ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4093/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Sentința nr. 258 din 25 aprilie 2012, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamanții R.A.V. și R.M.A. în contradictoriu cu pârâtele SC V.R. SA București și SC V.R. SA - Sucursala Oradea, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, art. 3.10 și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, încheiată între părți, și a dispus eliminarea lor din contract. A obligat pârâtele în solidar să restituie reclamanților suma de 6.835,48 CHF reprezentând cuantumul comisionului de risc achitat de la data încheierii convenției și până la eliminarea acestuia în septembrie 2010. A constatat nulitatea absolută parțială a actului adițional intervenit în baza O.U.G.

nr. 50/2010 în ceea ce privește introducerea comisionului de administrare a creditului și a obligat pârâtele în solidar la restituirea către reclamanți a sumelor achitate cu acest titlu, începând din septembrie 2010, până la efectiva încetare a perceperii acestuia. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Între reclamanți, în calitate de împrumutați, și pârâta SC V.R. SA, în calitate de împrumutător, a fost încheiată convenția de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, în baza căreia părțile au prevăzut la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției clauza potrivit căreia banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, cu obligația comunicării împrumutaților a noii rate a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Totodată, la art. 5 lit. a) din partea Condiții speciale ale convenției, părțile au prevăzut comisionul de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Contractul de împrumut bancar figurează în categoria contractelor de consum, unde legiuitorul național și cel european au urmărit în anumite ipoteze derogări de la principiul pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a dispune modificarea clauzelor unui contract sau a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.

Că prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus în legislația națională conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE/1993, care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale, respingând susținerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului respectiv prețul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive.

Pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor, cuprinse la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din partea Condiții speciale și art. 3.10 și art. 3.5 din Condițiile generale, instanța a reținut că, în cauză, respectivele clauze nu au fost negociate cu consumatorul, că acestea nu au fost exprimate suficient de clar având în vedere formularea generică folosită de bancă, schimbări semnificative pe piața monetară, pe care a apreciat-o ca nefiind fundamentată obiectiv și rezonabil de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pârâta neparticularizând aceste clauze la situația concretă.

Apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța a admis acțiunea reclamantelor, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, art. 3.10 și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, încheiată între părți, și a dispus eliminarea lor din contract. În ceea ce privește obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea către reclamanți a sumei de 6.835,48 CHF reprezentând cuantumul comisionului de risc achitat de la data încheierii convenției și până la eliminarea acestuia în septembrie 2010, instanța de fond a reținut că prin constatarea abuzivă a acestei clauze, sumele achitate cu titlul de comision de risc sunt considerate ca nedatorate în baza principiului quod nullum est nullum producit effectum.

Referitor la nulitatea absolută parțială a actului adițional intervenit între părți în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 cu privire la comisionul de administrare credit, instanța a constatat că pârâta a comunicat reclamanților proiectul de act adițional la convenția de credit prin care a prevăzut comisionul de administrare credit de 0,26% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii lunar, pe toată durata creditului și refuzul reclamanților în acest sens, prin care au arătat în mod expres că nu acceptă actul adițional sub acest aspect, astfel că în această situație, introducerea și perceperea acestui comision este ilicită și pe cale de consecință a constatat nulitatea absolută a actului adițional cu privire la comisionul de administrare credit și comision achitat în favoarea reclamanților.

Prin Decizia nr. 1007C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele SC V.R. SA București și SC V.R. SA Sucursala Oradea, împotriva Sentinței nr. 258 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Bihor. Instanța de apel, pentru a pronunța această decizie, a reținut următoarele: A respins susținerea potrivit căreia clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, ca elemente care alcătuiesc costul total al creditului respectiv prețul contractului de credit, sunt excluse din sfera cercetării sub aspectul clauzelor abuzive, reținând că acceptarea unei asemenea ipoteze ar goli de conținut directiva și norma internă de transpunere, intenția legiuitorului fiind tocmai de a pune la îndemâna consumatorilor instrumente care să îi protejeze eficient.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a dat eficiență prevederilor art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000 ce au transpus în legislația internă Directiva 93/13/CEE, reținând caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, art. 3.5 și art. 3.10 din Condițiile generale ale convenției de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, încheiată între părți. Contrar celor invocate de pârâte, prima instanță a reținut în mod legitim că, în speță, sunt întrunite cumulativ cele trei condiții a căror îndeplinire relevă caracterul abuziv al clauzelor incluse în condițiile speciale și generale la contractul de credit încheiat cu intimații-reclamanți, și anume că acestea nu au fost negociate cu reclamanții, iar prin impunerea lor s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

