ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1023/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1023/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin decizia civilă nr.

42/ A din data de 21 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de apelanta-pârâtă

SC P. SA

și de

apelanta-reclamantă SC G.B.G. SRL împotriva sentinței civile nr. 1270 din 06

octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

contradictoriu cu intimata-intervenientă SC A.I. SA.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin sentința civilă

nr. 1270 din 06 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei SC G.R.B.G. SRL; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC P. SA; a fost respinsă acțiunea principală formulată de reclamanta

SC G.R.B.G. SRL în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă și a fost

respinsă cererea de chemare în judecată a altei persoane formulate de

reclamanta intervenientă SC A.I. SA în contradictoriu cu intervenienta SC A.I. SA,

ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de

drept:

Prin H.G. nr. 167/1990

s-a înființat Î.P.C. București – Splai, în subordinea C.I.C., de sub îndrumarea

și controlul M.A.I.A. – D.I.A.

La filele din dosarul

înregistrat inițial la secția a V-a civilă se află un înscris încheiat între I.P.C.

București - Splai și I.I.C. București - Glina, în care se menționează că în

conformitate cu prevederile H.G. nr. 167/1990, I.I.C. București s-a scindat în

două unități economice: I.I.C. București - Glina, cu profilul de activitate

abator și I.P.C. București - Splai, cu profil de activitate prelucrare și

preparator de carne. În acest scop s-a stabilit ca separarea patrimoniului

între cele două întreprinderi să aibă ca bază bilanțul contabil încheiat Ia 31

martie  1990 de către fosta întreprindere I.I.C.A. București.

Prin H.G. nr. 765/1990

privind trecerea unor unități specializate de produse alimentare la M.A.A. s-a

stabilit că unitățile comerciale specializate de lapte, pâine, pește, carne și

preparate din carne trec din subordinea comerțului în subordinea M.A.A. În art.

2 din hotărâre se prevede că unitățile specializate se predau, preiau pe bază

de protocol încheiat între părți, iar transmiterea fondurilor fixe din

unitățile ce se predau-preiau, se va face în condițiile legii.

Ca urmare a acestei hotărâri

de guvern, la data de 01 februarie 1991 se încheie un protocol între SC P. SA

în calitate de predător și M.A.A. – I.I.C. Glina, în calitate de primitor, unde

se consemnează explicit că, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 765/1990,

activitatea unor unități comerciale specializate în desfacerea cărnii și a

produselor din carne trece din subordinea Î.C.L.A. 1 la I.I.C. - Glina, conform

anexei 1 care face parte integrantă din protocol, iar fondurile fixe fac

obiectul predării - primirii prin transfer, pe bază de inventar de

predare-primire.

Protocolul la rubrica

„Predător” poartă mențiunea SC P. SA, iar la rubrica „Primitor” poartă

mențiunea I.I.C. Glina SA, cu semnăturile directorilor acestor societăți, fără

a fi însă ștampilat de vreuna dintre aceste societăți.

În tabelul cu

unitățile predate la A. Glina de către SC P. SA, cu sediul în Piața Amzei se

menționează la adresa magazinului, C.A.S., la denumirea magazinului, centru

carne ca fost proprietar A.P.S., iar suprafața comercială 500 m.p.

Reclamanta care a

introdus acțiunea în revendicare, respectiv SC G. SA, a invocat drept titlu de

proprietate protocolul din 01 februarie 1991, societatea fiind continuatoare a

personalității juridice a I.I.C. Glina, în baza H.G. nr. 167/1990 și H.G. nr. 1353/1990

privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industria alimentară,

conform art. 1 din hotărâre, societățile fiind prevăzute în anexele nr. 1.1-1.9.,

în care se menționează ca fiind înființată și societatea comercială G. SA.

Tribunalul a reținut

că în prezenta cauză, în baza hotărârilor de guvern invocate mai sus și în

aplicarea cărora reclamanta inițială SC G. SA a încheiat cu pârâta SC P. SA

protocolul din 01 februarie 1991, s-a făcut dovada legitimării procesuale

active a SC G. SA cu privire la deținerea dreptului de proprietate asupra

imobilului spațiu comercial situat în București, C.A.S., cu precizarea, însă,

că actele depuse de către reclamantă în dovedirea dreptului de proprietate sunt

informe, și în nici un caz nu fac dovada că reclamanta și-a valorificat dreptul

de proprietate pe care l-a pretins și, respectiv, a faptului că în urma

încheierii protocolului din 01 februarie 1991 ar fi intrat în posesia bunului.

Tribunalul a mai

reținut, că pe parcursul judecării cauzei a avut loc o transmisiune a calității

procesuale active, prin acte valabile, dat fiind că o astfel de operațiune

juridică se poate realiza și prin vânzarea drepturilor litigioase.

Astfel, prin

contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4130 din 12 noiembrie 2003

reclamanta SC G. a vândut către SC E.T. SRL tot activul său, respectiv toate

drepturile patrimoniale reale și de creanță, inclusiv drepturile litigioase

existente în patrimoniul său, în contract fiind stipulată o clauză expresă de

vânzare a dreptului litigios asupra spațiului comercial situat în București, C.A.S.,

compus din cota indiviză de teren de 500 m.p. și construcție în suprafață utilă

de 500 m.p., vânzătoarea prin reprezentant legal declarând că SC G. SA a

dobândit imobilul în baza H.G. nr. 765/1990 a protocolului f.n. din 01.011991,

acesta formând obiectul acțiunii în revendicare din dosarul nr. 4255/2003 al

Secției a V-a Civilă a Tribunalului București.

Ulterior, SC E.T. SRL

a încheiat cu SC G.R.B.G. SRL contractul de dare în plată autentificat sub nr.

1052 din 05 mai 2004 (darea în plată fiind o operațiune juridică prin care

debitorul execută către creditorul său o altă prestație decât ceea la care s-a

obligat la încheierea raportului juridic obligațional și care stinge datoria

întocmai ca și plata) prin care a înțeles să dea în plată, în calitate de

debitor, către creditor, chiar dreptul litigios ce face obiectul prezentului

litigiu, respectiv revendicarea imobilului situat în București, spațiul

comercial C.A.S.

Reținând pe de o

parte, că reclamanta inițială SC G. SA s-a legitimat procesual activ cu

protocolul f.n. din 0102.1991, iar pe de altă parte că prin actele valabil

încheiate ulterior de vânzare a drepturilor litigioase și de dare în plată,

astfel cum sunt menționate mai sus, a avut loc o transmisiune a calității

procesuale active, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale

active invocată atât de pârâta SC P. SA cât și de intervenientă.

În prezent, așa cum

rezultă din probele administrate în dosar, spațiul în litigiu este deținut de

intervenienta SC A.I. SA, aceasta deținând și titlul și posesia asupra bunului,

astfel:

Prin protocolul încheiat

la 09 aprilie 1996 între SC P. SA cu sediul în str. Piața Amzei și SC C. SA, în

conformitate cu prevederile H.G. nr. 391/1995, s-au transmis fără plată

spațiile comerciale menționate în anexa 1 din patrimoniul SC P. SA în patrimoniul

SA C. SA Bacău. În art. 2 din protocol se prevede că predarea-primirea se face

în baza procesului verbal întocmit între cele două părți (anexa2).

La dosar intervenienta

a depus și procesul verbal de predare primire încheiat la 09 mai 1996, privind

spațiul situat la adresa B-duI Aerogării (Complex A.), iar  la rubricile

predător și primitor sunt menționate cele două societăți, în vreme ce înscrisurile

poartă ștampilele și semnăturile reprezentaților societăților.

SC C. SA Bacău a fost

absorbită prin fuziune de către intervenienta SC A.I. SA, așa cum rezultă din

actul adițional autentificat sub nr. 1493 din 17 martie 2000.

Așa cum rezultă din

înscrisurile depuse la dosar, procesul verbal de predare-primire din 09 aprilie

1996 a fost trecut în Registrul de transcripțiuni sub nr. 4977 din 30 iunie 1996

al Judecătoriei Sectorului 1 București, iar intervenienta SC A.I. SA a

solicitat în baza Legii nr. 7/1996 înscrierea dreptului de proprietate în

Cartea funciară, în baza actelor de proprietate protocol 1706/1996 și proces

verbal din 09 aprilie  1996, iar prin încheierea pronunțată de B.C.F. al

Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă cererea intervenientei și s-a

înscris în Cartea funciară dreptul de proprietate aparținând SC A.I. SA cu

privire la imobilul Complex A.

Față de situația de

fapt prezentată mai sus și cum calitatea procesuală pasivă presupune existența

unei identități între persoana chemată în judecată și persoana obligată în

raportul juridic dedus judecății, iar pârâta SC P. SA nu are calitatea de

posesor asupra imobilului, pentru a putea figura în calitate de pârâtă în

cadrul acțiunii în revendicare, tribunalul a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC P. SA și a respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu pârâta ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă.

Având în vedere

considerentele expuse în respingerea excepției lipsei calității procesuale

active și a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC

P. SA, tribunalul a constatat că în prezenta cauză având ca obiect acțiune în

revendicare (și doar un singur capăt de cerere), există un conflict între

titluri, atât reclamanta cât și intervenienta deținând titluri scrise în

privința bunului revendicat.

De asemenea,

titlurile provin de la același autor, situație în care, se ține seama de titlul

care a fost transcris mai întâi, chiar dacă actul celeilalte părți s-a încheiat

mai înainte.

Față de această

împrejurare, tribunalul a reținut că intervenienta SC A.I. SA deși are un titlu

cu dată mai nouă, este singura care și-a transcris dreptul de proprietate în

Registrul de transcripțiuni și ulterior, în Cartea funciară a Judecătoriei

Sectorului 1, București, așa încât are câștig de cauză în raport de titlul

invocat de către reclamantă.

Reclamanta a susținut

că titlul ei de proprietate este dat de dispozițiile H.G. nr. 765/1990 și a

protocolului emis în baza acestei hotărâri, încheiat Ia data de 01 februarie 1991,

iar titlul intervenientei SC A.I. SA nu este valabil, fiind lovit de nulitate absolută,

constând în lipsa obiectului, întrucât SC P. SA nu mai avea în patrimoniul său

imobilul revendicat, la data apariției H.G. nr. 391/1995.

Însă, legea ca act

normativ nu constituie prin ea însăși un mod de dobândire a proprietății,

deoarece ea dispune în abstract, fiind necesar un fapt juridic lato sensu (fapt

juridic stricto sensu sau act juridic) care să se încadreze în ipoteza normei

juridice și să aibă ca efect dobândirea dreptului de proprietate. Titlul nu

este legea (actul normativ) ca atare, deoarece aceasta nu este aptă să ducă la

transferul dreptului de proprietate prin sine însăși, ci actul de aplicare a

legii, prin care imobilul a fost individualizat și s-a procedat la predarea,

primirea lui, de cel care pretinde un drept de proprietate asupra imobilului.

Prin urmare, nici H.G.

nr. 765/ 1990 și nici H.G. nr. 391/1995 nu pot fi invocate drept titluri de

proprietate de către părțile din prezenta cauză, ci doar actele de aplicare ale

acestor hotărâri, prin care imobilul revendicat a fost individualizat și,

respectiv, s-a procedat la predarea-primirea acestuia.

Cum, în speță, ambele

părți dețin protocoale de transmitere a imobilului în litigiu și procese

verbale de predare primire a imobilului, însă cu distincțiile de mai sus

referitoare la data acestora și la transmiterea dreptului de proprietate, și

câtă vreme reclamanta nu a solicitat cu o cerere distinctă și expresă nulitatea

titlului de proprietate al intervenientei, ci doar în cadrul acțiunii în

revendicare a apreciat că are câștig de cauză motivat de faptul că

intervenienta nu ar avea un titlu valabil, tribunalul a fost sesizat doar cu

soluționarea acțiunii în revendicare.

Reținând că

intervenienta este singura care și-a transcris protocolul nr. 1706/1996 și

procesul verbal din 09 aprilie 1996, a respins cererea de chemare în judecată a

altei persoane formulată în contradictoriu cu intervenienta SC A.I. SA ca

neîntemeiată.

Examinând legalitatea

și temeinicia sentinței atacate, Curtea a constatat că apelurile declarate în

cauză nu sunt fondate.

Referitor la apelul

formulat de apelanta pârâtă SC P. SA, Curtea a constatat că nu este fondată

critica privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active

invocate cu ocazia judecății în primă instanță. Sub acest aspect, s-a apreciat că

instanța de fond a reținut, în mod întemeiat, existența legitimării procesuale

a reclamantei inițiale, SC G. SA, cât și a apelantei-reclamantei SC G.R.B.G. SRL,

în privința căreia a avut loc o transmisie convențională a calității procesuale

active, dar a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată, întrucât din

probele administrate rezultă că reclamanta nu a dovedit existența dreptului de

proprietate pretins.

