ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3039/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3039/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 240 din 11 februarie

2013, pronunțată în al doilea ciclu procesual, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală în revendicare,

astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL Glina, a

admis cererea reconvențională, a constatat nulitatea absolută parțială a

contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 17 octombrie 2005 de

B.N.P., M.A.C., încheiat între SC R.G.R.B.G. SRL și SC E.T. SRL și a

contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 13 octombrie 2005 de

B.N.P., MA.C. încheiat între SC E.T. SRL și SC G. SA, în ceea ce privește

imobilul situat în București, sector 1 compus din construcție în suprafață

reală de 183 mp (din acte 154,97 mp) și cota indiviză de teren aferentă

construcției de 91,49 mp (din acte 149 mp), astfel cum este individualizat în

raportul de expertiză și anexele la raport, efectuate de expert Ț.R. (fila 3-17

vol. 3), a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție și a respins

cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată,

cu obligarea acesteia să plătească pârâtei SC Ș.P.S. SRL suma de 4150 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, prin acțiunea inițială, transformată în

revendicare, reclamanta-pârâtă SC G.R.B.G. SRL, a solicitat compararea

titlurilor de proprietate în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC D.T. SRL

(devenită SC Ș.P.S. SRL) și pârâtele Municipiul București, Consiliul Local sector

1 București și SC E.T. SRL, cu privire la spațiul comercial situat în București,

sectorul 1.

În ceea ce privește

titlul reclamantei, tribunalul a constatat că aceasta a dobândit spațiul

revendicat de la SC E.T. SRL (administrator comun F.V.), prin contractul de

vânzare-cumpărare din 2005, proprietatea fiind intabulată prin încheierea din 18

octombrie 2005.

SC E.T. SRL a

dobândit proprietatea acestui spațiu de la SC G. SA, societate în lichidare

judiciară, prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 octombrie 2005, în urma

dispoziției judecătorului sindic în cadrul procedurii de lichidare a activelor SC

G. SA.

Tribunalul a

constatat că singurul act al autoarelor reclamantei cu privire la spațiul

comercial a fost Protocolul de predare primire din 01 februarie 1991 dintre SC

P. SA (fost I.C.L. Alimentara) și autoarea reclamantei - I.I.C - Glina S.A.I.,

prin care parte din activele predătorului au trecut în temeiul H.G. nr. 765/1990

la autoarea reclamantei, între acestea regăsindu-se și spațiul comercial în

litigiu (poziția 4 în Tabelul cu unitățile predate la Abator Glina, anexa la

protocolul sus amintit).

Mai departe, I.C.L. -

Glina, S.A.I. s-a reorganizat și a devenit SC G. SA, în al cărei patrimoniu ar

fi trebuit să se găsească spațiul comercial la data 13 octombrie 2005 când, în

temeiul art. 116 din Legea nr. 64/1995, s-a vândut tot patrimonial acesteia

către SC E.T. SRL, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din

13 octombrie 2005 la B.N.P., Asociați M. și M.

Pârâta a dobândit

spațiul revendicat de la Municipiul București, prin Consiliul Local sectorul 1,

prin contractele de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 2004 și din 18 decembrie

2003.

Spațiile comerciale

deținute de SC D.T. SRL (cu care SC Ș.P.S. SRL a fuzionat) au fost cumpărate de

la Mun. București, prin Consiliul Local al sectorului 1, prin negociere directă,

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor

comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii,

aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum

și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local. Anterior

cumpărării acestor spații, ele au fost deținute tot de către SC D.T. SRL (cu

care SC Ș.P.S. SRL a fuzionat) în baza contractului de închiriere din 21

ianuarie 1999, modificat și completat prin actul adițional din 02 iulie 2001,

actul adițional din 29 octombrie 2003 și actul adițional din 10 noiembrie 2003

încheiate cu Administrația Piețelor sector 1, respectiv în baza contractului de

închiriere din 29 august 2002, modificat și completat prin actul adițional din

14 aprilie 2004, încheiate cu Administrația Piețelor sector 1.

La baza cumpărării

acestor spații comerciale a stat Hotărârea Consiliului General al Municipiului

București nr. 271 din 05 decembrie 2002 privind aprobarea listei spațiilor

supuse vânzării în condițiile Legii nr. 550/2002.

Prin sentința civilă nr.

4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea, rămasă irevocabilă, s-a

reținut că Piața 16 Februarie s-a aflat în administrarea administrației locale,

iar nu în proprietatea SC G. SA, motiv pentru care s-a anulat parțial

protocolul de predare primire din 01 februarie 1991 dintre SC P. SA (fost

I.C.L. Alimentara 1) și autoarea reclamantei - I.I.C - Glina, S.A.I. cu privire

la aceste spații, între acestea regăsindu-se și spațiul comercial din prezenta

cauză (poziția 4 în Tabelul cu unitățile predate la Abator Glina), spațiul

fiind identificat de expertul tehnic ca fiind situat la adresa din, sector 1,

în complexul comercial Piața 16 Februarie.

În motivarea

sentinței civile sus menționate s-a reținut cu putere de lucru judecat că

spațiile comerciale din Piața 16 Februarie s-au aflat în administrarea

administrației locale, iar nu în proprietatea SC G. SA, statul nu putea dispune

de ele, pentru că H.G. nr. 765/1990 se referea la unitățile comerciale

specializate în lapte, pâine, pește, carne din subordinea comerțului, ceea ce

nu era cazul în speța respectivă.

Tribunalul a

constatat că actele de vânzare-cumpărare în baza cărora reclamanta înțelege să

își dovedească dreptul de proprietate au fost încheiate avându-se la baza acest

protocol.

Așadar, atâta timp

cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că autoarea

actualei reclamante, SC P. SA (fost I.C.L. Alimentara), nu a deținut legal

spațiul în cauză, Tribunalul a constatat că reclamanta nu poate ignora efectele

acestei sentințe privită ca realitate juridică, iar reclamantei îi incumbă

obligația generală a oricărui subiect de drept de a respecta raporturile

juridice pe care aceste hotărâri judecătorești le consacră.

Sentința civilă

sus-menționată este opozabilă reclamantei, atât în sensul restrâns, autoarea

reclamantei, SC G. SA, fiind parte în respectivele dosare, dar sunt opozabile

și în sensul general al noțiunii de opozabilitate, care presupune respectarea

situației juridice consacrate printr-o hotărâre judecătorească, cu atât mai

mult cu cât decizia este irevocabilă.

Atâta timp cât

această sentință e irevocabilă, există un impediment legal în a considera că în

patrimoniul SC G. SA au intrat spații comerciale ce figurau în Piața 16

Februarie, iar prin aplicarea principiilor juridice „nemo dat quod non habet”

(nimeni nu poate înstrăina ceea ce nu are în proprietate) sau „nemo ad alium

transferre potest quam ipse habet", a rezultat că reclamanta nu are titlu

legal.

Cu privire la susținerea

reclamantei, în sensul că, ulterior pronunțării sentinței nr. 4874 din 21

decembrie 2001 de către Judecătoria Buftea, a obținut certificatul de atestare

a dreptului de proprietate din 2 septembrie 2002, tribunalul a constatat că acest

act face doar dovada dreptului de proprietate asupra terenului, nicidecum

asupra imobilelor construcții.

Reclamanta nu poate

invoca în susținerea valabilității dreptului său de proprietate H.G. nr. 765/1990

(pentru considerentele expuse anterior), nici dispozițiile art. 20 din Legea nr.

15/1990, care ar fi venit să-i consolideze acest drept. Hotărârea C.G.M.B. nr. 285

din 17 noiembrie 2006, invocată de reclamantă, împreună cu Raportul de

specialitate și Expunerea de motive a primarului General, se referă la un alt

spațiu comercial, respectiv la spațiul comercial situat în str. H.B. - Hala M.

Prin urmare, din

examinarea titlurilor a rezultat că titlul pârâtei este mai bine caracterizat,

provenind de la adevăratul proprietar, administrația publică locală, motiv

pentru care a fost respinsă acțiunea principală, astfel cum a fost precizată,

ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea

reconvențională, Tribunalul a constatat că este întemeiată, iar contractele de

vânzare-cumpărare autentificate din 17 octombrie 2005 și din 13 octombrie 2005

de B.N.P., M.A.C., sunt lovite parțial de nulitate, întrucât bunul vândut nu

făcea parte din patrimoniul vânzătoarei la momentul înstrăinării.

Spațiul comercial

situat în Piața 16 Februarie a fost vândut inițial de SC G. SA și apoi de SC

E.T. SRL către reclamanta SC G.R.B. SRL, fără ca vânzătoarele să dețină asupra

acestui spațiu un titlu valabil, fiind în prezența unei cauze de nulitate

absolută a actului juridic, respectiv nevalabilitatea obiectului actului

juridic civil.

Mai mult decât atât,

deși a fost parte în procesul aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, care a

pronunțat hotărârea de anulare parțială a Protocolului din 1991, SC G. SA a

urmărit încasarea prețului pe acest spațiu comercial pe care nu îl mai deținea

în proprietate, din acest punct de vedere încheierea contractului cu SC E.T.

SRL reprezentând o operațiune speculativă, cu o cauză ilicită, fiind astfel nul

absolut în baza art. 948, 966 și 968 C. civ. și a principiului de drept

"frauda corupe totul”.

În al treilea rând,

unul dintre principiile care guvernează efectele nulității actului juridic

civil este acela că anularea actului inițial, primar, atrage anularea și a

actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul (resoluto jure

dantis, resolvitur ius accipentis).

Altfel spus, dacă se

dovedește că transmițătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a

desființat titlul său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu putea

dobândi mai mult.

În consecință, în

raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că,

prin desființarea titlului vânzătorului inițial - SC G. SA se impune și

constatarea nulității contractelor subsecvente, motiv pentru care tribunalul a

admis cererea reconvențională și a constatat nulitatea absolută parțială a

contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 17 octombrie 2005 de

B.N.P., M.A.C. încheiat între SC R.G.R.B.G. SRL și SC E.T. SRL și a

contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 13 octombrie 2005 de

B.N.P., M.A.C. încheiat între SC E.T. SRL și SC G. SA în ceea ce privește

imobilul situat în București, sector 1 compus din construcție în suprafață

reală de 183 mp (din acte 154,97 mp) și cota indiviză de teren aferentă

construcției de 91,49 mp (din acte 149 mp), astfel cum este individualizat în

raportul de expertiză și anexele la raport, efectuat de expert Ț.R.