În speță s-a apreciat de către prima instanță, prin raportare la probele administrate, că aceste clauze contestate nu au făcut obiectul negocierii, intimații-reclamanți neavând în mod efectiv posibilitatea de a le influența în vreun fel. În mod corect s-a stabilit de către prima instanță caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, precum și ale art. 3.10 și art. 3.5 din Condițiile generale, reținându-se că acestea au permis băncii ca în mod unilateral și discreționar să modifice rata dobânzii fără a institui criterii clare ce pot fi verificate și de către consumatori. Prin inițierea de către apelantă, după scoaterea comisionului de risc din contract, în temeiul O.U.G.

nr. 50/2010, a demersurilor pentru încheierea de acte adiționale care nu mai includ în convenții comisioane de risc, ci de administrare, în același cuantum, este evident că reclamanții au fost puși în aceeași situație ca și anterior intervenirii schimbării legislative, singura modificare fiind una de redenumire a comisioanelor, ceea ce desigur nu a fost în intenția legiuitorului, aceasta fiind rațiunea pentru care nu au înțeles să dea curs semnării actului adițional. Împotriva Deciziei nr. 100/C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele SC V.R. SA București și SC V.R. SA - Sucursala Oradea, întemeiat pe art. 304 pct. 3 și pct. 9 C. proc.

civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbării sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nefondată. În criticile formulate, recurentele-pârâte, după o prezentare a situației de fapt, au susținut în esență următoarele: 1. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauzele înscrise la art. 3 lit. d) și 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, precum și cele înscrise la art. 3.10 și 3.5 din Condițiile generale, referitoare la variația dobânzii și comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv.

Recurentele au susținut că dobânda și comisionul de risc fac parte din prețul contractului, prețul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în convenția de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, încheiată de părți, art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a), sunt exprimate clar și inteligibil astfel că nu pot face obiectul controlului instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv. Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisionul de risc sau alte costuri, sunt elemente ce formează costul total al creditului. Acest cost împreună cu masa de profit a băncii formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a contractului creditului de consum.

Clauzele reglementate la art. 3 lit. d) și 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit au fost negociate, susținând în acest sens că la încheierea convenției de credit, clienților băncii li se comunică Condițiile generale și se discută și negociază Condițiile speciale, care conțin și obligațiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părți. Conținutul acestor condiții standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte și să intre într-un raport juridic contractual cu instituția de credit sau să le refuze și să nu încheie contractul. Recurentele au susținut că numai condițiile generale din convenție ridică din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influența conținutul acestora.

Prin urmare, legislația reține prezumția inexistenței negocierii clauzelor numai în ceea ce privește condițiile standard preformulate, nu și în cazul condițiilor speciale, față de care eventuala probă a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului. 2. Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratei dobânzii și condițiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 3 lit. d) din Condițiile speciale și art. 3.10 din Condițiile generale, nu sunt clauze abuzive în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă trebuie să îndeplinească unele condiții: a) să nu fi fost negociată; b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit, arată că, aceștia din urmă au semnat convenția de credit nr. AA din 10 septembrie 2008, iar, părțile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod expres că i) sunt de acord cu costurile contractului și ii) cunosc și acceptă drepturile și obligațiile ce le revin conform clauzelor contractuale. Instanța de apel a analizat în mod incomplet și superficial îndeplinirea cumulativă a acestor condiții.

Clauza conținută în art. 3 lit. d) din contract nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cât timp, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin urmare, au subliniat recurentele că dreptul lor de a modifica unilateral dobânda plătibilă era legat de stabilirea a două condiții, anume existența unei motivații întemeiate și informarea corespunzătoare a împrumutaților, or, potrivit clauzelor de la art. 3 lit. d), banca avea posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariției unor schimbări semnificative a situației de pe piața monetară, iar banca era obligată să informeze consumatorul despre acest lucru, conform art. 7 alin. (2) lit. c) din Condițiile generale, astfel că nu se poate reține existența vreunui abuz caracterizat de însăși existența clauzei. De asemenea, s-a susținut de recurente că împrumutații, în situația în care nu erau de acord cu modificarea ratei dobânzii, ar fi avut posibilitatea de a solicita rezilierea contractului și că instanța de apel a apreciat, în mod neîntemeiat, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a analizat în ce constă dezechilibrul semnificativ și nu a motivat de ce a reținut că respectiva clauză creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților, fără să analizeze în ce constă acesta și să motiveze acest aspect. Este criticat faptul că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că banca acordă împrumuturi pe perioade lungi, și că este nevoită, la rândul ei, să apeleze la împrumuturi de la bănci mai mari, costurile acestor împrumuturi urmând să se transfere în sarcina consumatorilor, astfel că, prin clauza de modificare a dobânzii, banca nu a făcut altceva decât să se pună la adăpost de eventuale evenimente care ar putea apărea pe piața financiară.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că părțile au negociat clauza conținută la art. 3 lit. d) din contract. Clauza în discuție este prevăzută în Condițiile speciale ale convenției de credit care nu au caracterul unui contract de adeziune, această clauză fiind discutată și negociată cu reclamanții, adeziunea vizând doar Condițiile generale ale contractului de credit. Având în vedere că reclamanții au semnat contractul de credit, inclusiv Condițiile speciale aferente, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți, potrivit art. 969 C. civ. 3. Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale, nu sunt clauze abuzive în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens recurentele au arătat faptul că perceperea comisionului de risc de către bancă este perfect legală, avându-se în vedere că, comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte. Totodată, menționează faptul că art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, ce reglementează comisionul de risc, nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât acesta a fost negociat și a fost clar exprimat, cuantumul comisionului fiind determinat și nu depinde de voința unilaterală a pârâtelor, deoarece a fost stabilit de părți la data încheierii convenției de credit și nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

Recurentele au susținut că în speță nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea-credință de către pârâtă și cu atât mai puțin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic și implicit că ar compromite echilibrul acestuia. Prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de consumatori, ca urmare a semnării convenției, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 C. civ. Recurentele au apreciat că nu se poate pretinde și proba niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în lipsa probării existenței unui prejudiciu în speță. 4. S-a mai susținut că anularea clauzelor privind perceperea comisionului de risc/administrare nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.

Chiar și în ipoteza stabilirii caracterului abuziv al comisionului de risc, anularea acestei clauze nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate, contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă. Or, conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. Această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de bancă. În situația în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată prin îmbogățirea fără justă cauză a clienților. Analizând recursul declarat de pârâtele SC V.R.

SA București și SC V.R. SA - Sucursala Oradea împotriva Deciziei nr. 100/C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Critica recurentelor-pârâte prin care au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reținut faptul că, clauzele înscrise la art. 3 lit. d) și 5 lit. a) din Condițiile speciale, precum și ale art. 3.10 și 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit, referitoare la variația dobânzii și comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv, este nefondată.

Art. 4 alin. (6) din lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și are următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". În ce privește aspectul, supus analizei, acela al prețului ca și componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea națională, cât și în cea comunitară expresia "preț" este utilizată prin raportare la sintagma "raport calitate preț", precum și la produsele și serviciile oferite în schimb.

Față de modul de reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract. Prin convenția părților, în Condițiile generale, la secțiunea "Definiții", rezultă că, costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secțiunea 3 "Costuri", printre ele regăsindu-se atât dobânda, cât și comisionul de risc.

De aici rezultă în mod evident că noțiunea de "cost total al creditului" are o accepție mai largă decât aceea a "prețului", comisionul de risc și dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia. În același sens, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g) definește "costul total al creditului" ca fiind format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor (...)". Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G.

nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este și cazul convenției în litigiu, conform art. 95 din ordonanță, situație în care, în condițiile art. 148 din Constituție, capătă aplicabilitate directiva. Raportat la același art. 4 alin. (6), este de reținut că acesta nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil. De altfel, același text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepție, numai în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Sub acest aspect, atât instanța de fond, cât și cea de apel au făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv. În acest sens, deși dobânda și comisionul de risc fac parte din costul total al contractului, contrar susținerilor recurentelor, astfel că, clauzele ce reglementează perceperea acestora pot fi analizate pentru argumentele anterior expuse, în condițiile în care ele nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Astfel, în clauza a cărui nulitate s-a solicitat, art. 5 lit. a), comisionul de risc se stabilește la valoarea de 0,26% aplicabilă la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului. Situația este aceeași și în cazul clauzei reglementate la art. 3.10 din convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar. Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut consumatorului la momentul perfectării convenției de credit, în lipsa unei exprimări clare și neechivoce.

Or, tocmai aceasta este problema cu clauzele respective, că ele nu sunt clare și precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai mult, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid), "dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil". Prin urmare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și precis, cum este cazul în speța de față.

2. Nici critica recurentelor prin care au susținut că instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, ca fiind abuzivă, clauza înscrisă în art. 3 lit. d) din Condițiile speciale și art. 3.10 din Condițiile generale, ce prevede modificarea ratei dobânzii nu poate fi primită. Clauza în discuție are următorul conținut: "banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării". În ceea ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o cauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. - Susținerea recurentelor cu privire la faptul că părțile ar fi negociat clauza art. 3 lit. d) din contract, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în Condițiile speciale ale contractului și nu în Condițiile generale, nu poate fi primită, știut fiind că contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este un contract de adeziune cu clauze standardizate, reclamanții neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale, indiferent de gradul de pregătire.

Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul instituție de credit, este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor. Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13 prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este și contractul de credit din cauză.

În speță, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Legea 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor. Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3), dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanța nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidențiate în convenția de credit.

De altfel, adoptarea unei legislații speciale privind protecția consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum și Legea nr. 193/2000, la nivel național, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situații ca cea care face obiectul cauzei de față, neputându-se nega faptul că reclamantul are dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

- Nici critica recurentelor cu privire la faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, prin existența clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate fi reținută, pe motiv că, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare poate modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, cât timp același text de lege prevede necesitatea existenței unei motivații întemeiate, or, tocmai această motivație întemeiată lipsește clauzei respective, ceea ce duce la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Or, prin motiv întemeiat trebuie, într-adevăr, să se înțeleagă o situație clar descrisă, previzibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să știe, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva situație va interveni, el va trebui să suporte o dobândă mărită și să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, situația respectivă putând fi analizată de către instanță, în cazul unui litigiu.

Cum în speța de față motivul invocat de pârâte pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluției pieței financiare sau politicii de creditare a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită, se reține că opțiunea reclamanților de a contracta în aceste condiții nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilității de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii.

Astfel, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar și previzibil, modificarea dobânzii fiind lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreționar, creând un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei-credințe, de natură a-i prejudicia pe intimați, această omisiune atrage caracterul abuziv al clauzei.

Celelalte susțineri ale recurentelor, cu privire la perioada de acordare a împrumuturilor și la modul de procurare a resurselor lor financiare, nu fac decât să justifice interesele economice ale băncii, scoțând în evidență doar faptul că banca intenționează să transfere toate costurile suplimentare, ulterioare semnării contractului, în sarcina împrumutaților, dar fără să negocieze, în mod clar și precis, cu aceștia o astfel de clauză. 3. Înalta Curte constată că este nefondată și critica prin care recurentele consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă. Pct. 3.5 din Secțiunea 3 Costuri, din Condițiile generale ale convenției de credit prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării și că modul de calcul și scadența acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.

În ceea ce privește criticile recurentelor cu privire la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, clauza ce prevede obligația reclamanților de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, acestea nu pot fi primite. Pentru a se vedea dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a) din convenția părților este sau nu abuzivă, analiza va fi făcută tot în raport de prevederile art. 4 din aceeași lege.

Potrivit recurentelor, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr. AA din 10 septembrie 2008 reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur și viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Susținerile recurentelor prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte și că de fapt, clauza nu se referă la rațiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit.

- Atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege. Totodată, se reține că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil.

- În cauză, se constată că nici critica ce privește greșita reținere a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, nu poate fi reținută. Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei-credințe fiind prezumată și că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei-credințe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști, reducându-se astfel nivelul de protecție al consumatorilor.

Înalta Curte constată că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului și ca o garanție a îndeplinirii unei obligații de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia, însă nicio clauză a convenției nu prevede condițiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reținute și nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligație corelativă a băncii.

Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit. Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în mod corect instanța de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

4. Nici motivul de recurs prin care recurentele au susținut că este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc/administrare de reclamanți în raport de așa-zisul caracter succesiv al contractului de credit, nu poate fi primit. În acest sens, din motivarea deciziei din apel rezultă în mod just că, contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca își asumă o obligație care se execută dintr-o dată, iar cealaltă parte își asumă o obligație de restituire succesivă nu face ca natura contractului să fie succesivă, știut fiind că, contractul nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o dată pentru o parte și cu executare succesivă pentru cealaltă parte.

Restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nu este decât o modalitate de executare a obligației, obligația de restituire fiind unică, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar. Susținerea recurentelor că în materia împrumutului de folosință, este imposibilă restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, și că această prevedere este în fapt o aplicare a excepției de la principiul retroactivității nulității, aplicabilă în materia contractelor cu executare succesivă și că efectele produse de o astfel de clauză declarată nulă se mențin pentru trecut, nu poate fi reținută, avându-se în vedere că urmare a constatării nulității unei clauze, nulitate parțială, se naște și obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul clauzei respective, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului.

În atare situație, este fără suport susținerea recurentei că dacă numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic prin îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, astfel că în mod corect a fost obligată banca să restituie ceea ce a încasat fără just temei, în baza unei clauze nule, care nu produce niciun efect, astfel că împrumutații nu ajung la o îmbogățire fără justă cauză, știut fiind că banca pentru sumele acordate cu titlu de împrumut a încasat și încasează dobândă, care constituie echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit. Nici susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, în condițiile în care dispozițiile art. 969 C. civ.

invocate de recurente prevăd că au putere de lege doar convențiile legal făcute și în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive. În plus, în materia protecției consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe este de observat că acesta a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, astfel că nu poate fi analizat. În consecință, pentru considerentele reținute, cum instanța de apel a pronunțat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situația de fapt stabilită, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele SC V.R. SA București și SC V.R. SA - Sucursala Oradea împotriva Deciziei nr. 100/C/2012 - A din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AZ