Soluția instanței de

fond este legală și temeinică, însă motivarea urmează a fi substituită de instanța

de control judiciar, în sensul că prin probele administrate reclamanta nu a

reușit să dovedească existența dreptului de proprietate asupra bunului

revendicat, chestiune esențială într-o acțiune în revendicare

În ceea ce

privește dovedirea existenței dreptului de proprietate al reclamantei,

contrar opiniei primei instanțe, Curtea a reținut că prin probatoriul

administrat în cauză atât în faza judecății în primă instanță, cât și în apel,

nu s-a dovedit însuși dreptul pretins de reclamantă.

Astfel, atât în

cererea dedusă judecății, cât și în actele doveditoare ale transmisiunii

calității procesuale active, se menționează că reclamanta inițială SC G. SA a

dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului revendicat în baza H.G. nr. 765/1990

și a Protocolului f.n. din 01 februarie 1991 încheiat între SC P. SA și I.I.C.

Glina - București (prin reorganizarea acesteia din urmă, înființându-se

societatea reclamantă SC G. SA, conform H.G. nr. 1353/1990).

În apelul său,

apelanta-reclamantă SC G.R.B.G. SRL a susținut că autoarea sa, SC G. SA, a

dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat în prezenta cauză, în baza H.G.

nr. 765/1990 și a dispozițiilor Legii nr. 15/1990, întrucât la data apariției

legii organice, bunul se afla în administrarea directă a reclamantei inițiale.

Această susținere a

apelantei-reclamante nu este întemeiată, deoarece Legea nr. 15/1990 a intrat în

vigoare la data de 08 septembrie 1990, înainte de înființarea reclamantei SC G.

SA, prin H.G. nr. 1353/1990 publicată în M. Of. la data de 08 februarie 1991,

astfel încât dispozițiile legii nu sunt incidente în cauză.

Pe de altă parte,

reclamanta nu a dovedit, prin probele administrate, că în cadrul activului

preluat de SC G. SA de la I.I.C. București - Glina s-ar regăsi spațiul

comercial din Complexul Aviației.

De asemenea, nu se

poate susține nici că acest bun se afla în patrimoniul I.I.C. București - Glina,

la data apariției Legii nr. 15/1990, întrucât transferul unităților

specializate de la SC P. SA, în baza H.G. nr. 765/1990, s-a făcut pe baza

protocolului din 01 februarie 1991.

Acest protocol nu are

însă număr de înregistrare, nu poartă decât semnăturile conducerii societăților

semnatare fără ștampilă și nu precizează care sunt magazinele specializate

transferate către I.I.C. București - Glina.

În plus, „Tabelul cu

unitățile predate la A. – Glina”, anexat protocolului din 01 februarie 1991 cât

și „Situația magazinelor deținute de SC G.” depusă în apel sunt semnate numai

de directorul comercial al SC G. SA și conțin în cuprinsul lor mențiunea:

„Deținător conform H.G. nr. 765/1990 ar trebui să fie SC G. SA”.

În acest context,

este evident că înscrisurile depuse nu pot face dovada că reclamanta inițială

SC G. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Că este așa o dovedește

și faptul că, ulterior, spațiul comercial situat în C.A.S., identificat în B-dul

Aerogării apare în conținutul dispozițiilor H.G. nr. 391/1995, fiind transmis

de SC P. SA în patrimoniul SC C. SA Bacău, conform protocolului nr. 1706

încheiat la data de 09 aprilie 1996.

SC C. SA Bacău a

fuzionat prin absorbție cu intimata SC A.I. SA, astfel încât bunul a intrat în

patrimoniul intimatei, care a transcris protocolul din anul 1996 în registrul

de transcripțiuni imobiliare al Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr.

4977 din 30 iunie 1996. Prin încheierea nr. 11625 din 14 noiembrie 2000

pronunțată în C.C.J.S. București – B.C.F., imobilul în litigiu a fost înscris

în Cartea Funciară nr. CFI 13166 cu numărul cadastral 5379/03 ca fiind

proprietatea intimatei SC A.I. SA.

Dreptul de

proprietate înscris în cartea funciară își produce efectele de opozabilitate față

de terți de la data înregistrării cererilor.

Potrivit art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 7/1996, odată înscrise, drepturile reale se sting numai prin

înscrierea radierii lor din cartea funciară, cu consimțământul titularului

dreptului sau în caz de litigiu, în baza unei hotărâri judecătorești

irevocabile, obținută în cadrul acțiunii în rectificare, formulată în

condițiile art. 33 din același act normativ, ceea ce nu este cazul în speță.

