ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1407/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 8957 din 5 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.I. și S.A. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA. S-a constatat că actul adițional nr. 1 la convenția de credit din 21 aprilie 2008 și actul adițional nr. 1 la convenția de credit din 1 octombrie 2008 nu au produs efecte juridice. S-a constatat ca fiind nedatorat comisionul de administrare a creditului perceput începând cu luna octombrie 2010. S-a constatat ca art. 5 lit. a) din contractele de credit din 21 aprilie 2008 și 1 octombrie 2008 constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și este nulă absolut.

S-a respins capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să aplice contractelor de credit din 21 aprilie 2008 și 1 octombrie 2008 pe toată durata executării acestora rata dobânzii curente fixe, în procent de 3,99%, ca neîntemeiat, fiind obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 4.017,4 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 3 decembrie 2010, reclamanții S.I. și S.A., în contradictoriu cu pârâta SC V.R.

SA au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. să fie obligată pârâta să aplice contractelor de credit din 21 aprilie 2008 și 1 octombrie 2008 pe toată durata executării acestora rata dobânzii curente fixe, în procent de 3,99% astfel cum aceasta a fost convenită la încheierea contractelor de credit; 2. să se constate că actul adițional nr. 1 la convenția de credit din 21 aprilie 2008 și actul adițional nr. 1 la convenția de credit 1 octombrie 2008 nu produc efecte juridice; 3. să se constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a) din convenția de credit din 1 octombrie 2008 precum și clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a) din convenția de credit din 21 aprilie 2008, ambele referitoare la comisionul de risc, în cuantum de 0,22% aplicat la soldul creditului; să se constate ca fiind nedatorată plata comisionului de administrare credit începând cu octombrie 2010, în procent de 0,22%, aplicat la soldul creditului.

A reținut instanța că, prevederile contractelor nu au fost modificate ca urmare a propunerilor formulate de către pârâtă, prin invocarea O.U.G. nr. 50/2010, acestea neproducând efecte juridice ca urmare a faptului că reclamanții nu și-au exprimat consimțământul cu privire la încheierea lor. Referitor la capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să aplice contractelor de credit din 21 aprilie 2008 și 1 octombrie 2008, pe toată durata executării acestora, rata dobânzii curente fixe, în procent de 3,99%, instanța a constatat ca fiind neîntemeiat, întrucât reclamanții nu au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3 lit. d), iar potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, principiu din care rezultă obligativitatea respectării contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage.

Cu privire la capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a) din convenția de credit din 1 octombrie 2008 precum și a clauzei contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. a) din convenția de credit din 21 aprilie 2008, ambele referitoare la comisionul de risc, în cuantum de 0,22% aplicat la soldul creditului, instanța a reținut că scopul perceperii acestui comision este neclar și a considerat că această clauză convențională, privitoare la comisionul de risc este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000, astfel încât este nulă absolut.

În ceea ce privește capătul de cerere, prin care reclamanții au solicitat să se constate că nu datorau plata comisionului de administrare credit începând cu octombrie 2010, în procent de 0,22% aplicat la soldul creditului, instanța l-a considerat întemeiat, reținând că pârâta nu a înțeles să elimine comisionul de risc, ci să-i schimbe denumirea în comision de administrare, totodată s-a avut în vedere și soluția la care s-a ajuns cu privire la capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat sa se constate că actul adițional nr. 1 la convenția de credit din 21 aprilie 2008 și actul adițional nr. 1 la convenția de credit din 1 octombrie 2008 nu au produs efecte juridice. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții S.I.

și S.A., cât și pârâta SC V.R. SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 156/2012 din 29 martie 2012 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanții S.I., S.A. și de pârâta SC V.R. SA București. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul declarat de reclamanții S.I. și S.A. că, prima instanță a stabilit corect situația de fapt, a interpretat în mod judicios clauzele art. 3 din contractele părților și a făcut o justă aplicarea a dispozițiilor art. 969 - 970 din vechiul C. civ. și a principiului general de drept pacta sunt servanda. În ceea ce privește apelul declarat de către pârâta SC V.R.

SA București, instanța de apel a reținut că, în mod legal a constatat prima instanță că invocarea de către apelanta-pârâtă a nerespectării de către apelanții-reclamanți a procedurii notificării prevăzute de Legea nr. 288/2010 este și nefondată și excesivă, pentru că dispozițiile acestei legi nu se aplică contractelor în derulare și pentru că, existând deja un refuz prompt nu se pune problema unei acceptări tacite, situație în care nu există niciun acord de voință în legătură cu actele adiționale, care nu sunt, astfel, producătoare de efecte juridice între părți. Curtea de Apel București apreciază că prima instanța a statuat în mod legal asupra lipsei de claritate și de concizie a clauzei referitoare la plata comisionului de risc, sub aspectul nedeterminării prestației băncii pentru executarea căreia se justifică perceperea acestui comision.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind nefondată și a fost înlăturată și susținerea privind lipsa condiției referitoare la existența unui dezechilibru semnificativ, constatându-se că un astfel de dezechilibru există câtă vreme pentru o prestație ce nu poate fi determinată, reclamanții au obligația de a plăti pe toată durata fiecărui contract un procent de 0,22% la soldul creditului. Împotriva acestei decizii, reclamanții S.I. și S.A., precum și pârâta SC V.R. SA București au declarat recurs. Recursul reclamanților S.I. și S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat și schimbarea în parte a sentinței, cu consecința admiterii în tot a acțiunii introductive și cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Criticile reclamanților se referă în esență la soluția instanței de apel cu privire la primul capăt din cererea introductivă prin care s-a solicitat ca instanța să interpreteze voința părților, astfel cum aceasta s-a manifestat prin încheierea celor două convenții de credit, cu referire la clauza instituită prin art. 3 lit. a), respectiv să se constate faptul că dobânda convenită a avut caracterul unei dobânzi fixe și nu variabile, sens în care instanța trebuia să aprecieze dacă admiterea acestui capăt de cerere ar încălca principiul disponibilității părților, precum și forța obligatorie a contractelor încheiate între părți. O altă critică a reclamanților vizează faptul că instanța de apel ar fi trebuit să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat pentru etapa de judecată a apelului.

Recursul pârâtei SC V.R. SA București a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea celor două hotărâri în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate. Criticile pârâtei SC V.R. SA București se referă în esență la faptul că, dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, avute în vedere de cele două instanțe nu sunt aplicabile în speță. În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din convenție, instanța apreciază, în mod nelegal că acesta este reprezentat de lipsa unei determinări a riscului pe care îl suportă banca, însă, rolul său este de a asigura banca de recuperarea în întregime a creanței, astfel încât aceasta nu poate fi considerată abuzivă.

În acest context, pârâta consideră că, dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu pot fi reținute, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de părți în momentul încheierii ambelor convenții, fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual - 0,22% în dispozițiile art. 5 lit. a) cât și suma totală pe care reclamanții ar fi trebuit să o achite pe parcursul perioadei contractuale. Astfel, interpretarea acestor clauze se apreciază ca fiind în totală contradicție cu dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, cât și cele ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepțiunea normelor comunitare, poate fi apreciată doar în împrejurarea în care există obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumându-și o contraprestație.

Or, în speță, consimțământul reclamanților a fost exteriorizat expres cu intenția de a crea raportul juridic concret, obligându-se la rambursarea creditului cu dobânzile și comisioanele convenite, în considerarea obligației corelative a pârâtei de a-i pune la dispoziție creditul solicitat. O altă critică a pârâtei vizează soluția instanței de apel din perspectiva aplicabilității C. civ., în ceea ce privește fluctuația ratei dobânzii determinată de evoluția dobânzilor pe piața bancară. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursurile declarate de reclamanții S.I. și S.A. și de pârâta SC V.R.

SA București să fie respinse, pentru următoarele considerente: Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii". Din perspectiva acestui motiv, reclamanții au solicitat, instanței, ca în aplicarea dispozițiilor art. 969, 970, precum și art. 977 C. civ., să procedeze la interpretarea voinței părților la încheierea contractelor, să stabilească natura dobânzii curente convenite, fixă sau variabilă și să oblige pârâta să își execute obligația contractuală.

Această solicitare a reclamanților a fost corect soluționată de către instanțele anterioare, care au constatat că este neîntemeiată cererea reclamanților prin care au solicitat să fie obligată pârâta să mențină rata dobânzii de 3,9% pe an pe întreaga durată a contractului, având în vedere că, a considera altfel, s-ar aduce atingere dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 3 lit. d) din contractele încheiate de părți.

Astfel, clauza prevăzută la art. 3 lit. d), prevede că "banca poate revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării". În aceste condiții, critica reclamanților apare neîntemeiată sub acest aspect, având în vedere că nu s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei 3 lit. d) din cele două contracte, iar prin motivele de recurs s-a apreciat că aceștia nici nu aveau interes să solicite acest lucru, deoarece interpretarea art. 3 lit. a) din cele două contracte de credit trebuia făcută prin raportare la întregul articol.

De altfel, sub acest aspect prin decizia recurată s-a argumentat că dispozițiile art. 3 lit. a) din cele două contracte nu trebuie interpretate izolat, ci în contextul întregului art. 3, respectiv prin coroborare cu prevederile art. 3 lit. d), care conferă pârâtei posibilitatea de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară. Prevederile acestui articol nu au fost contestate de reclamantă urmând a-și produce efectele în conformitate cu art. 969 - 970 C. civ. Prin urmare, contrar celor susținute de recurenții-reclamanți, instanța de apel a avut în vedere conținutul întregului art. 3 din contracte, limitele învestirii primei instanțe, și a aplicat corect dispozițiile legale anterior menționate.

Astfel, în raport de prevederile art. 969 C. civ., care stabilește că, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, principiu din care rezultă obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage și faptul că obligativitatea privește în primul rând părțile contractante, se constată că nu se poate reține încălcarea acestor dispoziții legale. În ceea ce privește critica reclamanților referitoare la faptul că instanța trebuia să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat pentru etapa de judecată a apelului, se constată că este nefondată, având în vedere că, fundamentul pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Așadar această critică nu va fi reținută, întrucât "culpa procesuală" este legată de declanșarea unui proces, iar "a cădea în pretenții" în sensul art. 274 C. proc. civ., înseamnă a pierde procesul, astfel că, în raport de acest aspect, se constată că apelul reclamanților a fost respins ca nefondat, sens în care soluția pronunțată de instanța de apel referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamanți a fost corect soluționată. În ceea ce privește critica pârâtei SC V.R. SA București referitoare la faptul că, dispozițiile Legii nr. 193/2000, avute în vedere de cele două instanțe nu sunt aplicabile în speța de față, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă.

Legea nr. 193/2000, lege specială în materia protecției consumatorilor reglementează dreptul consumatorului de a solicita constatarea caracterului abuziv al unei clauze, în raport de prevederile art. 4 din lege, dar face trimitere la legea generală - C. civ. și C. proc. civ. - cu care norma specială se va completa. Astfel, instanța învestită cu soluționarea prezentei acțiuni a analizat caracterul clauzei ce cuprinde comisionul de risc prin raportare la norma specială, art. 4 din Legea nr. 193/2000, care cuprinde definiția clauzelor abuzive și condițiile în care acestea pot fi catalogate ca atare, însă a avut în vedere și normele de drept comun, în măsura în care legea specială nu a reglementat aceste aspecte.

În ceea ce privește critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din convenția de credit din 1 octombrie 2008, precum și clauza cuprinsa în art. 5.1 lit. a) din convenția de credit din 21 aprilie 2008, ambele referitoare la comisionul de risc, se constată că nu poate fi primită, întrucât acestea sunt clauze abuzive, în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare și la Directiva nr. 93/13/CEE. Din considerentele deciziei din apel, cu privire la comisionul de risc rezultă că instanța a apreciat abuzivă clauza referitoare la acest comision, nu în urma unei analize a justeței prețului sau a remunerației, în speță a cuantumului comisionului, ci tocmai pentru că a apreciat că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale, iar scopul perceperii comisionului este neclar, mai exact nu este determinată prestația băncii care ar justifica perceperea acestui comision.

Tot în același context, instanța de apel a reținut caracterul abuziv al comisionului de risc și pentru argumentul că acest comision creează un dezechilibru semnificativ între părțile contractante, atâta vreme cât pentru o prestație ce nu poate fi determinată, reclamanții au obligația de a plăti pe toată durata fiecărui contract de credit un procent de 0,22% din soldul creditului.

Astfel, art. 6 alin. (4) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și are următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". În ce privește noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În ambele reglementări se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv și anume: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor. În această situație, în mod corect s-a reținut că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare. Același este și sensul art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE prin care se prevede că "se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune" așa cum este și contractul de credit din cauză.

În acest context, în mod corect s-a reținut că, atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision. În ceea ce privește critica pârâtei ce vizează soluția instanței de apel din perspectiva aplicabilității C. civ., referitor la fluctuația ratei dobânzii determinată de evoluția dobânzilor pe piața bancară, se constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor asemenea chestiuni, astfel încât, aceste critici ale recurentei-pârâte nu pot face obiectul cercetării judecătorești, în această fază procesuală.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate reclamanții S.I. și S.A. și de pârâta SC V.R. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții S.I. și S.A. și de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 156/2012 din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS