ÎCCJ, decizie (scj.ro #86950)

Contract de credit. Constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc. Consecințe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității

-          contract de credit

-          clauză abuzivă

-          comision de risc

-          principiul

quod nullum est nullum producit effectum

Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (3) teza II

Directiva CE 93/13, art. 3 pct. 2

C. civ., art. 969

Contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca își asumă o obligație care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte își asumă o obligație de restituire succesivă nu face ca natura acestuia să fie succesivă, știut fiind că acesta nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte și cu executare succesivă pentru cealaltă parte, restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nefiind decât o modalitate de executare a obligației, obligația de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar.

Prin urmare, în cazul constatării nulității clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc se naște și obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului, sumele achitate cu titlul de comision de risc fiind considerate ca nedatorate în baza principiului quod nullum est nullum producit effectum.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 760 din 27 februarie 2014

Notă

: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil.

Tribunalul Specializat Mureș, prin sentința nr. 167/6.02.2012, a admis în parte acțiunea promovată de reclamanții L.I.I. și L.I., în contradictoriu cu pârâta SC V. România SA București.

A constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc cuprinsă la art. 5 lit. a din Condițiile speciale și art. 3.5 Condițiile generale din convenția de credit nr. 0150182/13.05.2008 încheiată între reclamanți și pârâta SC V. România SA București și s-a dispus înlăturarea acestor clauze din convenția de credit menționată.

A obligat pârâta SC V. România SA la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului fără perceperea comisionului de risc și să restituie în favoarea reclamanților suma de 5.083,94 CHF reprezentând comision de risc aferent perioadei mai 2008-iunie 2011.

A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la ajustarea dobânzilor curente cuprinse la art. 3 lit. d din convenția de credit sus menționată.

A fost obligată pârâta să plătească în favoarea reclamanților suma de 7.181,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis excepția lipsei capacității procesuale  de folosință a pârâtei Agenția Real a V. România SA și, în consecință, s-a respins acțiunea promovată de reclamanți împotriva acesteia ca fiind promovată față de o persoană fără capacitate procesuală.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:

Între reclamanți în calitate de împrumutați și pârâta SC V. România SA în calitate de împrumutător a fost încheiată convenția de credit nr. 0150182/13.05.2008, în baza căreia părțile au prevăzut la art. 3 lit. d din Condițiile speciale ale convenției clauza potrivit căreia banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, cu obligația comunicării împrumutaților a noii rate a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Totodată la art. 5 lit. a din partea Condițiile speciale ale convenției, părțile au prevăzut comisionul de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Contractul de împrumut bancar figurează în categoria contractelor de consum, unde legiuitorul național și cel european au urmărit în anumite ipoteze derogări de la principiul

pacta sunt servanda

, dând instanței de judecată posibilitatea de a dispune modificarea clauzelor unui contract sau a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

Că prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus în legislația națională conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE/1993, care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale, respingând susținerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului, respectiv, prețul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive.

Pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor, cuprinse la art. 5 pct. a din partea Condiții speciale și art. 3.5 din Condițiile generale, instanța a reținut că, în cauză, respectivele clauze nu au fost negociate cu consumatorul, că acestea nu au fost exprimate suficient de clar având în vedere formularea generică folosită de bancă, schimbări semnificative pe piața monetară, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată obiectiv și rezonabil de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pârâta neparticularizând aceste clauze la situația concretă.

Apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța a admis acțiunea reclamanților, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit încheiată între părți și a dispus eliminarea lor din contract.

În ceea ce privește obligarea în solidar a pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 5.083,94 CHF reprezentând comision de risc aferent perioadei mai 2008-iunie 2011, instanța de fond a reținut că, prin constatarea abuzivă a acestei clauze, sumele achitate cu titlul de comision de risc sunt considerate ca nedatorate în baza principiului

quod nullum est nullum producit effectum

.

Prin decizia nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SC V. România SA împotriva sentinței nr. 167/06.02.2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

A respins susținerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului, respectiv, prețul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive, reținând că acceptarea unei asemenea ipoteze ar goli de conținut directiva și norma internă de transpunere, intenția legiuitorului fiind tocmai de a pune la îndemâna consumatorilor instrumente care să îi protejeze eficient.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a dat eficiență prevederilor art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000 ce au transpus în legislația internă Directiva 93/13/CEE, reținând caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5 lit. a din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit încheiată între părți.

Contrar celor invocate de pârâte, prima instanță a reținut în mod legitim că, în speță, sunt întrunite cumulativ cele trei condiții a căror îndeplinire relevă caracterul abuziv al clauzelor incluse în condițiile speciale și generale la contractul de credit încheiat cu intimații-reclamanți și anume că acestea nu au fost negociate cu reclamanții, iar prin impunerea lor s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

În speță s-a apreciat de către prima instanță, prin raportare la probele administrate, că aceste clauze contestate nu au făcut obiectul negocierii, intimații reclamanți neavând în mod efectiv posibilitatea de a le influența în vreun fel.

În mod corect s-a stabilit de către prima instanță caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale, precum și ale art. 3.5 din Condițiile generale, reținându-se că acestea au permis băncii ca în mod unilateral și discreționar să modifice rata dobânzii fără a institui criterii clare ce pot fi verificate și de către consumatori.

Prin inițierea de către apelantă, după scoaterea comisionului de risc din contract în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, a demersurilor pentru încheierea de acte adiționale care nu mai includ în convenții comisioane de risc, ci de administrare, în același cuantum, este evident că reclamanții au fost puși în aceeași situație ca și anterior intervenirii schimbării legislative, singura modificare fiind una de redenumire a comisioanelor, ceea ce desigur nu a fost în intenția legiuitorului, aceasta fiind rațiunea pentru care nu au înțeles să dea curs semnării actului adițional.

Împotriva deciziei nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta SC V. România SA București întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând, în concluzie, admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului în sensul schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată.

În criticile formulate, recurenta-pârâtă, după o prezentare a situației de fapt, a susținut, în esență, următoarele:

Chiar și în ipoteza stabilirii caracterului abuziv al comisionului de risc, anularea acestei clauze nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă. Or, conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive.

Această excepție de la principiul

restitutio in integrum

este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de bancă.

În situația în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată prin îmbogățirea fără justă cauză a clienților.

În acest sens, recurenta a arătat faptul că perceperea comisionului de risc de către bancă este perfect legală, avându-se în vedere că, comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte.

Totodată, menționează faptul că art. 5 lit. a din Condițiile speciale, ce reglementează comisionul de risc, nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât acesta a fost negociat și a fost clar exprimat, cuantumul comisionului fiind determinat și nu depinde de voința unilaterală a pârâtelor, deoarece a fost  stabilit de părți la data încheierii convenției de credit și nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

Recurenta a susținut că, în speță, nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea-credință în convenție de societatea sa, cu atât mai puțin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic și implicit că ar compromite echilibrul acestuia.

Recurenta a apreciat că nu se poate pretinde și proba nici un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în lipsa probării existenței unui prejudiciu în speță.

Clauza în discuție este prevăzută în Condițiile speciale ale convenției de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată și negociată cu reclamanții, adeziunea vizând doar Condițiile generale ale contractului de credit.

Având în vedere că reclamanții au semnat contractul de credit, inclusiv Condițiile speciale aferente, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți, potrivit art. 969 C. civ.

Analizând recursul declarat de pârâta SC V. România SA București și SC V. România SA - Sucursala Oradea împotriva deciziei nr. 2/A din 14 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel, din motivarea deciziei din apel rezultă în mod just că, contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare

uno ictu

, iar faptul că banca își asumă o obligație care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte își asumă o obligație de restituire succesivă nu face ca natura contractului să fie succesivă, știut fiind că, contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte și cu executare succesivă pentru cealaltă parte.

Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligației, obligația de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar.

Susținerea recurentei că în materia împrumutului de folosință este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, și că această prevedere este în fapt o aplicare a excepției de la principiul retroactivității nulității, aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă și că efectele produse de o astfel de clauză declarată nulă se mențin pentru trecut, nu poate fi reținută, avându-se în vedere că urmare a constatării nulității unei clauze, nulitate parțială, se naște și obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul clauzei respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

În atare situație, este fără suport susținerea recurentei că dacă numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic prin îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, astfel că în mod corect a fost obligată banca să restituie ceea ce a încasat fără  just temei, în baza unei clauze nule, care nu produce nici un efect, astfel că împrumutații nu ajung la o îmbogățire fără justă cauză, știut fiind că banca, pentru sumele acordate cu titlu de împrumut, a încasat și încasează dobândă, care constituie echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

Punctul 3.5 din Secțiunea 3 Costuri din Condițiile generale ale convenției de credit prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării și că modul de calcul și scadența acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.

În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, clauza ce prevede obligația reclamanților de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, acestea nu pot fi primite.

Pentru a se vedea dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a din convenția părților este sau nu abuzivă, analiza va fi făcută tot în raport de prevederile art. 4 din aceeași lege.

Potrivit recurentei, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit menționate reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur și viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este și contractul de credit din cauză.

În speță, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Legea 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

Susținerile recurentei prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte și că, de fapt, clauza nu se referă la rațiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit.

- Atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3), dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanța nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidențiate în  convenția de credit.

De altfel, adoptarea unei legislații speciale privind protecția consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum și Legea nr. 193/2000, la nivel național, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situații ca cea care face obiectul cauzei de față, neputându-se nega faptul că reclamanții au dreptul de a le fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

Totodată, se reține că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil.

- În cauză, se constată că nici critica ce privește greșita reținere a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe, nu poate fi reținută.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei credințe fiind prezumată și că, în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credințe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști, reducându-se astfel nivelul de protecție al consumatorilor.

Înalta Curte a constatat că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului și ca o garanție a îndeplinirii unei obligații de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia, însă nicio clauză a convenției nu prevede condițiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reținute și nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligație corelativă a băncii.

Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.

Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în mod corect instanța de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Nici susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, în condițiile în care dispozițiile art. 969 C. civ. invocate de recurente prevăd că au putere de lege doar convențiile legal făcute și în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.

În plus, în materia protecției consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului

pacta sunt servanda,

dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se  reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.