art.

44 din Constituție, s-a considerat că acestea nu probează transferul valabil al

unui drept de proprietate către SC A.C. SA în sensul prevăzut de art. 1895 C.

civ.

Față de acestea,

instanța de apel a apreciat că autoarea apelantei a exercitat o posesie

viciată, întrucât nu a fost de bună credință și nu a posedat în temeiul unui

just titlu, aspecte corect reținute de către prima instanță.

În consecință,

constatând că în cauză se pune problema unui conflict între titlurile de

proprietate invocate de părți, titluri ce provin de la același autor, respectiv

I.C.C.L. Alimentara 6 în condițiile în care titlul apelantei, nu este doar

ulterior, ci nu întrunește cerințele de valabilitate impuse de lege, s-a

considerat că nici eventuala transcriere a imobilului, în temeiul unui titlu de

proprietate lipsit de valoare nu prezintă relevanță.

Prin urmare, Curtea

de apel a constatat că, întemeiat, prima instanță a reținut, raportat la art. 480

C. civ., că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra spațiului

comercial situat în București str. Prelungirea Ghencea, identificat conform

raportului de expertiză administrat, drept conferit de Protocolul nr. 21156 din

25 iulie 1990 încheiat în temeiul H.G. nr. 765/1990 și apreciind sentința

atacată legală și temeinică, a respins apelul împotriva sentinței civile nr. 20139

din 21 decembrie 2012 și a încheierii din 06 octombrie 2010 ca nefondat.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A.C. SA invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. -„când instanța interpretând greșit

actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia” și ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșita a legii”, coroborat cu art. 312 alin. (3), C. proc. civ. - în

toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat

procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În

ceea ce privește criticile încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., recurenta a arătat că, încă din faza de judecată a fondului, a

solicitat înscrierea în fals cu privire la anexa Protocolului nr. 21156 din 25

iulie 1990, intitulată Unități predate la I.I.S. Glina, motivat de faptul că, în

anexa menționată, apare scris cu mâna I.M. la poziția 1, poziția 2, poziția 14,

poziția 15 și tot cu același scris de mână numerele tuturor imobilelor.

Susține

recurenta că este cu neputință ca un document perfectat împreună cu protocolul

la data de 25 iulie 1990, să cuprindă o denumire de bulevard ce a fost acordată

prin dispoziția primarului abia la sfârșitul anului 1995, deci la aproape 6 ani

distanță, falsul fiind elocvent.

Această

anexă a Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990, niciodată prezentată în

original, a fost întocmită de către intimata-reclamantă în fals în încercarea

de a-și constitui un titlu de proprietate, cu scopul de a dobândi, în mod cu

totul nelegal, imobilele spații comerciale.

Intimata-reclamantă

SC G.R.B.G. SRL, în fața instanței de apel, a precizat că nu înțelege să se

folosească în apărare de anexa Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990,

intitulată „Unități predate la I.I.S. Glina”, întrucât nu reprezintă dovada

dreptului său de proprietate.

Mai

mult decât atât, intimata-reclamantă a depus la B.C.F., în vederea intabulării,

anexa, cu modificări si adăugiri.

Apreciază

că instanța de apel face în mod total greșit trimitere la aceeași anexă, asupra

căreia nu s-au operat modificări și adăugiri, fără a fi supusă discuției

contradictorii a părților.

Procedând

în acest mod, instanța de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil,

adăugând ca probă un înscris la care chiar intimata-reclamantă a renunțat

expres.

Mai

mult decât atât, această anexă nu poartă semnăturile părților emitente ale

protocolului a cărui anexă susține intimata-reclamantă că este.

Arată

că nici în fața instanței de apel nu a putut fi prezentat înscrisul în original

ci numai în copie. De aici rezultă că înscrisul nu aparține protocolului, fiind

străin de acesta și produs ulterior, și nu poate fi primit de instanță ca probă,

întrucât, potrivit art. 139, 172, C. proc. civ., coroborat cu art. 1188 Pct. 4 C.

civ., copia nu are nicio putere probatorie.

Apreciază

că există un singur înscris intitulat Protocol nr. 21156 din 25 iulie 1990 fără

nici o altă anexă, fie ea modificată și adăugită sau nemodificată și

neadăugită. Obiectul protocolului vizează activitatea unităților comerciale

specializate în desfacerea de carne însă acest act juridic (protocol fără

anexă) nu individualizează unitățile a căror activitate trece din subordinea I.C.L.

Alimentara sector 6 la abator.

Înțelesul

acestui act juridic numit protocol (fără anexă) poate fi considerat o încercare

de predare-primire, activitate nefinalizată de părți.

Faptul

că instanța de apel pășește la analizarea ca un tot unitar, atât a protocolului

cât și a anexei acestuia, are ca efect schimbarea înțelesului vădit și

neîndoielnic al protocolului (luat ca act singular fără anexă) aspect care s-a

concretizat în pronunțarea unei decizii total greșite care necesită a fi

recurată pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9. C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel

a aplicat greșit efectul pozitiv al hotărârilor judecătorești, ce decurge din

puterea lucrului judecat, în ceea ce privește chestiunile litigioase rezolvate prin

Decizia civilă nr. 1708 din 17 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ; Decizia nr. 1635 din 27 mai 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Decizia nr. 2252 din 15 iunie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție - cu referire la Decizia civilă nr. 106/2007

a Curții de Apel București; Decizia nr. 479/A din 09 iulie 2007 a Curții de

Apel București, Decizia civilă nr. 277 din 05 mai 1994 a Tribunalului București.

Apreciază

că nu se poate reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, motivat

de faptul că hotărârile la care s-a raportat instanța de apel au fost

pronunțate la acea vreme având în considerație ca probă atât Protocolul nr. 21156

din 25 iulie 1990, cât și anexa acestuia, aspect care nu se mai regăsește în

speță, instanța având obligația de a pronunța o soluție făcând totală

abstracție de anexa protocolului.

Susține

recurenta că nu a avut șansa unui proces echitabil întrucât instanța de apel a

luat în considerare numai practica judiciară favorabilă intimatei - reclamante deși

la dosar se află și practica judiciară favorabilă SC A.C. SA, prin care

acțiunea în revendicare a SC G.R.B.G. SA a fost respinsă în mod definitiv și

irevocabil.

Instanțele

de judecată nu au analizat, până în anul 2013, ca titlu de proprietate al

intimatei-reclamante, doar Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990 (fără anexă) luat

ca singur act. Consideră că renunțarea intimatei-reclamante la invocarea, ca mijloc

de probă, a anexei, este o dovadă de recunoaștere a faptului că această anexă,

modificată și adăugată, este un fals.

Pentru

aceste aspecte, consideră că decizia recurată este lipsită de temei legal,

fiind dată cu aplicarea greșită a legii (efectul pozitiv al autorității de

lucru judecat nu poate fi aplicat în prezenta cauză). Prezenta cauză este

necesar a fi analizată exclusiv în baza probelor de la dosar, de care părțile

au înțeles să se folosească.

Un

alt argument susținut de recurentă pentru care nu poate fi invocată autoritatea

de lucru judecat în prezenta cauză, este acela că nu există triplă identitate

de

părți,

obiect și cauză, conform art. 1201 C. civ., întrucât Decizia nr. 277/1994 nu

face referire la imobilul în litigiu, neexistând nicio mențiune privind adresa

spațiilor comerciale în litigiu.

Solicită recurenta

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3). C. proc. civ. -,, .în toate

cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul

fără a intra in cercetarea fondului.dat fiind că toate apărările sale au fost

înlăturate pentru că s-a invocat autoritatea de lucru judecat.

Astfel,

în ceea ce privește efectele juridice produse de H.G. nr. 765/1990,

s-a reținut de către

C.A.B. practica judiciară unitară a instanței supreme care, prin hotărâri

succesive, a constatat validitatea H.G. nr. 765/1990. Prin urmare, societatea

recurentă a fost judecată după probatoriile din cauzele considerate ca având autoritate

de lucru judecat și nu după probatoriile de care părțile din prezenta cauză au

înțeles să se folosească sau să le modifice.

Reia

recurenta argumentația referitoare la faptul că H.G. nr. 765/1990 a fost publicată

abia în 09 noiembrie 1992, ca atare, până la data de 09 noiembrie 1992, nu a

existat (conform Constituției) și nu a putut produce efecte translative de

proprietate, singurele efecte fiind cele administrative.

Reiterează

și critica potrivit căreia, prin H.G. nr. 474 din 14 iunie 1999 a fost abrogată

cu efecte ex tunc și ex nunc H.G. nr. 765/1990, pentru că H.G. nr. 474 din 14

iunie 1999 folosește sintagma sunt și rămân abrogate.

Menționează

că, în baza H.G. nr. 391/1995, publicată în M. Of. și niciodată abrogată, SC A..C.

SA, în calitate de primitor, și SC P. SA în calitate de predător, au încheiat o

convenție (Protocolul nr. 237 din 18 ianuarie 1996), care reprezintă titlul său

de proprietate.

