ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3920/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3920/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 3558 din 21 martie 2012 a Tribunalului București, secția a

Vl-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de

A.E. și A.D.I. în contradictoriu cu SC V.R. SA și a fost constată nulitatea

absolută a clauzelor cuprinse în art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din

Condițiile speciale ale convenției; a fost constatată nulitatea absolută a

clauzelor din actul adițional la convenția de credit din 25 ianuarie 2008

cuprinsă în art. 1 pct. 3 lit. a) și art. 3 pct. 5.1 lit. a); și a fost respins

ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

clauzei cuprinsă în art. 7 pct. 11 parag. 4 și parag. 5 din Actul adițional la

Convenția de credit încheiată de părți, luându-se act că nu au fost solicitate

cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a

constatat că la 22 decembrie 2010 reclamanții au solicitat anularea în parte a

Actului adițional, respectiv a clauzei abuzive privind comisionul de

administrare de la art. 3 pct. 5.1 lit. a) din actul inițial, a clauzei privind

rata dobânzii curente variabile de la art. 1 pct. 3 lit. a) și de la art. 7 pct.

11 parag. 4 și 5, precum și a clauzei din convenția inițială de credit din 25

ianuarie 2008 de la pct. 3 lit. d) ca și de la pct. 5 lit. a) din Condițiile

speciale ale convenției; sub motiv că la 25 ianuarie 2008 a fost încheiată

convenția de credit ipotecar din 25 ianuarie 2008 având ca obiect acordarea

unui împrumut de 120.000 Chf pe perioada de 300 luni cu o rată a dobânzii fixă

de 4,25%; că la 16 septembrie 2010, fără a fi notificați, reclamanții au

ridicat de la sediul pârâtei o copie a acutului adițional propus de bancă, după

care, în aceeași zi, aceștia au înregistrat, dezacordul lor legat de propunerea

făcută de bancă; că la 20 septembrie 2010, au depus un alt protest prin care

și-au exprimat dezacordul privind comisionul de administrare în locul celui de

risc, de aceeași valoare, respectiv 0,22% din soldul creditului pe lună, având

în vedere că O.U.G. nr. 50/2010 elimina comisionul de risc din convențiile de

credit; că, de asemenea, este nulă absolut clauza de la art. 1 pct. 3 lit. a)

din actul adițional, prin care a fost introdusă o rată a dobânzii variabilă în

locul celei fixe de 4,25% pe an din convenția inițială de credit; că sunt nule

absolut și clauzele de la art. 7 pct. 11 parag. 4 și 5, deoarece ar lăsa la

bunul plac al pârâtei posibilitatea de a schimba unilateral orice cost al

creditului; și că, în fine, este nulă și clauza din convenția inițială

prevăzută la pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției, deoarece nu

denumește niciun eveniment edificator, față de care să varieze rata dobânzii

pentru a fi modificată, lăsând și în acest caz la bunul plac al pârâtei

modificarea costurilor contractului de credit.

Analizând dosarul cauzei, tribunalul a

reținut că între părți a fost încheiat Contractul de credit din 25 ianuarie 2008

în temeiul căruia pârâta a acordat un împrumut de 120.000 Chf cu obligația

rambursării în 300 de luni, iar după apariția O.U.G. nr. 50/2010 pârâta a emis

Actul adițional la contract, pe care pârâții îl contestă cu privire la unele

clauze considerate abuzive; că, în speță, sunt întrunite condițiile privind

caracterul de contract de adeziune prevăzut de Legea nr. 193/2000.

Verificând caracterul abuziv al

clauzelor din Condițiile speciale ale convenției, invocate de reclamanți,

tribunalul a constatat că textul art. 3 lit. d), ce prevede dreptul la

revizuirea ratei dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări

semnificative pe piața monetară, este abuzivă, deoarece intră în conflict cu

textul art. 3 lit. a) din aceleași condiții speciale, ce stipulează rata

dobânzii fixe de 4,25% pe an; că, în consecință, clauza din art. 3 lit. d)

constituie o inadvertență, dând băncii dreptul să modifice rata dobânzii

curente, creând astfel un dezechilibru contractual pentru că permite acesteia

să revizuiască rata dobânzii curente fără negociere cu clientul; că art. 1 lit.

a) din anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul furnizorului de servicii

financiare să modifice rata dobânzii în mod unilateral, fără a fi considerat

prin aceasta o dispoziție abuzivă, sub condiția însă ca acest lucru să se facă

pe baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract; ori motivul prevăzut în

clauza arătată, intervenirea unei schimbări semnificative pe piața monetară,

fără alte elemente de identificare care să permită clientului să cunoască de la

început acea situație, evaluând astfel corect consecințele actului juridic pe

care îl va semna; că, deci, motivul „schimbări semnificative pe piața

monetară" nu îndeplinește această condiție, făcând astfel ca în

eventualitatea unui litigiu să nu se poată aprecia conform unor criterii

obiective, dacă acea schimbare este sau nu semnificativă, făcând ca ea să fie

interpretată doar în favoarea împrumutătorului.

Cu privire la clauza prevăzută la art.

5 lit. a) din aceleași Condiții speciale, ce prevede comisionul de risc de

0,22% aplicat la soldul creditului, text ce se coroborează cu art. 3 pct. 5 din

Condițiile speciale ale convenției, ce prevede că împrumutatul poate datora

băncii un comision de risc, tribunalul observă că terminologia folosită de

creditor nu este descrisă în Condițiile generale ale contractului pentru ca

împrumutatul să cunoască motivul pentru care sunt percepute aceste sume cu

titlul de comision de risc și că nici instanța nu poate să aprecieze

legalitatea acestor clauze, deoarece motivul arătat nu este detaliat în niciun

text al contractului, motiv pentru care instanța consideră că această clauză

este abuzivă, fiind contrară Legii nr. 193/2000; că nu poate fi reținută

apărarea pârâtei pe motiv că potrivit Directivei nr. 93/13/ CE nu poate fi

analizat caracterul abuziv al acestui comision, deoarece actul comunitar

invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, iar

această condiție nu se regăsește și în clauzele privitoare la comisionul de

risc în litigiu, lipsindu-i motivația percepției acesteia, punându-l pe

împrumutat în imposibilitatea de a înțelege temeiul obligației sale de plată al

comisionului.

Cu privire la clauzele abuzive

cuprinse în art. 1 pct. 3 lit. a) și art. 3 pct. 5.1 lit. a) din Actul

adițional, tribunalul a reținut că în temeiul art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010,

în forma inițială, actul adițional în litigiu se consideră a fi însușit de

reclamanți prin acceptarea tacită.

Verificând clauza prevăzută în art. 1 pct.

3 lit. a) din actul adițional ce statuează asupra ratei variabile a dobânzii,

tribunalul a reținut că potrivit clauzeior din contractul inițial părțile au

stipulat o dobândă fixă, și că, în consecință, clauza arătată este abuzivă; că

nu poate fi reținută apărarea pârâtei prin care aceasta susține că prin clauza

arătată se asigură conformitatea contractului inițial cu dispozițiile O.U.G. nr.

50/2010, atâta timp cât prin art. 1 pct. 39 din Legea nr. 288/2010 au fost

modificate dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că acest din

urmă act normativ nu-și găsește aplicarea în cazul contractelor aflate în curs

de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței; că, de asemenea,

legiuitorul nu a impus părților obligativitatea unei dobânzi variabile.

În fine, verificând clauza prevăzută

în art. 3 pct. 5.1 lit. a) din actul adițional, ce prevede comisionul de

administrare de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar pe toată

durata creditului, la data scadentă, tribunalul a considerat-o abuzivă pe motiv

că, așa cum a arătat chiar pârâta, acest comision reprezintă de fapt comisionul

de risc redenumit comision de administrare; și că pentru motivele reținute la

caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, este abuzivă și clauza

privind comisionul de administrare; că nu poate fi acceptată modificarea

unilaterală a clauzelor contractului cu privire la comisionul de risc,

considerat abuziv, invocându-se dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, având în

vedere că actul normativ arătat este aplicabil doar contractelor încheiate după

intrarea în vigoare a acestuia; că, în consecință, simpla schimbare a

comisionului de risc în comision de administrare nu conduce la concluzia

înlăturării abuzului, ci, dimpotrivă, a persistenței în acest abuz.

Celelalte clauze pretinse abuzive de

reclamanți, respectiv art. 7 pct. 11 parag. 4 și 5, au fost considerate legale

de tribunal.

Împotriva acestei decizii a declarat

apel pârâta.

Prin Decizia civilă nr. 398 din 19

octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

s-a admis apelul formulat de apelanta SC V.R. SA împotriva sentinței civile nr.

3558 din 21 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

în Dosarul nr. 62514/3/2010, în contradictoriu cu intimații A.E. și A.D.I., a

fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă și cererea de

anulare a clauzei de la pct. 3 lit. d) din Convenția inițială de credit, fiind

menținută, în rest, sentința.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că, în realitate, potrivit art. 3 lit. a) din

Condițiile speciale ale convenției de credit, rata dobânzii era de 4,25% pe an,

deci fixă, astfel că este nelegală clauza prevăzută de art. 1 pct. 3 lit. a)

din Actul adițional din 20 septembrie 2011 prin care apelanta a stabilit

unilateral o dobândă variabilă, încălcând astfel principiul forței obligatorii

a contractului prevăzut de art. 969 C. civ.

S-a apreciat ca fiind fondată critica

apelantei prin care, în esență, susține că stipulația din art. 3 lit. d) a

convenției inițiale de credit, prin care a fost stabilit dreptul de revizuire a

dobânzii, este conformă bunei-credințe, având în vedere că ea nu este

prejudiciabilă pentru client, întrucât este aplicabilă doar în situații

excepționale, când în mod obiectiv piața monetară suferă o transformare care

impune luarea unor măsuri de restabilire a echilibrului contractual.

Curtea a observat mai întâi că prima

instanță a anulat clauza arătată pe motiv că aceasta ar acorda băncii dreptul

discreționar de a revizui rata dobânzii curente, deoarece clauza arătată nu

prevede suficient de clar „situația care constituie motiv de majorare a

dobânzii".

În al doilea rând, Curtea a observat

că contractul de credit are o durată de 25 de ani, timp în care pot interveni

modificări substanțiale pe piața monetară, care pot dezechilibra prestațiile

părților și ne referim în special la faptul că de sute de ani există implacabil

tendința monedelor naționale de a fi devalorizate, ori pot interveni alte

evenimente care să dezechilibreze prestațiile părților.

De asemenea, Curtea a reținut că în

dreptul nostru, sub C. civ. din 1864, este aplicabil principiul nominalismului

monetar prevăzut de art. 1578. Acesta poate fi înlăturat numai prin stipularea

de către părțile contractante a unei „clauze de revizuire".

În speță, prin textul art. 3 lit. d)

din convenția inițială de credit a fost stipulată tocmai o clauză de revizuire

a dobânzii pentru ipoteza în care ar interveni evenimente imprevizibile care ar

destabiliza echilibrul contractual. în principiu, această clauză poate fi

invocată de ambele părți și nu doar de bancă, așa cum a fost reținut de prima

instanță.

De asemenea, Curtea a observat că,

ceea ce este imprevizibil nu poate fi definit, astfel că greșit prima instanță

a anulat clauza arătată pe motiv că nu ar fi fost prevăzut în contract

elementele de identificare în funcție de care ar fi posibilă activarea clauzei

de revizuire.

În concluzie, Curtea a reținut că

textul art. 3 lit. d) din convenție este legal și din punct de vedere al

legislației de protecție a consumatorului întrucât, chiar dacă nu există dovada

negocierii acestei clauze, ea nu aduce un dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților, putând fi utilizată de oricare dintre părți în vederea

restabilirii dezechilibrului care ar surveni datorită unor evenimente

imprevizibile.

În ipoteza în care banca ar interpreta

abuziv clauza arătată și ar modifica unilateral dobânda, prin invocarea unor

schimbări ce nu ar întruni condițiile impreviziunii, consumatorul se poate

adresa instanței pentru ca aceasta să cenzureze modificarea unilaterală a

contractului de către bancă în temeiul clauzei arătate.

Cât privește comisionul de risc

prevăzut în art. 5 lit. a), pe care îl percepe banca, Curtea a constat mai

întâi că nu face parte din preț decât într-un sens foarte larg. Riguros, prețul

serviciului de împrumut este reprezentat de dobânda pe care o încasează banca,

comisioanele reprezentând, așa cum recunoaște de fapt și apelanta în motivele

de apel, echivalentul economic al unui risc pe care îl administrează aceasta,

al unui serviciu colateral deci. Comisionul de risc nu face deci parte din

preț, astfel că banca nu poate invocat art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000

pentru a putea susține că textul clauzei din art. 5 lit. a) nu poate fi

interpretat ca fiind abuziv decât dacă nu ar fi suficient de clar.

Pe de altă parte, și în ipoteza în

care comisionul de risc ar fi un element al prețului, textul art. 5 lit. a)

este abuziv pentru că, în realitate, nici nu este clar.

S-a mai reținut că este abuzivă clauza

art. 5 lit. a) în condițiile Legii nr. 193/2000 deoarece ea nu a fost

negociată. Simpla semnare a contractului de consumator nu poate fi echivalată cu

negocierea. Clauza arătată se prezumă a nu fi negociată, având în vedere că

banca utilizează întotdeauna contracte standard în raporturile cu consumatorii.

în consecință, pentru a răsturna această prezumție ar trebui să se aducă dovezi

evidente ale negocierii. La dosar nu există astfel de dovezi.

S-a reținut că este întrunită și

condiția a doua a calificării clauzei ca fiind abuzive, deoarece prin această

clauză se creează un dezechilibru între prestații, având în vedere că

reclamantul plătește o sumă de bani, fără însă ca banca să efectueze un

serviciu corelativ acestei sume.

Curtea a reținut că nu există niciun

temei de care să se prevaleze banca pentru a redenumi comisionul de risc în

comision de administrare prin textul art. 3 pct. 5.1 lit. a) din Actul

adițional din 20 septembrie 2010.

O astfel de modificare unilaterală ar

putea fi legitimă dacă legea, respectiv O.U.G. nr. 50/2010, ar abilita banca să

o facă. Dar cum nu există un text de lege care să îndreptățească banca de a

modifica contractul punând în sarcina consumatorului un comision ce nu există

în convenția inițială, instanța a respins această apărare a pârâtei.

Împotriva acestei decizii, ambele

părți au declarat recurs.

Recurenții reclamanți au susținut că

este abuzivă clauza stipulată în mod unilateral de către banca la art. 3 lit.

d) din convenția intială de credit, iar Curtea de Apel București a aplicat

greșit Legea nr. 193/2000, motiv pentru care, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. a solicitat admiterea recursului, modificarea Deciziei nr. 398 din

data de 19 octombrie 2012 a Curții de Apel București în sensul menținerii

sentinței nr. 3558 pronunțate de către Tribunalul București, cu cheltuieli de

judecată.

Recurenta pârâtă a reluat, în parte,

criticile din fața instanței de apel, solicitând admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în tot a apelului

și, de asemenea, schimbarea în parte sentinței nr. 3558 pronunțate la data de

21 martie 2012, de către Tribunalul București, iar, pe fond, respingerea în tot

a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată, în temeiul art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a formulat trei critici

majore, fiecare cu argumente subsecvente:

au interpretat în mod greșit Convenția de credit și dispozițiile legale în

vigoare, în sensul că în mod nelegal au reținut faptul că părțile au contractat

o dobândă fixă și nu variabilă și, în mod neîntemeiat, au considerat abuzivă

clauza prevăzută la art. 1 pct. 3 lit. a) din Actul Adițional din data de 20

septembrie 2010 la Convenția de credit (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.)

au interpretat și aplicat în mod greșit Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod

nelegal au reținut faptul că art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale

Convenției de credit este o clauză abuzivă în înțelesul Legii nr. 193/2000 (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.). Clauza contractuală ce reglementează dreptul pârâtei

de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile

Speciale, nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

mod greșit Actul Adițional din data de 20 septembrie 2010 la Convenția de

credit, în sensul că în mod greșit a reținut faptul că prin Actul Adițional s-a

introdus un nou comision neprevăzut în Convenția de credit (art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.)

Pârâta a subliniat că Actul Adițional

din data de 20 septembrie 2010 nu s-a introdus un nou comision neagreat de

părți, cum greșit reține instanța de apel ci doar s-au adus unele clarificări

cu privire la rațiunea perceperii comisionului de risc, fiind vorba doar de

modificări pur formale, comisionul de administrare prevăzut în Actul Adițional

fiind același cu cel convenit de părți la data încheierii Convenției de credit,

atât din punctul de vedere al rațiunii (economice) perceperii acestuia cât și

sub aspectul valorii cât și al duratei de aplicabilitate a acestuia.

De asemenea, pârâta a susținut că în

mod greșit instanța de apel reține faptul că sunt diferite cele două

comisioane, respectiv comisionul de risc și comisionul de administrare credit,

întrucât prin administrarea unui credit se are vedere nu numai latura sa activă

ci și latura sa pasivă, ceea ce presupune inclusiv administrarea creditului din

punctul de vedere al riscurilor pe care le presupune acordarea unui credit pe o

durată foarte mare de timp (25-30 de ani).

Analizând hotărârea recurată în raport

de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

considerentele ce urmează:

Întrucât se solicită anularea unor

clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar și pentru o judecată

unitară în cauză, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare

clauză în parte, și nici nu se va răspunde fiecărui recurs în parte, ci se vor

expune considerentele general- valabile care au determinat pronunțarea prezentei

soluții.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin.

(1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianți și

consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde

clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt

necesare cunoștințe de specialitate", iar alin. (3) al aceluiași articol

dispune: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în

contractele încheiate cu consumatorii."

Prin urmare art. 1 al Legii prevede

cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele cu consumatorii.

Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de transparență și una

negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a nu stipula clauze

abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000,

după cum urmează:

„(1) O clauză contractuală care nu a

fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea

însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului

și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi

considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost

stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum

ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare

practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Textele mai sus citate stabilesc

așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului

abuziv al clauzelor contractuale:

- caracterul transparent;

- caracterul negociat;

- existența dezechilibrului

semnificativ.

Pentru a se putea face verificări

asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu

adecvat.

În cauză se observă însă, în primul

rând, că instanța de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente

și utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis

dacă reclamanții au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale

consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. în

plus, nu s-a probat avizarea de către B.N.R. a Condițiilor generale de

creditare.

În al doilea rând, în cauză se impune

efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a

recursului.

Astfel, instanța de apel se mărginește

la a enunța existența unui dezechilibru contractual în convenția încheiată de

reclamanți cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta

reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al

răspunderii civile delictuale. în lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care

să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, și care nu se poate

realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunța o

soluție legală în cauză.

Pentru a putea caracteriza existența

unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat de existența

clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea

exactă a obiectului contractului.

Fiind un contract de credit, obiectul

acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru

o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format

din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le

are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă

îndelungată de timp.

Prin urmare, instanța trebuie să

stabilească dacă ceea ce reclamanții numesc dezechilibru semnificativ este sau

nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la

dispoziția reclamanților a unor sume importante de bani pentru o perioadă de 25

de ani.

Iar pentru ca un dezechilibru să poată

fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații

între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate

aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin

compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul contractelor această analiză

comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de

o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual dar și obligația de a

pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă, ce urmează a fi

achitată într-un termen de 25 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului

trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma

importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligațiile directe asumate

de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și o serie

întreagă obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai pieței

financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate

a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este

obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă,

costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina

consumatorilor.

Așadar, aprecierea caracterului

semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea

individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale

fiecărei părți.

Pentru a putea fi reclamat un

dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să lipsească,

ori să fie extrem de redusă, contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia

dintre părți. în situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa

unei obligații/prestații corelative a recurentei față de obligațiile acestora

de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele

contractuale agreate de părți.

Dezechilibrul trebuie să fie analizat

întotdeauna in rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ,

deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu

profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și

trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul- finis mercatorum est

lucrum.

Nu se pot reține afirmațiile conform

cărora toate riscurile băncii sunt acoperite de garanțiile reale mobiliare,

deoarece noțiunea de risc, în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul

contractului de credit, este atât de complexă și cu incidențe atât de diverse,

încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfășurarea de către

bancă unei activități aflate sub auspiciile hazardului (alea) și nicidecum o

activitate menită a produce profit și ar fi în dezacord și cu Normele B.N.R. ce

reglementează desfășurarea activității de bancă.

Riscul de credit este asumat în urma

analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității

garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al

creanței principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelație cu

riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de

poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul

reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de

dispozițiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de

credit și adecvarea capitalului.

Având în vedere că aceste dispoziții,

care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor

riscuri, gestionarea se regăsește ulterior în prețul creditului. Pentru

administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de

risc, iar în activitatea bancară, administrarea riscului este vitală, astfel

că, acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut

ca el să se regăsească într-un cost transparent și asumat de către consumator

sub forma comisionului de risc.

În al treilea rând, față de domeniul

stric specializat - riscul în contractele bancare - în care nu există experți

autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor

personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

În fond, după casare, instanța de apel

va cerceta conținutul clauzelor a căror anulare se solicită și din perspectiva

caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru

înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate.

Se va avea în vedere că obligația de

transparență vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod

clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul

corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt

plasate și să fie lizibile.

Această obligație nu trebuie însă

absolutizată. Obligația de transparență cu nu trebuie să transforme banca în

avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație de

educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

Totodată, în fond: după casare,

instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 720

7

C. proc. civ.

referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin înțelegerea

părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părțile o

acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.

În concluzie, pentru toate

considerentele reținute, dar și pentru o judecată unitară, conform art. 314-315

C. proc. civ. se vor admite recursurile declarate de reclamanții A.E. și A.D.I.

și de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 398 din 19

octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, se

va casa decizia recurata și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamanții A.E. și A.D.I. și de pârâta SC V.R. SA BUCUREȘTI împotriva Deciziei

civile nr. 398 din 19 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă.

Casează decizia recurata și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 noiembrie 2013.