Totodată, tribunalul

a anulat cererea de chemare în garanție, ca netimbrată, întrucât prin

încheierea din 19 martie 2007 s-a luat act că pârâta nu înțelege să mai

timbreze această cerere, a respins cererea reclamantei de acordare a

cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a obligat reclamanta să plătească

pârâtei SC Ș.P.S. SRL suma de 4.150 lei cheltuieli de judecată (onorariu

avocat).

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta SC G.R.S.B.G. SRL Glina, cât și

pârâta SC E.T. SRL Glina.

Prin Decizia civilă nr.

332/A din 16 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie. s-au respins ambele apeluri, ca

nefondate.

În considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut că, atât în doctrină, cât și în

jurisprudență, este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți

fac dovada unui titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, constă

în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este

mai bine caracterizat.

Cum este evident că

ambele părți au invocat temeiuri juridice diferite ale modului de dobândire a

proprietății - contractul de vânzare-cumpărare și art. 20 alin. (2) din Legea nr.

15/1990 pentru reclamantă și contractul de vânzare-cumpărare și Legea nr. 550/2002

pentru pârâtă - și autori diferiți, în mod corect instanța de fond a comparat

titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor, dând câștig de cauză

celui al cărui autor avea un drept preferabil.

Astfel, apelanta -

reclamantă, așa cum s-a arătat, a dobândit dreptul de proprietate asupra

spațiului revendicat de la SC E.T. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare din

2005, care, la rândul său, dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu de la SC G. SA, societate în lichidare, prin contractul de

vânzare-cumpărare din 13 octombrie 2005, în urma dispoziției judecătorului

sindic în cadrul procedurii de lichidare.

SC G. SA a rezultat

în urma reorganizării Întreprinderii de Industrializare a Cărnii București

Glina. Prin Protocolul din 01 februarie 1991 încheiat între SC P. SA (fostă I.C.L.

Alimentara 1) în calitate de predator și I.I.C., Glina (devenită ulterior SC G.

SA) în calitate de primitor (filele 154 - 155 din volumul I Dosar nr. 21728/3/2006

al Tribunalului București, secția VI-a comercială), spațiul în

litigiu a fost predat autoarei apelantei, I.I.C. Glina - anexa 4 tabel unități

predate.

Curtea a reținut, de

asemenea că, prin sentința civilă nr. 4874 din 21 decembrie 2001

pronunțată de Judecătoria Ilfov, rămasă definitivă și irevocabilă prin anularea

apelului ca netimbrat, prin Decizia civilă nr. 663/A din 15 aprilie 2002

(filele 147 - 153 vol. I Dosar nr. 21728/3/2006 al Tribunalului București,

secția VI-a comercială) s-a dispus anularea parțială a protocolului

încheiat la 01 februarie 1991 cu privire la pct. 4, 5, 6, și 18 din tabelul

anexă, pct. 4 fiind chiar spațiul revendicat în prezenta cauză, arătându-se, în

considerente că, spațiile comerciale situate în complexul comercial Piața 16

Februarie s-au aflat în administrarea administrației locale, iar nu în

patrimoniul SC G. SA.

Referitor la titlul

intimatei, Curtea a reținut că spațiul în litigiu, identificat prin raportul de

expertiză întocmit de expert dr. ing. T.R. (filele 3-35 vol. III Dosar nr. 21728/3/2006

al Tribunalului București, secția VI-a comercială), a fost cumpărat

de SC D.T. SRL de la Municipiul București, prin negociere directă, în baza

Legii nr. 550/2002, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23

decembrie 2004 de notarul public Ș.S.C., act din cuprinsul căruia rezultă că SC

D.T. SRL a deținut spațiul comercial în litigiu în baza contractului de

închiriere din 29 august 2002 și actului adițional din 14 aprilie 2004,

încheiate cu Administrația Piețelor sector 1 București.

Totodată, prin

Hotărârea A.G.A., SC D.T. SRL nr. 24 din 26 iulie 2007 (filele 34 vol. III Dosar

nr. 21728/3/2006 al Tribunalului București, secția VI-a comercială)

s-a aprobat fuziunea între SC Ș.P.S. SRL și SC D.T. SRL, prin absorbția SC D.T.

SRL de către intimata SC Ș.P.S. SRL.

Din examinarea

modalităților de dobândire a dreptului de proprietate de către autorii

părților, Curtea a reținut că autorii ambelor părți indică legea ca mod de

dobândire a dreptului de proprietate, situație în care se constată că, în mod

corect, instanța de fond a dat preferință dreptului de proprietate al

intimatei, singurul obținut cu respectarea dispozițiilor legale în

vigoare.

Curtea a înlăturat

susținerile apelantei referitoare la preferabilitatea dreptului autoarei sale,

întrucât, la momentul transformării dreptului de administrare directă în drept

de proprietate nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 15/1990, în sensul că spațiul revendicat nu făcea parte din

patrimoniul autoarei apelantei. Aceasta întrucât, prin hotărârea judecătorească

irevocabilă - sentința civilă nr. 4874/2001 pronunțată de Judecătoria

Buftea - s-a reținut că spațiul comercial în litigiu, situat în Piața 16

Februarie, nu s-a aflat în administrarea SC P. SA pentru a fi predat în mod

valabil către SC G. SA, autoarea apelantei, motiv pentru care protocolul de

predare primire încheiat între cele două societăți, în baza H.G. nr. 765/1990,

a fost anulat parțial, inclusiv în ceea ce privește spațiul comercial ce face

obiectul prezentei cauze.

