ÎCCJ, decizie (scj.ro #133306)

Urmărirea bunurilor personale ale soților de către creditorul chirografar. Analiza condiției interesului din perspectiva dispozițiilor art. 34 din Codul familiei coroborat cu art. 4 și art. 56 din Codul comercial

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Obligații

Index alfabetic : acțiune în constatarea nulității absolute

contract de vânzare-cumpărare

excepția lipsei de interes

bunuri comune

C. fam., art. 34

C. com., art. 4, art. 56

Potrivit art. 34 C. fam., creditorii unei creanțe comune a soților vor putea urmări și bunurile proprii ale soților, însă numai după urmărirea bunurilor comune.

Astfel, în cazul în care creditorul a solicitat pe calea acțiunii în anularea unui contract de vânzare reîntregirea gajului său chirografar pentru asigurarea, în viitor, a solvabilității debitorului, într-un demers cu caracter preventiv, interesul unei astfel de acțiuni nu poate face abstracție de dispozițiile art. 34 C. fam., având în vedere faptul că dreptul acestuia de a urmări bunurile personale ale debitorului se naște abia la momentul epuizării bunurilor comune, fiind condiționat de proba caracterului neîndestulător al bunurilor comune care pot fi valorificate pentru plata obligației comune.

Astfel, atâta vreme cât dreptul este încă nenăscut nu se poate discuta de un interes viitor în a formula o acțiune care să aibă drept scop conservarea patrimoniului creditorului chirografar.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016

Notă

: Codul familiei a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 04.10.2013, sub nr. x/3/2013, reclamanta Banca A. SA, în contradictoriu cu pârâtele B. și C. SRL, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public D. sub nr. 255/17.02.2012 și încheiat între B. în calitate de vânzătoare și SC C. SRL în calitate de cumpărătoare asupra imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 180 mp cu nr. cadastral 225929 și construcția existentă pe acest teren în suprafață la sol de 144 mp cu nr. cadastral 225929-C1, întregul imobil fiind intabulat în Cartea Funciară nr.225929 a O.C.P.I. Sector 1 București, precum și nulitatea oricărui act subsecvent de înstrăinare sau grevare; rectificarea Cărții funciare nr. 225929 a O.C.P.I. Sector 1 București, în sensul reînscrierii pârâtei B. ca proprietar al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 2078 din 25 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost admisă excepția lipsei de interes și, în consecință, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Banca A. SA, în contradictoriu cu pârâtele B. și C. SRL, ca lipsită de interes. De asemenea, a fost admisă cererea pârâtei SC C. SRL și obligată reclamanta la plata către această pârâtă a sumei de 1.240 cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, prima instanță a reținut că potrivit art. 32 și 33 C. proc. civ., una dintre condițiile fundamentale de exercitare a acțiunii civile este existența unui interes determinat, legitim, personal, născut și actual.

În speță, s-a reținut că datoria pârâtei B. este una comună cu cea a fostului soț întrucât contractele de credit au fost încheiate de ambii soți, iar partajul nu a fost încă realizat, că bunul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare este un bun propriu.

S-a mai reținut că potrivit art. 34 C. fam., creditorii au obligația de a urmări întâi bunurile comune și, numai în măsura în care acestea nu sunt suficiente, pot urmări și bunurile personale ale soților.

În speță, prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada folosului practic urmărit întrucât datoria este comună și nu a făcut dovada că bunurile comune sunt neîndestulătoare pentru satisfacerea integrală a creanței sale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Banca A. SA, iar prin decizia civilă nr. 533A/2015 din 1 aprilie 2015, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a admis apelul, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, la data promovării acțiunii, reclamanta Banca A. deținea față de soții E. și B., pârâtă în prezenta cauză, o creanță în cuantum mai mare de 3.000.000 euro, în baza contractelor de credit încheiate între părți.

S-a apreciat că interesul reclamantei de a acționa trebuie raportat la momentul formulării cererii de chemare în judecată, iar interesul acesteia este fundamentat pe calitatea sa de creditor care urmărește să readucă în patrimoniul debitorului său un bun de o valoare semnificativă, despre care susține că a fost înstrăinat în scopul fraudării sale.

S-a mai reținut că această calitate de creditor îi conferă reclamantei dreptul de a urmări bunurile debitoarei până la realizarea întregii creanțe și, deși dreptul de urmărire a bunurilor personale este subsidiar urmăririi bunurilor comune, în conformitate cu prevederile art. 34 C. fam., acțiunea ce face obiectul cauzei de constatare a nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare nu este însă un act de urmărire a bunului, având ca scop doar aducerea bunului în patrimoniul debitorului ce servește drept gaj general tuturor creditorilor.

Referitor la existența unor alte bunuri comune decât cele urmărite raportat la art. 34 C. fam., s-a apreciat că acest aspect nu are nici o relevanță, căci, astfel, cum s-a reținut, acțiunea exercitată nu este un act de urmărire.

S-a mai reținut că în justificarea interesului nu se impunea dovedirea de către reclamantă a faptului că bunurile comune sunt neîndestulătoare, simpla calitate de creditor neplătit fiind suficientă să acționeze pentru apărarea drepturilor sale.

Revenind la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul de a acționa, s-a apreciat că acesta este unul determinat, prin scopul urmărit, este legitim, căci urmărește reinstituirea ordinii de drept prin declararea ca nul a unui act juridic pretins a fi nelegal, este născut și actual, căci reclamanta are o creanță împotriva debitoarei din perspectiva art. 34 C. fam. și nu a fost plătită până la momentul formulării acțiunii.

