ÎCCJ, decizie (scj.ro #87095)

Contract de credit acordat unor persoane căsătorite. Împărțirea datoriilor printr-un contract de tranzacție judiciară. Inopozabilitatea actului față de bancă

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității

- contract de credit

- solidaritatea debitorilor

- divorțul împrumutaților

Codul civil din 1864, art. 728

Codul familiei, art. 36

Acordarea unui credit bancar unor persoane căsătorite implică o excepție de la art. 728 C. civ., ca normă generală ce consacră dreptul de ieșire din indiviziune, excepție impusă de principiul special al protecției creditului acordat unor asemenea persoane, sub aspectul împărțirii pasivului comunității matrimoniale reprezentat de obligația de restituire a creditului.

Prin urmare, contractul de tranzacție judiciară pe care soții împrumutați l-au încheiat cu privire la partajarea bunurilor comune, inclusiv a pasivului comunității matrimoniale, este inopozabil băncii întrucât acest act produce efecte doar între părțile contractante, neputând include obligații în sarcina societății bancare care este terț față de acest contract.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2937 din 8 octombrie 2014

Notă

: Codul familiei a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data 1 octombrie 2011.

Prin sentința nr. 461 din 29 martie 2013, Tribunalul Specializat Mureș a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta C.N. în contradictoriu pârâții C.L., SC V.R. SA și SC P. SRL Târgu Mureș, acțiune al cărei obiect de judecată s-a constituit prin conexarea dosarului nr. xx18//1371/2011 la prezentul dosar, conform încheierii nr. 1201 din 10 octombrie 2012.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță de fond a reținut că reclamanta a învestit instanța de judecată cu două acțiuni conexate conform încheierii menționate anterior, respectiv: o acțiune în constatarea nulității de drept a clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit nr. 0164045 din 25 septembrie 2008 întrucât este fondată pe o cauză ilicită și are caracter abuziv, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000; nulitatea parțială a convenției de credit în ceea ce privește această clauză; derularea convenției de credit, fără incidența clauzei constatată a fi nulă de drept și exonerarea reclamantei de obligația de a restitui suma împrumutată, începând cu 7 iunie 2010; și respectiv, o acțiune în constatarea inopozabilității față de reclamantă a clauzei prevăzută la pct. 7.1 lit. b), constatarea existenței obligației de plată a sumelor ce fac obiectul contractului de credit exclusiv în sarcina pârâtului C.L. și constatarea inexistenței vreunui drept al pârâtelor societăți comerciale de a se îndrepta împotriva patrimoniului reclamantei în vederea recuperării sumelor ce fac obiectul contractului de credit nr. 0164045 din 25 septembrie 2008.

Tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea de drept a clauzei 7.1 lit. b) din contractul de credit, clauză prin care s-a prevăzut că divorțul sau partajul împrumutaților – soți  nu modifică natura juridică a obligațiilor de rambursare/plată asumate prin convenție, ei rămânând în continuare obligați solidar și indivizibil față de bancă – este neîntemeiată, întrucât reclamanta și-a asumat poziția de împrumutată alături de soțul ei, C.L., obligațiile acesteia decurgând dintr-un raport juridic direct stabilit cu banca. Tribunalul a mai reținut că solidaritatea pasivă, ca modalitate menită să contribuie la siguranța creditorului, se deosebește de fidejusiune, prin aceea că fidejusorul este ținut la plată în mod subsidiar, accesoriu, pe când, în cazul solidarității, toți debitorii sunt ținuți în mod principal.

Prima instanță a mai reținut în ceea ce privește motivul de nulitate absolută privind lipsa cauzei sau caracterul fals al acesteia că, din chiar conținutul contractului reiese că scopul împrumutului este acoperirea unor cheltuieli personale curente ale celor doi soți și refinanțarea unui alt credit, astfel încât reclamanta nu a dovedit în niciun fel că scopul creditării ar fi finanțarea/capitalizarea SC P. SRL și nici împrejurarea că pârâtul C.L. ar urma să fie beneficiarul exclusiv al creditului. O atare mențiune apare doar în actul de tranzacție al celor doi soți, încheiat la aproape 2 ani de la semnarea contractului de credit și inopozabil băncii.