Față de cele ce

preced, Curtea a constatat că nu sunt întemeiate nici criticile apelantei

referitoare la dovedirea dreptului de proprietate al intimatei SC A.I. SA Bacău,

precum și la reținerea, de către instanța de fond, a împrejurării că reclamanta

trebuia să formuleze o cerere distinctă și expresă de constatare a nulității

absolute a titlului de proprietate al intimatei.

Așa cum s-a arătat

mai sus, intimata a dovedit că este titulara unui drept de proprietate înscris

în cartea funciară, care este opozabil terților, deci și apelantei-reclamante,

iar în situația în care aceasta din urmă pretinde că situația juridică reală a

bunului nu corespunde cuprinsului cărții funciare are la îndemână alte

modalități, nu simpla invocare a excepției nulității absolute a titlului de

proprietate invocat de partea adversă.

Neîntemeiată este și

critica formulată de apelanta-reclamantă cu privire la respingerea excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC P. SA, în raport de obiectul

cererii în revendicare deduse judecății și de faptul că din probe a rezultat că

bunul revendicat nu se mai află în posesia acestei pârâte.

Împotriva deciziei a

declarat recurs

reclamanta

SC

G.R.B.G. SRL Glina, criticând-o pentru următoarele motive:

a. Hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe ( art. 304 pct. 3 C. proc.

civ.).

Litigiul dedus

judecații privește stabilirea dreptului de proprietate asupra unui spațiu

comercial, în favoarea unei societăți comerciale, iar în aceste condiții,

instanța competentă să soluționeze cauza în funcție de calitatea persoanelor și

izvorul dreptului de proprietate este instanța specializată, respectiv Secția

Comercială a Tribunalului București.

b. Hotărârea este

lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În cazul dedus

judecații doar reclamanta are un titlu de proprietate valabil, izvorând din

lege, în timp ce actele invocate de către chemata în judecată, intervenienta

Agricola, nu constituie titlu de proprietate.

b.1. În ceea ce

privește titlul reclamantei.

Spațiul comercial în

litigiu a fost construit din fondurile de stat, acesta fiind primul proprietar,

care îl administra prin ministerul său de resort, respectiv Ministerul

Comerțului, care, la rândul său, îl utiliza prin Întreprinderea de specialitate

subordonată lui, I.C.L.A., transformată după 1990 în SC P. SA.

În anul 1990, în baza

dispozițiilor H.G. nr. 765/1990, s-a dispus transmiterea spațiilor

comerciale de la Ministerul Comerțului la Ministerul Agriculturii.

La data H.G. nr. 765/1990,

proprietatea aparținea statului român, întreprinderile de stat beneficiind de așa

numitul „drept de administrare directă”, iar Guvernul, în calitatea sa de

reprezentant al statului, avea dreptul de a decide transferul dreptului de

administrare directă de la o întreprindere de stat la alta.

În cazul dedus

judecații transferul a operat de la întreprinderea aflată în subordinea

Ministerului Comerțului – I.C.L.A., la întreprinderea aflată în subordinea

Ministerului Agriculturii – Î.I.C. București - Glina. Transferul operat în baza

dispozițiilor H.G. nr. 765/1990 a vizat activitatea comercială, personalul și spațiile

comerciale, cu mențiunea anterioară că în privința spațiilor ceea ce s-a

transmis este dreptul de administrare directă. Acest drept a intrat în patrimoniul

Î.I.C. București - Glina la data hotărârii de guvern, dispozițiile legale necondiționând

valabilitatea transferului de predarea efectivă a bunului.

Predarea bunului s-a

realizat prin protocolul din data de 01 februarie 1991, respectiv poziția 21 -

centrul de carne 114 Complex Aviației, dată la care Î.I.C. București - Glina a

intrat și în folosința bunului a cărui administrare o dobândise anterior.

La data de 8

septembrie 1990 au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr. 15/1990 în baza

căreia au intervenit ulterior două operațiuni esențiale, respectiv

reorganizarea întreprinderilor de stat în societăți comerciale și transformarea

dreptului de administrare directă în drept de proprietate.

Prin H.G. nr. 1353/1990

publicată în M. Of. la data de 08 februarie 1991, Î.I.C. București - Glina s-a

transformat în SC G. SA.

În baza dispozițiilor

art. 16 și 20 din Legea nr. 15/1990, dreptul de administrare directă asupra

centrului de carne 114 Complex Aviației al Întreprinderii de Industrializare a

Cărnii București Glina s-a transformat în drept de proprietate.

Instanța de fond

contestă legea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, ceea ce vine în contradicție

cu dispozițiile art. 645 C. civ., aspect nesancționat de instanța de

apel. Aceasta deși

jurisprudența Înaltei

Curți de Casație și Justiție a infirmat în mod categoric aceasta teorie,

statuând că proprietatea se mai dobândește și prin lege, cu indicarea expresă

și a Legii nr. 15/1990, cu redarea de citate din hotărârile avute în

vedere.

Considerentul instanța

de apel, potrivit căreia Legea 15/1990 a intrat în vigoare la data de 08

septembrie 1990, înainte de înființarea reclamantei SC G. SA (prin H.G. nr. 1353/1990

publicată în M. Of. la data de 08 februarie 1991) și astfel dispozițiile

legii nu sunt incidente în cauză, încalcă principiul aplicării legii civile în timp.

Înființarea

societăților comerciale nu putea fi decât ulterioară adoptării dispozițiilor

legale privind reorganizarea întreprinderilor socialiste de stat.

De esență în prezenta

cauză este faptul că înființarea ulterioară a SC G. SA prin H.G. nr. 1353/1990

are drept temei de drept însăși Legea nr. 15/1990, care în art. 16 prevede

că unitățile economice de stat, cu excepția celor care se constituie ca regii

autonome, vor fi organizate sub forma de societăți pe acțiuni sau societăți cu

răspundere limitată, în condițiile prevăzute de lege.

Unitatea economică

I.I.C. Glina s-a organizat în condițiile prevăzute de Legea nr. 15/1990, care

este cadrul legislativ ce obliga la reorganizarea I.I.C. București - Glina în SC

G. SA, stabilind, în plus, și procedura de înființare.

La data reorganizării

în societate comercială, I.I.C. București - Glina deținea în patrimoniu dreptul

de administrare directă asupra imobilului în litigiu, astfel încât, la data înființării

sale, societatea comercială SC G. SA a dobândit și dreptul de proprietate

asupra acestuia.

b.2. În ceea ce

privește titlul intervenientei.

Dispozițiile legale

invocate în susținerea titlului de proprietate de către intervenienta chemată

în judecată SC A. SA sunt cele prevăzute în Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 391/1995.

La data adoptării H.G.

nr. 391/1995 imobilul în litigiu era deja în proprietatea reclamantei, astfel încât

dreptul de proprietate al statului încetase, încetând și calitatea Guvernului

de a decide cu privire la transferul acestuia.

Transferul bunurilor între

societăți comerciale nu mai constituie un transfer al dreptului de administrare

directă, ci un transfer al dreptului de proprietate ce poate fi decis doar cu

respectarea regimului de drept comun.

Întrucât înființarea

societății SC P. SA a avut loc după H.G. nr. 765/1990, aceasta nu mai avea

la data înființării sale în patrimoniu dreptul de administrare directă asupra

imobilului în litigiu și nici nu a dobândit un drept de proprietate asupra

acestuia.

A admite teza

potrivit căreia SC P. SA putea transmite dreptul de proprietate asupra

spațiului comercial presupune a demonstra redobândirea dreptului de proprietate

de către aceasta printr-unul din modurile de dobândire recunoscute de codul

civil.

Protocolul din data

de 09 aprilie 1996 încheiat între SC P. SA și SC C. SA nu poate constitui titlu

de proprietate, ci cel mult un act de cedare a detenției precare. Așadar,

semnatarele protocolului sus amintit, în conivență, au încheiat un act fără

efect translativ de proprietate.

Înscrierea în cartea

funciară nu are efect constitutiv de drepturi, astfel încât aceasta nu poate

suplini lipsa titlului de proprietate.

În consecință, instanța

de apel a reținut în mod greșit existența vreunui titlu al intervenientei și a

calificat acțiunea ca fiind în comparare de titluri, când, în realitate, este o

acțiune de revendicare împotriva posesorului neproprietar.

Înalta Curte urmează

să respingă recursul ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

judecată a cauzei, apărătorul recurentei reclamante a declarat că nu mai

susține primul motiv de recurs, însă Înalta Curte urmează a se pronunța

asupra acestuia, întrucât reprezentantul părții nu deține un mandat special de

renunțare la judecată, așa cum impune art. 69 alin. (1) C. proc. civ.

