ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 665/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la data de 18.08.2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. pentru ca instanța, prin hotărârea pe care o va pronunța:

a) clauzele conținute la pct. 3.3. din Convenție, prin care banca pârâtă își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii;

b) clauzele conținute la pct. 3.5 din Convenție, referitoare la comisionul de procesare de 2,2%;

c) clauzele conținute la pct. 3.7 din Convenție, referitoare la comisionul de administrare;

d) clauzele conținute la pct. 8.1 din Convenție, referitoare la declararea scadenței anticipate a creditului la apariția oricărei culpe și pentru încălcarea oricăror alte obligații contractuale;

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 și O.G. nr. 21/1992, Directiva 2008/48/CE 2008, art. 948 și art. 969-970 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1522 din 11 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea reclamanților și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3.3 teza a 2-a din contractul de credit nr. x/19.12.2007, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica valoarea dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii.

A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 3510,46 CHF reprezentând diferență de dobândă curentă achitată în perioada 08.02.2009-30.05.2015, precum și la plata către aceștia a dobânzii legale aferente sumelor ce compun debitul mai sus arătat, de la data achitării fiecărei sume și până la data restituirii lor de către pârâtă.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, pârâta C. S.A. a declarat apel, solicitând modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind variația dobânzii prevăzută la art. 3.3 teza a doua, a capătului de cerere privind obligarea Băncii la restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă excedentară prin aplicarea dobânzii legale în baza clauzei contractuale declarată nulă absolut, înscrisă la art. 3.3 teza a doua din contract, precum și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Prin decizia civilă nr. 1896/A din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. S.A., în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B. împotriva sentinței civile nr. 1522 din 11 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015; a respins cererea apelantei-pârâte C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului formulat și, pe cale de consecință, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 889 din 7 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1896/A din 13 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru o nouă judecată a apelului pârâtei, instanța de apel urmând a analiza, conform îndrumărilor indicate prin decizia de casare, condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza contractuală referitoare la variația dobânzii, raportat la dezlegările date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-269/19.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a Civilă la 20 decembrie 2021, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 741/2022 din 9 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis cererea de apel a pârâtei C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1522 din 11 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015.

A modificat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a obligat pârâta să restituie sumele reprezentând dobândă contractuală de la 08.02.2009 la data de 30.06.2011 (data acceptării tacite a actului adițional) cu dobânda legală aferentă.

Totodată, a obligat intimații în solidar la plata sumei de 400 de RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 741/09.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, pârâta C. S.A. a declarat recurs, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului pe care l-a formulat, iar în consecință, respingerea ca neîntemeiat și a capătului de cerere privind constatarea caracterul abuziv al clauzei 3.3, privind criteriul de modificare a dobânzii variabile "în funcție de evoluția pieței financiare", obligarea Băncii la restituirea diferenței de dobândă între dobânda inițială de 4,9% și dobânda efectiv încasată până la momentul implementării O.U.G. nr. 50/2010, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la diferența de dobândă, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanților-intimați la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, a arătat că își menține criticile hotărârii instanței de fond, formulate în apel, în privința cărora a arătat că instanța de apel nu a ținut cont și nu le-a analizat complet și corect, generând o judecată superficială și o interpretare greșită a normelor aplicabile în materia protecției consumatorilor. Totodată, a menționat că, prin prezenta cerere de recurs, se va limita doar la a critica hotărârea instanței de apel.

Referitor la motivele de nelegalitate pentru care solicită casarea în parte a hotărârii atacate, recurenta-pârâtă arată că acestea se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea criticată, sub aspectul soluției pronunțate cu privire la clauza 3.3 teza a II-a, fiind dată, în opinia sa, cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material aplicabile.

În concret, recurenta-pârâtă a susținut că:

I. Prin obligarea Băncii la restituirea sumelor reprezentând dobânda contractuală, instanța de apel în mod greșit a considerat că data de 30.06.2011 este data acceptării tacite a actului adițional de către intimații-reclamanți.

Detaliind, a arătat că, deși instanța de apel a reținut prin considerentele deciziei atacate că actul modificator de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 și-a produs efectele, fiind inserată o formulă adecvată de calcul a dobânzii contractuale variabile, a apreciat în mod greșit că implementarea s-a produs în data de 30.06.2011 și nu în data de 30.06.2010.

A mai arătat că, așa cum a reținut și instanța de apel, aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 s-a realizat asupra tuturor contractelor aflate în curs de derulare, deci inclusiv asupra contractului de credit supus analizei.

Drept urmare, conform art. 95 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma anterioară aprobării sale prin Legea nr. 288/2010 și sub imperiul căreia s-a încheiat Actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010), creditorii - în speță, C. S.A. - au avut obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, să asigure conformitatea contractelor aflate în derulare cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 prin încheierea de acte adiționale.

Susținând că și-a îndeplinit întocmai obligația legală prin aceea că a transmis către intimații-reclamanți adresa nr. x/10.09.2010, notificare validată și de instanța de apel în rejudecare, recurenta arată că eroarea strecurată în considerentele și dispozitivul deciziei atacate nu poate fi eliminată decât prin evidențierea faptului că la data de 30 iunie 2010 a intrat în vigoare actul modificator conform O.U.G. nr. 50/2010 referitor la dobânda variabilă, și nu un an mai târziu, așa cum în mod greșit a apreciat instanța de apel în rejudecare.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că:

II. În ceea ce privește îndeplinirea condiției negocierii clauzelor contractuale, instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Detaliind, a arătat că intimații reclamanți au luat cunoștință despre produsele Băncii înainte de contractarea creditului și, din studierea produsului prezentat în oferta precontractuală, au ajuns la concluzia ca aceasta corespunde nevoilor lor din acel moment, semnând contractul fără obiecțiuni.

Mai mult, recurenta a susținut că, între data completării cererilor și data acordării creditelor, aceștia au avut la dispoziție un interval de timp suficient pentru a înțelege, a negocia și a accepta condițiile de creditare.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că și-a îndeplinit obligația stipulată la art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, dovedind demararea negocierilor prin transmiterea ofertei de creditare și finalizarea acestora prin acceptarea condițiilor de către consumatori, astfel că, în accepțiunea sa, toată procedura de negociere purtată cu clienții în faza precontractuală nu poate fi ignorată de instanța de apel.

A mai arătat că, deși Banca are oferte standard, aprobate (ca tip de produs) de B.N.R., aceasta poate să acorde și derogări de la produsul standard atunci când clientul solicită, sens în care menționează că deține și o procedură internă pentru situația în care clienții solicită negocierea contractelor de credit.

De asemenea, a mai arătat că instanța de apel nu a avut în vedere și faptul că Banca nu își poate negocia propria ofertă, astfel că, în accepțiunea sa, aceasta în mod greșit a reținut că împrumutații nu au avut în faza precontractuală posibilitatea reală și efectivă de negociere a clauzelor contractuale, sens în care susține că intimații reclamanți nu au făcut dovada că Banca ar fi refuzat o negociere în cazul în care aceștia ar fi solicitat.

Cu privire la lipsa de negociere, recurenta a susținut că, potrivit Legii nr. 193/2000, un contract încheiat cu consumatorii trebuie să cuprindă clauze clare și inteligibile, nefiind interzise contractele standardizate sau preformulate.

Prin urmare, recurenta consideră că, în realitate, caracterul abuziv și, implicit, nelegalitatea unei astfel de clauze nu poate fi constatată decât în cazul în care profesionistul nu oferă posibilitatea consumatorului de a negocia acea clauză. Însă, dacă profesionistul oferă o astfel de posibilitate, consideră că nu se poate constata caracterul abuziv al contractului pe motivul lipsei negocierii.

Reiterând faptul că împrumutații au putut lua cunoștință de clauzele contractuale prin simpla lectură a contractului de credit, având de la bun început reprezentarea tuturor costurilor pe care urmau să le achite în temeiul contractului de credit, putând solicita inclusiv negocierea acestora, recurenta-pârâtă conchide în sensul că intimații au avut posibilitatea permanentă de a negocia clauzele contractuale pe parcursul derulării contractului, iar împrejurarea că, la momentul încheierii contractului de credit, aceștia nu au utilizat de această posibilitate, preferând să rămână în pasivitate, nu poate fi imputată Băncii pentru a susține caracterul abuziv.

În continuare, recurenta a susținut că:

III. Analiza clauzelor criticate în prezenta cauză urmează să se facă potrivit dispozițiilor aplicabile la data încheierii contractului de credit, în temeiul principiului tempus regit actum.

În acest sens, arată că actul juridic se încheie în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data încheierii sale, fiind supus acestora, conform principiului tempus regit actum. Recurenta subliniază că, prin aplicarea acestor norme, prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii au respectat dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului.

