ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2001/2024

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

I.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 15.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.R.L., a solicitat instanței obligarea pârâtei B. S.A. și/sau a cesionarei sale C. S.R.L., în funcție și în limitele contractului de cesiune încheiat între acestea, la plata către reclamantă a unei despăgubiri (daune-interese) în cuantum provizoriu de 500.000 RON, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a încălcării si exercitării abuzive și cu rea-credință de către RZB a prevederilor contractuale și legale, în special cu privire la decăderea din termen și declararea scadenței/exigibilității anticipate a facilității de credit de care beneficia reclamanta, cu dobânda legală de la data introducerii cererii, conform O.G. nr. 13/2011. De asemenea, a solicitat anularea parțială a clauzelor contractuale prin care RZB deține controlul stabilirii unilaterale a ratei dobânzii penalizatoare și a indicatorilor prin raportare la care această dobândă este calculată de către RZB, respectiv pct. 9 din contractul de facilitate de credit și pct. 1 lit. (m) din Anexa 1 la contractul de facilitate de credit, și stabilirea ratei dobânzii penalizatoare la un nivel echitabil, respectiv la nivelul dobânzii legale penalizatoare, cu consecința recalculării de către pârâta RZB a dobânzilor penalizatoare percepute reclamantei începând din 20.06.2019 și a imputațiilor făcute asupra acestor dobânzi penalizatoare din sumele recuperate de RZB prin executare silită și în orice alte modalități.

I.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1207/05.05.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L., invocată de pârâtă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar C.I.P.I. D. și administrator special, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar C.I.P.I. D. și administrator special, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca nefondată.

I.3. Decizia instanței de apel. Hotărârea recurată

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2023.

Prin încheierea de ședință publică din data de 14 septembrie 2023, în temeiul art. 497 alin. (2) C. proc. civ., s-a încuviințat pentru apelanta-reclamantă proba cu înscrisuri, inclusiv înscrisurile depuse la acel termen în ședință publică, și s-a constatat că legalitatea, utilitatea, pertinența și concludența probei cu expertiză contabilă, solicitată de apelanta-reclamantă, urmează a fi analizată în cadrul analizei pe care urmează a o efectua cu privire la calea de atac a apelului cu care este investită, iar, prin încheierea de ședință din 26 octombrie 2023, s-a dispus amânarea pronunțării în cauză.

Prin decizia civilă nr. 1725 din 09 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L, prin administrator judiciar C.I.P.I. D., împotriva sentinței civile nr. 1207/05.05.2021 și a încheierii din data de 15.04.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu intimata-pârâtă B. S.A., ca nefondat.

II. CEREREA DE RECURS. Motivele invocate și dezvoltarea lor:

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, precum și împotriva încheierilor de ședință din 14 septembrie 2023 și din 26 octombrie 2023, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. D., solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea în tot a deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București; în subsidiar, a solicitat casarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1207 din data de 05.05.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosar nr. x/2019, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulate împotriva intimatei-pârâte; cu cheltuieli de judecată.

Invocând, în susținere, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat, pe larg, istoricul cauzei și a invocat, în esență, următoarele motive:

Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv: art. 5 alin. (1) și (3), art. 22 alin. (2) și (4), art. 389 și art. 394 alin. (1), completate și cu cele specifice acestei etape procesuale, mai precis cu următoarele reguli de procedură privind judecata în apel: art. 476 alin. (1), art. 478 alin. (2) și (3) și art. 479 alin. (1) și (2).

Arată că a solicitat, ca în majoritatea apelurilor, să fie recunoscut efectul devolutiv al apelului și să se_procedeze la o nouă judecată asupra fondului cauzei, atât în fapt, cât si în drept, de către instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin (1) C. proc. civ., sens în care a și reiterat cererea de încuviințare a probei cu expertiza în specialitatea contabilitate pentru a dovedi cuantumul despăgubirilor pretinse (500.000 RON), și nu pentru a dovedi fapta ilicită (abuzul de drept).

De asemenea, mai arată că a criticat soluția instanței de fond de respingere a acestui petit și prin prisma faptului că orice instanță ar fi putut face aplicarea dispozițiilor art. 1.255 C. civ. pentru a dispune nulitatea acestor clauze contractuale, odată constatat caracterul de clauze standard al acestora, dacă ar fi apreciat lipsa de aplicabilitate a dispozițiilor art. 12 și art. 15 din Legea nr. 72/2013, întrucât nu era ținută de temeiurile în drept invocate de părți, în considerarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) si (4) C. proc. civ.

Susține recurenta-reclamantă că instanța de apel nu a procedat la o examinare riguroasă a apelului formulat și a motivelor indicate în acesta, dar nici a cauzei în ansamblul său, determinând, astfel, o încălcare a dreptului la un proces echitabil al apelantei-reclamante (art. 6 alin. (1) teza I C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) C.E.D.O), în condițiile în care aceasta a reclamat prin apelul său o serie de inconsistențe în motivarea primei instanțe și o serie de argumente esențiale cu privire la încălcarea susținută, care nu au primit o rezolvare, ci au fost omise.

Mai arată că instanța de apel nu s-a pronunțat în sensul că proba cu expertiză era sau nu necesară pentru soluționarea cauzei de către prima instanță (în contextul în care prima instanță a considerat că ar fi fost neprobat prejudiciul) și nici de către instanța de apel (în contextul în care i s-a solicitat instanței de apel proba), ci a considerat în mod nelegal că proba cu expertiză e de natură să-i afecteze imparțialitatea/neutralitatea, în sensul că încuviințarea sa ar însemna că s-ar antepronunța cu privire la cererea de apel/pretențiile solicitate de apelanta-pârâtă.

În ce privește critica sa la adresa instanței de fond, referitoare la neexercitarea rolului activ în aflarea adevărului, în temeiul art. 22 C. proc. civ., întrucât nu s-a dispus măsura anulării și a înlocuirii clauzelor standard în baza art. 1.255 C. civ., recurenta susține că nu poate fi considerată o depășire a limitei învestirii, interzisă prin dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., cum s-a reținut prin decizia recurată, de vreme ce aceasta nu a procedat la o schimbare a cauzei acțiunii sau a cauzei cererii de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, a arătat recurenta-reclamantă, din considerentele deciziei recurate se poate observa faptul că instanța de apel a acționat, în realitate, similar unei instanțe de recurs, de vreme ce s-a rezumat exclusiv la verificarea aplicării legii de către instanța de fond cu ocazia soluționării celui de-al doilea petit al cererii introductive, fără a rejudeca pricina în fapt și în drept, în raport de temeiul de drept nou invocat prin cererea de apel cu privire la acest al doilea petit, în condițiile în care prin cererea de apel a solicitat schimbarea în tot a sentinței civile nr. 1207 din data de 05.05.2021, în partea referitoare la respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulate împotriva intimatei-pârâte, fiind, astfel, încă o dată, încălcate regulile de procedură precitate.

Arată recurenta că dispozițiile art. 478 alin (3) C. proc. civ. interzic schimbarea calității părților, a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată și formularea de pretenții noi prin cererea de apel; or, prin invocarea unui nou temei în drept nu sunt schimbate aceste elemente ale acțiunii, iar potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel este obligată să țină cont de toate motivele, mijloacele de apărare și dovezile arătate și în motivarea apelului, dispoziții și obligații legale pe care instanța de apel nu le-a observat și respectat de vreme ce nu a procedat la rejudecarea cauzei în fapt și în drept, în considerarea, deopotrivă, a noului temei în drept.

Revenind la primul petit al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a susținut că nici dispozițiile Curții de Apel București, reținute în cuprinsul încheierii de ședință din data de 14.09.2023, al încheierii de ședință din data de 26.10.2023 și al deciziei civile nr. 1725 din data de 09.11.2023, cu privire la proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, pentru a dovedi cuantumul despăgubirilor pretinse (500.000 RON), nu respectă regulile de procedură.

Arată că nicio dispoziție a C. proc. civ. din Cartea a II-a, Titlul II, Capitolul II, nu interzice încuviințarea, în apel, a aceleiași probe respinse în primul ciclu procesual, atunci când apelantul critică soluția instanței de fond, inclusiv sub aspectul deciziei de respingere a cererii de încuviințare a probei în discuție, dar solicită schimbarea sentinței apelate de către instanța de control, și nu anularea și retrimiterea cauzei spre reiudecare primei instanțe, de vreme ce apelul exercitat în termen are efectiv devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului atât în fapt, cât și în drept, potrivit art. 476 alin (1) C. proc. civ.

Contrar celor afirmate în cuprinsul încheierii de ședință din data de 14.09.2023, dispunerea de măsuri la acest prim termen de judecată sau la cel din 26.10.2023, și nu direct prin decizia pronunțată asupra fondului cauzei, cu privire la proba cu expertiză, nu ar fi constituit o încălcare a obligației instanței de a nu se antepronunța cu privire la calea de atac a apelului cu care a fost sesizată, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., arătând recurenta că instanța de apel va putea dispune refacerea probelor administrate la prima instanță.

Într-o astfel de ipoteză, consideră că instanța de apel ar fi trebuit să dispună admiterea apelului și să procedeze la rejudecarea cauzei în baza probelor încuviințate, inclusiv a probei cu expertiză, soluția care ar fi fost ulterior pronunțată putând fi tot respingerea, în tot sau în parte, a cererii introductive, în partea supusă apelului de către reclamantă, și nu admiterea acesteia, astfel cum s-a solicitat prin cererea de apel.

Susține că prin refuzul instanței de apel de a dispune cu privire la încuviințarea probei cu expertiză în etapa cercetării judecătorești în apel, astfel cum s-a solicitat, și prin limitarea acțiunilor sale doar la verificarea temeiniciei soluției instanței de fond cu privire la încuviințarea probei cu expertiză, s-au încălcat regulile de procedură incidente în etapa apelului, precitate.

În concluzie, a evocat sancțiunea nulității, sancțiune care intervine în considerarea dispozițiilor art. 174-179 C. proc. civ., întrucât prin pronunțarea deciziei recurate și a celorlalte încheieri, fără respectarea normelor de procedură prevăzute la art. 5 alin. (1) și (3), art. 22 alin. (2) și (4), art. 389, art. 394 alin. (1), art. 476 alin. (1), art. 478 alin. (2) și (3) și art. 479 alin. (1) și (2) C. proc. civ., s-a adus recurentei o vătămare constând în încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea deciziei recurate și a celor două încheieri de ședință și retrimiterea cauzei spre soluționare, fiind, astfel, incident motivul de casare instituit la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material invocate, respectiv a art. 15 C. civ., care reglementează instituția abuzului de drept, fiind complet ignorate criticile și motivele invocate de recurentă.

Astfel, contrar celor afirmate de instanța de control, arată că nu a declarat și nici nu a sugerat prin argumentele cererii introductive faptul că intimata-pârâtă a urmărit, prin exercitarea abuzivă a dreptului contractual de a declara scadența/exigibilitatea anticipată a facilității de credit de care recurenta beneficia, vătămarea/producerea unui impas financiar, pentru a fi incidente dispozițiile art. 15, prima parte, C. civ., motiv pentru care, în pofida celor reținute în decizia recurată, nici nu avea obligația de a proba că intimata-pârâtă, prin declararea scadenței anticipate a facilității de credit, ar fi urmărit producerea unui impas financiar apelantei-reclamante.

Dovedirea abuzului de drept a decurs și decurge, în opinia recurentei, din coroborarea evenimentelor care au precedat comunicarea adresei nr. x/28.06.2016 și a drepturilor la dispoziția intimatei-pârâte, nefiind necesară proba cu expertiză, cât timp de esența abuzului de drept este tocmai preexistența unui drept/drepturi legale și/sau contractuale, exercitate în cea de-a doua formă reglementată la art. 15 C. civ., respectiv "într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe", preexistență care, în prezenta cauză, poate a și fost dovedită cu înscrisurile de la dosar, și anume contractul de facilitate de credit la termen nr. x/1.10.2014, Anexa 1 la acesta și Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare pentru Persoane Juridice, parte integrantă la contractul de facilitate.

Arată că tocmai această opțiune a intimatei-pârâte de a alege între mai multe drepturi contractuale alternative, în același moment și care nu se excludeau reciproc a constituit și constituie un caz de abuz de drept, în cea de-a doua formă reglementată la art. 15 C. civ., considerând că instanța de fond nu a reușit să răspundă concludent și în afara oricărei critici, la fel ca și instanța de control, prin decizia recurată, în raport de înscrisurile de la dosar și de susținerile părților, acestei problematici.

Tocmai pe lipsa unei astfel de analize complexe, prezentată în mod arbitrar de instanța de apel ca fiind una certă, s-a fundamentat și se fundamentează pretenția sa, recurenta apreciind că a dovedit cu înscrisurile de la dosar faptul că declararea scadenței/exigibilității anticipate la data de 28.06.2016 a fost una intempestivă, excesivă și nerezonabilă, în raport de comportamentul său până la acea dată și de celelalte drepturi la care ar fi putut apela, în prealabil, intimata.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-reclamantă A. S.R.L. susține că nu a afirmat prin actele de la dosar că avea "situații financiare precare" la începutul lunii iunie 2016, cea care înregistra întârzieri la plată față de intimata-pârâtă la data de 31.05.2016 - debit neautorizat de 6.771,90 RON și o restanță în cuantum de 2.399,93 RON din data de 25.05.2016 - era, în realitate, societatea E. S.R.L., parte din același grup împreună cu recurenta și față de care intimata-pârâtă nu a declarat scadența anticipată a facilității de credit până la data de 28.06.2016, prin adresa nr. x, adică după mai bine de 30 de zile de la scadență.

În concluzie, recurenta-reclamantă solicită a se constata faptul că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material stipulate la art. 15, partea a doua, C. civ. atunci când a dispus soluția cu privire la primul petit al cererii introductive și, în realitate, intimata-pârâtă se face vinovată de o exercitare abuzivă a drepturilor sale în raport cu recurentă-reclamantă, prin emiterea adresei nr. x din 28.06.2016.

Cu privire la al doilea petit al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material invocate, respectiv a art. 1.202 alin. (2) C. civ., care reglementează instituția clauzelor standard, și a art. 12 și 15 din Legea nr. 72/2013, care reglementează regimul clauzelor abuzive, fiind ignorate criticile și motivele invocate de aceasta.

Cu privire la primul motiv invocat, arată faptul că, din definiția termenului "clauze standard" din cuprinsul art. 1202 alin. (2) C. civ., rezidă două criterii în raport cu care se analizează caracterul standard al unor clauze contractuale, și anume: clauzele să fi fost stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și să fi fost incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

Pentru a dovedi îndeplinirea celor două criterii, arată că a solicitat prin cererea de apel încuviințarea probei cu înscrisuri deținute de intimata-pârâtă B. S.A., mai precis obligarea acesteia de a depune la dosar copia, cu anonimizarea datelor cu caracter personal și a informațiilor confidențiale, a unui număr de 10 contracte de facilitate de credit la termen, împreună cu anexa la acestea, care prezintă definiția unor termeni utilizați în cadrul contractelor, semnate în anul 2014 de către intimata-pârâtă B. S.A. cu întreprinderi mici și mijlocii, precizând faptul că, în cazul în care modalitatea de redactare a clauzelor contractuale referitoare la "Dobânzi majorate" și la "Rata Dobânzii Penalizatoare" din cele 10 (zece) contracte se dovedește a fi identică sau vădit similară cu cea din art. 9 al contractului de facilitate de credit la termen nr. x/1.10.2014 și din art. 1 lit. (m) din Anexa 1, atunci este dovedit caracterul standard al clauzelor art. 9 din contract și art. 1 lit. (m) din Anexa 1 la acest contract, motiv pentru care se va impune anularea parțială a acestor clauze contractuale, astfel cum a solicitat, și stabilirea unei valori echitabile a dobânzii penalizatoare, având în vedere dispozițiile O.G. nr. 13/2011.

Recurenta-reclamantă susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1202 alin. (2) C. civ., întrucât instanța de fond a ignorat primul criteriu pentru stabilirea caracterului standard al unor clauze, și anume cel al prestabilirii clauzei în scopul utilizării în mod general și repetat, considerând că trebuie verificată o singură condiție - cea a negocierii clauzelor înainte de includerea în contract - pentru a stabili caracterul standard sau nu al unei clauze. Or, prima condiție prevăzută la art. 1202 alin. (2) C. civ. ar fi putut fi verificată dacă instanța de apel ar fi încuviințat reclamantei, la termenul din 14.09.2023, proba cu înscrisurile deținute de intimata-pârâtă B. S.A.

În acest context, solicită să se observe și faptul că este vădit neîntemeiată afirmația instanței de apel potrivit cu care disponibilitatea intimatei-pârâte de a negocia clauzele contractuale rezidă din declarația sa în sensul că părțile au negociat clauzele "[...] ([...] referitoare la valoarea facilităților de credit, durata si scadența ratelor de restituire a principalului) [...]", de vreme ce elementele asupra cărora au fost purtate discuțiile între părți prealabil semnării contractului vizează una din cele patru condiții esențiale pentru validitatea unui contract, potrivit art. 1.179 C. civ., și anume obiectul acestuia.

În concluzie, contrar celor afirmate de instanța de apel, recurenta susține că a dovedit și ar fi putut dovedi și mai convingător, dacă instanța de apel ar fi admis proba cu înscrisurile deținute de intimata-pârâtă, faptul că dispozițiile art. 9 din contractul de facilitate de credit la termen nr. x/1.10.2014 și cele ale pct. 1 lit. (m) din Anexa 1 la acest contract sunt clauze standard.

Cât privește nelegalitatea celui de-al doilea motiv - Legea nr. 72/2013, arată că și în acest caz instanța de apel a dat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 12-15 din această lege, întrucât scopul acestei legi nu este acela de a proteja exclusiv drepturile creditorului obligației de plată, cât timp legea instituie sancțiunea nulității absolute a clauzelor constatate abuzive și orice persoană interesată poate invoca incidența acesteia, nu doar creditorul obligației de plată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 14.03.2024, sub nr. x/2023.

Apărarea formulată în cauză

La 25 aprilie 2024, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de apel.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât procesul a început la data de 15.05.2019, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 10 iunie 2024, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 5 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul prin prisma criticilor și apărărilor formulate, dar și în raport de actele dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Prin intermediul primului motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta- reclamantă a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate, întrucât curtea de apel a încălcat norme legale de procedură referitoare la: motivele reținute asupra respingerii probei cu expertiză în specialitatea contabilitate; neexercitarea rolului activ și neinvocarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 1255 C. civ.; refuzul instanței de apel de a dispune cu privire la încuviințarea probei cu expertiză în etapa cercetării judecătorești pentru soluționarea cererii de apel.

Acest motiv de recurs se vădește a fi neîntemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, potrivit, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ., cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

În prezenta cauză, prin intermediul unei prime critici, recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel refuzul de a se pronunța, în etapa cercetării judecătorești, asupra probei cu expertiză contabilă solicitate de parte prin cererea de apel.

Cercetând cuprinsul încheierii de ședință din 14 septembrie 2023, Înalta Curte constată că deși apelanta-reclamantă a solicitat proba cu expertiză contabilă, instanța de apel a considerat că nu poate statua asupra acesteia la respectivul moment procesual, întrucât au fost formulate critici prin cererea de apel în ceea ce privește soluția de respingere a acestei probe de către prima instanță. În esență, instanța de apel a apreciat că soluționarea acestei cereri de probatoriu ar echivala cu o antepronunțare.

Înalta Curte observă însă că o astfel de abordare a probelor solicitate în fața instanței de apel nu are fundament legal. Conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri". Pe de altă parte, art. 479 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)".

Din aceste dispoziții legale reiese că, în apel, părților li se recunoaște dreptul de a formula cereri în probațiune, prin care să tindă fie la completarea probatoriului administrat în fața primei instanței, fie la refacerea acestuia. Această prerogativă a părților cuprinde și dreptul de a reitera solicitarea de încuviințare a unor probe respinse de către prima instanță.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 390-392 C. proc. civ., aplicabile și în apel, în virtutea art. 482 C. proc. civ., cererile de probatorii trebuie puse în discuția părților și soluționate de către instanța de apel anterior deschiderii dezbaterilor asupra fondului.

Prin urmare, chiar dacă o parte din probele propuse de către apelanta-reclamantă în etapa apelului fuseseră solicitate și primei instanțe și chiar dacă cererea de apel formulată de această parte cuprindea și critici împotriva măsurii primei instanțe de respingere a acelor probe, cererea de probatoriu, formulată în etapa apelului, se impunea a fi pusă în discuția părților și soluționată de către curtea de apel înainte de începerea dezbaterii asupra fondului căii de atac.

Pe de altă parte, însă, trebuie să se țină seama că nu orice neregularitate procedurală poate conduce la anularea deciziei pronunțate, ci, astfel cum reiese din prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să fie vorba de o neregularitate care a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

În cauza de față, apelantei-reclamante nu i s-a produs nicio vătămare prin omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii sale de probatorii anterior soluționării cauzei întrucât, prin decizia pronunțată, au fost prezentate în detaliu motivele pentru care proba cu expertiză contabilă solicitată nu se impunea a fi încuviințată. Prin urmare, indiferent dacă instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra probei în ședință publică ori, dimpotrivă, prin chiar decizia dată, apelanta-reclamantă s-ar fi regăsit în aceeași situație din perspectiva probațiunii susținerilor sale, proba fiind socotită de către instanța de apel a nu îndeplini condițiile legale pentru încuviințarea sa.

În ceea ce privește argumentele expuse de către recurenta-reclamantă cu privire la nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva respingerii cererii de administrare în cauză a expertizei contabile, Înalta Curte subliniază că acestea se circumscriu unor aspecte de netemeinicie, ce nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, instanța de apel având plenitudine de competență asupra încuviințării sau nu a unei probe, atât timp cât măsura este în mod judicios motivată. Or, din cuprinsul deciziei recurate reiese că instanța de apel a analizat pe larg concludența probei cu expertiză contabilă, solicitată de apelanta-reclamantă, apreciind motivat că aceasta nu se justifică a fi administrată.

Nici criticile de recurs prin care se susține încălcarea regulilor de procedură privitoare la rolul activ al judecătorului nu se verifică.

Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. De asemenea, potrivit art. 152 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greșită.

Deopotrivă, conform prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

În contextul în care o parte omite a indica incidența unui anumit text de lege, dar întreaga situație de fapt, fundamentată juridic de către parte, conduce, în mod univoc, spre o anumită calificare juridică, judecătorul nu avea numai dreptul, ci și obligația, în considerarea prevederilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să restabilească calificarea juridică a actelor deduse judecății.

Așadar, instanța este obligată să dea calificarea corectă cererii de chemare în judecată și să judece, prin urmare, potrivit obiectului și cauzei acțiunii configurate de reclamantă.

În cauza de față, astfel cum în mod judicios au constatat instanțele de fond, reclamanta nu și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 1255 C. civ., la fel cum din argumentele prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se pot desprinde elemente care să justifice concluzia că acest text legal reprezenta corecta încadrare juridică, ce putea fi efectuată și din oficiu de către instanță.

Cum limitele procesului sunt determinate de către părți, iar cauza cererii de chemare în judecată, ce cuprinde, deopotrivă, elementele de fapt relevante și încadrarea juridică a acestora, este stabilită de către reclamantă, instanța nu avea căderea să adauge elemente noi, întrucât, astfel, ar fi nesocotit principiul disponibilității și prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Prin urmare, raportat la prevederile legale anterior enunțate, nu se poate reproșa instanței de apel neexercitarea rolului său activ, care a fost pe deplin respectat, instanța neputând adăuga, din oficiu, noi temeiuri juridice cererii de chemare în judecată, cum în mod evident eronat pretinde recurenta.

Așadar, criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate,

În continuare, instanța supremă va analiza motivele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin intermediul unei prime critici, recurenta-reclamantă a invocat nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 15 C. civ. care, sub denumirea marginală "Abuzul de drept", prevede că "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe".

Subsumat acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că în mod greșit instanța de apel a analizat prima teză a textului legal, în condițiile în care incidentă era teza a II-a, reproșându-se intimatei-pârâte că și-a exercitat în mod abuziv dreptul de declarare a scadenței anticipate a creditului, în condițiile în care putea apela la alte modalități pentru recuperarea sumei restante. Critica este nefondată.

Art. 1353 din C. civ. statuează: "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv."

Noțiunea de abuz de drept presupune exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic și social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii și moralei, cu rea-credință și cu depășirea limitelor sale.

În esență, exercitarea unui drept subiectiv va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credințe.

În egală măsură, abuzul de drept este calificat ca fiind o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, răspunderea pentru abuzul de drept nefiind altceva decât o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absența vinovăției, prejudiciului cauzat unei alte persoane și legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Raportat la aceste considerente și la textele legale mai sus enunțate, Înalta Curte constată că, în speță, în mod legal instanța de apel, făcând o analiză amplă, a apreciat că în sarcina intimatei-pârâte nu poate fi reținut abuzul de drept procesual.

Deși este real că instanța de apel a analizat susținerile reclamantei și din perspectiva primei teze a acestui text legal, analiza amplă efectuată în cuprinsul deciziei recurate relevă abordarea problematicii din perspectiva întregului conținut al art. 15 C. civ.. Instanța de apel a justificat, pe larg, motivul pentru care a apreciat că opțiunea intimatei-pârâte de declarare a scadenței anticipate nu poate fi socotită excesivă, fiind un drept exercitat de aceasta în conformitate cu prevederile legale și contractuale. De altfel, instanța de apel a răspuns tuturor criticilor și argumentelor apelantei-reclamante, analizând în detaliu și celelalte alternative aflate la dispoziția creditorului și motivele pentru care varianta aleasă în final poate fi socotită justificată.

În acest context, Înalta Curte notează că recurenta-reclamantă nu neagă existența unei sume neachitate la scadență și nici dreptul intimatei-pârâte, instituit pe cale contractuală, de a proceda, în acest caz, la declararea scadenței anticipate a creditului, ci invocă existența unor alternative ale creditorului său pentru recuperarea creanței. Însă, exercitarea unei opțiuni legale de către creditor, în vederea realizării dreptului său, nu poate fi socotită abuzivă în lipsa dovedirii elementului subiectiv constând în reaua-credință a acestuia. Or, analiza situației factuale, realizată de instanța de apel, bazată pe probatoriul administrat și pe circumstanțele relevante ale raportului juridic dedus judecății, care nu poate forma obiectul cenzurii în recurs, relevă lipsa condițiilor necesare pentru a putea fi reținut abuzul de drept.

În ceea ce privește aspectele invocate de recurentă în susținerea acestei critici, privitoare la probe, așa cum s-a arătat și mai sus, acestea nu pot fi primite, întrucât nu pot fi apreciate probele în recurs și nici reevaluată situația de fapt.

De altfel, se observă că tot aspecte de fapt sunt invocate și în dezvoltarea criticii privind încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1202 alin. (2) C. civ. Chestiunea negocierii unei clauze contractuale este una de fapt, apreciată de instanța de fond în urma analizării probatoriului, aceasta fiind suverană în prerogativa de apreciere a concludenței unor probe, a relevanței acestora în contextul cauzei, respectiv în prerogativa stabilirii situației de fapt.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite.

În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Înalta Curte urmează a înlătura și ultima critică formulată de recurenta-reclamantă, privind neaplicarea Legii nr. 72/2013. Corect și legal s-a reținut că această lege nu este aplicabilă în cauză, raportat la obiectul contractului supus analizei și, mai mult, acest aspect nu a fost criticat prin recurs.

Cercetând cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte constată că au fost respinse criticile apelantei-reclamante întemeiate pe Legea nr. 72/2013 din două considerente: pe de o parte, întrucât acest act normativ nu este aplicabil contractului dedus judecății iar, pe de altă parte, pentru că legea în discuție reglementează drepturi pentru creditor, iar nu pentru debitor. Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă nu a înțeles să formuleze critici cu privire la primul aspect, referitor la lipsa de incidență în cauză a Legii nr. 72/2013, ci doar din perspectiva modalității în care instanța de apel a apreciat asupra drepturilor conferite debitorului prin acest act normativ. Or, în lipsa unei critici cu privire la însăși incidența Legii nr. 72/2013 în raporturile juridice dintre părți, considerentele instanței de apel referitoare la acest aspect au intrat în autoritate de lucru judecat, critica formulată de către recurenta-reclamantă, privind eventualele drepturi pe care acest act normativ le-ar conferi unui debitor, devenind lipsită de interes.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că este lipsită de fundament critica recurentei-reclamante, formulată în dezvoltarea ambelor motive de casare invocate, potrivit căreia instanța de apel și-ar fi încălcat obligația de a realiza o deplină devoluțiune a cauzei și de a statua atât în fapt, cât si în drept. Din cuprinsul deciziei recurate reiese că au fost analizate, pe larg, toate criticile aduse de către apelanta-reclamantă hotărârii primei instanțe, fiind respectate pe deplin prevederile art. 476 și urm. C. proc. civ., ce reglementează limitele efectului devolutiv al apelului.

În consecință, pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, criticile recurentei-reclamante subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.I. D. împotriva încheierilor de ședință din 14 septembrie 2023, din 26 octombrie 2023 și împotriva deciziei civile nr. 1725 din 09 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2024.