Susține

că, spre deosebire de intimata - reclamantă, SC A.C. SA are un titlu de

proprietate valabil, perfectat în conformitate cu legea. Spațiile comerciale

preluate de la SC P. SA sunt prevăzute în M. Of. și nu într-o anexă modificată

și completată cu mâna.

Arată

că toate tezele utilizate în apărare, respectiv cele privind obiectul

transferului operat de Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, care nu include

spațiul comercial, calitatea de succesor în drepturi a reclamantei SC G.R.B.G.

SRL, încheierea contractului de închiriere din 11 decembrie 1990 pentru

perioada 01 august 1990-01 august 1995, în care SC G. SA a avut calitatea de

chiriaș în spațiul comercial revendicat, greșita reținere a efectului pozitiv

al hotărârilor judecătorești, inclusiv cu privire la excepția de nelegalitate a

H.G. nr. 391/995 cât și a Deciziei civile nr. 1653/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, inadvertențele existente între spațiul comercial

revendicat, în suprafață de 120 mp, și spațiul comercial expertizat, în

suprafață de 88,4 mp sau uzucapiunea întemeiată pe art. 1859, 1860 C. civ. și art.

1895 C. civ., au fost înlăturate, instanța de apel plecând tot de la analiza

titlului intimatei - reclamante, ca un întreg, protocol și anexă.

Apreciază

că, în acest mod, instanța de apel a pronunțat o decizie prin prisma

autorității de lucru judecat, fără a intra în cercetarea fondului, aspecte

pentru care sunt incidente prevederile art. 312 pct. 3 C. proc. civ. Instanța

de apel avea obligația să admită apelul și să retrimită cauza spre rejudecare

instanței de fond, pentru ca și această instanță să analizeze cererea de

chemare în judecată prin prisma renunțării la utilizarea ca probă a anexei

Protocolului nr. 21156 din 25 iulie 1990.

Analizând

decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Instanțele

de fond au constatat existența, în patrimoniul reclamantei, respectiv al

succesoarei acesteia, a dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu,

întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 15/1990, motivat de faptul că, la data

adoptării acestei legi, reclamanta era titulara unui drept de administrare cu

privire la spațiul comercial.

Acest

drept de administrare a fost dobândit în baza H.G. nr. 765/1990, act normativ prin

care au fost transferate de la M.C.M.A.A., magazinele destinate comercializării

unor produse alimentare, printre care și cele de carne. În aplicarea

dispoziției legale menționate, a fost încheiat Protocolul nr. 21156 din 25

iulie 1990, în anexa căruia au fost menționate spațiile comerciale ce au făcut

obiectul transferului.

Pârâta

își întemeiază criticile în recurs, pe faptul că, în faza procesuală a

apelului, reclamanta ar fi renunțat la a-și întemeia pretențiile pe anexa

acestui protocol. În lipsa acestui înscris, actul juridic dedus judecății

rămâne doar protocolul, din conținutul căruia nu rezultă că bunul în litigiu a

făcut obiectul transferului dreptului de administrare. Prin urmare, încadrând

această critică în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta

susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus

judecății, incluzând în cuprinsul acestui act și anexa la protocol, când

singurul înscris căruia îi putea desluși înțelesul, în acest dosar, era

protocolul.

Plecând

de la aceeași premisă, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat

greșit legea, dând eficiență efectului pozitiv al hotărârilor pronunțate

anterior în litigiile pronunțate între părți. Susține că, în cauză, nu se putea

reține puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, în ceea ce privește

transferul dreptului de administrare către reclamantă și inexistența vreunui

titlu al pârâtei, în condițiile în care, în toate celelalte litigii,

soluționate anterior anului 2013, instanțele au analizat protocolul împreună cu

anexa, situația fiind diferită în acest litigiu, care se limitează doar la

analiza protocolului.

Și

dacă nu s-ar fi renunțat la această anexă, susține recurenta, aceasta este

falsă întrucât a fost modificată și completată ulterior cu denumirea străzii unde

se află situat imobilul, o denumire inexistentă la data întocmirii

protocolului, astfel că înscrisul nu poate fi utilizat ca mijloc de probă.

Consecința

înlăturării puterii de lucru judecat a hotărârilor ce s-au întemeiat pe anexa

la protocol este aceea că argumentele pârâtei ar trebui reanalizate pe fond.

Intimata

reclamantă a invocat în concluziile orale din dezbateri nulitatea recursului,

apreciind că motivarea recursului nu reprezintă o critică de nelegalitate a

hotărârii atacate, ci un aspect ce ține de interpretarea unei probe,

inadmisibil a fi cercetat în recurs.

Nu

va fi reținută o astfel de sancțiune întrucât aspectul dedus controlului

judiciar nu vizează o situație de fapt ce rezultă din înscrisul administrat ca

probă, ci o problemă de interpretare a conținutului actului juridic a cărui

dovadă o face respectivul înscris, respectiv a se aprecia dacă concluziile

instanței de apel privind calificarea legală a actului, deduse din

interpretarea conținutului înscrisului, sunt contrazise de sensul vădit clar și

neîndoielnic al termenilor actului interpretat, caz în care aceasta ar fi

denaturat conținutul respectivului act juridic.

Procedând

la analiza, în concret, a argumentelor recurentei, circumstanțiate motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea

sunt nefondate.

Astfel,

reclamanta a utilizat ca mijloc de probă, în dovedirea pretențiilor sale, înscrisul

intitulat Protocolul nr. 21156 din 25 iulie 1990, încheiat între M.A.A.M.C.T. D.G.C.

I.C.L. Alimentara sector 6, în aplicarea H.G. nr. 765/1990, prin care unitățile

comerciale specializate în desfacerea de carne trec din subordinea I.C.L.A.

Alimentara sector 6 la Întreprinderea Abator București - I.I.C. București Glina.

În acest sens, au fost preluate activele, fondurile fixe, mărfurile și

ambalajele iar personalul a fost transferat.

Transferul

operat prin H.G. nr. 765/1990 a vizat nu doar inventarul, activitatea

comercială, fonduri fixe, ci întreg imobilul, ce a fost inclus în anul 1992 în

reevaluarea capitalului social vărsat.

În

ceea ce privește spațiul comercial, conform anexei nr. 1, parte integrantă din

protocol, I.C.L. Alimentara a semnat în calitate de predător, iar în anexă unitățile

predate au fost identificate cu simbol adresă, fiind înscrisă și valoarea

mărfii și a ambalajelor predate.

Faptul

că exemplarul original al acestui înscris nu a putut fi înfățișat instanțelor,

nu poate constitui un fine de neprimire a cererii privind verificarea dreptului

pretins de părți, întrucât, pe de o parte încercarea de a reconstitui

originalul a fost respinsă în instanță prin Decizia nr. 106/2007, în care s-a

apreciat că înscrisul nu are caracterul unui act efectuat într-o procedură

judiciară, iar, pe de altă parte, dovada conținutului său a fost confirmată de alte

înscrisuri administrate în cauză, (inventare, dispoziții de transfer) din care

rezultă că transferul patrimonial a operat efectiv, în ceea ce privește

activele, mijloacele fixe, marfa și personalul.

Reclamanta

a depus la dosar copiile conforme cu originalul ale protocolului și anexei. Este

reală constatarea recurentei că pe unul dintre exemplarele anexei, aflat în

posesia primitorului, a fost inserată ulterior, adresa completă, actualizată, a

fiecărui spațiu comercial, cu numărul poștal aferent, însă aceasta nu înseamnă

că lista unităților predate a fost modificată sau completată, cu scopul de a

produce, prin fals, efecte juridice noi.

Reclamanta

a renunțat a se prevala de această copie adnotată, folosită pentru procedurile

de inventariere, întrucât a fost contestată de pârâtă, ca fiindu-i alterată

forma inițială. A rămas însă câștigată cauzei, o altă copie a anexei, depusă,

de asemenea, la dosar, și care nu conține însemnări ulterioare, nefiind necesar

a se rediscuta, după cum susține recurenta, din punctul de vedere al

admisibilității, pertinenței sau concludenței ca probă, de vreme ce fusese deja

administrată.

Această

împrejurare a fost reținută, de altfel, și de instanța de apel care a constatat

că respectivul înscris, în forma nealterată, nu a fost contestat de pârâtă, astfel

că nu se poate aprecia că înscrisul intitulat „anexă” a fost retras din

sistemul probator.

Este

necesar a se face distincție între anexa la protocol în sensul de negotium

iuris, act juridic existent, ale cărui efecte translative de drepturi au fost

analizate în prezenta cauză, la care reclamanta nu a renunțat și înscrisul

contestat de recurentă în sens de instrumentum probationis, ca suport material

ce consemnează operațiunea juridică respectivă, ce a fost retras.

Întrucât

pârâta nu a contestat și exemplarul reprezentând anexa neadnotată, aceasta face

corp comun cu protocolul, conținutul său fiind valorificat, cu efect

probatoriu, atât de către instanța de fond, cât și de cea de apel, în ceea ce

privește dovada transferului dreptului de administrare, pe care societățile

comerciale îl aveau la acea vreme și de care puteau dispune.

În

consecință, nu se poate aprecia că actul juridic dedus judecații a fost greșit

interpretat și că instanța de apel nu a dat curs cererii de înscriere în fals câtă

vreme aceasta a vizat, conform actelor dosarului, doar exemplarul adnotat de

primitor, ce a fost înlăturat ca mijloc de probă.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca eronat, raționamentul

recurentei care solicită, în realitate, o reanalizare a situației de fapt numai

prin perspectiva protocolului, fără anexa care individualizează spațiul, pe

motiv că reclamanta ar fi renunțat la a se folosi de acest mijloc de probă în

dovedirea obiectului transferului.

Nu

se poate reține nici încălcarea dreptului pârâtei la un proces echitabil, cătă

vreme aceasta a beneficiat de toate garanțiile procesuale în susținerea

propriilor apărări și nu s-a constatat o încălcare a legii sub acest aspect.

Instanța

de apel a interpretat corect dispozițiile legale, constatând transferul efectiv

și valabil al dreptului de administrare cu toate componentele sale, în

patrimoniul I.I.C. București Glina (ulterior SC G. SA), care, ca titular al

dreptului de administrare, a devenit după adoptarea Legii nr. 15/1990, proprietarul

spațiului comercial.

În

ceea ce privește titlul exhibat de pârâtă, s-a reținut că SC P. SA, înființată la

9 noiembrie 1990, prin reorganizarea I.C.L. Alimentara, a dispus ulterior, în

anul 1996, prin efectul H.G. nr. 391/1995, în favoarea pârâtei, de un bun pe

care nu îl mai avea în patrimoniu.

Nu

poate fi înlăturată, astfel cum a susținut recurenta în invocarea art. 304 pct.

9 C. proc. civ., puterea de lucru judecat a hotărârilor care au statuat

referitor la regimul juridic al acestor spații comerciale, pe motiv că, în

prezenta cauză, sistemul probator nu se mai întemeiază și pe anexa protocolului

ce identifică spațiile comerciale.

După

cum s-a menționat anterior, corect au fost avute în vedere de instanța de apel atât

protocolul cât și anexa acestuia, motiv pentru care, ceea ce s-a statuat prin hotărârile

judecătorești pronunțate anterior cu privire la regimul juridic al preluării,

se bucură de putere de lucru judecat și în prezenta cauză.

În

acest sens, prin Decizia nr. 277 din 5 mai 1994 pronunțată de Tribunalul

București, irevocabilă prin nerecurare, a fost respinsă cerea reconvențională a

SC P. SA, autoarea pârâtei, prin care solicita constatarea dreptului de

proprietate asupra imobilelor vizate de H.G. nr. 765/1990. În această hotărâre

s-a reținut că spațiile comerciale specializate în comercializarea de lapte,

carne, pâine, pește, au ieșit definitiv din patrimoniul I.C.L. Alimentara 6 la

25 iulie 1990, conform H.G. nr. 765/1990, trecând în subordinea unităților M.A.A.,

pe baza protocolului încheiat între părți. Chiar dacă imobilele nu sunt

menționate expres în hotărâre, acestea, inclusiv cel care reprezintă obiect al prezentului

litigiu, sunt incluse, în obiectul de reglementare al actului administrativ. Hotărârea,

vizând actul administrativ în ansamblul său, tranșează problema inexistenței

unui drept de proprietate al SC P. SA asupra acestor spații comerciale incluse

în protocol.

Recurenta

a susținut, în legătură cu acest aspect, că nu există identitate de părți,

obiect și cauză pentru a opera autoritatea de lucru judecat. Această critică

urmează a fi înlăturată, dat fiind faptul că instanța de apel nu a analizat

autoritatea de lucru judecat ca excepție procesuală dirimantă, ce împiedică o

nouă judecată, ci a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care

presupune că, ceea ce s-a statuat printr-o altă hotărâre judecătorească privind

elemente ale raportului juridic dedus prezentei judecăți, reprezintă o

prezumție simplă, mijloc de probă ce a fost valorificat, ca atare, în sistemul

probator al cauzei pendinte.

Nici

în privința celorlalte critici, nu se poate reține o greșită interpretare și

aplicare a legii.

Astfel,

instanțele de fond au lămurit aspectul referitor la inadvertențele rezulta