Împotriva deciziei civile nr. 533/A din 1 aprilie 2015 pronunțată de Curtea  de Apel București a declarat recurs pârâta B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susținut că prin aprecierea instanței că excepția lipsei de interes este neîntemeiată, ceea ce contează fiind doar calitatea de creditor neplătit a reclamantei, instanța a adus atingere normelor privitoare la ordinea de urmărire silită a bunurilor comune.

A mai arătat recurenta că excepția a vizat ordinea de urmărire a bunurilor soților față de caracterul de datorie comună, iar conform art. 34 C. fam., în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar cu bunurile proprii, textul instituind așadar o răspundere subsidiară a soților cu bunurile personale pentru datoriile comune, numai în măsura în care bunurile comune nu au fost suficiente pentru a acoperi datoria contractată împreună.

Pe cale de consecință, a susținut recurenta că dreptul creditorilor comuni de a urmări bunurile personale se naște abia la momentul epuizării bunurilor comune, până la acel moment fiind supus unei condiții suspensive, or, atâta vreme cât dreptul este încă nenăscut, nu se poate discuta nici măcar de un interes viitor în a formula o acțiune care să aibă drept scop așa-zisa conservare a patrimoniului creditorului chirografar.

Așadar, a arătat recurenta că instanța de apel a interpretat greșit normele referitoare la ordinea de urmărire silită a bunurilor prin aceea că a reținut că

„reclamanta are o creanță împotriva debitoarei din perspectiva art. 34 din Codul familiei și nu a fost plătită până la momentul formulării acțiunii.”,

în condițiile în care reclamanta nu are încă o creanță asupra patrimoniului personal al recurentei, aceasta deținând o creanță împotriva sa, însă exclusiv asupra cotei-părți devălmașe din bunurile comune deținute împreună cu soțul său.

Totodată, a arătat recurenta că atâta vreme cât reclamanta nu are niciun drept născut încă asupra patrimoniului său personal, acest drept fiind supus unei duble condiții suspensive, epuizarea bunurilor comune și existența unui rest de creanță, este evident că nu are nici niciun interes în a formula la momentul de față acte de conservare a acelui patrimoniu.

Pe cale de consecință, a susținut recurenta că instanța de apel a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 34 C. fam., prin aceea că nu a dat efect separației de patrimonii pe care acest text o instituie, astfel încât se impune a fi admis recursul, casată decizia recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 1 martie 2016 a fost analizat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 24 mai 2016, s-a admis în principiu recursul pârâtei B. și s-a stabilit termen în vederea soluționării acestuia, la 20 septembrie 2016, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris acestui caz de casare, recurenta a susținut că prin decizia atacată, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 34 C. fam., în sensul că a adus atingere normelor privitoare la ordinea de urmărire silită a bunurilor comune, având în vedere că textul de lege instituie o răspundere subsidiară a soților cu bunurile personale pentru datoriile comune, numai în măsura în care bunurile comune nu au fost suficiente pentru acoperirea datoriei.

Pe cale de consecință, a susținut recurenta că dreptul creditorilor comuni de a urmări bunurile personale se naște abia la momentul epuizării bunurilor comune, până la acel moment fiind supus unei condiții suspensive, or, atâta vreme cât dreptul este încă nenăscut nu se poate discuta nici măcar de un interes viitor în a formula o acțiune care să aibă drept scop conservarea patrimoniului creditorului chirografar.

Potrivit art. 34 C. fam., creditorii unei creanțe comune a soților vor putea urmări și bunurile proprii ale soților, însă numai după urmărirea bunurilor comune.

În acest context, reclamanta a solicitat pe calea acțiunii în anularea unui contract de vânzare reîntregirea gajului său chirografar pentru asigurarea, în viitor, a solvabilității debitorului său, într-un demers cu caracter preventiv.

Cu toate acestea interesul acțiunii grevate pe un asemenea scop nu poate face abstracție, în circumstanțele speței, de dispozițiile art. 34 C. fam.

De aceea, analiza interesului unei asemenea acțiuni, din perspectiva caracterului său determinat și actual, nu poate face abstracție de contextul cauzal în care acțiunea a fost demarată.

Dreptul creditorului în situația dată este, așa cum a susținut reclamanta, condiționat de proba caracterului neîndestulător al bunurilor comune care pot fi valorificate pentru plata obligației comune.

O asemenea probă implică evaluarea stadiului executării și a situației bunurilor comune urmărite. În lipsa unei asemenea evaluări, demersul reclamantei are doar un caracter preventiv, implicând o greșită evaluare a caracterului actual și determinat al interesului.

Or, asemenea verificări nu au constituit obiectul analizei instanței de apel, care s-a mărginit a recunoaște că simpla calitate de creditor a reclamantei îi conferă un drept de urmărire subsidiar asupra bunurilor personale, suprapunând analizei interesului aspecte care converg spre proba calității, ca și condiție a acțiunii.

Din această perspectivă aplicarea dispozițiilor legale evocate a fost greșită, în măsura în care instanța a analizat interesul acțiunii insuficient.

Pentru argumentele ce preced, s-a apreciat ca fiind fondate criticile formulate de către recurenta-pârâtă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, potrivit prevederilor art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 din același cod, s-a admis recursul declarat de pârâta B. și s-a casat decizia atacată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.