ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 76/2025

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2025

Asupra cererilor de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 11 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L., C. S.R.L. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o care va pronunța, să oblige pârâtele, în solidar, la plata sumei de 80.000 euro, reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului material și daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1769/2021 din 24 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâtele C. S.R.L. și D. în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 21/1992 și ale Legii nr. 245/2004, a fost respinsă cererea de chemare în judecată în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe dispozițiile O.G. nr. 21/1992 și ale Legii nr. 245/2004, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L., D. și B. S.R.L. De asemenea, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâtele C. S.R.L. și D., în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 240/2004 și ale art. 1.357 și urm. din C. civ., ca neîntemeiată, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor C. S.R.L. și B. S.R.L. în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 240/2004 și ale art. 1.357 și urm. din C. civ., ca neîntemeiate. A fost respinsă cererea de chemare în judecată în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 240/2004 și ale art. 1.357 și urm. din C. civ., formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L., D. și B. S.R.L., ca neîntemeiată și au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate de pârâta B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele-chemate în garanție D. și C. S.R.L., ca rămase fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a declarat apel principal, pârâtele C. S.R.L., D. și B. S.R.L. au promovat apel incident, iar pârâta C. S.R.L. a declarat și apel provocat.

Prin decizia civilă nr. 2011/2023 din 21 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul principal ca nefondat, a admis apelurile incidente și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 240/2004 pe care le-a respins ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor C. S.R.L. și B. S.R.L. în ceea ce privește pretențiile formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 240/2004, ca fiind lipsită de interes, a menținut soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesuale pasive a celor două pârâte pentru pretențiile întemeiate pe dispozițiile art. 1.357 C. civ. și a respins apelul provocat ca lipsit de interes; a menținut în rest sentința apelată și a obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 7.537,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva încheierii de ședință din 23 noiembrie 2023, prin care s-a respins solicitarea reclamantului de administrare a probei cu expertiza tehnică, și a deciziei sus-menționate, reclamantul A. a promovat recurs, solicitând casarea acestora și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a apelului său, cu cheltuieli de judecată. Împotriva aceleiași decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat apel provocat.

Criticile recursului principal au vizat, în esență, considerentele instanței de apel privind angajarea răspunderii solidare a pârâtelor, pe de o parte, în baza art. 1.357 C. civ., iar, pe de altă parte, în temeiul O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 245/2004 și al Legii nr. 240/2004.

Astfel, în ceea ce privește capătul de cerere fundamentat pe art. 1.357 C. civ., recurentul a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, iar încheierea atacată este nemotivată în privința măsurii de respingere a probei cu expertiza tehnică și a celei de neadministrare a probelor încuviințate; astfel a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În argumentarea contradicției sesizate, a susținut că, deși a respins ca neutilă soluționării cauzei proba cu expertiza tehnică, prin administrarea căreia se urmărea dovedirea defecțiunii, instanța de prim control judiciar a reținut că nu s-a probat existența acesteia.

De asemenea, a arătat că defecțiunea a fost probată și că aceasta rezulta din conduita intimatelor-pârâte, conturată de înscrisurile și aspectele factuale ale cauzei, în special din procesul-verbal întocmit de recurenta B. S.R.L. care cuprinde lucrările de remediere a defecțiunii.

Față de această împrejurare, a apreciat că soluția instanței de apel respingere a criticii sale privind probarea defecțiunii este contradictorie.

Sub un alt aspect, a afirmat că instanța de apel a reținut că efectuarea reparațiilor menționate în procesul-verbal sus-indicat, nu dovedea faptul că defectarea pieselor a condus la oprirea motorului în mers, în condițiile în care înlocuirea pieselor de către recurenta B. S.R.L. s-a realizat în scopul remedierii defecțiunii reclamate.