Totodată, tribunalul a reținut că pct. 7.1 lit. b) din contractul de credit nu poate fi apreciat drept o clauză abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât banca nu a înțeles prin această clauză să își asigure o poziție privilegiată sau să le impună împrumutaților o poziție care să răstoarne echilibrul prestațiilor.

Prima instanță a apreciat ca nefondate și capetele de cerere din acțiunea conexă, aflată în rejudecare, în ceea ce privește inopozabilitatea clauzei 7.1 lit. b) din contractul de credit. Pretenția de inopozabilitate a unei astfel de clauze contractuale prin invocarea efectelor tranzacției încheiate de împrumutați după divorț ignoră faptul că actul juridic reprezentat de contractul de credit și-a produs efectele în mod direct și exclusiv între părțile contractante – cei doi soți împrumutați, pe de o parte, și banca împrumutată, pe de altă parte –, efectele convenției de partajare a bunurilor comune fiind limitate la semnatarii acesteia, respectiv, foștii soți, neputând fi opuse băncii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 99/A din 21 octombrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins apelul reclamantei ca nefondat, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă nu a reușit să răstoarne prezumția prevăzută de art. 967 alin. (2) C. proc. civ., din analiza contractului de credit rezultând că reclamanta, în calitate de debitoare, a urmărit, alături de fostul său soț, obținerea unui împrumut. Curtea a mai reținut că din nicio probă nu rezultă că reclamanta și-a dat acordul la semnarea contractului de împrumut numai pentru că era coproprietară a bunului adus cu titlu de garanție, banii fiind necesari pentru finanțarea activităților comerciale ale pârâtului C.L.

Divorțul părților, survenit la scurt timp după obținerea creditului, nu este o împrejurare de natură să dovedească cunoașterea de către bancă a motivelor determinante ale semnării Convenției de către reclamantă. Mai mult, solidaritatea debitorilor este o măsură de precauție firească din partea oricărui profesionist care acordă un credit, fiind o clauză uzuală în contractele cu pluralitate de debitori, clauză ce nu aduce atingere principiului stipulat de art. 728 C. civ. ori regimului comunității de bunuri.

Curtea de apel a reținut ca temeinică și legală și dezlegarea dată de prima instanță problemei caracterului abuziv al clauzei 7.1 lit. b) din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, nefiind probată crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel a mai apreciat că opozabilitatea implică respectarea de către terți a drepturilor și obligațiilor dobândite de părțile unui contract, iar nu executarea unor obligații stabilite printr-un contract la care terțul nu este parte. Astfel, contractul de tranzacție al soților împrumutați este opozabil băncii, în sensul că aceasta trebuie să respecte drepturile părților izvorâte din acest act, iar nu în sensul că banca este obligată printr-o convenție la care nu este parte.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât atât instanța de fond, cât și instanța de apel s-au preocupat de analizarea problemei nulității absolute a clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit, prin referire la caracterul abuziv și, respectiv, la lipsa cauzei, omițând să analizeze problema inopozabilității acestei clauze față de  reclamantă, problemă ce face obiectul acțiunii conexe, deși prima sancțiune vizează momentul încheierii actului juridic, iar cea de-a doua privește executarea acesteia. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a analizat influența hotărârii judecătorești nr. 2170/2010 de partaj judiciar asupra obligației solidare a celor doi soți din contractul de credit în condițiile în care s-a stabilit ca ratele și dobânzile să fie achitate exclusiv de către pârâtul C.L., ca unic beneficiar al creditului. Acest aspect nu a fost avut în vedere de instanța de apel, care nu a dat eficiență caracterului de opozabilitate

erga omnes

al unei hotărâri judecătorești.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel nu a motivat hotărârea de respingere a acțiunii prin raportare la calitatea pârâtului C.L. de beneficiar exclusiv al creditului, întreaga sumă fiind folosită la capitalizarea SC P. SRL al cărui acționar majoritar și  administrator este intimatul-pârât, reclamanta neavând nicio calitate în această societate, aspecte cunoscute de societatea bancară intimată.

Recurenta-reclamantă a arătat, în cadrul acestui motiv de nelegalitate, că intimata SC P. SRL a fost dizolvată conform sentinței nr. 1614/C din 6 iunie 2011, iar pronunțarea unei hotărâri judecătorești în lipsa desemnării lichidatorului atrage nulitatea absolută, întrucât sunt încălcate normele legale privind capacitatea procesuală și reprezentarea juridică a societăților comerciale, respectiv, art. 133 din Legea nr. 143/1990.