Instanța de apel a

mai reținut că, potrivit art. 645 C. civ., legea este unul dintre modurile în

care se poate dobândi proprietatea, însă, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr.

15/1990, societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unități

economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai

dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.

Or, prin

sentința civilă nr. 4874 din 21 decembrie 2001 s-a statuat, cu autoritate

de lucru judecat, că spațiul în litigiu a aparținut Administrației Piețelor

sector 1 București, care l-a închiriat către SC P. SA. Bunul fiind transmis SC

P. SA numai cu titlu de închiriere, conform tezei a doua a art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate

la momentul intrării în vigoare a legii, cum în mod greșit susține apelanta.

Pe de altă parte,

Curtea a reținut că sentința civilă sus arătată a fost pronunțată în

contradictoriu cu autoarea apelantei, SC G. SA, situație în care efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune în cadrul acestui proces, în raporturile

juridice dintre părți, fără posibilitatea de a fi contrazis.

Prin urmare, s-a

apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut existența unui impediment

legal în procedura de dobândire a dreptului de proprietate de către autoarea

sa, iar prin aplicarea principiilor juridice nemo dat quad non habet și nemo ad

alium transferre potest quam ipse habet, apelanta nu a dobândit dreptul de

proprietate cu respectarea dispozițiilor legale.

Referitor la

certificatul de atestare a dreptului de proprietate invocat de apelantă -

certificatul din 02 septembrie 2002 - Curtea, în acord cu instanța de fond, a reținut

că acesta nu face dovada dreptului de proprietate asupra spațiului comercial

Piața 16 Februarie.

Cu privire la

susținerea apelantei, potrivit căreia respectivul certificat de atestare a

dreptului de proprietate a fost supus controlului judecătoresc și s-a constatat

valabilitatea sa, Curtea a constatat că demersurile judiciare privind anularea

respectivului certificat au fost respinse ca inadmisibile în două dosare (Dosar

nr. 1867/2002 și Dosar nr. 831/2003), iar într-o altă cauză s-a luat act de

renunțarea la judecată.

Referitor la titlul

intimatei, Curtea a reținut că titlul său a fost dobândit în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 550/2002, imobilul fiind cumpărat prin negociere

directă de la administrația locală, în condițiile în care, anterior cumpărării,

spațiul în litigiu a fost deținut de către intimată în baza contractului de

închiriere încheiat cu Administrația Piețelor sector 1 București.

În ceea ce privește

critica adusă fuziunii prin absorbție dintre intimată și SC D.T. SRL, Curtea a

reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 250 din Legea nr. 31/1990,

care reglementează efectele fuziunii, prin această operațiune se produce

transferul către societatea absorbantă a tuturor activelor și pasivelor

societății absorbite, operațiunea fiind supusă unui control de legalitate

preventiv de către judecătorul delegat, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 31/1990, motiv pentru care criticile apelantei privind frauda

urmărită de către părțile operațiunii de fuziune au fost apreciate ca nefondate.

Examinând drepturile

autorilor de la care provin titlurile exhibate, Curtea a apreciat că soluția

pronunțată de instanța de fond este corectă, dat fiind că intimata a dobândit

de la adevăratul proprietar, ceea de conferă preferință titlului acesteia, spre

deosebire de apelantă, care a dobândit de la un neproprietar. Curtea a

considerat că intabularea titlului are importanță în aprecierea

preferabilității titlului numai atunci când părțile opun titluri care provin de

la același autor, ceea ce nu este cazul în speță.

Împotriva Deciziei

nr. 332/A din 16 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs

reclamanta SC

G.R.B.G. SRL Glina, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, recurenta susține că, prin hotărârea

recurată, au fost încălcate și aplicate greșit normele legale

imperative ce reglementează regimul prezumțiilor legale absolute și care fac

dovada că bunul este în proprietatea autoarei recurentei din 1990 și nu a fost

deținut cu chirie, întrucât era capital social. În concret, recurenta

susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1201 C.

civil, art. 20 din Legea nr. 15/1990, Legea nr. 31/1991 și art. 55 din Legea nr.

64/1995.

Recurenta consideră

că autoritatea de lucru judecat reținută în baza sentinței civile nr. 4874 din 21

decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea a fost înlăturată prin hotărârea

Consiliului General al Municipiului București, iar prezumția legală

absolută de dobândire a proprietății de către SC G. SRL în baza legii este

dovedită de H.G. nr. 765/1990, Legea nr. 15/1990 și Legea nr. 31/1991, acte

normative aplicate greșit de către instanța de apel.

Trecând în revistă

succesiunea în timp a drepturilor fiecăreia dintre părți, recurenta

consideră că este cumpărătoare de bună credința, a treia subdobânditoare cu

titlu oneros, având prima intabulat dreptul de proprietate asupra spațiului în

litigiu, pentru care a plătit prețul. SC G. SA a dobândit imobilul la licitația

publică desfășurată la Tribunalul București, cenzurată de judecătorul sindic.

Recurenta

susține că bunul revendicat provine de la același autor, statul

român. Imobilul a fost construit de stat în anul 1979, beneficiar fiind D.G.C.M.

București, în subordinea căreia se afla I.C.L. Alimentara 1, autoarea

recurentei.

Ca urmare a scindării

Întreprinderii Abatorul București a luat ființă Î.I.C. București

Glina, devenită ulterior SC G. SA, iar în baza H.G. nr. 765/1990, magazinul a

fost transferat acestei unități comerciale cu titlu gratuit, în baza

legii, existând prezumția legală a dobândirii proprietății, în baza art.

20 din Legea nr. 15/1990. Recurenta redă textual prevederile art. 1199, art. 1200

pct. 2 și art. 1202, referitoare la regimul juridic al prezumțiilor

legale. De asemenea, face referire la art. 1 și 2 din Legea nr. 5/1978

și art. 21 din Decretul nr. 151/1980, susținând că acestea sunt acte

administrative de autoritate în baza cărora magazinul a fost transmis cu titlu

gratuit între întreprinderi de stat.

Mai arată că SC G. SA

a luat ființă în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990, la

momentul înființării având în capitalul social magazinul în litigiu.

Pentru a susține această afirmație, recurenta face referire la statului

SC G. SA, la circulare, adrese și interpretări oficiale ale

Secretariatului General al Guvernului, considerând că toate acestea dovedesc

justețea celor susținute.

Recurenta consideră

că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis

după pronunțarea sentinței civile nr. 4874/2001 a Judecătoriei

Buftea, are efect constitutiv de drepturi. Dreptul de proprietate a fost

intabulat în cartea funciară, iar potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996,

înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate

față de terți de la data înregistrării cererilor; ordinea

înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor.

În documentația

cadastrală depusă în anul 2002 la A.N.C.P.I., magazinul și terenul aferent

figurează înregistrate în contabilitatea SC G. SA. Ca atare, dreptul de

proprietate dobândit de SC G. SA este opozabil terților începând cu 27

decembrie 1990, conform H.G. nr. 1353/1990, prin publicarea în M. Of. a

capitalului social, precum și în temeiul regulilor ce guvernează sistemul

de publicitate imobiliară, începând cu anul 2002, deci anterior titlului

intimatei.

Se mai arată, în

motivarea recursului, că potrivit art. 55 din Legea nr. 64/1995, SC E.T. SRL a

dobândit imobilul liber de orice sarcini și servituți.

Intimata nu are titlu

de proprietate pe teren, iar în ceea ce privește construcția, titlul

este nul, deoarece Municipiul București știa că nu poate vinde un bun

proprietatea SC G. SA.

Fuziunea dintre

pârâta inițială SC D.T. SRL și SC S.P.S. SRL s-a făcut în mod

fraudulos, pentru a se putea invoca buna credință.

Acțiunile

promovate de Administrația Piețelor sector 1 București și

Consiliul Local sector 1, având ca obiect anularea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului, au fost respinse în mod irevocabil.

Recurenta consideră

că sentința nr. 4874 din 21 decembrie 2001 s-a pronunțat într-o cauză având ca

obiect o acțiune în constatarea unui drept de administrare și anularea unui

înscris intitulat "protocol". Hotărârea judecătorească pronunțată într-o

acțiune în constatare nu poate fi titlu preferabil într-o acțiune în realizare.

Sentința nu a dispus anularea operațiunii juridice între SC P. SRL și SC G. SRL

, întrucât transferul dreptului de proprietate către autoarea recurentei a fost

generată prin H.G. nr. 765/1990 și Legea nr. 15/1990, acte normative ce și-au

produs toate efectele la data de 08 septembrie 1990.

Hotărârea stabilește

faptul ca magazinul de carne H.M., nu magazinul în litigiu era în administrarea

reclamantei. În plus, instanța nu a ținut seama de apărarea Glincarn, în sensul

că statul, ca unic proprietar al acestor spații, putea să dispună de ele

cum dorea, întrucât H.G. nr. 765/1990 se referea la unitățile comerciale

specializate în carne și preparare din carne din subordinea comerțului.

Sentința a rămas fără

efecte juridice, întrucât C.G.M.B., prin Hotărârea nr. 285/2006, recunoaște în

mod neechivoc faptul ca toate centrele de carne, inclusiv cele menționate în

hotărârea Judecătoriei Buftea, aparțineau cu titlu de proprietate autoarei reclamantei,

în baza Legii nr. 15/1990.

Sentința nr. 4874 din

21 decembrie 2001 este nulă de drept și este înlăturată prin puterea de

lucru judecat a Deciziei civile nr. 440 din 29 iunie 1994 pronunțată de Tribunalul

București în Dosarul nr. 841/1993.

De asemenea,

sentința este nulă absolut, conform art. 105 C. proc. civ., fiind

pronunțată de o instanță necompetentă material, în condițiile în care,

începând cu anul 1997, SC G. SRL era în faliment. Instanța era

necompetentă și din punct de vedere teritorial, obiectul acțiunii fiind

anularea unui act și constatarea unui drept de administrare asupra unor

magazine situate în sectorul 1 București.

Hotărârea

judecătorească vizează anularea unor poziții din Protocolul încheiat în baza H.G.

nr. 765/1990, adică a unor operațiuni tehnico-administrative și nu a actului

juridic, în speța H.G. nr. 765/1990 care reprezintă titlul transferului

proprietății de la SC P. SA la SC G. SA.

Atâta vreme cât

hotărârea de guvern nu a fost anulată, anularea unor operațiuni

tehnico-administrative este lipsită de relevanță juridică, pentru că

predarea-primirea fuseseră efectuate cu zece ani înainte de aceasta hotărâre

judecătorească.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține

următoarele:

Critica recurentei,

referitoare la încălcarea normelor legale imperative ce reglementează regimul

prezumțiilor legale absolute, este nefondată. Prezumția legală de

dobândire a dreptului de proprietate, prevăzută de art. 1200 pct. 2 C. civ. de

la 1864 și dispozițiile art. 1202 din același cod, referitoare

la regimul prezumțiilor legale, nu pot fi invocate în cadrul acțiunii

în revendicare prin comparare de titluri, în care se presupune că ambele

părți invocă un titlu de proprietate.

Potrivit art. 1202 alin.

(1) C. civ., prezumția legală scutește de dovadă pe acela în favoarea

căruia este reglementată. În speța de față, ambele părți

susțin că au dobândit dreptul de proprietate în temeiul unor acte de

vânzare-cumpărare încheiate în baza și cu respectarea legii.

Dacă s-ar accepta

raționamentul recurentei, în sensul că această modalitate de dobândire

(act juridic încheiat în temeiul unei dispoziții legale) constituie o

prezumție legală de dobândire a dreptului de proprietate, în sensul art. 1200

pct. 2 C. civ., ar însemna că o astfel de prezumție ar opera în ambele

sensuri, adică, atât în favoarea reclamantului, cât și în favoarea

pârâtului, de vreme ce ambii pretind același mod de dobândire.

Prezumția face

parte din categoria mijloacelor de probă, iar în speță nu se pune problema

dovedirii existenței unui titlu, ci aceea a determinării titlului care

este mai bine caracterizat. Pentru soluționarea unei acțiuni în

revendicare prin comparare de titluri, instanța compară titlurile aflate

în conflict și stabilește care dintre acestea este mai bine

caracterizat, dând câștig de cauză părții care deține acest

titlu.

Instanța de apel

nu a încălcat prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990, Legea nr. 31/1991 și art.

55 din Legea nr. 64/1995, ci a valorificat efectul pozitiv al puterii de lucru

judecat a sentinței civile nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei

Buftea, prin care s-a stabilit în mod irevocabil faptul că imobilul în litigiu

nu se afla în administrarea SC P. SA, pentru a putea fi predat în mod valabil

către autoarea recurentei, SC G. SA, motiv pentru care Protocolul de

predare-primire încheiat între cele două societăți comerciale în temeiul H.G.

nr. 765/1990 a fost anulat parțial, cu privire la mai multe spații

comerciale, printre care și cel în litigiu.

Contrar celor

susținute de recurentă, bunul revendicat nu provine de la același

autor, ci de la autori diferiți. Astfel, recurenta a cumpărat imobilul

prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 2005 de la SC E.T. SRL,

care, la rândul său, a dobândit bunul prin contractul de vânzare-cumpărare din 13

octombrie 2005, de la SC G. SA, societate comercială aflată în lichidare

judiciară. În ceea ce privește dreptul de proprietate pretins a fi

dobândit de SC G. SA de la stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 765/1990

și Protocolul de predare-primire din 1 februarie 1991, prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, pronunțată în contradictoriu cu SC G. SA, s-a

stabilit că bunul nu era în administrarea societății comerciale SC P. SA,

pentru a putea fi predat în mod valabil către autoarea recurentei, SC G. SA.

Intimata pârâtă

SC Ș.P.S. SRL a

dobândit bunul prin efectul fuziunii cu SC D.T. SRL, care, la rândul său, a

dobândit imobilul de la Municipiul București, prin negociere directă, în

baza Legii nr. 550/2002, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 23 decembrie 2004.

Faptul că,

inițial, imobilul a fost construit de stat în anul 1979, beneficiar fiind D.G.C.M.

București, în subordinea căreia se afla I.C.L. Alimentara 1, autoarea

recurentei, este irelevant în ceea ce privește stabilirea

modalităților în care părțile au dobândit titlurile de proprietate

(de la același autor, sau de la autori diferiți), relevante fiind

actele de înstrăinare care, provin, în mod cert, de la autori diferiți.

Referirea recurentei

la prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 5/1978 și art. 21 din

Decretul nr. 151/1980, privitoare la organizarea fostelor întreprinderi de stat

și gestionarea bunurilor din patrimoniul acestora, este în afara

obiectului litigiului, deoarece în prezenta cauză nu se mai verifică dacă bunul

a fost legal transmis din patrimoniul SC P. SA în patrimoniul SC G. SA, această

verificare fiind deja făcută în litigiul finalizat prin sentința civilă nr.

4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea.

Din același

motiv nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia, la data

înființării SC G. SA, imobilul în litigiu s-ar fi aflat în patrimoniul

acesteia. O astfel de concluzie este înlăturată de ceea ce s-a statuat cu

putere de lucru judecat prin sentința civilă menționată,

sentință care a fost pronunțată în contradictoriu cu autoarea

recurentei din prezenta cauză.

De aceea, aspectul

referitor la existența bunului în patrimoniul SC G. SA, care ar rezulta

din diverse probe, cum sunt cele invocate de recurentă (statului SC G. SA,

circulare, adrese și interpretări oficiale ale Secretariatului General al

Guvernului), nu poate fi reanalizat în prezenta cauză, în care nu s-ar putea

ajunge la o concluzie contrară celei reținute cu putere de lucru judecat

în sentința anterioară.

În ceea ce

privește certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului, recurenta reia susținerile din cererea de apel, fără a formula

critici concrete cu privire la raționamentul instanței de apel. În considerentele

deciziei recurate, instanța de apel a reținut că certificatul de

atestare a dreptului de proprietate nu face dovada dreptului de proprietate

asupra spațiului comercial revendicat și că acțiunile promovate

de Administrația Piețelor sector 1 București și Consiliul

Local sector 1, având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenului, au fost respinse pe excepție, și nu

pe fond, astfel încât aceste soluții nu echivalează cu o constatare a

valabilității actului juridic invocat. Cu privire la aceste argumente ale

instanței de apel recurenta nu formulează critici în recurs, iar simpla

reluare a susținerilor din apel nu poate fi calificată ca o critică de

nelegalitate, susceptibilă a fi cenzurată din perspectiva art. 304 C. proc.

civ.

Principiul

priorității înscrierii, reglementat de art. 25 din Legea nr. 7/1996 (în forma anterioară

abrogării acestui articol, prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), este regula potrivit căreia efectele

înscrierilor se produc retroactiv, de la data înregistrării cererii de

înscriere. Ordinea înregistrării cererii va determina și rangul înscrierii.

Principiul priorității reprezintă o adaptare în materia publicității imobiliare

prin intermediul cărților funciare a principiului de drept "qui prior

tempore potior jure" și operează în ipoteza în care dreptul a fost

înstrăinat de același autor către dobânditori diferiți, ceea ce nu

este cazul în speță.

În cadrul comparării

titlurilor provenind de la autori diferiți nu este relevantă publicitatea

titlurilor, ci caracterizarea acestora, în raport cu vechimea și

proveniența de la adevăratul proprietar. Or, în procesul anterior, derulat

între autorii parților, s-a stabilit că autoarea recurentei nu a putut

dobândi bunul de la SC P. SA, deoarece aceasta nu-l avea în administrare.

Modul în care SC G.

SA a înțeles să-și întocmească documentația cadastrală, depusă

la A.N.C.P.I. după pronunțarea sentinței civile nr. 4874/2001 a

Judecătoriei Buftea, nu schimbă datele problemei, autoarea recurentei neputând

să-și creeze un avantaj din nesocotirea unei hotărâri judecătorești,

prin care se stabilise că imobilul în litigiu nu face parte din patrimoniul

său.

Eventuala

opozabilitate a dreptului, pretins a fi dobândit prin H.G. nr. 1353/1990

și prin publicarea în M. Of. a capitalului social, trebuia invocată de SC

G. SA ca apărare în cadrul litigiului anterior. O astfel de apărare nu poate fi

primită în prezentul litigiu, deoarece s-ar ajunge la reexaminarea împrejurării

dacă dreptul de proprietate a fost sau nu transmis de SC P. SA în patrimoniul SC

G. SA, ceea ce s-a lămurit deja irevocabil.

Se mai arată, în

motivarea recursului, că potrivit art. 55 din Legea nr. 64/1995 (în prezent abrogată),

SC E.T. SRL a dobândit imobilul liber de orice sarcini și servituți.

Potrivit

acestui text legal, „bunurile înstrăinate de administrator sau lichidator, în

exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere

de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de

retenție, de orice fel, ori măsuri asiguratorii”.

Înalta Curte constată

că textul legal la care face referire recurenta are în vedere sarcinile, precum

ipotecile, garanțiile reale imobiliare, sau drepturile de retenție ori măsurile

asiguratorii ce grevează imobilul înstrăinat în procedura falimentului, nicidecum

nu împiedică pe adevăratul proprietar, care nu a luat parte la procedura de

lichidare judiciară, să-și valorifice dreptul de proprietate. În

speță, pârâta nu invocă o sarcină sau o măsură asiguratorie, ce s-ar fi

șters odată cu vânzarea imobilului în procedura silită colectivă a

falimentului, ci invocă însuși dreptul de proprietate, în calitate de

terț față de această procedură.

În ceea ce

privește titlul intimatei, așa cum în mod corect a reținut

instanța de apel, acesta provine de la Municipiul București, care a

vândut după ce situația juridică a bunului a fost lămurită prin hotărârea

judecătorească pronunțată în litigiul anterior.

Fuziunea dintre

pârâta inițială SC D.T. SRL și SC S.P.S. SRL este un act juridic

valabil, care nu a fost anulat, afirmația recurentei privind caracterul

fraudulos, neputând fi avută în vedere.

Calificarea

acțiunii ce a fost soluționată prin sentința nr. 4874 din 21

decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea ca fiind o acțiune în constatare este

greșită, deoarece prin această sentință s-a dispus anularea actului

juridic intitulat "protocol", prin care SC P. SA predase spațiul

comercial către autoarea recurentei, dispoziție care are ca efect

desființarea actului juridic, iar hotărârea astfel pronunțată este în

realizare, și nu în constatare de drepturi.

Se susține de

către recurentă că transferul dreptului de proprietate către autoarea

recurentei a fost generată prin H.G. nr. 765/1990 și Legea nr. 15/1990, acte

normative ce și-au produs toate efectele la data de 08 septembrie 1990.

Înalta Curte constată

că modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv, legea,

invocată de recurentă, nu poate fi avută în vedere în mod izolat și fără a

fi corelată cu actul juridic individual prin care bunul ce a format obiectul

transferului a fost concretizat. Actele de care se prevalează recurenta au

caracter normativ și cuprind reglementări generale, ce constituie cadrul

juridic al transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor din

patrimoniul statului în patrimoniul societăților cu capital de stat, care

s-au înființat prin reorganizarea fostelor unități economice de stat.

În temeiul actelor

normative menționate, s-au emis acte juridice individuale de reorganizare,

care au dat naștere unor raporturi juridice concrete, acestea constituind,

alături de actul normativ, izvorul dreptului de proprietate pentru bunurile în

concret determinate în actele juridice respective.

În speță, actul

prin care s-a individualizat imobilul în litigiu ca fiind transmis din

patrimoniul SC P. SA în patrimoniul SC G. SA a fost protocolul de

predare-primire, anulat parțial (inclusiv cu privire la spațiul

comercial în litigiu) prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Împrejurarea că nu a

fost anulată însăși hotărârea de guvern în temeiul căreia s-a încheiat

protocolul de predare-primire nu poate conduce la concluzia că imobilul a fost

dobândit în proprietate de către recurentă. Stabilindu-se în mod irevocabil, prin

sentința civilă nr. 4874/2001, că spațiul în litigiu nu se afla în

patrimoniul SC G. SA, ci în administrarea autorităților

administrației publice locale, concluzia instanței de apel din

prezentul litigiu este corectă din punct de vedere juridic și logic, recurenta

neputând dobândi un drept de proprietate în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 15/1990 decât asupra bunurilor pe care le avea în administrare, categorie

din care este exclus imobilul revendicat.

În consecință,

este nefondată critica recurentei, potrivit căreia titlul de proprietate

privind transferul bunului de la SC P. SA la SC G. SA ar fi H.G. nr. 765/1990 și

că, atâta vreme cât hotărârea de guvern nu a fost anulată, anularea unor

operațiuni tehnico-administrative este lipsită de relevanță juridică.

Susținerile din

recurs, potrivit cărora statul, ca unic proprietar al acestor spații,

putea să dispună de ele cum dorea, cele referitoare la puterea de lucru judecat

a Deciziei civile nr. 440 din 29 iunie 1994 pronunțată de Tribunalul

București în Dosarul nr. 841/1993, precum și cele privind nulitatea

sentinței nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea pe motiv că s-ar

fi încălcat norme de procedură referitoare la competența materială și

teritorială a instanței de judecată, constituie critici de nelegalitate ce

se adresează sentinței respective, critici care nu puteau fi valorificate

în afara căilor legale de atac (ordinare și extraordinare) exercitate

împotriva acestei hotărâri judecătorești.

O hotărâre a

Consiliului General al Municipiului București, prin care se susține

că s-ar fi recunoscut dreptul reclamantei recurente asupra spațiului

comercial în litigiu, ulterioară sentinței nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a

Judecătoriei Buftea, nu poate lipsi de efecte această hotărâre judecătorească

irevocabilă și nici nu poate fi opusă pârâtei, care a dobândit între timp

dreptul de proprietate prin cumpărare de la Municipiul București, prin

Consiliul Local al sectorului 1. De altfel, referitor la această

susținere, făcută de reclamantă în fața primei instanțe, prin

sentința de fond s-a reținut că Hotărârea C.G.M.B. nr. 285 din 17

noiembrie 2006 se referă la alt spațiu comercial, această situație de

fapt stabilită de prima instanță nefiind contestată cu argumente în apel

și, astfel, neputând fi reevaluată în recurs.

În ceea ce

privește hotărârile judecătorești depuse de recurentă la termenul de

judecată din 6 noiembrie 2014, respectiv, Decizia civilă nr. 1093 din 1 aprilie

2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, Decizia nr. 89/A din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel

București, sentința civilă nr. 249 din 3 februarie 2012 a

Tribunalului București, Decizia civilă nr. 1901/R din 28 iunie 2013 a

Tribunalului București și sentința civilă nr. 9558 din 15 iunie

2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, se constată că litigiile

soluționate prin aceste hotărâri au avut ca obiect alte imobile

revendicate de aceeași reclamantă, dar a căror situație juridică nu

este identică celei în care se află imobilul în litigiu. Din considerentele hotărârilor

judecătorești examinate rezultă că, la pronunțarea soluțiilor în

cauzele menționate, instanțele au avut în vedere că reclamanta a

dobândit dreptul de proprietate asupra spațiilor revendicate în temeiul

Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 765/1990 și a protocoalelor de predare-primire

care nu au fost desființate, spre deosebire de speța de față, în

rezolvarea căreia instanța nu poate să nu dea eficiență puterii de

lucru judecat a sentinței nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea,

prin care a fost anulat protocolul de predare-primire în ceea ce privește

imobilul revendicat.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

recurenta reclamantă a fost respins, ca nefondat, iar în temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata sumei de 2.000 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariul avocațial, către

intimata

SC

Ș.P.S. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL Glina împotriva Deciziei nr. 332/A din

16 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată către intimata-pârâtă SC Ș.P.S. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 06 noiembrie 2014.