ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3885/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3885/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 3557 din 21 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de

reclamantul R.A.R., în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA s-au constatat nule

absolut clauzele abuzive din convenția de credit din 29 mai 2008, încheiată

între părți, cuprinse în art. 3 lit. d) și art. 5.1 lit. a) din condițiile

speciale ale convenției, și art. 3.5, art. 8.1 lit. c) și d) și art. 10 din

condițiile generale ale convenției; s-a respins ca neîntemeiat capătul de

cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în art.

8.1 lit. a) alin. (2) și alin. (3) din condițiile generale ale convenției de

credit din 29 mai 2008, încheiată între părți; s-au constatat nule absolut

clauzele abuzive din convenția de credit din 24 octombrie 2008, încheiată între

părți, cuprinse în art. 3 lit. d) și art. 5.1 lit. a) din condițiile speciale

ale convenției și art. 3.5, art. 8.1 lit. c) și d) și art. 10 din condițiile

generale ale convenției; s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca

obiect constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 8.1 lit. a) alin.

(2) și alin. (3) din condițiile generale ale convenției de credit din 24

octombrie 2008, încheiată între părți; a fost obligată pârâta să restituie

reclamantului sumele încasate și nerestituite cu titlu de comision de risc, de

la încheierea convențiilor de credit din 29 mai 2008 și din 24 octombrie 2008

și până la zi; a fost obligată pârâta să emită un nou plan de rambursare a

creditelor din care să fie înlăturată contravaloarea comisionului de risc, cât

privește convențiile de credit din 29 mai 2008 și din 24 octombrie 2008; s-a

respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind realizarea compensării între

sumele plătite în plus de la data introducerii cererii de chemare în judecată

și până la recalcularea planului de rambursare; s-a luat act că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, verificând

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractelor de credit

încheiate cu reclamantul, că acestea sunt contracte de adeziune, întrucât

clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate

de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea

ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive

din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Procedând

la analizarea clauzelor invocate ca fiind abuzive, instanța a constatat că art.

3 lit. d), art. 5 lit. a), art. 8 pct. 1 lit. c) și d), art. 10 din condițiile

generale ale convenției o parte dintre acestea se înscriu în definiția legală

dată de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat.

A

reținut instanța că prima clauză criticată, cuprinsă în art. 3 lit. d) din

condițiile speciale ale convenției - data ajustării dobânzii, potrivit cu care

„banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul

intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară ridică probleme sub

aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul

discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie

negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat, că potrivit art. 1 lit.

a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul

furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod

unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui

motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării

imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia

imediat contractul. Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei

este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”,

fără prezentarea altor elemente de identificare.

S-a

considerat că motivul „unei schimbări semnificative pe piața monetară

”

nu îndeplinește această condiție, astfel că, în

eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este

întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii

obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează

diferit în funcție de indicele la care se raportează, această modalitate de exprimare

făcând ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea

împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea

consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era

necesară și proporțională scopului urmărit.

Clauza

cuprinsă la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției a fost, de

asemenea, apreciază ca abuzivă raportat la art. 1 lit. g) din anexa la

contract.

Instanța

a constatat că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor

generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca împrumutatul să fie în

deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute

aceste sume cu titlu de comision de risc.

Apărările

pârâtei în sensul includerii comisionului de risc în prețul contractului și în

sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform

Directivei nr. 93/13/CEE, nu pot fi reținute ca întemeiate, deoarece actul

comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și

inteligibil. Or, în cauza de față, clauzele privitoare la plata comisionului de

risc nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece nu s-a prevăzut în contract

motivația perceperii acestuia, astfel încât împrumutatul nu poate înțelege de

ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională

achitată, stabilite în abstract, independent de situația sa financiară, de

garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în

raporturile cu banca.

Instanța

de apel a apreciat ca fiind abuzive clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. c) și lit.

d) din condițiile generale ale convenției, care se referă la dreptul băncii de

a declara scadența anticipată a creditului „în cazul apariției unei situații

neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul

să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției” sau „în cazul

apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul

acordat nu mai este garantat corespunzător”, acest fapt rezultând din

formulările generale și echivoce folosite pentru alte situații de declarare

anticipată a scadenței, respectiv „situație neprevăzută”, „în opinia Băncii”,

„să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, formulări care sunt departe

de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra

temeiniciei unui astfel de motiv.

Instanța

a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 10 din condițiile

generale ale convenției referitoare la costurile suplimentare, reținând că o

astfel de clauză creează, de asemenea, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor

băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să

fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere

toată suma, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate, impuse prin

contractul de adeziune.

Pentru

acoperirea prejudiciului suferit de reclamant, pentru restabilirea situației

anterioare și pentru înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de

clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, instanța a obligat pârâta să

restituie acestuia sumele încasate cu titlu de comision de risc de la

încheierea convenției și până la zi.

Raportând

situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C. civ., ce reglementează

instituția plății nedatorate, instanța a constatat întrunirea cumulativă a

condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamantul -

solvens cu privire la comisionul de risc a avut semnificația operației juridice

a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect

retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin

aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății

efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune

condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea

prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

Ca

o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor menționate, a fost

găsit întemeiat și capătul de cerere având ca obiect emiterea graficelor

corecte de rambursare din care să fie exclus comisionul de risc, acesta nefiind

datorat nici pentru viitor, fiind lovit de nulitate absolută.

Restul

pretențiilor formulate de reclamant au fost apreciate ca neîntemeiate, deoarece

celelalte clauze criticate nu îndeplineau cerințele Legii nr. 193/2000 pentru a

fi considerate abuzive și nici nu au fost realizate condițiile pentru

efectuarea compensării.

Împotriva

acestei sentințe, a declarat apel pârâta SC V.R. SA.

Prima

critică adusă sentinței a fost că în cauză nu pot coexista temeiul de drept

comun și cel al legii speciale în materia protecției consumatorului invocate de

instanță, apreciind că se impune clarificarea temeiului de drept în baza căruia

va fi analizată cauza.

O

a doua critică adusă sentinței se referă la împrejurarea că art. 3 lit. d), art.

5 lit. a), art. 8 lit. c) și d) și art. 10 nu reprezintă clauze abuzive.

A

mai arătat apelanta că instanța ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 13

din Legea specială.

Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 502 din 28 noiembrie

2012, a respins apelul pârâtei SC V.R. SA, ca nefondat.

În

fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în

esență, că Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din

contractele încheiate între profesioniști și consumatori este aplicabilă

oricărui contract încheiat între comercianți (profesioniști) și consumatori

pentru vânzarea de bunuri neputându-se reține incompatibilitatea acesteia cu

principiul exprimat de art. 969 C. civ.

Susținerea

apelantei potrivit căreia litigiul ar fi trebuit soluționat raportat la normele

dreptului comun, dispozițiile legii speciale fiind aplicabile numai când

modalitatea de sesizare a instanței este reprezentată de sesizarea de către

ANPC, instituție sesizată anterior de consumator în conformitate cu

dispozițiile art. 8-12 din Legea nr. 193/2000, a fost considerată eronată

întrucât pe lângă posibilitatea aplicării sancțiunii contravenționale și a modificării

clauzelor abuzive în cadrul acestei proceduri, art. 14 din Legea nr. 193/2000

prevede expres: „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu

încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor

judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de

procedură civilă”, dreptul reclamantului de a investi instanța de judecată cu

acțiunea de față fiind un drept recunoscut expres și prin art. 85 alin. (2) din

O.U.G. care prevede: „Pentru soluționarea pe cale amiabilă a eventualelor

dispute și fără a se aduce atingere dreptului consumatorilor de a iniția

acțiuni în justiție împotriva creditorilor și a intermediarilor de credit care

au încălcat dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență ori dreptului acestora

de a sesiza Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, consumatorii

pot apela la mecanisme extrajudiciare de reclamație și despăgubire pentru

consumatori, potrivit prevederilor Legii nr. 192/2006 privind medierea și

organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare”.

A

mai reținut instanța de apel că, ulterior pronunțării hotărârii, CJUE a hotărât

prin hotărârea în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/ Joaquin Calderon

Camino că instanța națională nu poate modifica conținutul unei clauze abuzive

care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și

un consumator.

A

considerat instanța că susținerea potrivit căreia instanța a reținut eronat că

în contract s-a stabilit o dobândă fixă este neîntemeiată având în vedere chiar

mențiunile apelantei care a arătat că deși nu s-a menționat expres natura

dobânzii, din cuprinsul contractului rezulta că aceasta este variabilă, fiind

constatat caracterul abuziv al acestei clauze.

În

ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5 Curtea a reținut astfel cum a

reținut ca și prima instanță, că exced controlul prevăzut de articolul 3 și 4 alin.

(1) și (2) din Directiva 93/13/CEE și de articolul 4 alin. (1) - (5) din Legea nr.

193/2000 numai clauzele care privesc obiectul contractului, prețul sau

remunerația pentru mărfurile și serviciile prestate și care sunt exprimate în

mod clar și inteligibil, ceea ce în speță nu a fost cazul pentru clauza

menționată, din același motiv fiind apreciate ca neîntemeiate criticile privind

considerentele instanței față de clauza prevăzută la art. 8 lit. c) și d).

A

mai considerat instanța că pretinsa instabilitate legislativă invocată de bancă

nu poate justifica introducerea în contract a unor clauze formulate general și

echivoc, că însăși apelanta întărește această convingere a instanței când

afirmă că această clauză ar fi devenit aplicabilă clientului doar în situația

în care statul roman ar fi instituit anumite dispoziții legale prin care ar fi

impus băncii plata altor taxe decât cele avute în vedere de bancă la momentul

acordării sumei.

În

ceea ce privește cererea intimatului privind obligarea apelantei la plata

cheltuielilor de judecată Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată

întrucât în justificarea cheltuielilor de judecată solicitate reprezentând

onorariu avocat intimatul a depus la dosar factura din 25 septembrie 2012 fără

a face dovada că aceasta a fost achitată.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA solicitând admiterea

recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate, anularea hotărârii

instanței de fond și implicit respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de

modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că prin

hotărârea pronunțată, instanța de apel nesocotește conținutul convențiilor de

credit încheiate între cele două părți prin aplicarea greșită a normelor de

interpretare a contractelor, respectiv a dispozițiilor art. 969 C. civ., art. 984

C. civ.

Într-o

primă critică recurenta-pârâtă arată că instanța a schimbat temeiul de drept al

cererii de chemare în judecată analizând convenția prin prisma unor dispoziții

asupra cărora nu fusese învestită.

Consideră

recurenta-pârâtă că interpretarea pe care instanța o realizează de asemenea

asupra dispozițiilor art. 14 și art. 13 din Legea nr. 193/2000 este eronată,

motivarea instanței fiind total diferită față de aspectele pe care Ie-a

invocat, amintind că susținerea sa privind aplicabilitatea dispozițiilor

dreptului comun și nu ale celor din Legea nr. 193/2000 își are argumentarea

chiar în conținutul art. 14 din Legea nr. 193/2000, codul civil și Legea nr. 193/2000

neputând fi aplicabile deopotrivă în analiza aceleiași convenții de credit.

Mai

mult decât atât, nu a susținut că ar exista o imposibilitate a consumatorului

de a sesiza direct instanța de judecată [pag 9], ci dimpotrivă a subliniat

faptul că în împrejurarea în care acest aspect este realizat, deci în situația

în care consumatorul se adresează direct instanței de judecată, legiuitorul a

statuat o procedură de soluționare, aceasta realizându-se în mod excepțional în

conformitate cu dispozițiile codului civil și ale codului de procedură civilă

și nu în conformitate cu dispozițiile legii speciale.

Consideră

recurenta că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, reprezintă o excepție

de aplicabilitate a legii speciale, fiind de strictă interpretare, astfel încât

nu pot exista derogări de la această regulă, decât sub sancțiunea nulității

prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Curtea Constituțională în

decizia nr. 1535 din 17 noiembrie 2009 reglementând chiar tipul răspunderii

civile a agentului economic, respectiv o răspundere civilă delictuală.

Precizează

recurenta-pârâtă că, admițând ipoteza instanței de judecată, în speță s-ar

putea face aplicabilitatea dispozițiilor art. 969 C. civ., deși nu a fost

învestită cu un astfel de temei de drept, că decizia civilă ar trebui

modificată având în vedere interpretarea eronată chiar și a acestor texte de

lege, în cadrul admisibilității acestei din urmă ipoteze nefiind indicate

cauzele care atrag nulitatea absolută a celor două convenții de credit din 29

mai 2008, respectiv din 24 octombrie2008.

Arată

recurenta-pârâtă că, deși instanța de apel consideră aplicabil codul civil din

anul 1864, raportat cu momentul încheierii celor două convenții de credit nu

evidențiază argumentele sale privind concluzia lipsei cauzei sau a unui scop

ilicit, lipsei consimțământului, deci aspecte care impun sancțiunea nulității

absolute a unui act juridic în conformitate cu dispozițiile codului civil în

condițiile în care contractul de credit implică o restituire în viitor și prin

urmare, presupune rambursarea unei valori mai mari, diferența constituind-o

dobânda, existența cauzei ca și caracterul ei real și licit, fiind prezumate

juris tantum potrivit art. 967 C. civ., până la proba contrară, care în speță

nu s-a făcut, sarcina probei revenind intimatului.

Consideră

recurenta, în acest context, că nu se poate aprecia că la data contractării

clauzele au fost valabile, iar la data executării obligației de restituire a

creditului cu accesoriile convenite (dobândă și comision bancar) clauzele

privind majorarea dobânzii ca efect al fluctuației dobânzii raportat la

evoluția dobânzilor pe piața bancară, sunt nule absolut pentru lipsa de cauză

și pentru încălcarea principiului consensualismului.

Se

arată în continuare că lipsa consimțământului, prin vicierea acestuia vizează

clauza privind modificarea ratei dobânzii și a plății unei sume cu titlu de comision,

că nu constituie eroare asupra substanței, eroarea asupra valorii economice a

prestației sau contraprestației, ci este vorba de o eroare lezionară

(reprezentată de dezechilibrul prestațiilor la care s-au obligat), care este

supusă regulilor de la leziunea - viciu de consimțământ, neaplicabilă în

prezenta cauză, una din condițiile de valabilitate a consimțământului fiind să

producă efecte juridice, adică manifestarea de voință să fie făcută de autorul

ei cu intenția expresă de a se angaja juridicește, în sensul producerii de

efecte juridice.

Arată

recurenta că reclamantul și-a fost exteriorizat expres consimțământul cu

intenția de a crea raportul juridic concret, această dovadă fiind întărită de

voința reclamantului, care după o perioadă de aproximativ 5 luni de la data

încheierii primului contract de credit, „deși acesta era abuziv", a ales

să mai încheie un al doilea contract de credit, tot cu aceeași instituție

bancară, obligându-se expres prin aceste două raporturi juridice la rambursarea

creditului cu dobânzile și comisioanele convenite, în considerarea obligației

corelative a pârâtei-recurente SC V.R. SA de a-i pune la dispoziție creditul

solicitat.

Din

prisma acestor considerente, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 969 C.

civ., voința reclamatului în momentul semnării convenției a fost în sensul

inserării acestor clauze, pe care astfel cum a menționat chiar în conținutul

convenției, „Ie-a înțeles și Ie-a asumat" recurenta consideră că decizia

instanței de apel ar trebui modificată.

Referindu-se

la clauza înscrisă la art. 3 lit. d) din convenția de credit și care vizează

dobânda variabilă recurenta-pârâtă afirmă că aceasta rezultă din interpretarea

clauzelor convenției de credit (art. 6 condiții speciale, art. 3.11 condiții

generale) dar și a unui criteriu care să-i permită băncii modificarea dobânzii,

în raport de un element independent de voința sa.

Învederează

recurenta că în pag. 4 a convenției de credit din 29 mai 2009 - condiții

generale ale convenției - Secțiunea 1 „Definiții" dar și în pag. nr. 5 a

convenției de credit din 24 octombrie 2008 - condiții generale ale convenției -

Secțiunea 1 „Definiții” este definit criteriul care permite băncii modificarea

dobânzii, sintagma „schimbări semnificative" reprezentând orice variație

în cota procentuală de 0,20% p.a. sau mai mare a valorii indicilor de referință

ai pieței monetare, față de valoarea la data de referință și concluzionează în

sensul că părțile au stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ.

o dobândă variabilă în raport de modificarea unui anumit procent al indiciilor

de referință ai pieței monetare (schimbări semnificative) - această clauză

contractuală fiind asumată de către reclamant, neputându-se reține crearea unui

avantaj (cu excepția profitului) către bancă în detrimentul intimatului cât

timp banca este cea care și-a executat obligația contractuală, intimatul fiind

cel care trebuie să ramburseze suma împrumutată împreună cu costul împrumutului

(dobânda + comisioane).

Precizează

recurenta că banca a propus intimatului modificarea acestei clauze, în

conformitate cu dispozițiile impuse de către legiuitor prin ordonanță,

respectiv prin raportare la indicii de referință ai pieței monetare, intimatul

refuzând această ofertă.

Referindu-se

la clauza înscrisă la art. 5 lit. a) din convenție, recurenta-pârâtă precizează

că aceasta nu este însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților, debitorul băncii, suportând prețul creditului fiind dator

în realitate să suporte cele două componente ale acestuia: dobânda și

comisioanele, rațiunea economică ce justifică solicitarea acestui comision

fiind existența riscului de credit, element de care Banca este obligată să țină

cont și să încerce să îl acopere, prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g)

din Normele B.N.R. nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit fiind definit

ca fiind; „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor

preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor

contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente

acestuia”.

Consideră

recurenta că riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare

a solicitantului de credit și a solidarității garanțiilor reale sau personale,

că principala activitate pe care o are o bancă, în momentul și ulterior

acordării unui credit, este aceea de a administra posibilele riscuri pe care

le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor acordate, activitatea de

monitorizare și gestionare a riscurilor unui credit fiind principala activitate

a băncii, după acordarea unui credit, O.U.G. nr. 50/2010, prin art. 36

întărește această concluzie, legând comisionul de administrare de operațiunile

întreprinse de Bancă de-a lungul desfășurării creditului pentru monitorizarea

utilizării și rambursării creditului.

Concluzionează

recurenta în sensul că toate clauzele referitoare la dobândă și comisioane sunt

elemente care determină costal total al creditului și împreună cu marja de

profit a Băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului

abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici

caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de

serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în

măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum

rezultă în cauză, în acest sens fiind si dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4

alin. 5) care au transpus Directiva nr. 93/13/C.E.E.

Arată

în continuare că anexa Legii nr. 193/2000 - lit. b) - prevede clauza care

obliga consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a

avut posibilitatea să ia cunoștință la data semnării contractului, că această

prevedere nu este îndeplinită, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de

părți în momentul încheierii ambelor convenții, fiind prevăzut în mod expres

atât cuantumul procentului - 0,26% pentru convenția din 24 octombrie 2008

precum și cel de 0,22% pentru convenția din 29 mai 2008, în dispozițiile art. 5

lit. a) din convenții, cât și suma totală pe care reclamantul ar fi trebuit să

o achite pe parcursul perioadei contractuale, în graficul de rambursare, acest

din urmă aspect fiind distinct și clar evidențiat în graficul de rambursare, pe

care reclamantul l-a semnat în acel moment, și față de care, în conformitate cu

dispozițiile art. 969 C. civ. instanța de apel nu ar putea susține azi că nu

este cunoscut. Precizează recurenta că graficul de rambursare face parte

integrantă din contractul de credit, iar comisionul de risc face parte din

prețul contractului.

Consideră

recurenta-pârâtă că dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevăd

în același sens faptul că „evaluarea clauzelor abuzive nu se asociază nici cu

definirea obiceiului principal al contractului, nici cu calitatea de a

satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și

serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze

sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, că în măsura în care reclamanții

nu ar fi fost de acord cu această sumă ar fi avut posibilitatea refuzării

plății în luna imediat următoare când acest aspect a fost constatat și implicit

a rezilierii contractului cu consecința returnării sumei de bani, plata

efectuată de către reclamanți, fără niciun fel de obiecție la acel moment,

reprezintă o acceptare tacită a modului în care recurenta a înțeles să își

execute contractul.

Un

ultim aspect ce formează obiectul criticilor recurentei este reprezentat de

interpretarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000.

Argumentându-și

această ultimă critică recurenta-pârâtă, precizează că, în măsura în care ar

admite că nu dispozițiile Codului civil ar fi aplicabile în cauză ci cele ale

legii speciale, instanța ar fi trebuit să pronunțe o hotărâre în raport cu

dispozițiile acestei legi, legiuitorul stabilind în mod expres și special

dispoziții în acest sens.

Consideră

recurenta că, deși legiuitorul în conținutul Legii nr. 193/2000, nu a stabilit

în mod expres o anumită limită de competență a instanței de judecată, în

împrejurarea în care aceasta este sesizată direct de către consumator în

temeiul art. 14 din lege, specificând doar că se poate constata caracterul

abuziv al clauzelor, sub aspect procedural, s-ar putea face aplicabile

dispozițiile art. 13 din lege, prin această normă legiuitorul stabilind în mod

expres că instanța nu va putea dispune anularea parțială a convenției de credit

ci doar o modificare a acesteia în măsura în care doar o parte din clauze au un

caracter abuziv, sau anularea în totalitate a contractului în cazul în care se

decide că acesta nu mai poate continua în variata modificată.

Pentru

similitudine de situații juridice, recurenta apreciază că sancțiunea care ar

putea fi dispusă și în cazul în care instanța de judecată este sesizată direct

de către consumator nu poate diferi de cea în care instanța ar fi fost sesizata

de A.N.P.C., astfel că și în acest caz, ar fi trebuit ca instanțele de fond în

situația în care ar fi considerat că o parte din clauzele contractuale au un

caracter abuziv fie să dispună modificarea acestora, fie să anuleze în

totalitate convențiile de credit.

Înalta

Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate,

constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

În

ceea ce privește prima critică este de reținut că instanța de fond a fost

învestită cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 4, 6 și 14 din Legea nr.

193/2000, pe cele ale Directivei nr. 87/102/CE, ale Directivei nr. 90/88/CE ale

Directivei nr. 98/7/CE a Parlamentului European, ale Directivei nr. 87/102/CE a

Consiliului privind armonizarea dispozițiilor legislative ale Statelor Membre

în materie de credit destinat consumului.

Obiectul

Legii nr. 193/2000 este reprezentat de clauzele abuzive din contractele încheiate

între profesioniști și consumatori, fapt ce permite abordarea juridică a

analizei modului în care părțile semnatare ale convențiilor de acest tip au

înțeles să-și manifeste voința de a contracta și din perspectiva dreptului

comun aplicabil în materia interpretării convențiilor reprezentat și de

dispozițiile art. 966; 967 și 969 C. civ.

Așadar,

cauzele de nulitate invocate de reclamant au fost analizate din perspectiva

temeiurilor de nulitate invocate de intimatul-reclamant, aserțiunile

recurentei-pârâte cu privire la neargumentarea hotărârii instanței de apel cu

privire de lipsa cauzei, a existenței unui scop ilicit, la sarcina probei

situându-se în afara sferei de analiză a instanței față de limitele învestirii.

Deși

Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter

abuziv, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic

al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute, acest fapt

decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În

ce privește natura interesului protejat, normele cuprinse în Legea nr. 193/2000,

ocrotesc un interes general, nu unul individual, protecția legii referindu-se

la o categorie generică, aceea a consumatorilor.

Legea

nr. 193/2000 reprezintă transpunerea, în legislația românească, a Directivei nr.

93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței CJUE dispozițiile acestei directive sunt

de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot

în acest sens, în cauza C-76/10, în considerentul nr. 50, s-a precizat că „dată

fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția

pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din aceasta

trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale, care

ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică”.

În

cauza C-241/98 (Salvat Editores SA v Jose M. Sânchez Alcon Prades) CJUE a

arătat că „recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule,

clauzele abuzive ale unui contract", arătând totodată, că această putere

„se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care

directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte

din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți.

Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze, prejudiciabile

pentru consumatori, să nu-și producă efectele”.

Cum

prin cererea introductivă s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al unor

clauze, consecința constatării este declararea nulității absolute a acestora.

Criticile

privind negocierea clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din

condițiile speciale ale contractului de credit sunt nefondate.

În

conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 dacă un

profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct

cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens, ceea ce

în speță, nu s-a întâmplat.

Prin

urmare, banca nu a răsturnat prezumția relativă instituită de lege a lipsei

negocierii în cazul contractului preformulat cu intimații reclamanți.

Critica recurentei prin care se susține nelegalitatea

deciziei în privința soluției date cu privire la constatarea caracterului

abuziv al clauzelor nr. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale pe

motiv că acestea au fost negociate este nefondată întrucât în mod corect

instanța de apel a reținut că prin probele administrate nu a fost răsturnată

prezumția de nenegociere a contractului de către recurentă.

Susținerea

recurentei că legea distinge între condițiile generale și speciale sub aspectul

că în cazul celor din urmă sarcina dovedirii nenegocierii cade în sarcina

consumatorului, nu are suport legal și ca atare va fi respinsă.

Nu

va fi primită nici critica prin care se invocă faptul că, clauza prevăzută la art.

3 lit. d) privind dobânda nu este abuzivă, față de faptul că recurenta nu a

făcut dovada negocierii.

Nu

vor fi primite nici considerentele recurentei referitoare la faptul că rata

dobânzii și comisionul de risc se asociază obiectului principal al contractelor

de credit și, ca atare, nu poate face obiectul unei analize a caracterului

abuziv pentru motive ce țin de excepția reglementată de art. 4 alin. (6) din

lege, respectiv aceea a condiționării existenței unei exprimări clare și

inteligibile a clauzei respective.

Art.

4 alin. (6) din lege prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata

dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața

monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, astfel că rata

dobânzii modificată se va aplica de la data comunicării.

Furnizorul

de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata

dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv

al unei astfel de clauze, dar art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000

condiționează această operațiune de existența unui motiv întemeiat prevăzut în

contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea,

libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or,

din modul în care a fost formulată această clauză ce dă dreptul

profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente se poate

constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părțile, sau

instanța, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce denotă

că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără

ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel

încât să considere că schimbările intervenite pe piața financiară sunt

semnificative și îndreptățesc activarea clauzei.

Recurenta

trebuia să se conformeze dispozițiilor legii și să prevadă în contractul de

credit situația clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei

dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie

previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informațiilor și să

știe că dacă acea situație se va produce, că dobânda va fi modificată, or

această situație face ca toate riscurile modificării pieței financiare să se transfere

în sarcina clienților fără ca recurenta să suporte parte din acestea.

În

ceea ce privește critica privind comisionul de risc se reține că și aceasta

este nefondată. Trimiterile recurentei la O.U.G. nr. 50/2010 în sensul că abia

prin acest act normativ - inaplicabil contractului de față, a fost interzisă

perceperea comisionului de risc, nu vin în contradicție cu cele statuate de

instanțe în prezenta cauză, analiza legalității perceperii acestui comision

fiind făcută în baza Legii nr. 193/2000.

Susținerile

recurentei prin care se încearcă lămurirea considerentelor perceperii

comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut

în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte nu pot fi primite

câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără

să fi fost evidențiate în convenția de credit.

Atâta

timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în

contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată

față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu

atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei

analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3)

teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă

instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Totodată

se reține că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008,

profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și

echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de

consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această

obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil.

Astfel,

în clauza a cărei nulitate s-a solicitat, se stabilește valoarea comisionului

de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a

convenției, după ce în condițiile generale este prevăzut dreptul băncii de a

percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, situația

fiind aceeași și în cazul clauzei reglementate în convenția de credit unde se

prevede că pentru acordarea a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce

induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără

ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or,

scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași

prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora,

fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă

consumatorului, la momentul perfectării convenției de credit, astfel că față de

caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă

analizei din perspectiva caracterului abuziv.

În

cauză se constată că este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ

între drepturile și obligațiile părților, astfel că se cuvine subliniat că

legea nu instituie două condiții, cea a bunei credințe și a dezechilibrului

semnificativ.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea

că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia,

lipsa bunei credințe fiind prezumată și că în spiritul legii, un dezechilibru

semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credințe, tocmai pentru a

evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști,

reducându-se astfel nivelul de protecție al consumatorilor.

Dezechilibrul

semnificativ există prin chiar prevederea clauzei contractuale, care dă dreptul

unilateral al pârâtei de a proceda la modificări ale ratei dobânzii. Prin

aceasta se dovedește condiția dezechilibrului semnificativ, în sensul că

dreptului pârâtei de a proceda la modificarea unilaterală a ratei dobânzii nu

are corespondent într-un alt drept al reclamanților, vizând în esență

posibilitatea de refuz, sau de negociere a nivelului de ajustare al dobânzii.

Câtă

vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale

ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și

prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este

evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei

obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile

părților, contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului

sinalagmatic al convenției de credit.

Nici

cea din urmă critică nu poate fi primită întrucât instanța de control judiciar

a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 13 din Legea nr. 193/2000 în

raport de obiectul cauzei deduse judecății și de temeiurile de drept invocate

de reclamant în susținerea acțiunii formulate.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că

decizia recurata nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva

criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul

pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA București

împotriva deciziei nr. 502 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2013.