ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3920/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3558 din 21 martie 2012 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de A.E. și A.D.I. în contradictoriu cu SC V.R. SA și a fost constată nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției; a fost constatată nulitatea absolută a clauzelor din actul adițional la convenția de credit din 25 ianuarie 2008 cuprinsă în art. 1 pct. 3 lit. a) și art. 3 pct. 5.1 lit. a); și a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei cuprinsă în art. 7 pct. 11 parag.

4 și parag. 5 din Actul adițional la Convenția de credit încheiată de părți, luându-se act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, tribunalul a constatat că la 22 decembrie 2010 reclamanții au solicitat anularea în parte a Actului adițional, respectiv a clauzei abuzive privind comisionul de administrare de la art. 3 pct. 5.1 lit. a) din actul inițial, a clauzei privind rata dobânzii curente variabile de la art. 1 pct. 3 lit. a) și de la art. 7 pct. 11 parag.

4 și 5, precum și a clauzei din convenția inițială de credit din 25 ianuarie 2008 de la pct. 3 lit. d) ca și de la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției; sub motiv că la 25 ianuarie 2008 a fost încheiată convenția de credit ipotecar din 25 ianuarie 2008 având ca obiect acordarea unui împrumut de 120.000 Chf pe perioada de 300 luni cu o rată a dobânzii fixă de 4,25%; că la 16 septembrie 2010, fără a fi notificați, reclamanții au ridicat de la sediul pârâtei o copie a acutului adițional propus de bancă, după care, în aceeași zi, aceștia au înregistrat, dezacordul lor legat de propunerea făcută de bancă; că la 20 septembrie 2010, au depus un alt protest prin care și-au exprimat dezacordul privind comisionul de administrare în locul celui de risc, de aceeași valoare, respectiv 0,22% din soldul creditului pe lună, având în vedere că O.U.G.

nr. 50/2010 elimina comisionul de risc din convențiile de credit; că, de asemenea, este nulă absolut clauza de la art. 1 pct. 3 lit. a) din actul adițional, prin care a fost introdusă o rată a dobânzii variabilă în locul celei fixe de 4,25% pe an din convenția inițială de credit; că sunt nule absolut și clauzele de la art. 7 pct. 11 parag. 4 și 5, deoarece ar lăsa la bunul plac al pârâtei posibilitatea de a schimba unilateral orice cost al creditului; și că, în fine, este nulă și clauza din convenția inițială prevăzută la pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției, deoarece nu denumește niciun eveniment edificator, față de care să varieze rata dobânzii pentru a fi modificată, lăsând și în acest caz la bunul plac al pârâtei modificarea costurilor contractului de credit.

Analizând dosarul cauzei, tribunalul a reținut că între părți a fost încheiat Contractul de credit din 25 ianuarie 2008 în temeiul căruia pârâta a acordat un împrumut de 120.000 Chf cu obligația rambursării în 300 de luni, iar după apariția O.U.G. nr. 50/2010 pârâta a emis Actul adițional la contract, pe care pârâții îl contestă cu privire la unele clauze considerate abuzive; că, în speță, sunt întrunite condițiile privind caracterul de contract de adeziune prevăzut de Legea nr. 193/2000.

Verificând caracterul abuziv al clauzelor din Condițiile speciale ale convenției, invocate de reclamanți, tribunalul a constatat că textul art. 3 lit. d), ce prevede dreptul la revizuirea ratei dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, este abuzivă, deoarece intră în conflict cu textul art. 3 lit. a) din aceleași condiții speciale, ce stipulează rata dobânzii fixe de 4,25% pe an; că, în consecință, clauza din art. 3 lit. d) constituie o inadvertență, dând băncii dreptul să modifice rata dobânzii curente, creând astfel un dezechilibru contractual pentru că permite acesteia să revizuiască rata dobânzii curente fără negociere cu clientul; că art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice rata dobânzii în mod unilateral, fără a fi considerat prin aceasta o dispoziție abuzivă, sub condiția însă ca acest lucru să se facă pe baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract; ori motivul prevăzut în clauza arătată, intervenirea unei schimbări semnificative pe piața monetară, fără alte elemente de identificare care să permită clientului să cunoască de la început acea situație, evaluând astfel corect consecințele actului juridic pe care îl va semna; că, deci, motivul „schimbări semnificative pe piața monetară" nu îndeplinește această condiție,

făcând astfel ca în eventualitatea unui litigiu să nu se poată aprecia conform unor criterii obiective, dacă acea schimbare este sau nu semnificativă, făcând ca ea să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului.

Cu privire la clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din aceleași Condiții speciale, ce prevede comisionul de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, text ce se coroborează cu art. 3 pct. 5 din Condițiile speciale ale convenției, ce prevede că împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, tribunalul observă că terminologia folosită de creditor nu este descrisă în Condițiile generale ale contractului pentru ca împrumutatul să cunoască motivul pentru care sunt percepute aceste sume cu titlul de comision de risc și că nici instanța nu poate să aprecieze legalitatea acestor clauze, deoarece motivul arătat nu este detaliat în niciun text al contractului, motiv pentru care instanța consideră că această clauză este abuzivă, fiind contrară Legii nr. 193/2000; că nu poate fi reținută apărarea pârâtei pe motiv că potrivit Directivei nr. 93/13/ CE nu poate fi analizat caracterul abuziv al acestui comision, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, iar această condiție nu se regăsește și în clauzele privitoare la comisionul de risc în litigiu, lipsindu-i motivația percepției acesteia, punându-l pe împrumutat în imposibilitatea de a înțelege temeiul obligației sale de plată al comisionului.

Cu privire la clauzele abuzive cuprinse în art. 1 pct. 3 lit. a) și art. 3 pct. 5.1 lit. a) din Actul adițional, tribunalul a reținut că în temeiul art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în forma inițială, actul adițional în litigiu se consideră a fi însușit de reclamanți prin acceptarea tacită. Verificând clauza prevăzută în art. 1 pct. 3 lit. a) din actul adițional ce statuează asupra ratei variabile a dobânzii, tribunalul a reținut că potrivit clauzeior din contractul inițial părțile au stipulat o dobândă fixă, și că, în consecință, clauza arătată este abuzivă; că nu poate fi reținută apărarea pârâtei prin care aceasta susține că prin clauza arătată se asigură conformitatea contractului inițial cu dispozițiile O.U.G.

nr. 50/2010, atâta timp cât prin art. 1 pct. 39 din Legea nr. 288/2010 au fost modificate dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că acest din urmă act normativ nu-și găsește aplicarea în cazul contractelor aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței; că, de asemenea, legiuitorul nu a impus părților obligativitatea unei dobânzi variabile.

În fine, verificând clauza prevăzută în art. 3 pct. 5.1 lit. a) din actul adițional, ce prevede comisionul de administrare de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată durata creditului, la data scadentă, tribunalul a considerat-o abuzivă pe motiv că, așa cum a arătat chiar pârâta, acest comision reprezintă de fapt comisionul de risc redenumit comision de administrare; și că pentru motivele reținute la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, este abuzivă și clauza privind comisionul de administrare; că nu poate fi acceptată modificarea unilaterală a clauzelor contractului cu privire la comisionul de risc, considerat abuziv, invocându-se dispozițiile O.U.G.

nr. 50/2010, având în vedere că actul normativ arătat este aplicabil doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a acestuia; că, în consecință, simpla schimbare a comisionului de risc în comision de administrare nu conduce la concluzia înlăturării abuzului, ci, dimpotrivă, a persistenței în acest abuz. Celelalte clauze pretinse abuzive de reclamanți, respectiv art. 7 pct. 11 parag. 4 și 5, au fost considerate legale de tribunal. Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta. Prin Decizia civilă nr. 398 din 19 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta SC V.R. SA împotriva sentinței civile nr. 3558 din 21 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 62514/3/2010, în contradictoriu cu intimații A.E.

și A.D.I., a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă și cererea de anulare a clauzei de la pct. 3 lit. d) din Convenția inițială de credit, fiind menținută, în rest, sentința. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, în realitate, potrivit art. 3 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit, rata dobânzii era de 4,25% pe an, deci fixă, astfel că este nelegală clauza prevăzută de art. 1 pct. 3 lit. a) din Actul adițional din 20 septembrie 2011 prin care apelanta a stabilit unilateral o dobândă variabilă, încălcând astfel principiul forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 C. civ.

S-a apreciat ca fiind fondată critica apelantei prin care, în esență, susține că stipulația din art. 3 lit. d) a convenției inițiale de credit, prin care a fost stabilit dreptul de revizuire a dobânzii, este conformă bunei-credințe, având în vedere că ea nu este prejudiciabilă pentru client, întrucât este aplicabilă doar în situații excepționale, când în mod obiectiv piața monetară suferă o transformare care impune luarea unor măsuri de restabilire a echilibrului contractual.

Curtea a observat mai întâi că prima instanță a anulat clauza arătată pe motiv că aceasta ar acorda băncii dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, deoarece clauza arătată nu prevede suficient de clar „situația care constituie motiv de majorare a dobânzii". În al doilea rând, Curtea a observat că contractul de credit are o durată de 25 de ani, timp în care pot interveni modificări substanțiale pe piața monetară, care pot dezechilibra prestațiile părților și ne referim în special la faptul că de sute de ani există implacabil tendința monedelor naționale de a fi devalorizate, ori pot interveni alte evenimente care să dezechilibreze prestațiile părților. De asemenea, Curtea a reținut că în dreptul nostru, sub C. civ.

din 1864, este aplicabil principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578. Acesta poate fi înlăturat numai prin stipularea de către părțile contractante a unei „clauze de revizuire". În speță, prin textul art. 3 lit. d) din convenția inițială de credit a fost stipulată tocmai o clauză de revizuire a dobânzii pentru ipoteza în care ar interveni evenimente imprevizibile care ar destabiliza echilibrul contractual. în principiu, această clauză poate fi invocată de ambele părți și nu doar de bancă, așa cum a fost reținut de prima instanță. De asemenea, Curtea a observat că, ceea ce este imprevizibil nu poate fi definit, astfel că greșit prima instanță a anulat clauza arătată pe motiv că nu ar fi fost prevăzut în contract elementele de identificare în funcție de care ar fi posibilă activarea clauzei de revizuire.

În concluzie, Curtea a reținut că textul art. 3 lit. d) din convenție este legal și din punct de vedere al legislației de protecție a consumatorului întrucât, chiar dacă nu există dovada negocierii acestei clauze, ea nu aduce un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, putând fi utilizată de oricare dintre părți în vederea restabilirii dezechilibrului care ar surveni datorită unor evenimente imprevizibile. În ipoteza în care banca ar interpreta abuziv clauza arătată și ar modifica unilateral dobânda, prin invocarea unor schimbări ce nu ar întruni condițiile impreviziunii, consumatorul se poate adresa instanței pentru ca aceasta să cenzureze modificarea unilaterală a contractului de către bancă în temeiul clauzei arătate.

Cât privește comisionul de risc prevăzut în art. 5 lit. a), pe care îl percepe banca, Curtea a constat mai întâi că nu face parte din preț decât într-un sens foarte larg. Riguros, prețul serviciului de împrumut este reprezentat de dobânda pe care o încasează banca, comisioanele reprezentând, așa cum recunoaște de fapt și apelanta în motivele de apel, echivalentul economic al unui risc pe care îl administrează aceasta, al unui serviciu colateral deci. Comisionul de risc nu face deci parte din preț, astfel că banca nu poate invocat art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000 pentru a putea susține că textul clauzei din art. 5 lit. a) nu poate fi interpretat ca fiind abuziv decât dacă nu ar fi suficient de clar.

Pe de altă parte, și în ipoteza în care comisionul de risc ar fi un element al prețului, textul art. 5 lit. a) este abuziv pentru că, în realitate, nici nu este clar. S-a mai reținut că este abuzivă clauza art. 5 lit. a) în condițiile Legii nr. 193/2000 deoarece ea nu a fost negociată. Simpla semnare a contractului de consumator nu poate fi echivalată cu negocierea. Clauza arătată se prezumă a nu fi negociată, având în vedere că banca utilizează întotdeauna contracte standard în raporturile cu consumatorii. în consecință, pentru a răsturna această prezumție ar trebui să se aducă dovezi evidente ale negocierii. La dosar nu există astfel de dovezi. S-a reținut că este întrunită și condiția a doua a calificării clauzei ca fiind abuzive, deoarece prin această clauză se creează un dezechilibru între prestații, având în vedere că reclamantul plătește o sumă de bani, fără însă ca banca să efectueze un serviciu corelativ acestei sume.

Curtea a reținut că nu există niciun temei de care să se prevaleze banca pentru a redenumi comisionul de risc în comision de administrare prin textul art. 3 pct. 5.1 lit. a) din Actul adițional din 20 septembrie 2010. O astfel de modificare unilaterală ar putea fi legitimă dacă legea, respectiv O.U.G. nr. 50/2010, ar abilita banca să o facă. Dar cum nu există un text de lege care să îndreptățească banca de a modifica contractul punând în sarcina consumatorului un comision ce nu există în convenția inițială, instanța a respins această apărare a pârâtei. Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs. Recurenții reclamanți au susținut că este abuzivă clauza stipulată în mod unilateral de către banca la art. 3 lit. d) din convenția intială de credit, iar Curtea de Apel București a aplicat greșit Legea nr. 193/2000, motiv pentru care, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. a solicitat admiterea recursului, modificarea Deciziei nr. 398 din data de 19 octombrie 2012 a Curții de Apel București în sensul menținerii sentinței nr. 3558 pronunțate de către Tribunalul București, cu cheltuieli de judecată. Recurenta pârâtă a reluat, în parte, criticile din fața instanței de apel, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în tot a apelului și, de asemenea, schimbarea în parte sentinței nr. 3558 pronunțate la data de 21 martie 2012, de către Tribunalul București, iar, pe fond, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a formulat trei critici majore, fiecare cu argumente subsecvente: 1. Prima instanță si instanța de apel au interpretat în mod greșit Convenția de credit și dispozițiile legale în vigoare, în sensul că în mod nelegal au reținut faptul că părțile au contractat o dobândă fixă și nu variabilă și, în mod neîntemeiat, au considerat abuzivă clauza prevăzută la art. 1 pct. 3 lit. a) din Actul Adițional din data de 20 septembrie 2010 la Convenția de credit (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.) 2. Prima instanță și instanța de apel au interpretat și aplicat în mod greșit Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal au reținut faptul că art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit este o clauză abuzivă în înțelesul Legii nr. 193/2000 (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Clauza contractuală ce reglementează dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. 3. Instanța de apel a interpretat în mod greșit Actul Adițional din data de 20 septembrie 2010 la Convenția de credit, în sensul că în mod greșit a reținut faptul că prin Actul Adițional s-a introdus un nou comision neprevăzut în Convenția de credit (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.) Pârâta a subliniat că Actul Adițional din data de 20 septembrie 2010 nu s-a introdus un nou comision neagreat de părți, cum greșit reține instanța de apel ci doar s-au adus unele clarificări cu privire la rațiunea perceperii comisionului de risc, fiind vorba doar de modificări pur formale, comisionul de administrare prevăzut în Actul Adițional fiind același cu cel convenit de părți la data încheierii Convenției de credit, atât din punctul de vedere al rațiunii (economice) perceperii acestuia cât și sub aspectul valorii cât și al duratei de aplicabilitate a acestuia.

De asemenea, pârâta a susținut că în mod greșit instanța de apel reține faptul că sunt diferite cele două comisioane, respectiv comisionul de risc și comisionul de administrare credit, întrucât prin administrarea unui credit se are vedere nu numai latura sa activă ci și latura sa pasivă, ceea ce presupune inclusiv administrarea creditului din punctul de vedere al riscurilor pe care le presupune acordarea unui credit pe o durată foarte mare de timp (25-30 de ani).

Analizând hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: Întrucât se solicită anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar și pentru o judecată unitară în cauză, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, și nici nu se va răspunde fiecărui recurs în parte, ci se vor expune considerentele general- valabile care au determinat pronunțarea prezentei soluții.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar alin. (3) al aceluiași articol dispune: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii." Prin urmare art. 1 al Legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele cu consumatorii. Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de transparență și una negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv". Textele mai sus citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale: - caracterul transparent; - caracterul negociat; - existența dezechilibrului semnificativ. Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat.

În cauză se observă însă, în primul rând, că instanța de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente și utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanții au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. în plus, nu s-a probat avizarea de către B.N.R. a Condițiilor generale de creditare. În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului. Astfel, instanța de apel se mărginește la a enunța existența unui dezechilibru contractual în convenția încheiată de reclamanți cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale.

în lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, și care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunța o soluție legală în cauză. Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului. Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanții numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamanților a unor sume importante de bani pentru o perioadă de 25 de ani. Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților. În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă, ce urmează a fi achitată într-un termen de 25 de ani.

De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp. Pe lângă obligațiile directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și o serie întreagă obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor. Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. în situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative a recurentei față de obligațiile acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți. Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul- finis mercatorum est lucrum.

Nu se pot reține afirmațiile conform cărora toate riscurile băncii sunt acoperite de garanțiile reale mobiliare, deoarece noțiunea de risc, în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă și cu incidențe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfășurarea de către bancă unei activități aflate sub auspiciile hazardului (alea) și nicidecum o activitate menită a produce profit și ar fi în dezacord și cu Normele B.N.R. ce reglementează desfășurarea activității de bancă. Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale.

Riscul de credit se află totodată în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Având în vedere că aceste dispoziții, care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăsește ulterior în prețul creditului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, iar în activitatea bancară, administrarea riscului este vitală, astfel că, acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent și asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.

În al treilea rând, față de domeniul stric specializat - riscul în contractele bancare - în care nu există experți autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ. În fond, după casare, instanța de apel va cerceta conținutul clauzelor a căror anulare se solicită și din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate. Se va avea în vedere că obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Obligația de transparență cu nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Totodată, în fond: după casare, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 720 7 C. proc. civ. referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin înțelegerea părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părțile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator. În concluzie, pentru toate considerentele reținute, dar și pentru o judecată unitară, conform art. 314-315 C. proc. civ. se vor admite recursurile declarate de reclamanții A.E.

și A.D.I. și de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 398 din 19 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, se va casa decizia recurata și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții A.E. și A.D.I. și de pârâta SC V.R. SA BUCUREȘTI împotriva Deciziei civile nr. 398 din 19 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Casează decizia recurata și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.