Similar, a apreciat că sunt contradictorii și considerentele hotărârii potrivit cărora defecțiunea nu a fost dovedită nici prin faptul că autoturismul a pornit fără dificultăți în momentul în care a fost prezentat în service, prin raportare la faptul că recurenta-pârâtă a acceptat să remedieze defecțiunea, nu a contestat lucrările efectuate la alte 4 autoturisme care prezentau erori similare și la zeci sau sute de mii de autoturisme din aceeași gamă care prezentau aceleași erori de funcționare, pentru care producătorul a dispus chemarea autoturismelor în service pentru remediere.

A subliniat că, deși instanța de apel a validat lucrările efectuate de recurenta-pârâtă, aceasta a conchis că defectul nu există.

În susținerea motivului de recurs privind nemotivarea încheierii recurate în privința soluției de respingere a probei cu expertiza tehnică auto, autoarea căii de atac a arătat că argumentul instanței de apel "în raport de obiectivele formulate" nu respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., instanța fiind obligată să motiveze de ce nu este relevantă opinia de specialitate a unui expert asupra defecțiunii reclamate și a cauzelor apariției ei, respectiv modul în care aceasta a fost sau nu remediată.

Referitor la motivul privind neadministrarea probei încuviințate recurentului, a afirmat că, deși intimatelor-pârâte C. S.R.L. și D. li s-a pus în vedere să depună lămuriri cu privire la patru aspecte, acestea nu au furnizat toate informațiile, iar instanța de prim control judiciar s-a mărginit a reține numai faptul că va lua act de precizările intimatelor că nu le dețin.

În opinia recurentului, o asemenea măsură echivalează cu o renunțare, nejustificată, din partea instanței de apel la administrarea probei.

Sub aspectul pretențiilor întemeiate pe art. 1.357 C. civ., recurentul a afirmat nelegalitatea hotărârii prin prisma normelor speciale în materia siguranței tehnice a autoturismelor - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -pentru următoarele motive:

Astfel, a arătat că recurenta-pârâtă B. S.R.L. a efectuat reparații la autoturism în considerarea defecțiunii semnalate de recurent, ceea ce demonstra existența unei defecțiuni aptă să atragă răspunderea civilă delictuală.

A mai afirmat că, potrivit Reglementărilor RNTR9/2005 privind autorizarea operatorilor economici care desfășoară activități de reparații, de întreținere, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucție a vehiculelor rutiere, precum și de dezmembrare a vehiculelor scoase din uz, aprobate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2.131/2005, respectiv art. 7 din O.U.G. nr. 195/2002, aceste activități, prin natura lor, sunt destinate asigurării parametrilor constructivi, funcționali și de calitate ai vehiculelor, pentru ca acestea să poată circula pe drumurile publice, astfel că lucrările realizate de intimata B. S.R.L. au urmărit respectarea obligațiilor aflate în sarcina producătorului.

A menționat că intimatele C. S.R.L. și D. au aprobat lucrările realizate de intimata B. S.R.L. și că existența defecțiunii a fost probată de recurent, iar aprecierea instanței de fond în sensul că aceasta nu fost probată/nu există reprezintă consecința înțelegerii greșite a noțiunii de defecțiune și, implicit, nesocotirea normelor speciale în materie.

În continuare, a precizat că intimata D., în calitate de producător, a notificat prin programul său informatic că se impune o soluție tehnică constând în înlocuirea senzorului poziție volantă precum și înlocuirea unor pini de la mufele calculatorului de motor, întrucât a constatat patru cazuri de defecțiuni similare cu cele la autoturismului din cauză.

Or, în opinia recurentului, această conduită demonstra, de asemenea, existența defecțiunii, iar măsurile de remediere impuse de producător confirmau acest aspect și erau impuse de normele în domeniu, astfel că ignorarea de către instanța de apel a acestor reglementări justifică nelegalitatea deciziei apelate.

A mai susținut că procedura de rechemare în service a tuturor autoturismelor din aceeași gamă justifica prezumția de culpă a producătorului în privința punerii în circulație a unui autoturism cu vicii și că instanța de apel a înțeles eronat ce implică o defecțiune tehnică și care trebuie să fie reacția automată a producătorului, importatorului și service-ului autorizat.

În ceea ce privește capătul de cerere privind răspunderea civilă întemeiată pe normele speciale reglementate de O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 245/2004 și Legea nr. 240/2004, recurentul, sub un prim aspect, a afirmat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că protecția conferită de O.G. nr. 21/1992 nu exclude, în mod absolut, utilizatorul persoană fizică a unui bun, în situația în care raportul contractual prin care bunul cu vicii a fost achiziționat este încheiat cu un profesionist.

A subliniat că bunul achiziționat, care prezintă vicii de fabricație, este prin natura lui destinat activității personale a oricărei persoane fizice, iar autoturismul este un autoturism destinat uzului personal, neavând nicio specificație tehnică sau dotare specifică care îl face destinat unei anumite activități profesionale sau comerciale/industriale și că activitatea de brokeraj derulată de societatea pe care o reprezenta și care a achiziționat în leasing bunul nu impunea deținerea unui anumit tip de autoturism.

A mai arătat că achiziția autoturismului de către persoana juridică nu excludea posibilitatea ca bunul să fie utilizat în interes personal.

Totodată, a afirmat că din perspectiva O.G. nr. 21/1992 relevant este scopul deplasării cu autoturismul, respectiv destinația la care urma să ajungă, și nu deplasarea făcută cu acest autoturism anterior manifestării viciului de fabricație și că probele administrate conduceau la concluzia că recurentul acționase în interes personal, martorul audiat indicând în acest sens că autorul căii de atac îl conducea la o locație de interes pentru acesta.

Astfel, a apreciat că fundamentarea soluției pe un aspect evident eronat nu justifică înlăturarea prevederilor O.G. nr. 21/1992 de la aplicare, de vreme ce în momentul producerii evenimentului, scopul utilizării produsului cu vicii de fabricație era unul exclusiv personal.

Criticând legalitatea soluției instanței de apel date asupra excepției lipsei calității procesual active a recurentului în raport cu Legea nr. 245/2004, recurentul a susținut că pentru a beneficia de protecția conferită de Legea nr. 245/2004 relevant este faptul că autoturismul cu privire la care s-a manifestat viciul de fabricație, poate, în mod previzibil, să fie utilizat de un consumator, concluzie rezultată din expunerea motivelor expuse în cuprinsul Directivei nr. 2001/95/CE.

Or, această sferă de reglementare oferită de Legea nr. 245/2004 a fost ignorată de instanța de apel.

De altfel, a apreciat că hotărârea pronunțată în cauza C-269/95 Francesco Benincasa and Dentalkit nu este însă aplicabilă în cauza de față, întrucât leasingul nu este o operațiune destinată exclusiv activității de business, iar bunul achiziționat cu vicii este destinat uzului personal.

De asemenea, a apreciat că nici hotărârea din cauza C-110/04 Costea vs. E. nu este incidentă.

Sub un ultim aspect, a afirmat și nelegalitatea excepției lipsei calității procesual active a subsemnatului în raport de Legea nr. 240/2004.

În susținere, a arătat că Legea nr. 240/2004 nu mai condiționează protecția specială conferită de lege de existența unui consumator care achiziționează produsul cu vicii, iar la art. 3 alin. (1) lit. d) din lege s-a stabilit că produsul cu defecte este cel care nu oferă siguranța la care persoana este îndreptățită să se aștepte.

A mai afirmat că în raport cu art. 9 din același act normativ, recurentul avea calitatea de consumator și utilizator cu privire la un produs defect, întrucât aceste norme cu caracter legislativ stabilesc o răspundere independentă de existența unui contract. A considerat că dacă legiuitorul ar fi dorit să acorde o astfel de protecție numai consumatorilor care se află într-un raport juridic contractual, ar fi făcut o astfel de precizare, or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Recursul provocat a fost îndreptat împotriva dispoziției instanței de apel de respingere a apelului provocat ca lipsit de interes, recurenta subliniind că, în ipoteza respingerii recursului principal ca nefondat, recursul provocat urmează să fie respins ca lipsit de interes.

În susținere, a arătat, în esență, că recurenta B. S.R.L. nu deține calitatea de producător sau de importator al autovehiculului în sensul Legii nr. 240/2004, Legii nr. 245/2004 și al O.G. nr. 21/1992, context în care nu poate fi ținută răspunzătoare, în temeiul C. civ. și a normelor legale enunțate.

Astfel, a afirmat că are doar calitatea de distribuitor al autoturismelor, răspunderea fiind una subsidiară și condiționată de întrunirea anumitor condiții prevăzute în mod expres de art. 2 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 240/2004, condiții care nu sunt îndeplinite în cauză.

La 24 iulie 2024, intimatele-pârâte C. S.R.L. și D. au depus întâmpinare au solicitat respingerea recursului principal ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Analizând decizia atacată din perspectiva motivelor invocate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține că recursul principal este nefondat pentru considerentele ce succed.

În primul rând, recurentul afirmă nemotivarea încheierii din 23 noiembrie 2023 din perspectiva nemotivării soluției de respingere a cererii sale de administrare a probei cu expertiza tehnică și a renunțării instanței de apel la administrarea probelor încuviințate recurentului în ceea ce privește depunerea unor lămuriri și înscrisuri de către C. S.R.L. și D..

Examenul încheierii atacate impune concluzia că dispoziția instanței de respingere a cererii de încuviințare a probei cu expertiza tehnică, formulată de recurent a fost justificată de obiectivele expertizei și înscrisurile aflate la dosar, care făceau inutilă administrarea ei. Instanța de apel a prezentat coerent raționamentul pe care l-a avut în vedere pentru pronunțarea unei atare soluții, astfel că, din acest punct de vedere, încheierea din 23 noiembrie 2023 este motivată, criticile recurentului nefiind fondate.

Alegațiile părții recurente în sensul că argumentele instanței de apel sunt insuficiente nu este de natură să imprime încheierii viciul sesizat, în măsura în care evaluarea motivării unei hotărâri nu se face din perspectiva dimensiunii ei cantitative, ci a celei calitative, încheierea instanței de prim control judiciar relevă motivele care au condus la pronunțarea soluției criticate, iar asupra utilității administrării probelor instanțele au deplină libertate de apreciere care, în contextul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi cenzurată în recurs.

Nici ipoteza nemotivării din perspectiva nedepunerii de către intimați a tuturor înscrisurilor nu atrage incidența ipotezei de nemotivare, de vreme ce măsura instanței de apel a fost justificată tocmai de tocmai de împrejurarea că au fost depuse toate înscrisurile deținute de pârâte cu privire la aspectele pentru care s-a încuviințat administrarea acestei probe.

Ca atare, proba a fost administrată astfel cum a fost încuviințată.

În al doilea rând, recurentul critică decizia instanței de apel din perspectiva existenței unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia.

Astfel, susține că deși s-a respins ca nefiind utilă soluționării cauzei proba cu expertiza tehnică, instanța de apel i-a respins acțiunea, reținând că nu s-a probat existența defecțiunii. De asemenea, afirmă că instanța de prim control judiciar a considerat că defecțiunea nu există, deși au fost efectuate lucrări de remediere a acesteia, conform procesului-verbal care proba existența viciului. Mai arată că și concluzia instanței de apel în sensul că autoturismul a pornit fără dificultăți la momentul prezentării lui în service este contradictorie, întrucât defecțiunea care s-a încercat să se remedieze este complexă și se manifestă în condiții aleatorii, astfel că ea nu putea fi exclusă de plano, pentru că autorismul a pornit, având în vedere și campaniile de chemare în service a sutelor de mii de autoturisme care au prezentat aceleași erori.

Înalta Curte, reamintind că nu orice pretinsă inadvertență pe care părțile consideră că o identifică în cadrul considerentelor unei hotărâri judecătorești are aptitudinea de a determina casarea ei, ci doar contradicțiile de o asemenea amploare încât să ducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată, constată că și acest motiv este nefondat.

Raționamentul expus în decizia atacată nu este contradictoriu, deoarece instanța de prim control, analizând apelul reclamantului prin raportare la art. 1.357 C. civ., a reținut, în esență, că defecțiunea care ar fi determinat oprirea motorului în mers nu s-a dovedit. Concluzia instanței de apel este rezultatul valorificării probatoriului cauzei, din interpretarea căruia s-a reținut că la intrarea în atelier în ziua producerii evenimentului defectul sesizat nu era prezent, motorul pornind fără dificultăți, defectarea pieselor înlocuite prin intermediul reparațiilor efectuate nu ar fi putut determina oprirea autoturismului în mers și că nu s-a făcut dovada chemării în service autoturismului pentru vreo eroare în soft-ul unității de control al motorului. Aceste considerente susțin în mod direct și necesar dispozitivul hotărârii, constituind temeiul în raport de care a fost confirmată soluția primei instanțe sub aspectul îndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, potrivit art. 1.357 C. civ.

O asemenea modalitate de examinare oferă toate garanțiile date de art. 6.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța de apel realizând o analiză efectivă și reală și consistentă a mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Deopotrivă, se cuvine notat că, în sensul legii, contradicția aptă să determine casarea trebuie să fie întâlnită la nivelul considerentelor hotărârii atacate sau între considerente și dispozitiv. Or, așa cum este afirmată, în cauză, ipoteza de nemotivare vizează considerentele instanței de apel în raport cu probatoriul cauzei, chestiune ce excedează sferei cazului de casare dedus judecății.

În procesul de judecată, instanța de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta poate respinge unele probe neconcludente, cum este cazul în speță, și, în același timp, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că nu s-a făcut dovada, în modalitatea cerută de lege, a pretențiilor deduse judecății.

În realitate, recurentul critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată prin prisma probelor administrate, într-o manieră pe care autorul căii de atac o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

În al treilea rând, recurentul impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 1.357 C. civ., prin raportare la normele speciale în materia siguranței tehnice a autoturismelor.

În prealabil, Înalta Curte constată că susținerile recurentului privind distincția între defecțiune și consecința defecțiunii sunt lipsite de efect, având în vedere că argumentele sale susțin concluzia instanței de apel sub acest aspect, respectiv că raportul dintre cele două elemente este de cauză-efect, iar considerentele instanței de prim control judiciar în acest sens nu sunt decizorii pentru soluția pronunțată în etapa anterioară.

Potrivit recurentului, concluzia instanței de apel în sensul inexistenței sau neprobării defecțiunii ignoră semnificația noțiunii de "defecțiune", așa cum aceasta se regăsește Reglementările RNTR9/2005 probate prin Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nr. 2.131/2005, precum și faptul că soluția tehnică adoptată de intimata D., în calitate de producător, constând în înlocuirea senzorului poziție volant, precum și a unor pini de la mufele calculatorului de motor, a fost impusă de normele în materie enunțate. Arată recurentul că procedura de chemare în service a tuturor autoturismelor din aceeași gamă instituia prezumția de culpă a producătorului în privința punerii în circulație a unui autoturism cu vicii.

Examinând aceste critici, Înalta Curte arată că nu sunt proprii recursului și nu reprezintă motive apte să ofere instanței de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Aceasta, întrucât, afirmațiile părții recurente se bazează pe aspecte ipotetice, care omit raționamentul instanței de apel expus în justificarea soluției pronunțate și care nu au fost sesizate anterior instanței de apel, deși în primă instanță, acțiunea fundamentată pe art. 1.357 C. civ. a fost respinsă pentru același motiv, nedovedirea defecțiunii care a generat oprirea autoturismului în mers.

Afirmațiile autorului căii de atac ignoră însăși cauza acțiunii care impune dovedirea defecțiunii care a generat oprirea în mers a autoturismului, precum și întreaga analiză efectuată de instanța de apel asupra lucrărilor de reparații, care a relevat că defectarea pieselor înlocuite cu ocazia lucrărilor realizate după producerea evenimentului nu ar fi putut conduce la oprirea autoturismului în mers.

Prezumția de culpă a producătorului dedusă din procedura de chemare în service a autoturismelor de aceeași gamă este afirmată direct în recurs și fără a ține cont de faptul că instanța de apel a reținut că această campanie nu s-a referit la eroarea în soft-ul unității de control al motorului și direct.

Or, pentru a putea statua asupra legalității unei hotărâri, invocarea aplicării greșite ori a încălcării unei norme de drept material într-un recurs implică nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu prin raportare la considerentele hotărârii recurate.

De aceea, nemulțumirea recurentului legată de soluția recurată, de modul în care instanța de apel statuează asupra stării de fapt prin prisma probatoriului, fără corespondent în hotărârea contestată reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac ce urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În al patrulea rând, recurentul contestă considerentele instanței de apel referitoare la excepția lipsei calității sale procesuale în valorificarea pretențiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 245/2004 și ale O.G. nr. 21/1992, susținând că acesta are calitate de consumator.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, reține că statuările instanței de apel sunt corecte, nu au fost interpretate greșit dispozițiile legale invocate de recurent, întrucât, raportat la toate criteriile trasate de legiuitor pentru calificarea unei persoane fizice drept consumator, a examinat împrejurările de fapt concrete în care a fost utilizat bunul și, pe baza probatoriului administrat de toate părțile din proces, a stabilit că acesta nu are calitate de consumator.

Astfel, în apel, lipsa calității de consumator a recurentului s-a stabilit justificat de faptul că autoturismul nu a fost utilizat în scopul satisfacerii necesităților de consum privat ale recurentului, ci în interes profesional. Concluzia instanței de prim control judiciar are la bază coroborarea următoarelor elemente rezultate din interpretarea probatoriului cauzei: achiziționarea autoturismului în regim de leasing de către societatea F. S.R.L., calitatea recurentului de asociat unic și administrator, utilizarea autoturismului, în momentul producerii evenimentului din 8 martie 2017, pentru îndeplinirea atribuțiilor sale de administrator al societății, scopul întâlnirii de la care se întorcea recurentul fiind de afaceri.

Această dezlegare reflectă aplicarea justă a normelor legale pretins încălcate, în măsura în care pentru a beneficia de protecția conferită de ambele acte normative persoana fizică trebuie să dețină calitatea de consumator, iar elementele care au condus instanța de apel la concluzia neîntrunirii acestei condiții nu au vizat decisiv existența unui raport contractual cu pârâtele și nici nu au exclus ipoteza întrebuințării unui asemenea autoturism de către o persoană fizică în scop personal.

Utilizarea unui bun ce aparține unei persoane juridice de către o persoană fizică nu atrage automat incidența legislației în materia protecției consumatorilor, ci numai în măsura în care persoana are calitate de consumator stabilită în raport cu toate criteriile oferite de lege și jurisprudența instanței europene ce se aplică în mod obligatoriu în cauză din perspectiva faptului că recurentul, persoană fizică, utiliza bunul în scop profesional, în exercitarea funcției de administrator al societății ce deținea autoturismul.

Contrar recurentului, relevant pentru evaluarea calității de consumator a recurentului, în baza normelor legale enunțate, este scopul întrebuințării bunului, care se determină prin raportare la aspectele concrete ale cauzei, și nu numai la direcția de deplasare autoturismului.

Or, de vreme ce din situația de fapt, așa cum a fost stabilită de instanțele devolutive, care în această etapă procesuală nu mai poate face obiectul verificărilor instanței de recurs, a rezultat că în momentul producerii evenimentului, recurentul avea calitatea de asociat unic și administrator al societății care deținea bunul în temeiul contractului de leasing financiar și că deplasarea cu autoturismul s-a realizat de către acesta pentru a participa la o întâlnire de afaceri în îndeplinirea atribuțiilor sale de administrator, este evident că scopul utilizării autoturismului a fost unul profesional, autorul căii de atac întrebuințând bunul în cadrul activității sale profesionale, și nu în interes propriu.

De altfel, critica privind faptul că direcția de deplasare la momentul producerii evenimentului era, potrivit martorului audiat, reprezentată de o "locație de interes pentru martor" nu poate fi avută în vedere în recurs, de vreme ce aceasta aduce în discuție aspecte probatorii care excedează sfera controlului instanței de recurs limitată numai la motive de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În final, referitor la susținerile recurentului privind încălcarea dispozițiilor Legii nr. 240/2004, Înalta Curte notează că actul normativ face parte din cadrul legislativ privind protecția consumatorilor, întrucât vine să transpună în legislația națională Directiva nr. 85/374/CEE, adoptată în materia protecției consumatorilor.

De asemenea, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor prevede expres că Legea nr. 240/2004 face parte din cadrul legislativ în această materie.

Astfel, în cuprinsul art. III Titlul II al Legii nr. 363/2007, "Modificarea unor acte normative privind protecția consumatorilor", Legea nr. 240/2004 este menționată printre actele normative ce formează cadrul legislativ în protecția consumatorilor și care urmează a fi modificate pentru a se asigura armonizarea dispozițiilor legale cu legislația europeana privind protecția consumatorilor.

Deși art. 1 din Legea nr. 240/2004 nu prevede expres faptul că acest act normativ este destinat să asigure protecția consumatorilor cu privire la pagubele generate de produsele cu defecte, acest aspect rezultă cu certitudine din conținutul art. 2 lit. a) pct. 5 lit. c), art. 7 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din lege, legiuitorul făcând trimitere la beneficiarul protecției instituite de actul normativ ca fiind consumatorul.

Aceeași concluzie rezultă și din analiza Expunerii de motive și a avizului consultativ emis la adoptarea care relevă că actul normativ urmărește creșterea nivelului de protecție al consumatorilor și că prin adoptarea lui s-a urmarit și eliminarea diferențelor ce pot afecta concurența și circulația produselor pe piață pe care există "diferite grade de protecție a consumatorilor împotriva pagubelor" generate de produse cu defecte.

Prin urmare, este indubitabil că Legea nr. 240/2004 oferă instrumente juridice numai pentru apărarea drepturilor consumatorilor.

Cum recurentul nu a făcut dovada calității sale de consumator, acesta nu poate opune protecția oferită de Legea nr. 240/2004 pentru situația dedusă judecății.

Așa fiind, constatând că motivele de recurs invocate nu sunt apte să justifice măsura casării, pentru toate considerentele expuse, instanța supremă va înlătura criticile recurentului și, în consecință, va respinge ca nefondat recursul principal, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Deopotrivă, reținând că exercitarea recursului provocat s-a realizat condiționat de ipoteza admiterii recursului principal, Înalta Curte, față de soluția ce urmează a se pronunța asupra recursului principal, de respingere a acestuia ca nefondat, constată că recurenta-pârâtă nu justifică un interes în judecata recursului provocat, potrivit art. 33 C. proc. civ., context în care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca lipsit de interes.

Totodată, văzând dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și reținând culpa procesuală a ambilor recurenți în exercitarea căii extraordinare de atac, va respinge cererile acestora de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2023 și a deciziei civile nr. 2011/2023 din 21 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul provocat declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Respinge cererile recurenților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2025.