Acțiunea în

revendicare ce face obiectul litigiului a atras natura civilă a litigiului, din

perspectiva art. 4 din fostul C. com., și soluționarea astfel de către prima

instanță care s-a pronunțat în cauză.

Oricum, la data

soluționării cauzei competența nu mai este împărțită în funcție de specializarea

comercial - civil, astfel cum s-a arătat prin cererea de recurs, în urma

intrării în vigoare a noilor coduri – civil și de procedură civilă,

modificările fiind operate și prin Legea de organizare judiciară, nr. 304/2004,

prin art. 51 al Legii nr. 76/2012.

urmează a confirma soluția pronunțată în cauză, în considerarea

argumentelor ce succed și care exclud o analiză a criticilor formulate.

Î

n dosarul de recurs,

din perspectiva art. 305 C. proc. civ., recurenta reclamantă a depus un set de

înscrisuri prin care susține că face dovada deținerii proprietății începând de

la primul autor, în sensul celor arătate prin motivul de recurs aferent, precum

și hotărâri judecătorești, care ar releva jurisprudența în materie.

Înscrisurile depuse

nu sunt însă în măsură să înlăture dezlegările date asupra obiectului de

dispută între părți în prezenta cauză, prin soluția pronunțată în dosarul nr. 9627/3/2009

*

aflat inițial pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

între aceleași părți, până la a cărui judecată irevocabilă s-a și suspendat

judecat prezentului dosar, prin încheierea din data de 16 martie 2009, soluție

care, dat fiind cadrul procesual în care s-a pronunțat, are prioritate și se

impune și față de celelalte hotărâri judecătorești depuse drept practică

judiciară, a căror relevanță este astfel inutil a mai fi avută în vedere.

În dosarul sus-menționat

au făcut obiect de analiză criticile invocate în susținerea recursului, în

ceea ce privește titlurile reclamate de părți, cauza fiind

soluționată irevocabil.

Chiar dacă obiectul

litigiului respectiv l-a reprezentat solicitarea reclamantei din prezentul

dosar, în contradictoriu cu SC P. SA și SC A.I. SA (părți, de

asemenea, în prezentul dosar) de a se constata nulitatea absolută a

Protocolului nr. 1706 din 9 aprilie 1996, încheiat în temeiul H.G. nr. 391/1995,

în privința aceluiași imobil ca și cel din dosarul de față,

motivele invocate se suprapun cu cele care susțin prezenta cauză (existând

astfel doar o suprapunere în parte între cele două litigii ), modul de

soluționare urmează a se impune, în manifestarea efectului pozitiv al lucrului

judecat, care asigură evitarea pronunțării de hotărâri care se contrazic.

Acest efect nu poate

fi ignorat, deși nu există o reglementare expresă a acestuia, cum este în

cazul efectului negativ sau a excepției lucrului judecat (față de

dispozițiile art. 1201 C. civ.), întrucât ceea ce s-a verificat de o

instanță, cu toate garanțiile, urmare a unei dezbateri contradictorii

și respectării dreptului la apărare al părților, nu poate fi ulterior

repus în discuție în fața unei alte instanțe.

Cu alte cuvinte, rezolvarea

dată asupra unui aspect de către prima instanță, indiferent dacă aceasta a

fost făcută pe cale principală sau incidentală, cu respectarea garanțiilor

procesuale, se impune în a doua judecată.

Astfel, în dosarul nr.

9627/3/2009

*

, prin decizia nr. 2854/1 octombrie 2014 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, s-a respins, ca nefundat, recursul declarat de relamanta SC G.R.B.G. SRL

Glina împotriva deciziei civile nr. 383 din 8 noiembrie 2012 pronunțată de

Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-au

respins, ca nefondate, apelurile declarate de aceeași reclamantă împotriva

sentinței civile nr. 1767 din19 noiembrie 2010 și încheierii de

ședință din 8 aprilie 2011 pronunțate de Tribunalul

București, secția a III –a civilă.

Pentru a concluziona

în acest sens, instanța de recurs a reținut, în esență, considerentele

redate în cele ce urmează.

Nu este fondat

motivul de recurs, prin care reclamanta a susținut că transferul dreptului

de proprietate a operat în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990

și H.G. nr. 765/1990, încheindu-se în acest sens protocolul din 1

februarie 1991.