Astfel, contrar instanței de apel, apreciază că dobânda revizuibilă stabilită contractual de comun acord cu împrumutații în temeiul criteriului prevăzut de clauza 3.3 este perfect legală, la data încheierii contractului Banca neavând obligația legală de a preciza în contract toți indicii variabili în funcție de care se calculau costurile de creditare ale Băncii în perioada 2007-2010, având obligația de a prezenta doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii.

În acest sens, recurenta evocă din Legea nr. 193/2000 Anexa alin. (1) lit. a), susținând că, prin utilizarea sintagmei de la art. 3.3 teza a II-a, a respectat cerința prevăzută la lit. a) din anexa mai sus arătată, iar intimații-reclamanți și-au asumat respectiva clauză prin semnarea contractului de credit.

În plus, recurenta arată că, atât la momentul încheierii contractului, cât și în prezent, nu este interzisă perceperea unei dobânzi variabile, astfel cum s-a prevăzut expres în contractul de credit în discuție (art. 3.1 din contractul de credit). Or, prin constatarea caracterului abuziv al acestei sintagme, se ajunge la situația în care contractul este cu dobândă revizuibilă, dar nu există vreun motiv sau un criteriu în funcție de care aceasta să poată fi revizuită.

Referitor la condiția caracterului clar și inteligibil al clauzei 3.3 teza a II-a din contractul de credit, recurenta-pârâtă apreciază că aceasta este îndeplinită în cauză, sintagma "evoluția pieței financiare sau politica de credite a băncii" fiind pe înțelesul unui consumator mediu informat, nefiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, în opinia recurentei, intimații-reclamanți au contractat în deplină cunoștință de cauză cu privire la faptul că: pentru primul an de creditare, datorează o dobânda inițială fixă de 4,9% pe an (art. 3.1); începând cu al doilea an de creditare, datorează o dobândă curentă revizuibilă (art. 3.2); dobânda revizuibilă poate fi modificată de Bancă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii (art. 3.3 teza a II-a).

Prin urmare, apreciază că respectivul criteriu de variație a dobânzii a fost clar exprimat, fiind pe deplin respectat alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, dar și lit. b), întrucât informarea intimaților-reclamanți cu privire la motivul de variație este de necontestat, fiind clar prevăzut în contract în cadrul clauzei 3.3 teza a II-a.

Totodată, a mai arătat că sintagma cuprinsă în art. 3.3 teza a II-a nu reprezintă decât o modalitate de exprimare, mai ușor de înțeles de către un consumator fără cunoștințe tehnice de specialitate în domeniu, fiind evident că termenul de "evoluție" semnifică un proces dinamic, cu impact asupra dobânzii în sens crescător sau descrescător.

În continuare, recurenta subliniază că, în perioada 2007-2010, în componenta dobânzii variabile, apreciată de instanța de apel ca fiind perfect legală, se regăseau toate costurile de finanțare ale Băncii, iar începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituțiile bancare au fost obligate să reflecte variația dobânzii doar în funcție de un indice de referință, în speță Libor, celelalte costuri de finanțare ale băncii fiind asumate de către aceasta.

De asemenea, a arătat că inserarea unei clauze contractuale prin care părțile au convenit că dobânda se va modifica în funcție de evoluțiile pieței monetare se justifică prin aceea că activitatea de creditare este o operațiune complexă, care se află în strânsă legătură cu activitatea corelativă de atragere de resurse, astfel încât, pe întreaga perioadă de derulare a contractului de credit, banca trebuie să atragă resurse la niște costuri pe care nu le poate anticipa în mod rezonabil.

Totodată, a arătat că, și în cazul dobânzii exprimate după formula ce conține un indice de referință, astfel cum s-a instituit prin O.U.G. nr. 50/2010, nu se poate deduce care va fi evoluția în timp a dobânzii pe care intimații-reclamanți trebuie să o plătească băncii, având în vedere că împrumutatul nu poate cunoaște de la data încheierii contractului/semnării actului adițional care va fi evoluția indicelui Libor ce determină valoarea ratei dobânzii.

Sub aspectul limbajului folosit, apreciază că acesta este inteligibil, întrucât sintagma în funcție de care a variat dobânda nu reprezintă decât o modalitate de exprimare mai ușor de înțeles de către un consumator fără cunoștințe tehnice de specialitate în domeniu, în accepțiunea recurentei fiind evident că termenul de "evoluție" semnifică un proces dinamic, cu impact asupra dobânzii în sens crescător sau descrescător.