Recurenta a mai arătat că este necesară efectuarea acestei proceduri în cauză, întrucât instanțele de judecată erau obligate să  analizeze implicarea societății în convenția de credit ce face obiectul acțiunii.

Decizia atacată a fost dată cu încălcarea legii, întrucât clauza nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit aduce atingere regimului comunității de bunuri, prevăzut de art. 36 din Codul familiei și, implicit, art. 728 C. civ. ce consacră dreptul de a ieși din indiviziune. Instanța de apel nu a dat eficiență împrejurării că părțile au partajat prin tranzacție și pasivul comunității matrimoniale, clauza în discuție încălcând, practic, dispozițiile legale menționate.

Totodată, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât contractul de credit este un contract de adeziune, iar clauza ce face obiectul acțiunii este o clauză leonină, ce creează băncii un avantaj față de recurentă. În plus, societatea bancară nu a dovedit că această clauză a fost negociată, eludând normele ce guvernează drepturile patrimoniale și nepatrimoniale ale debitorilor săi, împiedicându-i să procedeze la partajarea bunurilor comune.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 966 C. civ., întrucât obligația recurentei consacrată de clauza în litigiu este lipsită de cauză, fiind evident că aceasta nu beneficiază de împrumut și nu are interesul de a se obliga. Prin inserarea acestei clauze în contractul de credit, a arătat recurenta, s-a produs o triplă fraudare a legii, respectiv, dezechilibru între comerciant și consumator, regimul comunității de bunuri și dreptul de a ieși din indiviziune, precum și lipsa cauzei juridice.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., invocate în prezenta cale de atac, Înalta Curte a reținut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., relativă la nepronunțarea instanțelor de judecată asupra capătului de cerere relativ la inopozabilitatea clauzei nr. 7.1 lit. b) din contractul de credit față de reclamantă, capăt de cerere ce a făcut obiectul acțiunii conexe, este infirmată de considerentele celor două hotărâri judecătorești pronunțate în cauză. Astfel, prima instanță de fond a apreciat unitar obiectul celor două acțiuni conexate, având în vedere și scopul urmărit de reclamantă prin promovarea celor două acțiuni, pronunțând o hotărâre de respingere a acțiunii reclamantei în întregul său, respectiv, cu analizarea distinctă a capetelor de cerere cu care a fost învestită de către reclamantă. Relativ la cererea având ca obiect inopozabilitatea clauzei față de reclamantă, tribunalul a reținut că aceste pretenții de inopozabilitate afectează principiul conform căruia actul juridic își produce efectele direct și exclusiv între părțile contractante.

Această sentință a fost menținută de instanța de apel care a făcut referire expresă la noțiunea de opozabilitate și la efectele acesteia.

Ca atare, Înalta Curte a apreciat că ambele instanțe de fond au răspuns problemei esențiale ridicată prin cererea conexă – respectiv, inopozabilitatea clauzei de la pct. 7.1 lit. b) din contractul de credit, neavând relevanță amploarea considerentelor instanței prin raportare la conținutul dezvoltat al cererii de chemare în judecată, atâta timp cât instanțele au dat o dezlegare clară și concisă a problemei de drept cu care au fost învestite.

Nefondate sunt și susținerile relative la neanalizarea de către instanțele judecătorești a influenței sentinței nr. 2170/2010 de partaj judiciar, prin care s-a luat act de tranzacția părților asupra obligațiilor solidare din contractul de credit, precum și a calității pârâtului C.L. de beneficiar exclusiv al creditului. Sub acest aspect, Înalta Curte a reținut că ambele instanțe de judecată au apreciat că tranzacția încheiată de cei doi soți împrumutați produce efecte doar între semnatarii acestui act, inclusiv sub aspectul împărțirii datoriilor, neputând include obligații în sarcina societății bancare care este terț față de acest contract. De asemenea, ambele instanțe au apreciat că nu s-a probat în speță natura exclusivă a împrumutului.

