ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1407/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1407/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 8957 din 5 iulie

2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis

în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.I. și S.A.

în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA.

S-a constatat că

actul adițional nr. 1 la convenția de credit din 21 aprilie 2008 și actul

adițional nr. 1 la convenția de credit din 1 octombrie 2008 nu au produs efecte

juridice. S-a constatat ca fiind nedatorat comisionul de administrare a

creditului perceput începând cu luna octombrie 2010.

S-a constatat ca art.

5 lit. a) din contractele de credit din 21 aprilie 2008 și 1 octombrie 2008

constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000

și este nulă absolut. S-a respins capătul de cerere prin care reclamanții au

solicitat obligarea pârâtei să aplice contractelor de credit din 21 aprilie

2008 și 1 octombrie 2008 pe toată durata executării acestora rata dobânzii

curente fixe, în procent de 3,99%, ca neîntemeiat, fiind obligată pârâta să plătească

reclamanților suma de 4.017,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei

instanțe la 3 decembrie 2010, reclamanții S.I. și S.A., în contradictoriu cu

pârâta SC V.R. SA au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța:

pârâta să aplice contractelor de credit din 21 aprilie 2008 și 1 octombrie 2008

pe toată durata executării acestora rata dobânzii curente fixe, în procent de

3,99% astfel cum aceasta a fost convenită la încheierea contractelor de credit;

actul adițional nr. 1 la convenția de credit din 21 aprilie 2008 și actul

adițional nr. 1 la convenția de credit 1 octombrie 2008 nu produc efecte

juridice;

nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a) din

convenția de credit din 1 octombrie 2008 precum și clauzei contractuale

cuprinse în art. 5.1 lit. a) din convenția de credit din 21 aprilie 2008,

ambele referitoare la comisionul de risc, în cuantum de 0,22% aplicat la soldul

creditului; să se constate ca fiind nedatorată plata comisionului de

administrare credit începând cu octombrie 2010, în procent de 0,22%, aplicat la

soldul creditului.

A reținut instanța

că, prevederile contractelor nu au fost modificate ca urmare a propunerilor

formulate de către pârâtă, prin invocarea O.U.G. nr. 50/2010, acestea

neproducând efecte juridice ca urmare a faptului că reclamanții nu și-au

exprimat consimțământul cu privire la încheierea lor.

Referitor la capătul

de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să aplice

contractelor de credit din 21 aprilie 2008 și 1 octombrie 2008, pe toată durata

executării acestora, rata dobânzii curente fixe, în procent de 3,99%, instanța

a constatat ca fiind neîntemeiat, întrucât reclamanții nu au solicitat să se

constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3 lit. d), iar potrivit

art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante, principiu din care rezultă obligativitatea respectării

contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage.

Cu privire la capătul

de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută

a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a) din convenția de credit din

1 octombrie 2008 precum și a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a)

din convenția de credit din 21 aprilie 2008, ambele referitoare la comisionul

de risc, în cuantum de 0,22% aplicat la soldul creditului, instanța a reținut

că scopul perceperii acestui comision este neclar și a considerat că această

clauză convențională, privitoare la comisionul de risc este abuzivă și intră

sub incidența Legii nr. 193/2000, astfel încât este nulă absolut.

În ceea ce privește

capătul de cerere, prin care reclamanții au solicitat să se constate că nu

datorau plata comisionului de administrare credit începând cu octombrie 2010,

în procent de 0,22% aplicat la soldul creditului, instanța l-a considerat

întemeiat, reținând că pârâta nu a înțeles să elimine comisionul de risc, ci

să-i schimbe denumirea în comision de administrare, totodată s-a avut în vedere

și soluția la care s-a ajuns cu privire la capătul de cerere prin care

reclamanții au solicitat sa se constate că actul adițional nr. 1 la convenția

de credit din 21 aprilie 2008 și actul adițional nr. 1 la convenția de credit

din 1 octombrie 2008 nu au produs efecte juridice.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții S.I. și S.A., cât și pârâta SC V.R.

SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 156/2012 din 29 martie

2012 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții S.I., S.A. și de

pârâta SC V.R. SA București.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul declarat de

reclamanții S.I. și S.A. că, prima instanță a stabilit corect situația de fapt,

a interpretat în mod judicios clauzele art. 3 din contractele părților și a

făcut o justă aplicarea a dispozițiilor art. 969 - 970 din vechiul C. civ. și a

principiului general de drept pacta sunt servanda.

În ceea ce privește

apelul declarat de către pârâta SC V.R. SA București, instanța de apel a

reținut că, în mod legal a constatat prima instanță că invocarea de către

apelanta-pârâtă a nerespectării de către apelanții-reclamanți a procedurii

notificării prevăzute de Legea nr. 288/2010 este și nefondată și excesivă,

pentru că dispozițiile acestei legi nu se aplică contractelor în derulare și

pentru că, existând deja un refuz prompt nu se pune problema unei acceptări

tacite, situație în care nu există niciun acord de voință în legătură cu actele

adiționale, care nu sunt, astfel, producătoare de efecte juridice între părți.

Curtea de Apel

București apreciază că prima instanța a statuat în mod legal asupra lipsei de

claritate și de concizie a clauzei referitoare la plata comisionului de risc,

sub aspectul nedeterminării prestației băncii pentru executarea căreia se

justifică perceperea acestui comision.

De asemenea, s-a

apreciat ca fiind nefondată și a fost înlăturată și susținerea privind lipsa

condiției referitoare la existența unui dezechilibru semnificativ,

constatându-se că un astfel de dezechilibru există câtă vreme pentru o

prestație ce nu poate fi determinată, reclamanții au obligația de a plăti pe

toată durata fiecărui contract un procent de 0,22% la soldul creditului.

Împotriva acestei

decizii, reclamanții S.I. și S.A., precum și pârâta SC V.R. SA București au

declarat recurs.

Recursul reclamanților

S.I. și S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în

sensul admiterii apelului declarat și schimbarea în parte a sentinței, cu

consecința admiterii în tot a acțiunii introductive și cu obligarea intimatei

la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Criticile

reclamanților se referă în esență la soluția instanței de apel cu privire la

primul capăt din cererea introductivă prin care s-a solicitat ca instanța să

interpreteze voința părților, astfel cum aceasta s-a manifestat prin încheierea

celor două convenții de credit, cu referire la clauza instituită prin art. 3

lit. a), respectiv să se constate faptul că dobânda convenită a avut caracterul

unei dobânzi fixe și nu variabile, sens în care instanța trebuia să aprecieze

dacă admiterea acestui capăt de cerere ar încălca principiul disponibilității

părților, precum și forța obligatorie a contractelor încheiate între părți.

O altă critică a

reclamanților vizează faptul că instanța de apel ar fi trebuit să oblige pârâta

la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat pentru

etapa de judecată a apelului.

Recursul pârâtei SC

V.R. SA București a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea celor două hotărâri în

sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Criticile pârâtei SC

V.R. SA București se referă în esență la faptul că, dispozițiile Legii nr.

193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți

și consumatori, avute în vedere de cele două instanțe nu sunt aplicabile în

speță.

În ceea ce privește

caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din convenție,

instanța apreciază, în mod nelegal că acesta este reprezentat de lipsa unei

determinări a riscului pe care îl suportă banca, însă, rolul său este de a

asigura banca de recuperarea în întregime a creanței, astfel încât aceasta nu

poate fi considerată abuzivă.

În acest context,

pârâta consideră că, dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu pot fi reținute,

întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de părți în momentul încheierii

ambelor convenții, fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual -

0,22% în dispozițiile art. 5 lit. a) cât și suma totală pe care reclamanții ar

fi trebuit să o achite pe parcursul perioadei contractuale.

Astfel, interpretarea

acestor clauze se apreciază ca fiind în totală contradicție cu dispozițiile

Directivei nr. 93/13/CEE, cât și cele ale art. 4 din Legea nr. 193/2000,

întrucât noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepțiunea

normelor comunitare, poate fi apreciată doar în împrejurarea în care există

obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumându-și o contraprestație.

Or, în speță, consimțământul

reclamanților a fost exteriorizat expres cu intenția de a crea raportul juridic

concret, obligându-se la rambursarea creditului cu dobânzile și comisioanele

convenite, în considerarea obligației corelative a pârâtei de a-i pune la

dispoziție creditul solicitat.

O altă critică a

pârâtei vizează soluția instanței de apel din perspectiva aplicabilității C.

civ., în ceea ce privește fluctuația ratei dobânzii determinată de evoluția

dobânzilor pe piața bancară.

Analizând criticile

aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte

constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursurile declarate de

reclamanții S.I. și S.A. și de pârâta SC V.R. SA București să fie respinse,

pentru următoarele considerente:

Modificarea sau casarea

unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

atunci "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Din perspectiva

acestui motiv, reclamanții au solicitat, instanței, ca în aplicarea

dispozițiilor art. 969, 970, precum și art. 977 C. civ., să procedeze la

interpretarea voinței părților la încheierea contractelor, să stabilească

natura dobânzii curente convenite, fixă sau variabilă și să oblige pârâta să își

execute obligația contractuală.

Această solicitare a

reclamanților a fost corect soluționată de către instanțele anterioare, care au

constatat că este neîntemeiată cererea reclamanților prin care au solicitat să

fie obligată pârâta să mențină rata dobânzii de 3,9% pe an pe întreaga durată a

contractului, având în vedere că, a considera altfel, s-ar aduce atingere

dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 3 lit. d) din contractele încheiate de

părți.

Astfel, clauza

prevăzută la art. 3 lit. d), prevede că "banca poate revizui rata dobânzii

curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară,

urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii; rata

dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

În aceste condiții,

critica reclamanților apare neîntemeiată sub acest aspect, având în vedere că

nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei 3 lit. d) din cele

două contracte, iar prin motivele de recurs s-a apreciat că aceștia nici nu

aveau interes să solicite acest lucru, deoarece interpretarea art. 3 lit. a)

din cele două contracte de credit trebuia făcută prin raportare la întregul

articol.

De altfel, sub acest

aspect prin decizia recurată s-a argumentat că dispozițiile art. 3 lit. a) din

cele două contracte nu trebuie interpretate izolat, ci în contextul întregului

art. 3, respectiv prin coroborare cu prevederile art. 3 lit. d), care conferă

pârâtei posibilitatea de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției

unor schimbări semnificative pe piața monetară. Prevederile acestui articol nu

au fost contestate de reclamantă urmând a-și produce efectele în conformitate

cu art. 969 - 970 C. civ.

Prin urmare, contrar

celor susținute de recurenții-reclamanți, instanța de apel a avut în vedere

conținutul întregului art. 3 din contracte, limitele învestirii primei

instanțe, și a aplicat corect dispozițiile legale anterior menționate.

Astfel, în raport de

prevederile art. 969 C. civ., care stabilește că, convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile contractante, principiu din care rezultă

obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot

sustrage și faptul că obligativitatea privește în primul rând părțile

contractante, se constată că nu se poate reține încălcarea acestor dispoziții

legale.

În ceea ce privește

critica reclamanților referitoare la faptul că instanța trebuia să oblige

pârâta la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat

pentru etapa de judecată a apelului, se constată că este nefondată, având în

vedere că, fundamentul pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie

culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, așa cum rezultă din

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Așadar această

critică nu va fi reținută, întrucât "culpa procesuală" este legată de

declanșarea unui proces, iar "a cădea în pretenții" în sensul art.

274 C. proc. civ., înseamnă a pierde procesul, astfel că, în raport de acest

aspect, se constată că apelul reclamanților a fost respins ca nefondat, sens în

care soluția pronunțată de instanța de apel referitoare la acordarea

cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamanți a fost corect

soluționată.

În ceea ce privește

critica pârâtei SC V.R. SA București referitoare la faptul că, dispozițiile

Legii nr. 193/2000, avute în vedere de cele două instanțe nu sunt aplicabile în

speța de față, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă.

Legea nr. 193/2000,

lege specială în materia protecției consumatorilor reglementează dreptul

consumatorului de a solicita constatarea caracterului abuziv al unei clauze, în

raport de prevederile art. 4 din lege, dar face trimitere la legea generală -

C. civ. și C. proc. civ. - cu care norma specială se va completa.

Astfel, instanța

învestită cu soluționarea prezentei acțiuni a analizat caracterul clauzei ce

cuprinde comisionul de risc prin raportare la norma specială, art. 4 din Legea

nr. 193/2000, care cuprinde definiția clauzelor abuzive și condițiile în care

acestea pot fi catalogate ca atare, însă a avut în vedere și normele de drept

comun, în măsura în care legea specială nu a reglementat aceste aspecte.

În ceea ce privește

critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a)

din convenția de credit din 1 octombrie 2008, precum și clauza cuprinsa în art.

5.1 lit. a) din convenția de credit din 21 aprilie 2008, ambele referitoare la

comisionul de risc, se constată că nu poate fi primită, întrucât acestea sunt

clauze abuzive, în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin

raportare și la Directiva nr. 93/13/CEE.

Din considerentele

deciziei din apel, cu privire la comisionul de risc rezultă că instanța a

apreciat abuzivă clauza referitoare la acest comision, nu în urma unei analize

a justeței prețului sau a remunerației, în speță a cuantumului comisionului, ci

tocmai pentru că a apreciat că terminologia folosită nu este descrisă în

cuprinsul condițiilor generale, iar scopul perceperii comisionului este neclar,

mai exact nu este determinată prestația băncii care ar justifica perceperea acestui

comision.

Tot în același

context, instanța de apel a reținut caracterul abuziv al comisionului de risc

și pentru argumentul că acest comision creează un dezechilibru semnificativ

între părțile contractante, atâta vreme cât pentru o prestație ce nu poate fi

determinată, reclamanții au obligația de a plăti pe toată durata fiecărui

contract de credit un procent de 0,22% din soldul creditului.

Astfel, art. 6 alin.

(4) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și are

următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază

nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a

satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și

serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze

sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În ce privește

noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest

caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în

contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract,

în detrimentul consumatorului.

În ambele

reglementări se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale

caracter abuziv și anume: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze

un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în

detrimentul consumatorilor.

În această situație,

în mod corect s-a reținut că contractul de credit este unul preformulat de

bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină,

putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare

corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.

Același este și

sensul art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE prin care se prevede că

"se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci

când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a

avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul

contractelor de adeziune" așa cum este și contractul de credit din cauză.

În acest context, în

mod corect s-a reținut că, atâta timp cât funcția și destinația comisionului de

risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o

poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia

acest comision.

În ceea ce privește

critica pârâtei ce vizează soluția instanței de apel din perspectiva

aplicabilității C. civ., referitor la fluctuația ratei dobânzii determinată de

evoluția dobânzilor pe piața bancară, se constată că aceasta nu poate fi

primită, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor asemenea

chestiuni, astfel încât, aceste critici ale recurentei-pârâte nu pot face

obiectul cercetării judecătorești, în această fază procesuală.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ca nefondate recursurile declarate reclamanții S.I. și S.A. și de

pârâta SC V.R. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții S.I. și S.A. și de pârâta SC V.R. SA

București împotriva Deciziei civile nr. 156/2012 din 29 martie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS