ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 262/2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 iulie 2015 pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și C., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.11 din contractul de credit nr. x/20.12.2007 privind comisionul de acordare a creditului și comisionul de administrare lunară a creditului, să se constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.2 primul paragraf cu privire la modul de formare a dobânzii, să fie obligată pârâta să restituie toate sumele încasate în baza clauzelor declarate abuzive și să plătească dobânda legală de la data reținerii fiecărei sume, să se dispună anularea actelor adiționale emise de bancă prin care s-au modificat unilateral clauze și dobânda creditului. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a precizat la data de 21 septembrie 2015 că actul adițional contestat este actul nr. 1/11.08.2009, de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, reclamantul a precizat la termenul din 4 februarie 2016 că valoarea comisionului de administrare pe toată perioada de derulare a contractului este de 22.088,23 CHF. Întreaga clauză privind dobânda a fost evaluată de reclamant la suma de 93.468,86 CHF. Reclamantul a menționat că înțelege să conteste clauzele de la art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 cu privire la dobândă. Reclamantul a solicitat calcularea dobânzii după primele 6 luni și până la terminarea contractului potrivit formulei LIBOR 3M + marja 0 (zero).

Prin încheierea de la termenul de judecată din 4 februarie 2016 instanța a dispus introducerea în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., a dlui. D..

D. și A. au arătat că își însușesc cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și toate precizările acesteia .

Prin încheierea de la termenul de judecată din 9 noiembrie 2017 instanța a dispus introducerea în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., a dnei. A..

Prin sentința civilă nr. 279 din 1 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a luat act de renunțarea la judecată de către D.; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C.; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit ipotecar nr. x din 20 decembrie 2007: "după această perioadă dobânda curentă se calculează în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar se stabilește în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, se publică în presă și se afișează la sediile unităților teritoriale ale băncii"; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.2 alin. (2) din contractul de credit ipotecar nr. x din 20 decembrie 2007: "nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF plus o marjă de 0 puncte procentuale"; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 20 decembrie 2007: "pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă"; s-au respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere; pârâta B. S.A. a fost obligată la plata către reclamantul A. a sumei de 6.279,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 15 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamanții A. și A.; s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, în sensul că denumirea corectă a pârâtei este C., iar nu C., așa cum din eroare s-a trecut în sentință.

Prin cererea înregistrată la data de 5 noiembrie 2018 pe rolul primei instanțe, reclamanții A. și A. au solicitat să se dispună lămurirea/completarea sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, deoarece există neclarități cu privire la modul în care urmează să se deruleze, în continuare, contractul de credit și cu privire la clauzele care au rămas valabile după pronunțarea sentinței, iar instanța a omis să se pronunțe asupra unor solicitări de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă.

La data de 28 februarie 2019, tribunalul a respins cererea formulată de reclamanții A. și A., precum și de pârâta E. S.A., succesoare a B. S.A., privind introducerea în cauză, în temeiul art. 78 din C. proc. civ., a F. S.A.

Prin sentința civilă nr. 690 din 14 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și A., în contradictoriu cu pârâtele E. S.A. și C..

Prin decizia civilă nr. 609A/2020 din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantei F. S.A.; s-a respins apelul formulat de apelanta F. S.A., prin reprezentant G. S.A., ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; s-au respins ca nefondate apelul principal formulat de apelanții reclamanți A. și A., precum și apelul incident formulat de C., prin reprezentant G. S.A., împotriva sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă; s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și A. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimatele E. S.A. și C., prin reprezentant G. S.A.

Împotriva acestei soluții, a declarat recurs principal apelanta-pârâtă E. S.A. și recurs incident C., cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 6 august 2020.

Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1489 din 15 iunie 2022, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 609A din 24 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. (fostă C.) împotriva aceleiași decizii, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanții A. și A. au declarat apel împotriva sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2018 și a sentinței civile nr. 690 din 14 martie 2019, pârâta E. S.A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2018, iar C. și F. S.A. au declarat apelul incident împotriva sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2018.

Deși aceste aspecte au fost reținute și de către instanța de apel, reieșind din cele consemnate în practicaua hotărârii recurate, din considerentele hotărârii și din dispozitivul acesteia, lipsesc analiza și soluția cu privire la apelul declarat de pârâta E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2018.

Potrivit deciziei de casare, cererea de apel produce mai multe efecte, primul dintre acestea fiind reprezentat de învestirea instanței de prim control judiciar. Asupra apelului, instanța se pronunță prin decizie, soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel fiind cele prevăzute de art. 480 din C. proc. civ.. Totodată, în raport de prevederile art. 5 din C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii. Or, în cauză, instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la cererea cu care a fost învestită de către una din părți.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea recursului incident declarat de recurenta-pârâtă C. (fostă C.), criticile invocate de această din urmă recurentă-pârâtă, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nemaiputând fi analizate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015*, la data de 31 octombrie 2022.

Prin decizia civilă nr. 1887 A din 12 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-au respins ca nefondate apelul principal declarat de apelanta-pârâtă E. S.A. și apelul incident formulat de apelanta-pârâtă C., împotriva sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și A..

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă E. S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2015*, la data de 9 februarie 2023.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de recurs să dispună admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Consideră că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a Directivei nr. 13/93/CEE, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de apel a respins calea de atac exercitată de E. S.A., apreciind că sunt abuzive clauzele prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/20.12.2007 ce permit variația dobânzii.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 2 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la prețul contractului, inclusiv comisioane, sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

A învederat instanței de recurs faptul că din analiza istoricului de dobândă, rezultă inexistența unui dezechilibru contractual, nefiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de Legea nr. 193/2000.

Prin contract s-a prevăzut expres faptul că dobânda aplicabilă împrumutului este una variabilă, fiind calculată în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de prețuri a băncii.

Este vorba despre o dobândă variabilă, iar acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, la momentul încheierii contractului.

A făcut trimitere la Decizia nr. 485/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, prin care s-a stabilit că atât dobânda variabilă, care putea fi modificată în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii, cât și comisioanele de acordare (procesare) și administrare a creditelor, nu au fost clauze abuzive.

"Judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, pentru că, dacă ar face-o, s-ar substitui voințelor părților, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră și garantează proprietatea privată (art. 44 alin. (1) din Constituția României revizuită), economia de piață și libera inițiativă (art. 135 alin. (1) din Constituția României revizuită) și libertatea comerțului și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție (art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituția României revizuită)".

"Intervenția instanței în conținutul contractului, în maniera solicitată de către reclamanți, este însă nepermisă, ea depășind limitele cadrului procesual cu care a fost învestită și aducând atingere principiului disponibilității consacrat de normele imperative mai sus evocate".

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut, în cadrul deciziei menționate, faptul că modificarea dobânzii nu s-a făcut cum a vrut banca, ci în funcție de evoluția pieței financiare.

Cât privește dezechilibrul, recurenta-pârâtă apreciază că acesta nu poate fi reținut în speță.

Banca modifică nivelul dobânzii variabile, pentru a adapta contractul cu executare succesivă (adică obligația de plată cu executare pro rata temporis), la noile realități economice obiective ce vin dinspre piața bancară, spre contractul individual.

Obligația de plată a dobânzii variabile către bancă este o obligație ce incumbă împrumutatului, nu băncii înseși, iar modificările cuantumului dobânzii variabile, țin cel puțin de un mix de factori externi.

Modificările aduse dobânzii variabile, sunt făcute în funcție de evoluția indicilor bancari obiectivi și de alți factori economici ce țin de piață (costurile cu lichiditatea și cu rezerva minimă obligatorie fiind doar unele dintre elementele avute în vedere) - deci, forțat de împrejurările exterioare voinței băncii.

Consacrat prin dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864 (aplicabile în causa pendinte), principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Dacă s-ar aprecia ad absurdum că intervenția instanței în stabilirea prețului contractului ar fi posibilă, o asemenea modificare nu ar putea, sub nicio formă, să conducă la instituirea unui echilibru real în contracte, ci de-abia cu această ocazie, să conducă la dezechilibrarea lor.

Contractul de credit bancar presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea împrumutatului, însă pentru bancă reprezintă o executare uno ictu. Acest aspect trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate prin contract.

Cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor apreciate ca fiind abuzive, recurenta-pârâtă a susținut faptul că acest capăt de cerere încalcă principiul libertății contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, întrucât se solicită instanței să dispună obligarea băncii la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract valabil încheiat.

Or, contractul este guvernat de principiul forței obligatorii caracterizat prin obligația părților de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite prin contract și prin executarea cu bună-credință a contractului, aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care și le-au asumat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă E. S.A. a fost comunicat intimaților-reclamanți A. și A., precum și intimatelor-pârâte C. și F. S.A., cu mențiunea că au obligația de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

Intimații-reclamanți A. și A. au depus la dosar întâmpinare, în cuprinsul căreia au arătat că le-a fost comunicat, din eroare, recursul din primul ciclu procesual .

Recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1887 A din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost comunicat intimaților la data de 28 martie 2023, astfel cum rezultă din dovezile aflate la dosar .

Intimații A. și A. au depus note scrise, prin care au solicitat respingerea recursului și păstrarea deciziei recurate.

Notele scrise depuse de intimații-reclamanți au fost comunicate recurentei-pârâte la data de 12 iunie 2023, conform referatului întocmit de grefier .

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data 8 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și se impune a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac a recursului și reținerea cauzei spre rejudecare, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă E. S.A., respectiv cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Înalta Curte reține că aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele devolutive. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susținut faptul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a Directivei nr. 13/93/CEE. Instanța de apel a respins calea de atac exercitată de E. S.A., apreciind că sunt abuzive clauzele prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/20.12.2007 ce permit variația dobânzii. Conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 2 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele referitoare la prețul contractului, inclusiv comisioane, sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

Înalta Curte constată că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, respectiv 20 decembrie 2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Prin urmare, față de clauzele prevăzute la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/20.12.2007, referitoare la evoluția dobânzii variabile, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauza putând fi analizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentei-pârâte privind lipsa caracterului abuziv al clauzelor care stabilesc mecanismul de calcul al dobânzii variabile, respectiv dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului nu pot fi primite, pentru considerentele ce succed.

Calificarea expresă a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract, care să conțină criterii clare, previzibile și care să permită consumatorilor să determine întinderea obligațiilor lor.

Din modul de redactare a clauzei se deduce că este vorba despre un drept pe care banca și-l rezervă, drept care nu a fost rezervat și consumatorilor. Acest mod de redactare a clauzei face imposibilă verificarea modalității în care banca poate uza de dreptul pe care și l-a rezervat, pentru simplul motiv că domeniul de aplicabilitate al acestei clauze nu este precis delimitat. Nu este vorba, în această situație, de prezența unor criterii care ar fi putut fi înțelese de către consumatorul mediu, ci în realitate, de absența totală a unor asemenea criterii a căror aplicare să poată fi urmărită de consumator.

Ca parte a prețului contractului, dobânda nu ar putea să fie cenzurată de către instanță. Rolul instanței de judecată nu poate fi acela de a verifica dacă un preț stabilit în cuprinsul unei convenții este corect, justificat, echitabil, față de natura și întinderea prestației pe care prețul are menirea să o recompenseze. Prețul este stabilit prin corecta funcționare a legilor și de către părțile din contract, prin negociere.

Clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii este ilicită din cauză că nu conține criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzei și modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Aceste prevederi nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Caracterul întemeiat al motivului pentru care banca ar avea dreptul să modifice rata dobânzii nu poate fi analizat în lipsa vreunui criteriu indicat în mod explicit în contract. Clauza contestată face trimitere la "evoluția pieței financiare și/sau politica de credite a băncii". Prin consacrarea dreptului băncii de a modifica unilateral condițiile de rambursare, fără ca îndeplinirea sau nu a ipotezei în care această modificare ar putea fi operată să poată fi analizată de consumatori, a fost introdus în contract un dezechilibru semnificativ al pozițiilor celor două părți. Limitele și întinderea obligațiilor uneia din părți sunt bine delimitate, în timp ce întinderea obligațiilor celeilalte părți poate fi modificată de cocontractant în ipoteze nedescrise în contract, cu consecința creării unei stări de captivitate a consumatorilor, a căror situație contractuală poate fi modificată oricând și fără vreo justificare de bancă, pe toată perioada de derulare a convenției. Acest dezechilibru se datorează posibilității băncii de a schimba în mod unilateral condițiile de rambursare în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului. Aplicabilitatea clauzei este lăsată exclusiv la aprecierea băncii, fără posibilitatea vreunei cenzuri din partea consumatorilor, ceea ce indică în mod clar un dezechilibru semnificativ al pozițiilor celor două părți.

Banca, în calitate de profesionist a profitat de starea de inferioritate în care se găseau consumatorii pentru a-și rezerva prerogativa de modificare a costurilor contractului, în perioada de derulare a acestuia, în lipsa unor criterii bine individualizate și verificările de consumatori, autoritățile publice competente în domeniul protecției consumatorului sau de instanță.

O asemenea clauză nu este firească într-un contract comutativ, în care drepturile și obligațiile părților sunt cunoscute încă de la încheierea contractului, iar inserarea ei în mod unilateral, fără a li se recunoaște și consumatorilor dreptul de a modifica costurile contractului a fost făcută contrar cerințelor bunei-credințe.

Instanța supremă constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate în mod transparent și verificabil, motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar, prevăzut în mod netransparent.

Aceste clauze sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, atâta timp cât în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat împrumutații, într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Se mai impune precizarea că, din perspectiva dispozițiilor naționale și comunitare menționate, caracterul abuziv al clauzei nu este condiționat de producerea efectivă a dezechilibrului semnificativ, fiind suficient ca o anumită clauză să poată avea un astfel de potențial și să fie la îndemâna profesionistului, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

Prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Nici argumentele recurentei-pârâte, în sensul că structura dobânzii variabile poate să varieze în funcție de indicele de referință al băncii, care este influențat, la rându-i, de mai mulți factori, nu pot fi reținute, întrucât reclamanții nu aveau posibilitatea să prevadă și nici să verifice acești indici în lipsa menționării lor în contract.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că statuările curții de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, pe baza unui criteriu lipsit de transparență și neverificabil de către consumator, sunt corecte.

Cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor apreciate ca fiind abuzive, recurenta-pârâtă a susținut faptul că acest capăt de cerere încalcă principiul libertății contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, întrucât se solicită instanței să dispună obligarea băncii la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract valabil încheiat.

Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt lipsite de fundament, în condițiile în care Tribunalul București – secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 279 din 1 februarie 2018, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și A., constatându-se doar caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) și art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 20 decembrie 2007.

Prima instanță nu a dispus în sensul obligării instituției de credit la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor apreciate ca fiind abuzive.

Reclamanții A. și A. au solicitat, prin cererea înregistrată la data de 5 noiembrie 2018 pe rolul instanței de fond, să se dispună lămurirea/completarea sentinței civile nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, deoarece există neclarități cu privire la modul în care urmează să se deruleze, în continuare, contractul de credit și cu privire la clauzele care au rămas valabile după pronunțarea sentinței, iar instanța a omis să se pronunțe asupra unor solicitări de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă. Cererea anterior menționată a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentința civilă nr. 690 din 14 martie 2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, instanța reținând că reclamanții nu au solicitat prin acțiunea introductivă restituirea în integralitate a dobânzii achitate în această perioadă. Prin precizările depuse pentru termenul de judecată din 4 februarie 2016 reclamanții au solicitat "obligarea băncii la recalcularea dobânzii, de la începutul contractului (după primele 6 luni) și până la terminarea sa, prin raportare la clauza contractuală de la art. 4.2, respectiv LIBOR CHF 3 luni + marja de 0%" și la restituirea sumelor plătite în plus, cu titlu de dobândă, peste rata dobânzii determinată potrivit formulei propuse.

Prin sentința civilă nr. 279 din 1 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x, instanța de fond a reținut că solicitarea reclamantului de obligare a băncii la restituirea dobânzii excedentare, achitată în plus peste rata dobânzii propusă de reclamant, nu poate fi primită, având în vedere că această rată a dobânzii, determinată ca suma dintre indicele LIBOR CHF 3 luni și marja 0 (zero) % nu a fost agreată de părți, astfel că nu poate fi luată în considerare de instanță ca element de referință. Obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus peste această rată a dobânzii ar avea semnificația stabilirii de către instanță a costului creditului, ceea ce ar reprezenta o înfrângere a libertății contractuale a părților.

Reclamanții au mai susținut faptul că instanța a omis să se pronunțe asupra solicitărilor de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă în perioada 11.08.2009 – 12.03.2013, perioada în care și-a produs efectele actul adițional nr. x, respectiv în perioada ulterioară datei de 12 martie 2013, după implementarea actului adițional nr. 2.

Prin sentința civilă nr. 279 din 1 februarie 2018 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, s-a reținut că a fost modificat contractul de credit prin actul adițional nr. x/11.08.2009. Prin art. III.2 al actului adițional părțile au convenit că rata anuală a dobânzii se determină pe baza formulei LIBOR CHF la 3 luni + marja fixă. De asemenea, instanța a reținut modificarea contractului de credit prin actul adițional nr. x/12.03.2013. Prin art. III.2 al actului adițional părțile au convenit că rata anuală a dobânzii se determină pe baza formulei LIBOR CHF la 6 luni + marja fixă.

Așadar, tribunalul a constatat că prin fiecare din cele două acte adiționale s-a stabilit caracterul variabil la dobânzii și s-a stabilit, totodată, că variația acesteia urma să se producă în funcție de indicele LIBOR CHF la 3 luni/6 luni, un indice obiectiv, aflat în afara influenței băncii și al cărui cuantum putea fi oricând determinat de consumator, având în vedere că indicele este unul public. Prin această formulă de calcul a dobânzii au fost eliminate neregularitățile reținute de instanță în forma inițială a contractului.

Tribunalul București a reținut valabilitatea formulei de calcul a dobânzii stabilite prin actele adiționale; de aceea, nu s-a pus problema obligării pârâtei la restituirea unor sume percepute nelegal, neputând fi vorba despre o omisiune a instanței de a dispune restituirea unor sume plătite în mod nejustificat. În cazul în care reclamanții ar considera că au achitat sume de bani în plus față de ceea ce erau obligați potrivit acestei formule de calcul apreciată validă de instanță, tribunalul a arătat că ei vor putea cere, printr-o acțiune separată, formulată în temeiul contractului, restituirea sumelor plătite în plus.

Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1887 A din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.