În ceea ce privește considerentele instanței cu privire la cauza Kasler C-26/13, recurenta admite faptul că noțiunea de "consumator mediu, normal informat și suficient de atent și avizat" este folosită în legislația românească și în jurisprudența C.J.U.E. ca un standard pentru a analiza respectarea cerinței de transparență (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Cu toate acestea, susține că, potrivit acestei jurisprudențe, în analiza cerinței de transparență a clauzelor contractuale, instanța de apel trebuia să se raporteze la nivelul de atenție care poate fi așteptat din partea unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și avizat și, totodată, trebuia să aprecieze că, în cauză, intimații-reclamanți puteau să prevadă la data încheierii contractului de credit care sunt consecințele juridice și economice ale perceperii dobânzii variabile.

Așadar, contrar aprecierilor instanței de apel, recurenta consideră că, în cauză, sunt îndeplinite dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, clauza criticată fiind clară și inteligibilă.

În continuare, recurenta arată că determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară nici cerințelor bunei-credințe întrucât orice instituție de credit, atunci când acordă un credit pe termen lung, nu are o sursă de finanțare pe aceeași perioadă, de aceeași mărime și cu o structură similară respectivului credit, astfel încât, pentru acordarea împrumutului, Banca cumpără valută de pe piața externă. De aceea, în accepțiunea recurentei, apare justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părțile convin că dobânda se va modifica în funcție de aceste viitoare evoluții ale pieței financiare.

Referitor la dezechilibrul semnificativ, condiție a caracterului abuziv, recurenta arată că acesta nu se poate reține în detrimentul reclamanților, știut fiind faptul că dezechilibrul trebuie sa fie de natură juridică, iar nu economică, clauza respectând întrutotul legislația internă de la acel moment, care nu conținea norme mai favorabile consumatorilor, și cu atât mai puțin raportarea la indici de referință sau menționarea unei formule a dobânzii.

A mai arătat că, în acord inclusiv cu jurisprudența C.J.U.E. Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze, e necesar ca dezechilibrul produs în detrimentul consumatorului să fie de o asemenea amploare încât să nu poată fi prevăzut în mod obiectiv de consumator și să nu-i permită să atingă scopul urmărit prin încheierea contractului de credit, condiții cumulative care, în speță, nu sunt întrunite în raport de valoarea dobânzii și de utilizarea de către intimații-reclamanți a capitalului împrumutat.

Recurenta conchide în sensul că sintagma analizată nu are caracter abuziv, câtă vreme reprezintă doar o aplicare a dreptului conferit băncii prin art. 3.1 din contract, formularea, în sensul că Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, având în vedere indicatori obiectivi și cu caracter determinabil.

În continuare, recurenta arată că:

IV. Prin constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei menționate s-a reținut ca sancțiune obligarea băncii la restituirea sumelor încasate necuvenit ca diferență între dobânda inițială de 4,9% și dobânda efectiv încasată de bancă până în luna iunie 2011, precum și dobânda legală aferentă.

Recurenta arată că, prin menținerea dobânzii de 4,9% până la data încheierii actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, instanța "a convertit" dobânda variabilă în dobândă fixă pe o anumită perioadă, deși clienții au optat pentru un produs bancar exclusiv numai cu dobândă revizuibilă.

De asemenea, recurenta a mai arătat că nu se poate "personaliza" un produs bancar după cum doresc clienții, întrucât ar însemna ca instanța să se substituie organului de supraveghere B.N.R., care verifică și aprobă aceste credite înainte de a fi pe piață. Mai mult, arată că banca nu a avut niciodată în portofoliu un credit cu o asemenea structură și că întocmirea actelor juridice privind produsele bancare revine instituțiilor de credit, fiind exclusiv decizii de business manifestate într-o piață liberă, concurențială.

În încheiere, recurenta arată că în mod greșit ambele instanțe de fond au obligat-o să restituie reclamanților sumele plătite în baza clauzei contractuale declarate nulă absolut, precum și dobânda legală aferentă de la data încasării de către Bancă și până la data restituirii efective, întrucât împrumutații au cunoscut încă de la început faptul că vor avea o dobândă revizuibilă ce poate oscila în funcție de anumiți indicatori financiari. Prin urmare, recurenta apreciază că nu datorează părților adverse nicio sumă de bani, cererea restituirii sumelor plătite în baza respectivei clauze fiind nefondată.

La 25 iulie 2022, recursul a fost comunicat intimaților-reclamanți, care nu au depus întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 20 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod, comunicarea raportului, față de care niciuna din părți nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea din 31 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 741/2022 din 9 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, stabilind termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru considerentele care urmează:

Între pârâta-recurentă și intimații-reclamanți a intervenit contractul de credit nr. x/19.12.2007 prin care părțile au convenit, pentru creditul acordat, o dobândă fixă de 4,9% pentru primul an de creditare și o dobândă revizuibilă începând cu al doilea an de creditare, în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de creditare a Băncii.

Mai precis, conform explicațiilor oferite de Bancă în primă instanță, dobânda contractuală a fost de 4,9% în primul an, iar începând cu data de 8 ianuarie 2009, a avut un cuantum de 5,9%, până la intervenția actului modificator conform O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit art. 95 alin. (2), (3) și (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în forma inițială a actului normativ:

- modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență;

- creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale;

- nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Însă, cu toate că, în primul ciclu procesual, prin decizia de casare nr. 889/07.04.2021, Înalta Curte a reținut că recurenta-pârâtă a prezentat un astfel de act adițional și că între părțile din prezenta cauză a intervenit o modificare a contractului de credit în condițiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială, prin acceptare tacită, fiind înlocuite clauzele din contractul inițial referitoare la valoarea comisionului de rambursare anticipată și formula de calcul a ratei dobânzii în funcție de un indice de referință public, în rejudecarea apelului pârâtei, instanța de apel nu a arătat cum a ajuns la concluzia că data acceptării tacite a actului adițional este 30.06.2011.

Clauzele privind rata dobânzii aplicabile, în forma inițială, au produs în concret efecte între părți, în sensul aplicării unei dobânzi majorate de 5,9% pe an începând cu data de 8 ianuarie 2009 (astfel cum reiese din graficul privind evoluția dobânzii contractuale aplicabile creditului, de la dosar fond), până la intervenția actului modificator conform O.U.G. nr. 50/2010.

Relevanța stabilirii datei încheierii tacite a acestui act adițional constă în faptul că acest act cuprinde modificări/completări ale clauzelor din contractul inițial, cum ar fi cea referitoare la dobândă, contestate ca fiind abuzive de împrumutați. Or, în lipsa evaluării de către instanța de apel a probei cu înscrisurile administrate, sub aspectul momentului/datei la care a intervenit acceptarea tacită a actului adițional, decizia este nemotivată, nefiind stabilită situația de fapt (evoluția contractului), în vederea corectei aplicări a Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, Înalta Curte reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul nemotivării stabilirii datei modificării contractului de credit prin actul adițional acceptat tacit de consumatori.

Referitor la criticile privind faptul că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește îndeplinirea condiției negocierii clauzelor contractuale, prin care recurenta a susținut, în esență, că și-a îndeplinit obligația stipulată la art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, dovedind demararea negocierilor prin transmiterea ofertei de creditare și finalizarea acestora prin acceptarea condițiilor de către consumatori, Înalta Curte reține că, deși în privința contractelor preformulate, de adeziune, nu există o prezumție legală absolută referitoare la caracterul abuziv al clauzelor pe care acestea le cuprind, totuși, în considerarea legislației privind protecția consumatorilor, este evident faptul că legiuitorul național, ca și cel european, au în vedere existența acestor contracte ca premisă în analiza caracterului abuziv al unora dintre clauzele pe care le cuprind, impunând profesioniștilor dovada caracterului negociat al clauzelor, ca garanție a exprimării acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea lor în contract.

Din această perspectivă, este lipsit de relevanță faptul că reclamanții au semnat contractul de împrumut, câtă vreme legiuitorul nu consideră suficientă informarea ori aderarea la contract sau opțiunea între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuții prealabile încheierii contractului din care să rezulte obținerea acordului împrumutatului cu privire la conținutul clauzei denunțate.

În acest context, chestiunea negocierii apare atașată situației de fapt și probatoriului cauzei, care, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scapă cenzurii instanței de recurs.

Referitor la criticile potrivit cărora, în analiza clauzelor criticate, instanța ar fi trebuit să se raporteze la dispozițiile aplicabile la data încheierii contractului de credit, potrivit principiului tempus regit actum, sens în care recurenta a susținut, în esență, că respectivul criteriu de variație a dobânzii a fost clar exprimat, fiind pe deplin respectat alin. (1) lit. a) și b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, existența clauzei care prevede o variație a dobânzii fiind în acord și cu legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, instanța de recurs constată caracterul nefondat al criticii pentru considerentele ce succed.

În acest context, se reține că împrumutul a fost acordat în condițiile art. 3 din contractul de credit, cu o dobânda fixă pentru primul an de creditare (art. 3.3) de 4,9% pe an, pentru ca, începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente să devină revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoștința Împrumutatului în modalitățile menționate în Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a modificării ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii nu oferă împrumutaților posibilitatea de a prefigura condițiile în care variază cuantumul ratei dobânzii, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noțiunile utilizate nefiind apte a satisface exigențele de previzibilitate și claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condițiile în care se va modifica cuantumul ratei dobânzii.

Așadar, în baza clauzelor în discuție banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie neîndoielnic, iar pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

De asemenea, cât privește caracterul abuziv al clauzei privind modificarea unilaterală a dobânzii, Înalta Curte reține că, potrivit pct. 1 lit. a) și b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 19.12.2007): "(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia; b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului".

Totodată, în considerarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, este de relevat că, în cauza Bogdan Matei și D. împotriva E. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și europene, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, în clauza constatată ca fiind abuzivă nu sunt indicate, în mod transparent și inteligibil, motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 3.3 teza a doua din contractul de credit, care permit creditorului să revizuiască nivelul dobânzii curente ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de un motiv neindicat în contract, așadar netransparent.

În consecință, prin clauza 3.3 teza a doua referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, fiind încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului.

De asemenea, în Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, C.J.U.E. a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că, în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Or, stipulându-se în favoarea Băncii dreptul de modificare a ratei dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, precum și semnificativ, pentru că se referă la un element principal al contractului încheiat între părți.

Așadar, posibilitatea verificării condițiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenței/inexistenței echilibrului contractual, transparența în ceea ce privește derularea raporturilor dintre părți pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziția de inegalitate de pe care acționează părțile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește critica recurentei, potrivit căreia, prin menținerea dobânzii de 4,9% până la data încheierii actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, instanța a convertit dobânda variabilă în dobândă fixă pe o anumită perioadă, deși clienții au optat pentru un produs bancar exclusiv cu dobândă revizuibilă, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, având în vedere că instanța s-a conformat întocmai dispozițiilor legale, dispunând înlăturarea efectelor clauzelor al cărei conținut l-a constatat a fi abuziv.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii într-un contract de împrumut, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, prin Hotărârea din 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, dacă anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Reținând, totodată, îndrumările instanței de recurs, în sensul respectării dezlegărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-269/19, în rejudecare, instanța de apel a dat posibilitatea părților de a negocia, urmând ca acestea să vină cu o ofertă concretă sau un răspuns adecvat pentru acest segment contractual.

Cum niciuna dintre părți nu a prezentat o inițiativă de negociere, prin aplicarea unor criterii obiective, instanța de apel a considerat că, în cauză, contractul poate continua prin aplicarea dobânzii contractuale negociate deja de acestea la semnarea contractului, respectiv cea de 4,9%, pentru segmentul temporal vizat (de la 08.01.2009 până la data adoptării tacite a actului adițional, care a inserat o formulă adecvată de calcul a dobânzii contractuale variabile).

Prin urmare, având în vedere că, în forma inițială, aceste clauze au produs în concret efecte între părți, în sensul aplicării unei dobânzi majorate de 5,9% pe an începând cu 08.01.2009 și până la momentul/data acceptării tacite a actului adițional, în mod corect instanța de apel a dat eficiență prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 și, constatând că a dispărut temeiul care justifica reținerea de către pârâtă a sumelor încasate în plus ca urmare a majorării dobânzii peste dobânda curentă de 4,9% pe an, în temeiul art. 1092 din C. civ. de la 1864, a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a diferenței de dobândă încasată nelegal.

În consecință, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin aceea că, sub aspectul momentului/datei la care a intervenit acceptarea tacită a actului adițional, decizia este nemotivată, nefiind stabilită situația de fapt (evoluția contractului), în vederea corectei aplicări a Legii nr. 193/2000, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 499 din același Cod, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 741/2022 din 9 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Casează decizia civilă nr. 741/2022 din 9 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 martie 2024.