În iulie 1990 (la

momentul adoptării H.G. nr. 765/1990) nu era în vigoare Legea nr. 15/1990

privind reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome

și societăți comerciale și, contrar susținerilor

recurentei, H.G. nr. 765/1990 nu a avut ca efect transferul de proprietate

către autoarea reclamantei, imobilul rămânând la fosta I.C.L.A. și fiind inclus

în capitalul social al SC P. SA. Pe de altă parte, susținerea privind

transferul spațiului către autoarea recurentei, prin protocolul din 1

februarie 1991 (încheiat prin efectul H.G. nr. 765/1990) nu poate fi primită

având în vedere că H.G. nr. 765/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 280/1992

și nu în 1990, iar până la data acestei publicări, protocolul din 1

februarie 1991 nu putea lua ființă fără o reglementare legală în vigoare.

Ulterior, prin H.G. nr.

361/1995 s-a transmis în mod expres de la SC P. SA la SC C. SA dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu. SC P. SA a luat ființă prin

Legea nr. 15/1990, prin transformarea fostei I.C.L. Alimentara1 în societate pe

acțiuni, în baza deciziei P.M.B. nr. 1071/1990, iar în condițiile în

care în patrimoniul fostei unități economice s-a aflat și imobilul în

litigiu, acesta a fost preluat de societatea nou înființată.

Instanța anterioară

de recurs a mai reținut că în mod greșit se susține că printr-o hotărâre de

guvern nu se putea dispune în mod legal asupra unei părți din patrimoniul unei

societăți comerciale cu capital de stat; însăși societățile comerciale de stat

au fost înființate prin hotărâre de guvern și au avut ca unic acționar statul, care

a acționat prin organul executiv, Guvernul, astfel încât era firesc ca tot

Guvernul, prin hotărâre, să poată dispune de patrimoniul societăților

înființate de către acesta. Prin urmare, prin H.G. nr. 391/1995, Guvernul a

dispus în mod legal asupra transferului spațiilor comerciale din patrimoniul SC

P. SA în patrimoniul SC C. SA, ulterior această hotărâre de guvern fiind

executată și dreptul de proprietate asupra spațiului transmis și dobândit prin protocolul

nr. 1706/1996.

În cadrul probei cu

înscrisuri s-a depus în prezentul dosar și soluția pronunțată între

alte părți în dosarul nr. 4151/2/2007 de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, dispozitivul

deciziei nr. 1708 din 17 aprilie 2008, prin care s-a admis excepția de

nelegalitate a H.G. nr. 391/1995 – anexa 4, poziția 22, referitoare la H.C.O.

București.

Atât timp cât H.G.

nr. 391/1995 a rămas în vigoare pentru restul din anexe, în care se află

și imobilul în litigiu, instanța nu poate înlătura acest act, în

considerarea motivelor reținute în această decizie, printre care se află

și cele referitoare la art. 20 al Legii nr. 15/1990, invocat și în

prezenta cauză.

În decizia anterioară

de recurs s-a reținut că reclamanta nu a invocat excepția de nelegalitate cu

privire la H.G. nr. 391/1995, în vreme ce legalitatea hotărârii de guvern nu a

fost primită a fi verificată în prezentul dosar, pentru motivele reținute

în încheiere. Acțiunea formulată în acest sens de către recurenta

reclamantă, de constatare a nelegalității H.G. nr. 391/1995, anexa 1,

poziția nr. 38, în privința transferului dreptului de proprietate de

la SC P. SA la SC C. SA Buzău, a fost constatată perimată prin sentința

din data de 29 septembrie 2010 pronunțată în dosar nr. 2171/2/2009 de

Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ

și fiscal.

În condițiile în

care, în considerarea celor mai sus arătate, este confirmată decizia de apel în

ceea ce privește titlul de care se prevalează recurenta reclamantă, nu se mai

impune a fi cercetate și celelalte critici de recurs, referitoare la

titlul opus de intimată.

Aceasta întrucât

reclamanta este ținută să arate motivele de

fapt și

de drept pe care se întemeiază cererea, așa cum impune art. 112 alin. (1) pct. 4

C. proc. civ., și trebuie să justifice, în primul rând, dreptul său asupra

obiectului dedus judecății.

În

considerarea acestor argumente, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și,

în consecință, să dispună respingerea recursului ca nefondat.

Cu aplicarea art. 274

C. proc. civ., recurenta reclamantă va fi obligată la plata sumei de 11.900 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC A.I. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL împotriva deciziei nr.

42/ A din data de 21 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurentă

la plata sumei de 11.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata

SC A.I. SA

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 aprilie 2015.