ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3885/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3557 din 21 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul R.A.R., în contradictoriu cu pârâta SC V.R.

SA s-au constatat nule absolut clauzele abuzive din convenția de credit din 29 mai 2008, încheiată între părți, cuprinse în art. 3 lit. d) și art. 5.1 lit. a) din condițiile speciale ale convenției, și art. 3.5, art. 8.1 lit. c) și d) și art. 10 din condițiile generale ale convenției; s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 8.1 lit. a) alin. (2) și alin. (3) din condițiile generale ale convenției de credit din 29 mai 2008, încheiată între părți; s-au constatat nule absolut clauzele abuzive din convenția de credit din 24 octombrie 2008, încheiată între părți, cuprinse în art. 3 lit. d) și art. 5.1 lit. a) din condițiile speciale ale convenției și art. 3.5, art. 8.1 lit. c) și d) și art. 10 din condițiile generale ale convenției; s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 8.1 lit. a) alin. (2) și alin. (3) din condițiile generale ale convenției de credit din 24 octombrie 2008, încheiată între părți; a fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele încasate și nerestituite cu titlu de comision de risc, de la încheierea convențiilor de credit din 29 mai 2008 și din 24 octombrie 2008 și până la zi;

a fost obligată pârâta să emită un nou plan de rambursare a creditelor din care să fie înlăturată contravaloarea comisionului de risc, cât privește convențiile de credit din 29 mai 2008 și din 24 octombrie 2008; s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind realizarea compensării între sumele plătite în plus de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la recalcularea planului de rambursare; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractelor de credit încheiate cu reclamantul, că acestea sunt contracte de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Procedând la analizarea clauzelor invocate ca fiind abuzive, instanța a constatat că art. 3 lit. d), art. 5 lit. a), art. 8 pct. 1 lit. c) și d), art. 10 din condițiile generale ale convenției o parte dintre acestea se înscriu în definiția legală dată de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat.

A reținut instanța că prima clauză criticată, cuprinsă în art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției - data ajustării dobânzii, potrivit cu care „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat, că potrivit art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”, fără prezentarea altor elemente de identificare. S-a considerat că motivul „unei schimbări semnificative pe piața monetară ” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, această modalitate de exprimare făcând ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Clauza cuprinsă la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției a fost, de asemenea, apreciază ca abuzivă raportat la art. 1 lit. g) din anexa la contract. Instanța a constatat că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. Apărările pârâtei în sensul includerii comisionului de risc în prețul contractului și în sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform Directivei nr. 93/13/CEE, nu pot fi reținute ca întemeiate, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Or, în cauza de față, clauzele privitoare la plata comisionului de risc nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece nu s-a prevăzut în contract motivația perceperii acestuia, astfel încât împrumutatul nu poate înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională achitată, stabilite în abstract, independent de situația sa financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca.

Instanța de apel a apreciat ca fiind abuzive clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. c) și lit. d) din condițiile generale ale convenției, care se referă la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului „în cazul apariției unei situații neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției” sau „în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător”, acest fapt rezultând din formulările generale și echivoce folosite pentru alte situații de declarare anticipată a scadenței, respectiv „situație neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv.

Instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 10 din condițiile generale ale convenției referitoare la costurile suplimentare, reținând că o astfel de clauză creează, de asemenea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate, impuse prin contractul de adeziune.

Pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamant, pentru restabilirea situației anterioare și pentru înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, instanța a obligat pârâta să restituie acestuia sumele încasate cu titlu de comision de risc de la încheierea convenției și până la zi.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța a constatat întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamantul - solvens cu privire la comisionul de risc a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor menționate, a fost găsit întemeiat și capătul de cerere având ca obiect emiterea graficelor corecte de rambursare din care să fie exclus comisionul de risc, acesta nefiind datorat nici pentru viitor, fiind lovit de nulitate absolută. Restul pretențiilor formulate de reclamant au fost apreciate ca neîntemeiate, deoarece celelalte clauze criticate nu îndeplineau cerințele Legii nr. 193/2000 pentru a fi considerate abuzive și nici nu au fost realizate condițiile pentru efectuarea compensării. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta SC V.R. SA. Prima critică adusă sentinței a fost că în cauză nu pot coexista temeiul de drept comun și cel al legii speciale în materia protecției consumatorului invocate de instanță, apreciind că se impune clarificarea temeiului de drept în baza căruia va fi analizată cauza.

O a doua critică adusă sentinței se referă la împrejurarea că art. 3 lit. d), art. 5 lit. a), art. 8 lit. c) și d) și art. 10 nu reprezintă clauze abuzive. A mai arătat apelanta că instanța ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 13 din Legea specială. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 502 din 28 noiembrie 2012, a respins apelul pârâtei SC V.R. SA, ca nefondat. În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori este aplicabilă oricărui contract încheiat între comercianți (profesioniști) și consumatori pentru vânzarea de bunuri neputându-se reține incompatibilitatea acesteia cu principiul exprimat de art. 969 C. civ.

Susținerea apelantei potrivit căreia litigiul ar fi trebuit soluționat raportat la normele dreptului comun, dispozițiile legii speciale fiind aplicabile numai când modalitatea de sesizare a instanței este reprezentată de sesizarea de către ANPC, instituție sesizată anterior de consumator în conformitate cu dispozițiile art. 8-12 din Legea nr. 193/2000, a fost considerată eronată întrucât pe lângă posibilitatea aplicării sancțiunii contravenționale și a modificării clauzelor abuzive în cadrul acestei proceduri, art. 14 din Legea nr. 193/2000 prevede expres: „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”, dreptul reclamantului de a investi instanța de judecată cu acțiunea de față fiind un drept recunoscut expres și prin art. 85 alin. (2) din O.U.G.

care prevede: „Pentru soluționarea pe cale amiabilă a eventualelor dispute și fără a se aduce atingere dreptului consumatorilor de a iniția acțiuni în justiție împotriva creditorilor și a intermediarilor de credit care au încălcat dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență ori dreptului acestora de a sesiza Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, consumatorii pot apela la mecanisme extrajudiciare de reclamație și despăgubire pentru consumatori, potrivit prevederilor Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare”. A mai reținut instanța de apel că, ulterior pronunțării hotărârii, CJUE a hotărât prin hotărârea în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/ Joaquin Calderon Camino că instanța națională nu poate modifica conținutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator.

A considerat instanța că susținerea potrivit căreia instanța a reținut eronat că în contract s-a stabilit o dobândă fixă este neîntemeiată având în vedere chiar mențiunile apelantei care a arătat că deși nu s-a menționat expres natura dobânzii, din cuprinsul contractului rezulta că aceasta este variabilă, fiind constatat caracterul abuziv al acestei clauze.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5 Curtea a reținut astfel cum a reținut ca și prima instanță, că exced controlul prevăzut de articolul 3 și 4 alin. (1) și (2) din Directiva 93/13/CEE și de articolul 4 alin. (1) - (5) din Legea nr. 193/2000 numai clauzele care privesc obiectul contractului, prețul sau remunerația pentru mărfurile și serviciile prestate și care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, ceea ce în speță nu a fost cazul pentru clauza menționată, din același motiv fiind apreciate ca neîntemeiate criticile privind considerentele instanței față de clauza prevăzută la art. 8 lit. c) și d). A mai considerat instanța că pretinsa instabilitate legislativă invocată de bancă nu poate justifica introducerea în contract a unor clauze formulate general și echivoc, că însăși apelanta întărește această convingere a instanței când afirmă că această clauză ar fi devenit aplicabilă clientului doar în situația în care statul roman ar fi instituit anumite dispoziții legale prin care ar fi impus băncii plata altor taxe decât cele avute în vedere de bancă la momentul acordării sumei.

În ceea ce privește cererea intimatului privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât în justificarea cheltuielilor de judecată solicitate reprezentând onorariu avocat intimatul a depus la dosar factura din 25 septembrie 2012 fără a face dovada că aceasta a fost achitată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, anularea hotărârii instanței de fond și implicit respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nesocotește conținutul convențiilor de credit încheiate între cele două părți prin aplicarea greșită a normelor de interpretare a contractelor, respectiv a dispozițiilor art. 969 C. civ., art. 984 C. civ.

Într-o primă critică recurenta-pârâtă arată că instanța a schimbat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată analizând convenția prin prisma unor dispoziții asupra cărora nu fusese învestită. Consideră recurenta-pârâtă că interpretarea pe care instanța o realizează de asemenea asupra dispozițiilor art. 14 și art. 13 din Legea nr. 193/2000 este eronată, motivarea instanței fiind total diferită față de aspectele pe care Ie-a invocat, amintind că susținerea sa privind aplicabilitatea dispozițiilor dreptului comun și nu ale celor din Legea nr. 193/2000 își are argumentarea chiar în conținutul art. 14 din Legea nr. 193/2000, codul civil și Legea nr. 193/2000 neputând fi aplicabile deopotrivă în analiza aceleiași convenții de credit.

Mai mult decât atât, nu a susținut că ar exista o imposibilitate a consumatorului de a sesiza direct instanța de judecată [pag 9], ci dimpotrivă a subliniat faptul că în împrejurarea în care acest aspect este realizat, deci în situația în care consumatorul se adresează direct instanței de judecată, legiuitorul a statuat o procedură de soluționare, aceasta realizându-se în mod excepțional în conformitate cu dispozițiile codului civil și ale codului de procedură civilă și nu în conformitate cu dispozițiile legii speciale. Consideră recurenta că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, reprezintă o excepție de aplicabilitate a legii speciale, fiind de strictă interpretare, astfel încât nu pot exista derogări de la această regulă, decât sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., Curtea Constituțională în decizia nr. 1535 din 17 noiembrie 2009 reglementând chiar tipul răspunderii civile a agentului economic, respectiv o răspundere civilă delictuală. Precizează recurenta-pârâtă că, admițând ipoteza instanței de judecată, în speță s-ar putea face aplicabilitatea dispozițiilor art. 969 C. civ., deși nu a fost învestită cu un astfel de temei de drept, că decizia civilă ar trebui modificată având în vedere interpretarea eronată chiar și a acestor texte de lege, în cadrul admisibilității acestei din urmă ipoteze nefiind indicate cauzele care atrag nulitatea absolută a celor două convenții de credit din 29 mai 2008, respectiv din 24 octombrie2008.

Arată recurenta-pârâtă că, deși instanța de apel consideră aplicabil codul civil din anul 1864, raportat cu momentul încheierii celor două convenții de credit nu evidențiază argumentele sale privind concluzia lipsei cauzei sau a unui scop ilicit, lipsei consimțământului, deci aspecte care impun sancțiunea nulității absolute a unui act juridic în conformitate cu dispozițiile codului civil în condițiile în care contractul de credit implică o restituire în viitor și prin urmare, presupune rambursarea unei valori mai mari, diferența constituind-o dobânda, existența cauzei ca și caracterul ei real și licit, fiind prezumate juris tantum potrivit art. 967 C. civ., până la proba contrară, care în speță nu s-a făcut, sarcina probei revenind intimatului.

Consideră recurenta, în acest context, că nu se poate aprecia că la data contractării clauzele au fost valabile, iar la data executării obligației de restituire a creditului cu accesoriile convenite (dobândă și comision bancar) clauzele privind majorarea dobânzii ca efect al fluctuației dobânzii raportat la evoluția dobânzilor pe piața bancară, sunt nule absolut pentru lipsa de cauză și pentru încălcarea principiului consensualismului.

Se arată în continuare că lipsa consimțământului, prin vicierea acestuia vizează clauza privind modificarea ratei dobânzii și a plății unei sume cu titlu de comision, că nu constituie eroare asupra substanței, eroarea asupra valorii economice a prestației sau contraprestației, ci este vorba de o eroare lezionară (reprezentată de dezechilibrul prestațiilor la care s-au obligat), care este supusă regulilor de la leziunea - viciu de consimțământ, neaplicabilă în prezenta cauză, una din condițiile de valabilitate a consimțământului fiind să producă efecte juridice, adică manifestarea de voință să fie făcută de autorul ei cu intenția expresă de a se angaja juridicește, în sensul producerii de efecte juridice.

Arată recurenta că reclamantul și-a fost exteriorizat expres consimțământul cu intenția de a crea raportul juridic concret, această dovadă fiind întărită de voința reclamantului, care după o perioadă de aproximativ 5 luni de la data încheierii primului contract de credit, „deși acesta era abuziv", a ales să mai încheie un al doilea contract de credit, tot cu aceeași instituție bancară, obligându-se expres prin aceste două raporturi juridice la rambursarea creditului cu dobânzile și comisioanele convenite, în considerarea obligației corelative a pârâtei-recurente SC V.R. SA de a-i pune la dispoziție creditul solicitat. Din prisma acestor considerente, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., voința reclamatului în momentul semnării convenției a fost în sensul inserării acestor clauze, pe care astfel cum a menționat chiar în conținutul convenției, „Ie-a înțeles și Ie-a asumat" recurenta consideră că decizia instanței de apel ar trebui modificată.

Referindu-se la clauza înscrisă la art. 3 lit. d) din convenția de credit și care vizează dobânda variabilă recurenta-pârâtă afirmă că aceasta rezultă din interpretarea clauzelor convenției de credit (art. 6 condiții speciale, art. 3.11 condiții generale) dar și a unui criteriu care să-i permită băncii modificarea dobânzii, în raport de un element independent de voința sa. Învederează recurenta că în pag. 4 a convenției de credit din 29 mai 2009 - condiții generale ale convenției - Secțiunea 1 „Definiții" dar și în pag. nr. 5 a convenției de credit din 24 octombrie 2008 - condiții generale ale convenției - Secțiunea 1 „Definiții” este definit criteriul care permite băncii modificarea dobânzii, sintagma „schimbări semnificative" reprezentând orice variație în cota procentuală de 0,20% p.a.

sau mai mare a valorii indicilor de referință ai pieței monetare, față de valoarea la data de referință și concluzionează în sensul că părțile au stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ. o dobândă variabilă în raport de modificarea unui anumit procent al indiciilor de referință ai pieței monetare (schimbări semnificative) - această clauză contractuală fiind asumată de către reclamant, neputându-se reține crearea unui avantaj (cu excepția profitului) către bancă în detrimentul intimatului cât timp banca este cea care și-a executat obligația contractuală, intimatul fiind cel care trebuie să ramburseze suma împrumutată împreună cu costul împrumutului (dobânda + comisioane). Precizează recurenta că banca a propus intimatului modificarea acestei clauze, în conformitate cu dispozițiile impuse de către legiuitor prin ordonanță, respectiv prin raportare la indicii de referință ai pieței monetare, intimatul refuzând această ofertă.

Referindu-se la clauza înscrisă la art. 5 lit. a) din convenție, recurenta-pârâtă precizează că aceasta nu este însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitorul băncii, suportând prețul creditului fiind dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia: dobânda și comisioanele, rațiunea economică ce justifică solicitarea acestui comision fiind existența riscului de credit, element de care Banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere, prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele B.N.R. nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit fiind definit ca fiind; „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia”.

Consideră recurenta că riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidarității garanțiilor reale sau personale, că principala activitate pe care o are o bancă, în momentul și ulterior acordării unui credit, este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate, activitatea de monitorizare și gestionare a riscurilor unui credit fiind principala activitate a băncii, după acordarea unui credit, O.U.G. nr. 50/2010, prin art. 36 întărește această concluzie, legând comisionul de administrare de operațiunile întreprinse de Bancă de-a lungul desfășurării creditului pentru monitorizarea utilizării și rambursării creditului.

Concluzionează recurenta în sensul că toate clauzele referitoare la dobândă și comisioane sunt elemente care determină costal total al creditului și împreună cu marja de profit a Băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind si dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. 5) care au transpus Directiva nr. 93/13/C.E.E.

Arată în continuare că anexa Legii nr. 193/2000 - lit. b) - prevede clauza care obliga consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea să ia cunoștință la data semnării contractului, că această prevedere nu este îndeplinită, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de părți în momentul încheierii ambelor convenții, fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul procentului - 0,26% pentru convenția din 24 octombrie 2008 precum și cel de 0,22% pentru convenția din 29 mai 2008, în dispozițiile art. 5 lit. a) din convenții, cât și suma totală pe care reclamantul ar fi trebuit să o achite pe parcursul perioadei contractuale, în graficul de rambursare, acest din urmă aspect fiind distinct și clar evidențiat în graficul de rambursare, pe care reclamantul l-a semnat în acel moment, și față de care, în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ.

instanța de apel nu ar putea susține azi că nu este cunoscut. Precizează recurenta că graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar comisionul de risc face parte din prețul contractului.

Consideră recurenta-pârâtă că dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevăd în același sens faptul că „evaluarea clauzelor abuzive nu se asociază nici cu definirea obiceiului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, că în măsura în care reclamanții nu ar fi fost de acord cu această sumă ar fi avut posibilitatea refuzării plății în luna imediat următoare când acest aspect a fost constatat și implicit a rezilierii contractului cu consecința returnării sumei de bani, plata efectuată de către reclamanți, fără niciun fel de obiecție la acel moment, reprezintă o acceptare tacită a modului în care recurenta a înțeles să își execute contractul.

Un ultim aspect ce formează obiectul criticilor recurentei este reprezentat de interpretarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000. Argumentându-și această ultimă critică recurenta-pârâtă, precizează că, în măsura în care ar admite că nu dispozițiile Codului civil ar fi aplicabile în cauză ci cele ale legii speciale, instanța ar fi trebuit să pronunțe o hotărâre în raport cu dispozițiile acestei legi, legiuitorul stabilind în mod expres și special dispoziții în acest sens.

Consideră recurenta că, deși legiuitorul în conținutul Legii nr. 193/2000, nu a stabilit în mod expres o anumită limită de competență a instanței de judecată, în împrejurarea în care aceasta este sesizată direct de către consumator în temeiul art. 14 din lege, specificând doar că se poate constata caracterul abuziv al clauzelor, sub aspect procedural, s-ar putea face aplicabile dispozițiile art. 13 din lege, prin această normă legiuitorul stabilind în mod expres că instanța nu va putea dispune anularea parțială a convenției de credit ci doar o modificare a acesteia în măsura în care doar o parte din clauze au un caracter abuziv, sau anularea în totalitate a contractului în cazul în care se decide că acesta nu mai poate continua în variata modificată.

Pentru similitudine de situații juridice, recurenta apreciază că sancțiunea care ar putea fi dispusă și în cazul în care instanța de judecată este sesizată direct de către consumator nu poate diferi de cea în care instanța ar fi fost sesizata de A.N.P.C., astfel că și în acest caz, ar fi trebuit ca instanțele de fond în situația în care ar fi considerat că o parte din clauzele contractuale au un caracter abuziv fie să dispună modificarea acestora, fie să anuleze în totalitate convențiile de credit. Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

În ceea ce privește prima critică este de reținut că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 4, 6 și 14 din Legea nr. 193/2000, pe cele ale Directivei nr. 87/102/CE, ale Directivei nr. 90/88/CE ale Directivei nr. 98/7/CE a Parlamentului European, ale Directivei nr. 87/102/CE a Consiliului privind armonizarea dispozițiilor legislative ale Statelor Membre în materie de credit destinat consumului. Obiectul Legii nr. 193/2000 este reprezentat de clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, fapt ce permite abordarea juridică a analizei modului în care părțile semnatare ale convențiilor de acest tip au înțeles să-și manifeste voința de a contracta și din perspectiva dreptului comun aplicabil în materia interpretării convențiilor reprezentat și de dispozițiile art. 966; 967 și 969 C. civ.

Așadar, cauzele de nulitate invocate de reclamant au fost analizate din perspectiva temeiurilor de nulitate invocate de intimatul-reclamant, aserțiunile recurentei-pârâte cu privire la neargumentarea hotărârii instanței de apel cu privire de lipsa cauzei, a existenței unui scop ilicit, la sarcina probei situându-se în afara sferei de analiză a instanței față de limitele învestirii. Deși Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute, acest fapt decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene. În ce privește natura interesului protejat, normele cuprinse în Legea nr. 193/2000, ocrotesc un interes general, nu unul individual, protecția legii referindu-se la o categorie generică, aceea a consumatorilor.

Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea, în legislația românească, a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței CJUE dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro). Tot în acest sens, în cauza C-76/10, în considerentul nr. 50, s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale, care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică”.

În cauza C-241/98 (Salvat Editores SA v Jose M. Sânchez Alcon Prades) CJUE a arătat că „recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract", arătând totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze, prejudiciabile pentru consumatori, să nu-și producă efectele”. Cum prin cererea introductivă s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze, consecința constatării este declararea nulității absolute a acestora.

Criticile privind negocierea clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale contractului de credit sunt nefondate. În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens, ceea ce în speță, nu s-a întâmplat. Prin urmare, banca nu a răsturnat prezumția relativă instituită de lege a lipsei negocierii în cazul contractului preformulat cu intimații reclamanți.

Critica recurentei prin care se susține nelegalitatea deciziei în privința soluției date cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor nr. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale pe motiv că acestea au fost negociate este nefondată întrucât în mod corect instanța de apel a reținut că prin probele administrate nu a fost răsturnată prezumția de nenegociere a contractului de către recurentă. Susținerea recurentei că legea distinge între condițiile generale și speciale sub aspectul că în cazul celor din urmă sarcina dovedirii nenegocierii cade în sarcina consumatorului, nu are suport legal și ca atare va fi respinsă. Nu va fi primită nici critica prin care se invocă faptul că, clauza prevăzută la art. 3 lit. d) privind dobânda nu este abuzivă, față de faptul că recurenta nu a făcut dovada negocierii.

Nu vor fi primite nici considerentele recurentei referitoare la faptul că rata dobânzii și comisionul de risc se asociază obiectului principal al contractelor de credit și, ca atare, nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv pentru motive ce țin de excepția reglementată de art. 4 alin. (6) din lege, respectiv aceea a condiționării existenței unei exprimări clare și inteligibile a clauzei respective. Art. 4 alin. (6) din lege prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, astfel că rata dobânzii modificată se va aplica de la data comunicării.

Furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze, dar art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiționează această operațiune de existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, din modul în care a fost formulată această clauză ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părțile, sau instanța, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piața financiară sunt semnificative și îndreptățesc activarea clauzei.

Recurenta trebuia să se conformeze dispozițiilor legii și să prevadă în contractul de credit situația clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informațiilor și să știe că dacă acea situație se va produce, că dobânda va fi modificată, or această situație face ca toate riscurile modificării pieței financiare să se transfere în sarcina clienților fără ca recurenta să suporte parte din acestea. În ceea ce privește critica privind comisionul de risc se reține că și aceasta este nefondată. Trimiterile recurentei la O.U.G. nr. 50/2010 în sensul că abia prin acest act normativ - inaplicabil contractului de față, a fost interzisă perceperea comisionului de risc, nu vin în contradicție cu cele statuate de instanțe în prezenta cauză, analiza legalității perceperii acestui comision fiind făcută în baza Legii nr. 193/2000.

Susținerile recurentei prin care se încearcă lămurirea considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit. Atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Totodată se reține că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil.

Astfel, în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se stabilește valoarea comisionului de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce în condițiile generale este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, situația fiind aceeași și în cazul clauzei reglementate în convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă consumatorului, la momentul perfectării convenției de credit, astfel că față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv. În cauză se constată că este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel că se cuvine subliniat că legea nu instituie două condiții, cea a bunei credințe și a dezechilibrului semnificativ.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei credințe fiind prezumată și că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credințe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști, reducându-se astfel nivelul de protecție al consumatorilor. Dezechilibrul semnificativ există prin chiar prevederea clauzei contractuale, care dă dreptul unilateral al pârâtei de a proceda la modificări ale ratei dobânzii. Prin aceasta se dovedește condiția dezechilibrului semnificativ, în sensul că dreptului pârâtei de a proceda la modificarea unilaterală a ratei dobânzii nu are corespondent într-un alt drept al reclamanților, vizând în esență posibilitatea de refuz, sau de negociere a nivelului de ajustare al dobânzii.

Câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit. Nici cea din urmă critică nu poate fi primită întrucât instanța de control judiciar a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 13 din Legea nr. 193/2000 în raport de obiectul cauzei deduse judecății și de temeiurile de drept invocate de reclamant în susținerea acțiunii formulate.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurata nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA București împotriva deciziei nr. 502 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2013.