Cât privește susținerea recurentei relativă la opozabilitatea

erga omnes

a hotărârii judecătorești nr. 2170/2010, deci, inclusiv față de societatea bancară, Înalta Curte a reținut că prin această sentință s-a luat act de tranzacția părților, fiind, prin urmare, o hotărâre de expedient care are forța juridică a unui contract, întrucât cuprinde învoiala părților în litigiu. O atare hotărâre este, deci, opozabilă doar semnatarilor contractului de tranzacție, societatea bancară nefiind parte în contractul de tranzacție sau în procesul finalizat cu o atare soluție. În plus, împărțirea datoriilor prin contractul de tranzacție judiciară este o novație cu schimbare de debitor, care, fiind făcută fără acordul creditorului, în speță, societatea bancară, nu-i este opozabilă acestuia.

Afirmațiile recurentei-reclamante relative la destinația sumei împrumutate, respectiv, pentru SC P. SRL, al cărui asociat și administrator a fost pârâtul C.L., țin de temeinicia hotărârii atacate, întrucât fac trimitere directă la probele administrate în cauză în condițiile în care societatea nu este parte în contract, astfel încât nu pot fi invocate în calea extraordinară de atac a recursului, ale cărui motive se circumscriu exclusiv aspectelor enunțate în conținutul art. 304 C. proc. civ., ca motive de nelegalitate ale hotărârii judecătorești vizate.

Nu pot fi primite nici susținerile relative la nelegala reprezentare în instanță a societății comerciale SC P. SRL, în prezent dizolvată, întrucât această societate a fost chemată în judecată doar pentru opozabilitate, recurenta-reclamantă neavând pretenții proprii față de această societate, în condițiile în care obiectul celor două acțiuni comerciale a fost reprezentat de nulitatea, respectiv, inopozabilitatea unei clauze contractuale inserată în contractul încheiat de foștii soți, în calitate de persoane fizice, pe de o parte, și societatea bancară, pe de altă parte. Ca atare, tergiversarea prezentei cauze pentru rezolvarea problemelor ce țin de lichidarea unei societăți comerciale care nu este parte în contractul dedus judecății și față de care nu s-au formulat pretenții proprii ar fi fost excesivă și neavenită, putându-se pune, cel mult, problema scoaterii din cauză a acestei societăți, prin invocarea excepției lipsei calității de reprezentant.

Înalta Curte a respins și motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a reținut, astfel, că motivele de nulitate trebuie să existe anterior sau concomitent încheierii actului juridic la care se raportează, or, la data încheierii contractului de credit în care a fost inserată clauza de la pct. 7.1 lit. b) a cărui nulitate se solicită, împrumutații erau căsătoriți, divorțul și tranzacția acestora intervenind, conform art. 36 C. fam. și art. 728 C. civ., la o dată ulterioară. Tocmai situația specială a debitorilor - împrumutați de persoane căsătorite a impus includerea garanției în favoarea societății bancare constând în solidaritatea obligației de restituire a împrumutului asumată în mod direct de către reclamantă și pârâtul, C.L., soțul acesteia la data contractării creditului. Prevederea contractuală relativă la menținerea acestei garanții în favoarea băncii, independent de schimbările intervenite în  statutul persoanelor fizice împrumutate, este o măsură de prevedere și protecție a creditului acordat. Per à contrario, dacă existența acestei garanții ar depinde de împrejurări de fapt și de acte de voință ale persoanelor împrumutate, acordarea creditului ar fi lipsită de orice protecție juridică. În alți termeni, s-ar putea conchide că acordarea unui credit bancar unor persoane căsătorite implică o excepție de la art. 728 C. civ., ca normă generală ce consacră dreptul de ieșire din indiviziune, excepție impusă de principiul special al protecției creditului acordat  unor asemenea persoane, sub aspectul împărțirii pasivului comunității matrimoniale  reprezentat de obligația de restituire a creditului.

Pentru aceleași considerente, au fost respinse și motivele relative la art. 966 C. civ., susținerile reclamantei relative la destinația exclusivă a creditului pentru capitalizarea societății deținute de pârâtul C.L. fiind practic lipsite de relevanță față de conținutul clar al contractului de credit ce face obiectul prezentului dosar și față de principiul relativității efectelor contractelor instituit de Codul civil.

În ceea ce privește invocarea în speță a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte a reținut că recurenta-reclamantă nu poate invoca în fața instanței de judecată, caracterul abuziv al unei/unor clauze decât pe calea unei acțiuni distincte, de sine stătătoare, dată fiind natura specială a unui atare demers juridic prevăzut de legea specială menționată.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat.