ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4093/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4093/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința nr. 258 din 25 aprilie 2012,

Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamanții R.A.V. și R.M.A. în

contradictoriu cu pârâtele SC V.R. SA București și SC V.R. SA - Sucursala

Oradea, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d)

și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, art. 3.10 și art. 3.5 din Condițiile

generale ale convenției de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, încheiată

între părți, și a dispus eliminarea lor din contract.

A obligat pârâtele în

solidar să restituie reclamanților suma de 6.835,48 CHF reprezentând cuantumul

comisionului de risc achitat de la data încheierii convenției și până la

eliminarea acestuia în septembrie 2010.

A constatat nulitatea

absolută parțială a actului adițional intervenit în baza O.U.G. nr. 50/2010 în

ceea ce privește introducerea comisionului de administrare a creditului și a

obligat pârâtele în solidar la restituirea către reclamanți a sumelor achitate

cu acest titlu, începând din septembrie 2010, până la efectiva încetare a perceperii

acestuia.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Între reclamanți, în

calitate de împrumutați, și pârâta SC V.R. SA, în calitate de împrumutător, a

fost încheiată convenția de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, în baza

căreia părțile au prevăzut la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale

convenției clauza potrivit căreia banca își rezervă dreptul de a revizui rata

dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața

monetară, cu obligația comunicării împrumutaților a noii rate a dobânzii, care

se va aplica de la data comunicării.

Totodată, la art. 5

lit. a) din partea Condiții speciale ale convenției, părțile au prevăzut

comisionul de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în

zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Contractul de

împrumut bancar figurează în categoria contractelor de consum, unde legiuitorul

național și cel european au urmărit în anumite ipoteze derogări de la principiul

pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a dispune

modificarea clauzelor unui contract sau a-l anula în măsura în care reține că

acesta cuprinde clauze abuzive.

Că prin Legea nr.

193/2000 a fost transpus în legislația națională conținutul Directivei

Consiliului 93/13/CEE/1993, care a stabilit în mod expres competența instanței

de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale,

respingând susținerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la

comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al

creditului respectiv prețul contractului de credit, sunt excluse din sfera

cercetării sub aspectul clauzelor abuzive.

Pentru a stabili

caracterul abuziv al clauzelor, cuprinse la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a)

din partea Condiții speciale și art. 3.10 și art. 3.5 din Condițiile generale,

instanța a reținut că, în cauză, respectivele clauze nu au fost negociate cu

consumatorul, că acestea nu au fost exprimate suficient de clar având în vedere

formularea generică folosită de bancă, schimbări semnificative pe piața

monetară, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată obiectiv și rezonabil de

natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pârâta

neparticularizând aceste clauze la situația concretă.

Apreciind că au fost

încălcate dispozițiile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța a

admis acțiunea reclamantelor, a constatat caracterul abuziv al clauzelor

cuprinse la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, art. 3.10

și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr. AA din 10

septembrie 2008, încheiată între părți, și a dispus eliminarea lor din

contract.

În ceea ce privește

obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea către reclamanți a sumei de

6.835,48 CHF reprezentând cuantumul comisionului de risc achitat de la data

încheierii convenției și până la eliminarea acestuia în septembrie 2010,

instanța de fond a reținut că prin constatarea abuzivă a acestei clauze, sumele

achitate cu titlul de comision de risc sunt considerate ca nedatorate în baza

principiului quod nullum est nullum producit effectum.

Referitor la

nulitatea absolută parțială a actului adițional intervenit între părți în

temeiul O.U.G. nr. 50/2010 cu privire la comisionul de administrare credit,

instanța a constatat că pârâta a comunicat reclamanților proiectul de act

adițional la convenția de credit prin care a prevăzut comisionul de

administrare credit de 0,26% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și

plătibil de către împrumutat băncii lunar, pe toată durata creditului și

refuzul reclamanților în acest sens, prin care au arătat în mod expres că nu

acceptă actul adițional sub acest aspect, astfel că în această situație,

introducerea și perceperea acestui comision este ilicită și pe cale de

consecință a constatat nulitatea absolută a actului adițional cu privire la

comisionul de administrare credit și comision achitat în favoarea

reclamanților.

Prin Decizia nr.

1007C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâtele SC V.R. SA București și SC V.R. SA Sucursala Oradea,

împotriva Sentinței nr. 258 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul

Bihor.

Instanța de apel,

pentru a pronunța această decizie, a reținut următoarele:

A respins susținerea

potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri,

ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului respectiv prețul

contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul

clauzelor abuzive, reținând că acceptarea unei asemenea ipoteze ar goli de

conținut directiva și norma internă de transpunere, intenția legiuitorului

fiind tocmai de a pune la îndemâna consumatorilor instrumente care să îi

protejeze eficient.

Prin urmare, în mod

corect prima instanță a dat eficiență prevederilor art. 4 alin. (5) ale Legii

nr. 193/2000 ce au transpus în legislația internă Directiva 93/13/CEE, reținând

caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din

Condițiile speciale, art. 3.5 și art. 3.10 din Condițiile generale ale

convenției de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, încheiată între părți.

Contrar celor

invocate de pârâte, prima instanță a reținut în mod legitim că, în speță, sunt

întrunite cumulativ cele trei condiții a căror îndeplinire relevă caracterul

abuziv al clauzelor incluse în condițiile speciale și generale la contractul de

credit încheiat cu intimații-reclamanți, și anume că acestea nu au fost

negociate cu reclamanții, iar prin impunerea lor s-a creat un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul

consumatorilor.

În speță s-a apreciat

de către prima instanță, prin raportare la probele administrate, că aceste

clauze contestate nu au făcut obiectul negocierii, intimații-reclamanți neavând

în mod efectiv posibilitatea de a le influența în vreun fel.

În mod corect s-a

stabilit de către prima instanță caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la

art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, precum și ale art.

3.10 și art. 3.5 din Condițiile generale, reținându-se că acestea au permis

băncii ca în mod unilateral și discreționar să modifice rata dobânzii fără a

institui criterii clare ce pot fi verificate și de către consumatori.

Prin inițierea de

către apelantă, după scoaterea comisionului de risc din contract, în temeiul

O.U.G. nr. 50/2010, a demersurilor pentru încheierea de acte adiționale care nu

mai includ în convenții comisioane de risc, ci de administrare, în același

cuantum, este evident că reclamanții au fost puși în aceeași situație ca și

anterior intervenirii schimbării legislative, singura modificare fiind una de

redenumire a comisioanelor, ceea ce desigur nu a fost în intenția legiuitorului,

aceasta fiind rațiunea pentru care nu au înțeles să dea curs semnării actului

adițional.

Împotriva Deciziei

nr. 100/C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs

pârâtele SC V.R. SA București și SC V.R. SA - Sucursala Oradea, întemeiat pe

art. 304 pct. 3 și pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate,

solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea

apelului, schimbării sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca

nefondată.

În criticile

formulate, recurentele-pârâte, după o prezentare a situației de fapt, au

susținut în esență următoarele:

interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr.

193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauzele înscrise la

art. 3 lit. d) și 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit,

precum și cele înscrise la art. 3.10 și 3.5 din Condițiile generale,

referitoare la variația dobânzii și comisionului de risc, nu se încadrează în

categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului

abuziv.

Recurentele au

susținut că dobânda și comisionul de risc fac parte din prețul contractului,

prețul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că,

clauzele cuprinse în convenția de credit nr. AA din 10 septembrie 2008,

încheiată de părți, art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a), sunt exprimate clar și

inteligibil astfel că nu pot face obiectul controlului instanței de judecată cu

privire la caracterul abuziv.

Prin urmare, clauzele

referitoare la dobândă, la comisionul de risc sau alte costuri, sunt elemente

ce formează costul total al creditului.

Acest cost împreună

cu masa de profit a băncii formează prețul contractului de credit, acesta din

urmă reprezentând componenta esențială a contractului creditului de consum.

Clauzele reglementate

la art. 3 lit. d) și 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit

au fost negociate, susținând în acest sens că la încheierea convenției de

credit, clienților băncii li se comunică Condițiile generale și se discută și

negociază Condițiile speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante

ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii

pentru părți.

Conținutul acestor

condiții standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte și să

intre într-un raport juridic contractual cu instituția de credit sau să le

refuze și să nu încheie contractul.

Recurentele au

susținut că numai condițiile generale din convenție ridică din perspectiva

dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul

nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului

de a influența conținutul acestora. Prin urmare, legislația reține prezumția

inexistenței negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard

preformulate, nu și în cazul condițiilor speciale, față de care eventuala probă

a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului.

contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a

ratei dobânzii și condițiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art.

3 lit. d) din Condițiile speciale și art. 3.10 din Condițiile generale, nu sunt

clauze abuzive în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză să

fie considerată abuzivă trebuie să îndeplinească unele condiții: a) să nu fi

fost negociată; b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe; c) să nu se refere la

obiectul principal al contractului.

În ceea ce privește

solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la

art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit, arată că,

aceștia din urmă au semnat convenția de credit nr. AA din 10 septembrie 2008,

iar, părțile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod expres că i) sunt de

acord cu costurile contractului și ii) cunosc și acceptă drepturile și

obligațiile ce le revin conform clauzelor contractuale.

Instanța de apel a

analizat în mod incomplet și superficial îndeplinirea cumulativă a acestor

condiții.

Clauza conținută în

art. 3 lit. d) din contract nu creează un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, cât timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa

Legii nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în

temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a

modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din

urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare

prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care

comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta

celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia

imediat contractul.

Prin urmare, au

subliniat recurentele că dreptul lor de a modifica unilateral dobânda plătibilă

era legat de stabilirea a două condiții, anume existența unei motivații

întemeiate și informarea corespunzătoare a împrumutaților, or, potrivit

clauzelor de la art. 3 lit. d), banca avea posibilitatea de a modifica rata

dobânzii numai în cazul apariției unor schimbări semnificative a situației de

pe piața monetară, iar banca era obligată să informeze consumatorul despre

acest lucru, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condițiile generale, astfel

că nu se poate reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența

clauzei.

De asemenea, s-a

susținut de recurente că împrumutații, în situația în care nu erau de acord cu

modificarea ratei dobânzii, ar fi avut posibilitatea de a solicita rezilierea

contractului și că instanța de apel a apreciat, în mod neîntemeiat, existența

unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În opinia recurentei,

instanța de apel nu a analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ și nu a

motivat de ce a reținut că respectiva clauză creează un dezechilibru

semnificativ între obligațiile părților, fără să analizeze în ce constă acesta

și să motiveze acest aspect.

Este criticat faptul

că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că banca acordă împrumuturi pe

perioade lungi, și că este nevoită, la rândul ei, să apeleze la împrumuturi de

la bănci mai mari, costurile acestor împrumuturi urmând să se transfere în

sarcina consumatorilor, astfel că, prin clauza de modificare a dobânzii, banca

nu a făcut altceva decât să se pună la adăpost de eventuale evenimente care ar

putea apărea pe piața financiară.

Instanța de apel nu a

ținut cont de faptul că părțile au negociat clauza conținută la art. 3 lit. d)

din contract.

Clauza în discuție

este prevăzută în Condițiile speciale ale convenției de credit care nu au

caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată și

negociată cu reclamanții, adeziunea vizând doar Condițiile generale ale

contractului de credit.

Având în vedere că

reclamanții au semnat contractul de credit, inclusiv Condițiile speciale

aferente, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind

obligatorii pentru părți, potrivit art. 969 C. civ.

contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc,

respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile

generale, nu sunt clauze abuzive în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens

recurentele au arătat faptul că perceperea comisionului de risc de către bancă

este perfect legală, avându-se în vedere că, comisionul de risc nu este un

echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet

distincte.

Totodată, menționează

faptul că art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, ce reglementează comisionul

de risc, nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât acesta a

fost negociat și a fost clar exprimat, cuantumul comisionului fiind determinat

și nu depinde de voința unilaterală a pârâtelor, deoarece a fost stabilit de

părți la data încheierii convenției de credit și nu sunt prevăzute în contract

clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

Recurentele au

susținut că în speță nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul

de risc ar fi fost inserat cu rea-credință de către pârâtă și cu atât mai puțin

că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic și implicit că ar

compromite echilibrul acestuia.

Prevederea perceperii

comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de

consumatori, ca urmare a semnării convenției, devenind astfel lege între

părțile contractante potrivit art. 969 C. civ.

Recurentele au

apreciat că nu se poate pretinde și proba niciun dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților, în lipsa probării existenței unui

prejudiciu în speță.

că anularea clauzelor privind perceperea comisionului de risc/administrare nu

poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.

Chiar și în ipoteza

stabilirii caracterului abuziv al comisionului de risc, anularea acestei clauze

nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, contractul de

credit fiind un contract cu executare succesivă. Or, conform teoriei generale a

obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare

succesivă nu poate produce efecte retroactive.

Această excepție de

la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul

contractelor de credit încheiate de bancă.

În situația în care

numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o

situație inechitabilă, caracterizată prin îmbogățirea fără justă cauză a

clienților.

Analizând recursul

declarat de pârâtele SC V.R. SA București și SC V.R. SA - Sucursala Oradea

împotriva Deciziei nr. 100/C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate,

ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

recurentelor-pârâte prin care au susținut că instanța de apel a interpretat și

aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în

sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauzele înscrise la art. 3 lit.

d) și 5 lit. a) din Condițiile speciale, precum și ale art. 3.10 și 3.5 din

Condițiile generale ale convenției de credit, referitoare la variația dobânzii

și comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face

obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv, este nefondată.

Art. 4 alin. (6) din

lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr.

93/13/CEE și are următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a

clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al

contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată,

pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă

parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor

inteligibil".

În ce privește

aspectul, supus analizei, acela al prețului ca și componentă a obiectului

contractului, ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării

unui serviciu, se constată că, atât în legea națională, cât și în cea

comunitară expresia "preț" este utilizată prin raportare la sintagma

"raport calitate preț", precum și la produsele și serviciile oferite

în schimb.

Față de modul de

reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la

evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre

calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit

de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit,

întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului

de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o

restituie în condițiile convenite prin contract.

Prin convenția

părților, în Condițiile generale, la secțiunea "Definiții", rezultă

că, costul total al creditului este format din toate costurile pe care

împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda

și celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secțiunea 3

"Costuri", printre ele regăsindu-se atât dobânda, cât și comisionul

de risc.

De aici rezultă în

mod evident că noțiunea de "cost total al creditului" are o accepție

mai largă decât aceea a "prețului", comisionul de risc și dobânda

curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia.

În același sens,

Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie

2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat

Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g) definește "costul total al

creditului" ca fiind format din "toate costurile, inclusiv dobânda,

comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte

consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor

(...)".

Această directivă a

fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce

nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este

și cazul convenției în litigiu, conform art. 95 din ordonanță, situație în

care, în condițiile art. 148 din Constituție, capătă aplicabilitate directiva.

Raportat la același

art. 4 alin. (6), este de reținut că acesta nu exclude controlului un eventual

caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor

prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în

care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un

limbaj inteligibil.

De altfel, același

text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de

excepție, numai în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în

mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect,

atât instanța de fond, cât și cea de apel au făcut o delimitare clară între

clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în

condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc,

ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din

perspectiva unui eventual caracter abuziv.

În acest sens, deși

dobânda și comisionul de risc fac parte din costul total al contractului,

contrar susținerilor recurentelor, astfel că, clauzele ce reglementează

perceperea acestora pot fi analizate pentru argumentele anterior expuse, în

condițiile în care ele nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, lăsând loc

la echivoc.

Astfel, în clauza a

cărui nulitate s-a solicitat, art. 5 lit. a), comisionul de risc se stabilește

la valoarea de 0,26% aplicabilă la soldul creditului, lunar, pe toată perioada

de derulare a convenției, după ce la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a

percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului.

Situația este aceeași

și în cazul clauzei reglementate la art. 3.10 din convenția de credit unde se

prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului se percepe

dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același

serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod

clar.

Or, scindarea

prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație

s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul

perceperii acestora nefiind cunoscut consumatorului la momentul perfectării

convenției de credit, în lipsa unei exprimări clare și neechivoce.

Or, tocmai aceasta

este problema cu clauzele respective, că ele nu sunt clare și precise, dând

posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste

clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților.

Mai mult, potrivit

jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-484/08-Caja de

Ahorros y Monte de Piedad de Madrid), "dispozițiile art. 4 alin. (2) și

art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun

unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului

abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al

contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o

parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar

pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și

inteligibil".

Prin urmare,

instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul,

chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult

având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj

clar și precis, cum este cazul în speța de față.

recurentelor prin care au susținut că instanța de apel a apreciat, în mod

nelegal, ca fiind abuzivă, clauza înscrisă în art. 3 lit. d) din Condițiile

speciale și art. 3.10 din Condițiile generale, ce prevede modificarea ratei

dobânzii nu poate fi primită.

Clauza în discuție

are următorul conținut: "banca își rezervă dreptul de a revizui rata

dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața

monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel

modificată se va aplica de la data comunicării".

În ceea ce privește

condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o cauză să poată fi

apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din

lege.

Potrivit textului de

lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu

consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract

creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

- Susținerea

recurentelor cu privire la faptul că părțile ar fi negociat clauza art. 3 lit.

d) din contract, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în Condițiile

speciale ale contractului și nu în Condițiile generale, nu poate fi primită,

știut fiind că contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei,

este un contract de adeziune cu clauze standardizate, reclamanții neavând

posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale,

indiferent de gradul de pregătire.

Or, tocmai această

situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a

accepta condițiile impuse de profesionistul instituție de credit, este cea care

a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul

declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de

practicile profesioniștilor.

Art. 3 pct. 2 din

Directiva 93/13 prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat

individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a

putut să influențeze conținutul clauzei în special în cazul contractelor de

adeziune, cum este și contractul de credit din cauză.

În speță, nu poate fi

neglijat nici faptul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Legea

193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un

consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau

furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de

informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în

prealabil de vânzător sau furnizor.

Mai mult, potrivit

art. 4 alin. (3), dacă un profesionist pretinde că o clauză standard

preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să

prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că

instanța nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de

altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească

considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste

elemente nu sunt evidențiate în convenția de credit.

De altfel, adoptarea

unei legislații speciale privind protecția consumatorului, cum este Directiva

nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum și Legea nr. 193/2000, la nivel

național, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în

situații ca cea care face obiectul cauzei de față, neputându-se nega faptul că

reclamantul are dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a

semnat contractul cu banca.

- Nici critica recurentelor

cu privire la faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, prin

existența clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata

dobânzii, nu poate fi reținută, pe motiv că, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa

la Legea nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în

temeiul cărora un furnizor de servicii financiare poate modifica rata dobânzii

plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, cât timp același

text de lege prevede necesitatea existenței unei motivații întemeiate, or,

tocmai această motivație întemeiată lipsește clauzei respective, ceea ce duce

la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților.

Or, prin motiv

întemeiat trebuie, într-adevăr, să se înțeleagă o situație clar descrisă,

previzibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să știe, încă de la

semnarea contractului, că dacă respectiva situație va interveni, el va trebui să

suporte o dobândă mărită și să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul,

situația respectivă putând fi analizată de către instanță, în cazul unui

litigiu.

Cum în speța de față

motivul invocat de pârâte pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al

evoluției pieței financiare sau politicii de creditare a băncii, dar fără

prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci

necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de

la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită, se

reține că opțiunea reclamanților de a contracta în aceste condiții nu a fost

liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilității de a

realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate

constitui temei pentru majorarea dobânzii.

Astfel, se constată

că în mod corect a reținut instanța de apel că, prin neindividualizarea în

vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei

dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar

și previzibil, modificarea dobânzii fiind lăsată la libera apreciere a băncii,

în mod discreționar, creând un dezechilibru semnificativ între prestațiile

reciproce ale părților, contrar bunei-credințe, de natură a-i prejudicia pe

intimați, această omisiune atrage caracterul abuziv al clauzei.

Celelalte susțineri

ale recurentelor, cu privire la perioada de acordare a împrumuturilor și la

modul de procurare a resurselor lor financiare, nu fac decât să justifice

interesele economice ale băncii, scoțând în evidență doar faptul că banca

intenționează să transfere toate costurile suplimentare, ulterioare semnării

contractului, în sarcina împrumutaților, dar fără să negocieze, în mod clar și

precis, cu aceștia o astfel de clauză.

constată că este nefondată și critica prin care recurentele consideră că,

clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de

risc nu este abuzivă.

Pct. 3.5 din

Secțiunea 3 Costuri, din Condițiile generale ale convenției de credit prevede

că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un

comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării și

că modul de calcul și scadența acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.

În ceea ce privește

criticile recurentelor cu privire la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale

convenției de credit încheiate între părți, clauza ce prevede obligația

reclamanților de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul

creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a

convenției de credit, acestea nu pot fi primite.

Pentru a se vedea

dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a) din convenția părților este sau nu abuzivă,

analiza va fi făcută tot în raport de prevederile art. 4 din aceeași lege.

Potrivit

recurentelor, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din Condițiile

speciale ale convenției de credit nr. AA din 10 septembrie 2008 reprezintă

costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea

riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât

pe parcursul derulării convenției exista posibilitatea ca banca să sufere o

pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur și viitor, constând în

materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Susținerile

recurentelor prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii

comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut

în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte și că de fapt,

clauza nu se referă la rațiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de

percepere, fiind negociată, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor

a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în

convenția de credit.

- Atâta timp cât

funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract,

se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de

bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai

mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate,

obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza II

din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în

favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Totodată, se reține

că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008,

profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și

echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de

consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această

obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și

inteligibil.

- În cauză, se

constată că nici critica ce privește greșita reținere a existenței unui

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar

bunei-credințe, nu poate fi reținută.

Interpretarea legală

a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru

semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei-credințe fiind

prezumată și că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este

interpretat ca fiind contrar bunei-credințe, tocmai pentru a evita folosirea

acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști, reducându-se astfel

nivelul de protecție al consumatorilor.

Înalta Curte constată

că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului

și ca o garanție a îndeplinirii unei obligații de restituire a împrumutului,

fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul

perceperii acestui comision ori destinației acestuia, însă nicio clauză a

convenției nu prevede condițiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi

reținute și nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se

produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării

anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o

obligație corelativă a băncii.

Or, câtă vreme riscul

contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi

suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin

încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident

că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații

corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților,

contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al

convenției de credit.

Cum clauza

referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar și inteligibil,

în mod corect instanța de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al

acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

recurs prin care recurentele au susținut că este imposibilă restituirea sumelor

plătite cu titlu de comision de risc/administrare de reclamanți în raport de

așa-zisul caracter succesiv al contractului de credit, nu poate fi primit.

În acest sens, din

motivarea deciziei din apel rezultă în mod just că, contractul de împrumut, ca

varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu

executare uno ictu, iar faptul că banca își asumă o obligație care se execută

dintr-o dată, iar cealaltă parte își asumă o obligație de restituire succesivă

nu face ca natura contractului să fie succesivă, știut fiind că, contractul nu

poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte și cu

executare succesivă pentru cealaltă parte.

Restituirea

creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a

obligației, obligația de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind

prin natura lor un tot unitar.

Susținerea

recurentelor că în materia împrumutului de folosință, este imposibilă

restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, chiar nedatorate ori

plătite în temeiul unei clauze nule, și că această prevedere este în fapt o

aplicare a excepției de la principiul retroactivității nulității, aplicabilă în

materia contractelor cu executare succesivă și că efectele produse de o astfel

de clauză declarată nulă se mențin pentru trecut, nu poate fi reținută,

avându-se în vedere că urmare a constatării nulității unei clauze, nulitate

parțială, se naște și obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul

clauzei respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data

încheierii contractului.

În atare situație,

este fără suport susținerea recurentei că dacă numai banca ar fi obligată la

restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă,

caracterizată juridic prin îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, astfel

că în mod corect a fost obligată banca să restituie ceea ce a încasat fără just

temei, în baza unei clauze nule, care nu produce niciun efect, astfel că împrumutații

nu ajung la o îmbogățire fără justă cauză, știut fiind că banca pentru sumele

acordate cu titlu de împrumut a încasat și încasează dobândă, care constituie

echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

Nici susținerile ce

țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, în

condițiile în care dispozițiile art. 969 C. civ. invocate de recurente prevăd

că au putere de lege doar convențiile legal făcute și în care Legea nr.

193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt

considerate ca fiind abuzive.

În plus, în materia

protecției consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei

Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională

prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în

anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de

judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că

acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței

obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea

contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

În ceea ce privește

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., care

vizează situația în care hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei

instanțe este de observat că acesta a fost invocat numai formal, deoarece nu a

fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest

motiv o reglementează, astfel că nu poate fi analizat.

În consecință, pentru

considerentele reținute, cum instanța de apel a pronunțat o decizie conformă cu

textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situația de fapt stabilită,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtele SC V.R. SA București și SC V.R. SA - Sucursala

Oradea împotriva Deciziei nr. 100/C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 noiembrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