ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3770/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3770/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 642 din

28 ianuarie 2013 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, pronunțată în Dosarul

nr. 33245/3/2012, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții O.L.G. și

O.R., s-a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor art. 3 lit. d) din Condițiile

speciale și a dispozițiilor art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile generale

aferente contractelor din 7 mai 2007, din 28 mai 2007, din 15 august 2007 și

din 18 iulie 2008, respingându-se, ca neîntemeiate, celelalte capete

(constatarea nulității absolute a clauzelor privitoare la comisionul de risc

prevăzute de art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale

ale convențiilor de credit din 28 mai 2007, din 15 august 2007, din 18 iulie

2008 și din 7 mai 2007; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor

achitate în contul comisionului de risc/comision de administrare din momentul

încheierii convențiilor și până la zi, sume ce se vor actualiza; constatarea

nulității absolute a clauzelor privitoare la comisionul de administrare

cuprinsă la art. 1 pct. 5.1 lit. b) intitulat „Comision de administrare credit”

din Actul adițional din 15 decembrie 2010 la Convenția de credit din 15 august

2007, precum și art. 3 pct. 5.1. lit. b) intitulat „Comision de administrare

credit” din Actul adițional din 15 decembrie 2010 la Convenția de Credit din 18

iulie 2008, constatarea nulității absolute a secțiunii 10 din Condițiile

generale ale convențiilor de credit din 18 mai 2007, din 15 august 2007, din 18

iulie 2008 și din 7 mai 2007; obligarea SC V.R. SA la plata sumei de 8.000 CHF

(28.240 RON) cu titlu de daune morale și obligând pârâta SC V.R. SA la plata

sumei de 2.130 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a

reținut că reclamanții au încheiat cu pârâta patru contracte de credit, respectiv

contractul din 28 mai 2007, prin care pârâta a acordat reclamanților un împrumut

în cuantum de 117.500 CHF cu o perioadă de rambursare de 300 luni de la data încheierii

convenției, contractul din 15 august 2007, prin care banca a acordat reclamanților

un împrumut în cuantum de 80.000 CHF cu o perioadă de rambursare de 300 luni de

la încheierea convenției, contractul din 18 iulie 2008, prin care banca a acordat

reclamanților un împrumut în cuantum de 42.000 CHF, cu o perioadă de rambursare

de 240 luni de la data încheierii convenției și contractul din 7 mai 2007 prin care

pârâta a acordat reclamanților un împrumut în cuantum de 20.994,6 CHF cu o perioadă

de rambursare de 300 luni de la data tragerii creditului.

Potrivit art.

5 lit. a) din Condițiile speciale din contractele din 7 mai 2007 și din 28 mai 2007,

reclamanții și-au asumat obligația de a plăti lunar, în zilele de scadență, un comision

lunar de risc în cuantum de 0,1% aplicat la soldul creditului, pe toată perioada

de derulare a convenției.

Conform art. 5

lit. a) din Condițiile speciale ale contractului de credit din 15 august 2007, banca

percepe un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar,

în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

În baza art. 5

lit. a) din Condițiile speciale ale contractului din 18 iulie 2008, banca percepe

un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zilele

de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Potrivit art.

3.5 din Condițiile generale aferente tuturor celor 4 convenții de credit încheiate

între părți „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii

un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe

toată perioada creditului, modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia

se stabilesc în Condițiile speciale”.

Potrivit art.

3 lit. d) din Condițiile speciale aferente celor 4 contracte „banca își rezervă

dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări

semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii.

Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.

Art. 8.1 lit.

c) și lit. d) din Condițiile generale aferente celor 4 contracte stabilește că „în

cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci, în orice moment,

banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și garantului,

să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună

cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției:

în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină

improbabil ca împrumutatul să își poată îndeplini obligațiile asumate conform contractului,

în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul

acordat nu mai este garantat corespunzător”.

Potrivit art.

10 din Condițiile generale aferente celor 4 convenții de credit:

„10.1 Referitor

la convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare

ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile care:

a) supun banca

la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale

de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare, pentru suma principală

și dobânzi la creditele acordate, sau care se referă la orice alte sume datorate

rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de

a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează

și este organizată banca

b) impun, modifică

sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară

(de exemplu în corelație/legătură cu propunerea noului acord de la Basel privind

capitalul propus de către comitetul de supraveghere a Băncilor de la Basel), afectează

activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile băncii sau care

impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația

sa de a acorda credite

c) al căror rezultat

este: creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau punerea la dispoziție

a oricărui credit, reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe

a băncii în baza convenției

10.2 În oricare

din cazurile mai sus menționate, în termen de 15 zile de la data la care a fost

notificat în scris de către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare,

astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări”.

În temeiul

art. 5.1 lit.) b din actul adițional la convenția de credit din 15 august 2007 și

art. 3 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional din 15 decembrie 2010 la convenția de

credit din 18 iulie 2008, banca percepe un comision de administrare credit de 0,06%

pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de împrumutat băncii

lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6 „Rambursări

și plăți” din Condițiile speciale ale convenției pentru administrarea de către bancă

a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei

principale la dispoziția împrumutatului în termenii și Condițiile prevăzute în convenție.

Comisionul de administrare credit vizează administrarea riscului de credit (implicat

în situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților

pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către împrumutat/codebitor/garanți

întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate

pe baza acesteia, riscul de urmărire și degradare, uzura bunurilor aduse în garanție,

în orice moment pe toată durata convenției, riscul neîncasării valorii asigurate,

stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat)

și a riscului de piață (implicat de situații precum variația condițiilor privitoare

la valoarea bunurilor aduse în garanție și valoarea acestora în orice moment pe

toată durata convenției, dacă va fi cazul variații ale condițiilor pieței valutare)

și este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an

de 360 de zile, utilizând următoarea formulă: (soldul creditului x comisionul de

administrare x 12 x 30/360).

Tribunalul a reținut

că reclamanții se circumscriu noțiunii de consumatori în accepțiunea art. 2

alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv „prin consumator se înțelege orice persoană

fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui

contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara

activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”,

deoarece reclamanții sunt persoane fizice și au încheiat contractele de credit pentru

satisfacerea unor nevoi persoanele.

Pentru determinarea

caracterului abuziv al clauzelor enumerate mai sus din contractele încheiate între

părți, instanța a procedat la analizarea acestora din perspectiva condițiilor impuse

de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, o

clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract,

creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților.

În cauza de față,

contractele încheiate de părți se încadrează în categoria contractelor preformulate,

respectiv clauzele acestora au fost stabilite unilateral și anterior de către banca

pârâtă, dar condiția negocierii clauzelor contractuale trebuie analizată în raport

de serviciul contractat și de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia

convenția. Astfel, serviciul contractat de reclamanți vizează un domeniu strict

reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piața aferentă acestor servicii, pârâta

nu deține o poziție de monopol, reclamanții având posibilitatea de a studia ofertele

mai multor instituții bancare și de a decide în raport de propriile interese. Faptul

că reclamanții nu au contactat și alte bănci și nu au cunoscut alte oferte, anterior

semnării contractului, nu poate conduce la concluzia că pârâta ar fi impus anumite

clauze contractuale.

La întrebarea

nr. 2 în interogatoriile administrate, reclamanta O.L. a declarat că nu mai ține

minte dacă anterior semnării convenției banca i-a pus la dispoziție mai multe oferte

de credit printre care și unul de investiții, recomandându-i încheierea acestuia

dat fiind costul redus, iar reclamantul O.R., la aceeași întrebare, a declarat că

nu are cunoștință.

Tribunalul a mai

reținut că, deși reclamanții au declarat la interogatoriu că nu au înțeles toți

termenii contractuali și nici nu li s-au oferit explicațiile necesare în faza precontractuală,

după semnarea primului contract de credit cu pârâta, au mai încheiat încă trei contracte

de credit, tot cu pârâta, fără a studia în prealabil și ofertele celorlalte bănci

(răspunsurile la întrebarea nr. 8 din interogatorii). Ca urmare, deși susțin reclamanții

că nu au fost mulțumiți de clauzele contractuale de care au luat cunoștință numai

după semnarea contractului, nu au oferit o explicație pertinentă a motivelor pentru

care au semnat ulterior încă trei contracte conținând aceleași clauze contractuale,

pe care patru ani de la semnare le apreciază ca fiind abuzive.

În ceea ce privește

încălcarea exigențelor bunei-credințe, prima instanță a constatat că acele clauze

contestate sunt în mod clar și explicit consemnate în contract, folosindu-se termeni

uzuali, astfel încât înțelegerea acestora și a consecințelor produse sunt evidente

pentru părțile contractante. în același timp, s-a reținut faptul că la momentul

încheierii contractului, comisioanele stipulate în clauzele contestate nu erau interzise

de legiuitor, motiv pentru care s-a apreciat că respectivele clauze nu erau contrare

bunei-credințe.

Referitor la ultima

condiție, privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților,

instanța a procedat la verificarea separată a fiecărei clauze contestate.

S-a arătat că

pentru stabilirea dezechilibrului semnificativ, instanța trebuie să aibă în vedere

obiectul contractelor care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită

perioadă de timp în schimbul unui preț.

Astfel, clauza

prevăzută la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale

din contract, privind perceperea unui comision de risc este criticată din perspectiva

faptului că banca nu suportă niciun risc având în vedere că este beneficiara unei

garanții imobiliare.

Tribunalul a avut

în vedere că, deși reclamanții au încheiat contracte de ipotecă, iar imobilele aduse

drept garanție au fost asigurate, polița fiind cesionată în favoarea băncii, clauzele

menționate și criticate ca fiind abuzive acoperă de fapt riscul devalorizării garanțiilor

aduse băncii. Astfel, perioada de rambursare prevăzută în cele patru contracte este

de 300 luni, la momentul semnării contractelor nefiind previzibilă evoluția pieței

imobiliare în următorii 25 de ani. O devalorizare majoră a imobilelor aduse garanție

ar pune banca în situația de a nu mai putea recupera o mare parte din sumele împrumutate

în cazul insolvabilității reclamanților. Ca urmare, s-a apreciat că nu se poate

susține că banca nu suportă niciun risc din moment ce bunurile aduse în garanție

au fost asigurate.

În plus, tribunalul

a constatat că acest comision se aplică la soldul creditului și nu la totalul sumei

împrumutate (art. 3.5 din Condițiile generale aferente celor 4 convenții de credit).

Astfel, acest comision scade proporțional cu scăderea riscului legat de devalorizarea

garanțiilor.

Astfel, instanța

a apreciat că aceste clauze nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților, motiv pentru care aceste clauze nu pot fi considerate drept

abuzive.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 3 lit. d) din Condițiile speciale aferente celor 4 contracte care

dau posibilitatea băncii să modifice unilateral dobânda curentă în cazul intervenirii

unor „schimbări semnificative pe piața monetară”, instanța a constatat că în contracte

nu sunt definite schimbările semnificative la apariția cărora banca ar avea posibilitatea

să modifice dobânda curentă. Ca urmare, această clauză, concepută în termeni foarte

generali, dă posibilitatea băncii să modifice după propria apreciere prețul contractului

și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților,

motiv pentru care respectiva clauză este abuzivă.

Tribunalul a considerat

că această clauză este în contradicție cu art. 3 lit. a) din toate convențiile de

credit în care se prevede că dobânda este fixă, respectiv 4,25% pe an.

Potrivit art.

1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze

contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile generale aferente celor

4 contracte ce dau posibilitatea băncii să declare scadent anticipat creditul în

situația apariției unei împrejurări neprevăzute care, în opinia băncii face să devină

improbabil ca împrumutatul să își poată îndeplini obligațiile asumate conform contractului

și în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii,

creditul acordat nu mai este garantat corespunzător, tribunalul a apreciat că acestea

creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în

Condițiile în care banca percepe un comision de risc, menit să acopere riscul neîndeplinirii

obligațiilor și situația în care creditul nu mai este garantat corespunzător. Practic,

potrivit acestei clauze, banca poate declara creditul scadent anticipat nu doar

în situația în care împrumutații nu își mai îndeplinesc obligațiile sau în caz de

devalorizare a garanțiilor, ci și în situația în care banca apreciază, pe baza unor

criterii nespecificate în contract definite ca „împrejurări neprevăzute” că vor

putea interveni cele două situații, chiar dacă acele situații nu s-au produs. În

aceste condiții, pârâta poate declara scadent anticipat creditul chiar dacă reclamanții

își îndeplinesc toate obligațiile contractuale sau garanțiile nu s-au devalorizat,

însă au apărut acele „împrejurări neprevăzute”, nespecificate în contract, care,

în opinia băncii fac improbabilă îndeplinirea obligațiilor de către împrumutați.

Față de considerentele

expuse, tribunalul a statuat că dispozițiile art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile

generale aferente contractelor sunt clauze abuzive.

Cu privire la

dispozițiile art. 10 din Condițiile generale aferente celor 4 convenții care permit

băncii să solicite împrumutatului să plătească costurile legate de majorarea impozitelor

și taxelor cu privire la creditele acordate, instanța a constatat că situațiile

în care banca poate percepe aceste costuri suplimentare sunt clar prevăzute în contracte,

putând fi determinat inclusiv cuantumul acestor costuri suplimentare pe baza dispozițiilor

contractului, nefiind lăsate la aprecierea băncii. Este firesc ca, în situația majorării

impozitelor și taxelor cu privire la creditele deja acordate, acestea să fie suportate

de împrumutații beneficiari ai acelor credite.

Ca urmare, s-a

reținut că această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților și nu poate fi considerată abuzivă.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 5.1.b din actul adițional la convenția de credit din 15 august

2007 și art. 3 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional din 15 decembrie 2010 la convenția

de credit din 18 iulie 2008, potrivit cărora banca percepe un comision de administrare

credit de 0,06% pe lună, instanța a reținut că prin aceste articole au fost modificate

dispozițiile contractuale referitoare la comisionul de risc. Practic, comisionul

de risc în cuantum de 0,15% din contractul de credit din 15 august 2007 și comisionul

de risc în cuantum de 0,22% din contractul de credit din 18 iulie 2008 au fost înlocuite,

prin semnarea actelor adiționale, cu un comision de administrare într-un cuantum

mai redus, de 0,06%. Prin aceste dispoziții, s-a încercat punerea în acord a contractelor

cu dispozițiile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 care prevăd expres comisioanele

permise în contractele de credit încheiate după intrarea în vigoare a ordonanței.

Deși contractele au fost încheiate anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe,

pârâta a acceptat înlocuirea comisionului de risc cu un comision de administrare

într-un cuantum mai redus față de comisionul de risc. Ca urmare, nu se poate susține

că prin această modificare a contractelor s-a rupt echilibrul contractual, fiind

creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât,

prin aceste modificări, au scăzut costurile creditelor acordate pentru împrumutați,

astfel încât aceste clauze nu sunt abuzive.

Referitor la daunele

morale solicitate de reclamanți, tribunalul a statuat că temeiul acestora nu poate

fi decât dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. Reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii

cumulative a condițiilor prevăzute de art. 998 C. proc. civ., respectiv condiția

prejudiciului, deși au învederat instanței că inserarea unor clauze abuzive Ie-a

afectat grav starea psihică.

Față de considerentele

expuse instanța a admis în parte cererea și a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor

art. 3 lit. d) din Condițiile speciale aferente celor 4 contracte și a dispozițiilor

art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile generale aferente celor 4 contracte,

respingând celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanții O.L.G. și O.R. au declarat apel, care, prin decizia civilă

nr. 417 din 1 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă, a fost admis.

A fost schimbată

în parte sentința atacată, în sensul că a fost admis capătul privind nulitatea absolută

a clauzei privitoare la comisionul de risc prevăzută de art. 5 lit. a) din Condițiile

speciale, respectiv art. 3.5 din Condițiile generale din contractele din 28 mai

2007, din 15 august 2007, din 18 iulie 2008, din 7 mai 2007.

A fost obligată

pârâta-intimată la plata către apelanții-reclamanți la restituirea sumelor încasate

cu acest titlu de la momentul încheierii convențiilor și până la 20 decembrie 2010

în ceea ce privește contractele de credit din 15 august 2007, din 18 iulie 2008,

respectiv de la momentul încheierii convențiilor și până la zi pentru contractele

de credit din 28 mai 2007 și din 17 mai 2007.

A fost obligată

pârâta-intimată la plata către apelanții-reclamanți a dobânzii legale comerciale

aferentă ratelor privind comisionul de risc. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a constatat că prima instanță a apreciat ca

fiind abuzive clauza referitoare la modificarea dobânzii [art. 3 lit. d) din Condițiile

speciale aferente celor patru contracte de credit], precum și cele referitoare la

declararea scadenței anticipate a creditului în cazul apariției unei situații neprevăzute

care face să devină improbabilă executarea obligațiilor de către împrumutați sau

care face ca împrumutul acordat să nu mai fie garantat corespunzător [art. 8.1

lit. c) și lit. d) din Condițiile generale aferente contractelor], motiv pentru

care a constatat nulitatea absolută a acestora.

În ceea ce privește

clauzele referitoare la comisionul de risc [art. 5 lit. a) din Condițiile speciale

la contracte și art. 3.5 din Condițiile generale], comisionul de administrare [art.

1 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional nr. 2 din 15 decembrie 2010 la convenția

de credit din 15 august 2007 și art. 3 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional din

15 decembrie 2010 la convenția de credit din 18 iulie 2008] și costuri suplimentare

(secțiunea 10 din Condițiile generale ale celor 4 contracte), instanța de fond a

respins solicitarea de constatare a nulității absolute ca urmare a caracterului

abuziv al acestora, motiv pentru care instanța de apel a analizat criticile în legătură

cu această soluție.

Cu privire la

capătul având ca obiect nulitatea clauzelor referitoare la comisionul de risc, restituirea

sumelor achitate cu acest titlu și a dobânzii legale aferente, instanța de apel

a constatat că s-a susținut de către apelanți că, deși instanța a statuat că actele

juridice încheiate între părți (contractele de credit) se încadrează în categoria

contractelor preformulate, a concluzionat că prevederile contractuale nu au fost

impuse de bancă, întrucât aceasta nu are monopolul creditelor, reclamanții putând

studia și ofertele altor instituții bancare, concluzie care este contradictorie.

S-a apreciat că

raționamentul instanței de fond nu este justificat nici de dispozițiile legale,

nici de probatorii.

Potrivit art.

4 alin. (2) din Legea nr. 192/2000, prin clauza ne-negociată direct se înțelege

cea care a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura

ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau Condițiile generale de vânzare

practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. De asemenea,

art. 4 alin. (3) teza ultimă prevede că acel comerciant care pretinde că o clauză

standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul trebuie să prezinte

probe în acest sens.

Or, caracterul

standard al unui contract sau al anumitor clauze se stabilește la momentul încheierii

actului, iar nu ulterior, astfel încât este nerelevant aspectul că apelanții au

mai încheiat alte trei contracte ulterior celui care cuprindea prevederi în legătură

cu comisioanele și costurile pe care trebuie să le suporte. Esențial este dacă reclamanții-apelanți,

în calitate de împrumutați (deci de persoane care se aflau pe o poziție inferioară

față de bancă), au putut influența în vreun fel conținutul clauzei privitoare la

comisionul de risc sau al altor prevederi.

Deși pârâta-intimată

a susținut că părțile au negociat clauzele, în special cea referitoare la comisionul

de risc, nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 4 alin. (3) din Legea

nr. 193/2000.

Primele două contracte

(din 7 mai 2007 și din 28 mai 2007) stipulează același cuantum al comisionului de

risc (0,1%), cel de-al treilea (din 18 iulie 2008) prevede un comision de 0,22%,

iar al patrulea contract (din 15 august 2007) de 0,15%.

Deși intimata

a afirmat că diminuarea comisionului din ultimul contract ar fi rezultatul negocierii

nu a făcut nicio probă în acest sens (de exemplu prin corespondența purtată sau

prin alte înscrisuri), această micșorare putându-se datora și schimbării politicii

băncii cu privire la acest tip de comision, aceasta cu atât mai mult cu cât în contractele

de credit încheiate în 2008 acest comision nu este prevăzut. Oricum, această neclaritate

și dubiu se interpretează în favoarea debitorilor-reclamanți, conform art. 983 C.

civ. 1864 (aplicabil în speță, dat fiind faptul că toate contractele au fost încheiate

sub imperiul acestei legi).

Aserțiunea intimatei

în sensul că lipsa comisionului de risc din aceste acte înseamnă că împrumutații

au posibilitatea să negocieze acest cost nu poate fi primită, întrucât aprecierea

posibilității discutării și influențării clauzelor se face prin raportare la contractul

ce face obiectul judecății, iar nu la alte convenții încheiate de creditoare, întrucât

este posibil ca banca să accepte să negocieze cu anumiți clienți în funcție de importanța

acestora sau de politica de piață de la un anumit moment și față de alți clienți

să nu aplice aceleași standarde. De asemenea, nu poate fi o dovadă a caracterului

negociabil al condițiilor generale și speciale ale contractelor de credit faptul

că reclamanții au refuzat semnarea actelor adiționale la contractele din 7 mai 2007,

din 28 mai 2007, deoarece aceasta nu înseamnă că banca, la momentul încheierii contractelor

de bază, a permis vreo negociere. De altfel, procedura încheierii actelor adiționale

începută în anul 2010 nu se datorează unei revizuiri din inițiativă proprie, ci

a faptului că apariția O.U.G. nr. 50/2010 a obligat instituțiile bancare să modifice

contractele de credit.

Nici cele reținute

de instanța de fond în sensul că reclamanții nu au oferit o explicație pertinentă

a motivelor pentru care au mai încheiat trei contracte de credit cu aceleași clauze

ca și primul nu au relevanță sub aspectul caracterului actelor juridice încheiate,

acestea rămânând contracte standard. Faptul că reclamanții aveau libertatea să caute

și alte oferte bancare nu presupune că aceștia puteau să impună includerea în contracte

clauze care să le fie favorabile sau să le negocieze pe cele preformulate.

În aceste condiții,

instanța de apel a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul

de risc din cele patru convenții de credit reprezintă clauze standard preformulate

ce nu au fost negociate direct cu reclamanții.

Însă, pentru a

fi în prezența unei clauze abuzive, este necesară întrunirea și celorlalte două

cerințe prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, și anume încălcarea

principiului bunei-credințe ce trebuie să guverneze raporturile dintre părți și

crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților,

în detrimentul consumatorului.

Apelanții au criticat

sentința și sub aspectul concluziei instanței de fond asupra neîncălcării regulii

bunei-credințe, susținând că judecătorul nu a analizat argumentul acestora în sensul

că terminologia folosită în cuprinsul celor două clauze [art. 5 lit. a) din Condițiile

speciale la contracte și art. 3.5 din Condițiile generale] nu este descrisă pentru

a se cunoaște motivele pentru care se percepe comisionul de risc.

Într-adevăr, s-a

constatat că instanța de fond nu combate în mod expres această apărare, însă reține

că termenii folosiți sunt uzuali, astfel încât înțelegerea lor și a consecințelor

ce le pot produce este evidentă, ceea ce ar presupune că judecătorul a considerat

clauza clară.

Curtea de apel

a apreciat și acest raționament ca fiind eronat.

Examinând conținutul

clauzelor inserate la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale contractelor și

art. 3.5 din Condițiile generale, se observă că singura explicație prevăzută asupra

motivului perceperii comisionului de risc este cea indicată în Condițiile generale

(art. 3.5), în sensul că respectivul comision se datorează pentru punerea la dispoziție

a creditului. Însă, cu același titlu este perceput și comisionul de aranjament (art.

3.4 din Condițiile generale). Mai mult, banca a stipulat un comision și pentru analiza

dosarului de credit [art. 5 lit. b) din Condițiile speciale].

Or, în Condițiile

în care există 3 tipuri de comisioane, care potrivit, prevederilor contractuale,

se percep pentru activități anterioare acordării creditului, banca avea obligația

să explice prin ce se diferențiază comisionul de risc de celelalte două, aceasta

cu atât mai mult cu cât acesta se încasa lunar, iar cuantumul sau era unul semnificativ

(din graficele de rambursare rezultând că valoarea acestui comision este fie de

aproape 50% din rată, fie chiar mai mare decât rata principală). De asemenea, din

cuprinsul condițiilor generale nu reiese ce risc își asumă banca și care să justifice

impunerea unui asemenea cost.

Buna-credință

presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii

contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă

parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. Per a contrario,

reaua credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei

negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea

propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Sub acest aspect,

instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,

potrivit căruia orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru

înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Or, în cauză,

nesocotind această dispoziție, banca a inserat în Condițiile speciale un comision

de risc, plătibil lunar și calculat la soldul creditului, deși nu a definit care

este riscul pe care îl acoperă, în Condițiile în care, pentru acordarea creditului,

pârâta are dreptul la dobândă.

Din această perspectivă,

instanța de apel a considerat că nici condiția bunei-credințe nu a fost respectată.

Instanța de control

judiciar a apreciat ca fiind întemeiată critica apelanților în sensul că instanța

de fond în mod greșit a concluzionat că nu există vreun dezechilibru între prestațiile

părților.

Nu a putut fi

avut în vedere raționamentul primei instanțe în sensul că respectivul comision acoperă

riscul devalorizării garanțiilor aduse de împrumutați, având în vedere că evoluția

pieței imobiliare nu este previzibilă pe durata contractuală (25 ani), astfel încât

nu se poate susține că banca nu suportă un risc, deși bunurile au fost asigurate.

Aceasta întrucât,

s-a apreciat nu își are suportul în prevederile contractuale. Nicio clauză a condițiilor

generale sau speciale nu stipulează că acest comision de risc este solicitat împrumutaților

pentru a acoperi eventuala devalorizare a prețului imobilelor aduse drept garanție.

Concluzia instanței

de fond cu privire la justificarea perceperii comisionului de risc nu își găsește

suport în clauzele contractuale, ci în apărările formulate de pârâta-intimată prin

întâmpinare. Însă, clauzele contractuale nu se întregesc cu argumentele furnizate

de bancă cu ocazia soluționării litigiului. De asemenea, banca nu poate proceda

la modificarea contractului prin întâmpinare. Or, scopul invocat de pârâtă în

art. 3.5 din Condițiile generale pentru perceperea comisionului de risc este pentru

acordarea creditului, iar nu pentru acoperirea unei eventuale devalorizări a imobilelor

aduse ca garanție.

În acest context,

Curtea de Apel București a constatat existența unui dezechilibru între drepturile

și obligațiile părților, în Condițiile în care încasarea de către bancă a unui comision

lunar care este aproape egal sau de aproximativ 50% din valoarea ratei principale

nu este justificată în mod rezonabil de vreo normă contractuală, iar pentru acordarea

creditului pârâta percepe dobândă și un comision de analiză dosar.

Pentru aceste

motive, curtea de apel a apreciat că prevederile inserate la art. 5 lit. a) din

Condițiile speciale ale contractelor din 7 mai 2007, din 28 mai 2007, din 15 august

2007 și din 18 iulie 2008 și art. 3.5 din Condițiile generale ale acelorași contracte

referitoare la comisionul de risc reprezintă clauze abuzive, astfel încât a constatat

nulitatea absolută a acestor clauze, urmând ca, în baza principiului restituirii

prestațiilor efectuate fără temei, pârâta-intimată să restituie reclamanților-apelanți

sumele încasate cu titlu de comision de risc începând cu data încheierii convențiilor

de credit și până la 20 decembrie 2010 în ceea ce privește contractele de credit

din 15 august 2007 și din 18 iulie 2008 (dat fiind că ulterior acestei date nu se

mai percepe acest tip de comision conform actelor adiționale din 15 decembrie 2010

și planurilor de rambursare), respectiv de la momentul încheierii convențiilor de

credit și până la zi pentru contractele de credit din 7 mai 2007 și din 28 mai 2007.

În ceea ce privește

cererea accesorie de plată a dobânzii legale, instanța de apel a admis-o în baza

art. 1088 C. civ. 1864 și art. 2 din O.G. nr. 9/2000, cu modificări, dat fiind că

acestea au natura de daune-interese compensatorii pentru faptul că pârâta a încasat

sume de bani cu titlu de comision risc fără temei, folosindu-se de acestea.

Cu privire la

felul dobânzii ce urmează a fi acordată trebuie făcută o precizare. Având în vedere

că raporturile fundamentale ce au determinat declanșarea acțiunii (raporturi încheiate

între pârâtă, în calitate de instituție financiar bancară și reclamanți, în calitate

de clienți) sunt de natură comercială, conform art. 3 pct. 11 C. com. (în vigoare

la data încheierii contractelor de credit), instanța de apel a apreciat că și pretențiile

principale sau accesorii în temeiul acestora au aceeași natură. În aceste condiții,

s-a arătat că dobânda legală la care sunt îndrituiți reclamanții este cea comercială,

calculată potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, modificată prin Legea

nr. 356/2002, de la data încasării fiecărei rate de comision de risc și până la

20 decembrie 2010 în ceea ce privește contractele de credit din 15 august 2007 și

din 18 iulie 2008, respectiv la zi pentru contractele de credit din 7 mai 2007 și

din 28 mai 2007. Dat fiind faptul că, începând cu 1 septembrie 2011, a intrat în

vigoare O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare (ce

a abrogat O.G. nr. 9/2000), de la această dată dobânda legală va fi calculată conform

art. 3 alin. (2).

Cu privire la

capătul având ca obiect nulitatea clauzelor referitoare la comisionul de administrare

s-a reținut că apelanții au invocat faptul că acest comision reprezintă o transformare

a celui de risc. Cu alte cuvinte, comisionul de risc a devenit comision de administrare,

însă s-a arătat că aceste susțineri nu pot fi primite.

Prin art. 1

pct. 5.1 lit. b) din actul adițional din 15 decembrie 2010 la contractul de credit

din 15 august 2007 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional din 15 decembrie 2010 la

contractul de credit din 18 iulie 2008, se prevede perceperea unui comision de administrare

credit în cuantum de 0,06% pe lună, respectiv de 0,12% pe lună din soldul creditului.

În cuprinsul acestor

clauze, se explică pentru ce anume se va încasa acest comision, și anume în vederea

urmăririi comportamentului contractual al împrumutaților/codebitorilor/garanților

pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către aceștia a obligațiilor,

pentru acoperirea riscului de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, a riscului

de neîncasare a valorii asigurate și a riscului de piață (variația condițiilor de

piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora

în caz de neexecutare a obligațiilor).

Aceste acte adiționale

au fost încheiate sub imperiul O.U.G. nr. 50/2010 care, în art. 36, prevede tipurile

de comisioane permise în contractele de credit, printre acestea enumerându-se și

comisionul de administrare.

Susținerea apelanților

în sensul că implementarea acestui act normativ s-a făcut abuziv, deoarece banca

a înlocuit comisionul de risc cu comisionul de administrare nu a putut fi primită,

întrucât părțile au semnat cele două acte adiționale în cunoștință de cauză (putând

lua act atât de dispozițiile acestui act normativ care a fost publicat, dar și dezbătut

în media, și fiind notificați de bancă în legătură cu intenția de a modifica prevederile

contractuale ale căror clauze aceștia le-au putut lectura anterior semnării), astfel

încât nu se pune problema unui abuz. De altfel, clauza privitoare la comisionul

de administrare este redactată în mod clar, cu termeni inteligibili, părțile putând

să își dea seama pentru ce anume se percepe acest cost.

Urmărirea modului

de derulare a contractului, respectiv dacă împrumutații își execută obligațiile

la timp, urmărirea stării bunurilor ipotecate (dacă acestea sunt bine întreținute,

dacă există factori de degradare) sunt temeiuri ce justifică perceperea acestui

comision.

În acest context,

nu s-a putut reține că acest cost este contrar principiului bunei-credințe în raporturile

dintre părți.

De asemenea, nu

a putut fi avută în vedere nici existența vreunui dezechilibru între drepturile

și obligațiile părților, atât timp cât cuantumul acestui comision este unul rezonabil

cu mult mai mic decât cel ce l-au plătit reclamanții cu titlu de comision de risc.

De altfel, reclamanții-apelanți

nu au motivat nici în cererea de chemare în judecată, nici în cererea de apel în

ce ar consta dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru aceste

considerente, constatând că în mod corect instanța de fond a apreciat că nu sunt

întrunite Condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, s-a menținut soluția

pe acest capăt de cerere.

În ceea ce privește

capătul având ca obiect nulitatea clauzei prevăzute de secțiunea 10 din contractele

de credit din 15 august 2007, din 18 iulie 2008, din 7 mai 2007 și din 28 mai 2007,

s-a constatat că, potrivit acestei clauze, clientul este obligat să suporte orice

sume suplimentare ca rezultat al modificărilor legislative sau al reglementarilor

aplicabile care impun băncii impozite/taxe în legătură cu creditele acordate sau

care schimbă baza de impozitare pentru debitul principal și dobânzi.

Critica apelanților

în sensul că, în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de constatare a

caracterului abuziv al acestor dispoziții, întrucât acestea creează un dezechilibru

evident între drepturile și obligațiile părților, fiind nevoiți să suporte exclusiv

o sumă nedeterminată, indiferent dacă aceste creșteri de costuri sau rambursări

sunt sau nu legate de împrumutul acordat și indiferent de comportamentul debitorilor,

nu a putut fi luată în considerare.

S-a reținut că

această clauză este menită să acopere situația în care banca, după încheierea contractelor

de credit, este nevoită să suporte anumite costuri ce nu au putut fi avute în vedere

la data contractării, costuri care însă sunt în legătură cu împrumuturile acordate,

acest aspect reieșind din termenii folosiți (taxe, impozite cu privire la creditele

acordate; cerințe, condiții care afectează creditele acordate). De asemenea, din

modul cum este formulată clauza, rezultă că aceasta nu este necondiționată, aplicarea

sa fiind lăsată la puterea discreționară a băncii, întrucât se circumscrie situațiile

în care se poate imputa debitorilor respectivele costuri, și anume în cazul unor

modificări legislative sau a reglementarilor aplicabile în domeniul bancar care

vizează taxe/impozite în legătură cu creditele acordate sau care impun orice condiții

care afectează aceste credite și care au ca efect mărirea costurilor de acordare

a împrumutului. Totodată, reclamanții-apelanți nu au făcut vreo dovadă în sensul

că intimata ar fi folosit această clauză pentru a crește costurile creditului.

Pentru aceste

considerente, s-a apreciat că, prin această prevedere contractuală, nu s-a încălcat

principiul bunei-credințe și nici nu s-a creat vreun dezechilibru concret între

prestațiile părților, motiv pentru care soluția instanței de fond este temeinică

și legală, urmând a fi menținută.

Sub aspectul capătului

referitor la acordarea de daune morale în cuantum de 8.000 euro, apelanții au criticat

soluția instanței de fond de respingere a acestei solicitări, invocând faptul că

sunt întrunite Condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv cea privitoare

la existența unui prejudiciu, acesta constând în starea de stres, teamă și incertitudine

resimțită ca urmare a sumelor ridicate percepute de pârât și a modificării unilaterale

a contractelor, însă aceste argumente nu au putut fi primite de instanța de apel.

Pentru angajarea

răspunderii civile delictuale a pârâtei, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor

prevăzute de art. 998-art. 999 C. civ., respectiv: existența unui prejudiciu, a

faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum

și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenție sau culpă.

În speță, instanța

a apreciat că nu este întrunită condiția existenței prejudiciului moral.

Este adevărat

că pârâta a inserat clauze abuzive în contractele de credite în ceea ce privește

modificarea dobânzii și comisionul de risc, însă reclamanții nu au făcut nicio dovadă

a prejudiciului moral solicitat, respectiv a modului în care au fost afectați și

a consecințelor serioase suportate.

Pentru a se putea

activa răspunderea delictuală a băncii, pentru comportamentul său, este necesar

ca suferința invocată să aibă o anumită intensitate și să fi produs anumite consecințe

ce exced celor pe care le implică, în mod firesc, derularea unui contract de credit,

aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanții-apelanți au încheiat nu unul, ci patru

convenții de împrumut.

Ca atare, având

în vedere faptul că apelanții nu au făcut dovada unei astfel de suferințe și a consecințelor

sale, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele răspunderii delictuale, astfel

încât soluția pronunțată pe acest capăt este temeinică.

În ceea ce privește

solicitarea apelanților de acordare în tot a cheltuielilor de judecată (6.390 RON),

aceasta nu a putut fi avută în vedere, dat fiind faptul că nu au fost admise toate

capetele acțiunii, iar suma acordată (2.130 RON) este una rezonabilă și suficientă

pentru cererile încuviințate (respectiv 3 capete din care unul accesoriu din cele

6 formulate).

În termen legal,

împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanții O.L.G. și O.R., cât și pârâta

SC V.R. SA au declarat recurs.

În motivarea recursului,

reclamanții critică decizia atacată sub aspectul admiterii în parte a capătului

de cerere vizând obligarea intimatei-pârâte la restituirea tuturor sumelor achitate

în contul comisionului de risc/comision de administrare din momentul încheierii

convențiilor și până la zi pentru contractele de credit din 28 mai 2007 și din 17

mai 2007 și sub aspectul respingerii cererii de acordare în tot a cheltuielilor

de judecată aferente fondului (6.390 RON), în raport de prevederile art. 132 și

art. 133 din Statutul profesiei de avocat.

În dezvoltarea

motivelor de recurs arată, în esență, că, în cazul contractelor de credit din 28

mai 2007 și din 17 mai 2007, „comisionul de risc” a fost redenumit (în mod unilateral,

fără semnarea de acte adiționale în acest sens) în „comision de administrare”.

În speță, susțin,

recurenții, instanța de apel nu a interpretat în mod corect probele existente la

dosar, neobservând faptul că în ceea ce privește contractele de credit din 28 mai

2007 și din 17 mai 2007, modificarea denumirii comisionului de risc în comision

de administrare s-a făcut fără a exista un temei legal (act adițional), cum s-a

întâmplat în cazul celorlalte două contracte.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, apreciază că onorariul stabilit (6.390 RON), nu este unul

disproporționat raportat la valoarea litigiului, dificultatea, amploarea sau durata

cazului, precum și la celelalte elemente prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei

de avocat.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea

recursului, pârâta SC V.R. SA, susține, în esență, că instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Apreciază că articolele

legale încălcate de instanța de apel sunt art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000

și art. 6 din Conveția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la modalitatea

de stabilire a dobânzii legale.

De asemenea, consideră

că instanța de apel a aplicat greșit art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000,

art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 10

lit. i) și lit. k) din Directiva nr. 2008/48/CE, lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000

și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În dezvoltarea

motivelor de recurs pârâta arată, în esență, că interpretarea caracterului abuziv

al clauzelor contractuale că trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile

art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de apel

a încălcat în mod evident înțelegerea dintre părți consfințită în contractele de

credit cât și dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere

că aceste dispoziții legale se regăsesc în art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Mai mult decât

atât, în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a reținut „nesocotind această

dispoziție, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitor la clauze clare, fără

echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate,

banca a inserat în Condițiile speciale un comision de risc, plătibil lunar și calculat

la soldul creditului, deși nu a definit care este riscul pe care îl acoperă, în

Condițiile în care, pentru acordarea creditului, pârâta are dreptul la dobândă”,

încălcând în mod direct dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum

și dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 și art. 3 lit. g) din Directiva

nr. 2008/48/CE.

Prestația, la

care s-a obligat recurenta-pârâtă, este reprezentată de plata sumelor de bani acordate

intimaților-reclamanți cu titlu de credit. Această obligație a fost îndeplinită

de recurenta-pârâtă, integral, la momentul semnării convențiilor de credit.

Contraprestația

la care s-au obligat intimații-reclamanți este reprezentată de plata costului total

al convențiilor de credit și anume a dobânzii anuale efective, cost repartizat în

sume de bani lunare conform planului de rambursare.

Clauzele referitoare

la comisionul de risc și dobândă arată recurenta nu intră însă în această primă

categorie posibil exceptată de art. 4 alin. (6), ci în categoria a doua de clauze,

respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerințe de preț și de piață.

Comisionul de

risc și dobândă fac parte din costul total al creditului, aspect ce rezultă atât

din prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului

pentru consumator, toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice

alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul

de credit și care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale, cât

și de prevederile art. 3 lit. g) și lit. i) din Directiva nr. 2008/48/CE, g) - costul

total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda,

comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul

în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu

excepția taxelor notariale, și i) - dobânda anuală efectivă însemnă costul total

al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a

creditului.

Această Directivă

a fost transpusă în legislația națională prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, ordonanță

ce cuprinde aceeași definiție a costului creditului la art. 7 pct. 4.

La momentul încheierii

contractelor de credit nu exista nicio interdicție legală care să interzică perceperea

unui astfel de comision de către bancă.

Contraprestația

băncii pentru dobânda și comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care

îl percepe) este chiar punerea la dispoziția consumatorului a creditului acordat

pentru o perioadă de timp determinată.

Comisioanele percepute

pentru acordarea unui credit determină, alături de dobânda curentă, dobânda anuală

efectivă, iar în Condițiile speciale rezultă în mod clar atât valoarea dobânzii

curente cât și valoarea DAE, o diferență între cele două valori ale dobânzii menționate

expres în Condițiile speciale ale convenției de credit. În această situație diferența

dintre dobândă și DAE este determinată de comisioanele percepute de bancă.

Atâta timp cât

pentru punerea la dispoziție a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale

efective mai mari decât dobânda curentă, este evident că plata comisionului de risc,

ce determină, alături de alte comisioane, diferența dintre cele două tipuri de dobânzi,

reprezintă o parte din contraprestația pentru acordarea împrumutului. De altfel

acest lucru este specificat în cuprinsul art. 3.5 din Condițiile generale.

Clauzele cu privire

la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerințele de preț

și sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 93/2000, fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Din modul de redactare

al clauzei față de care s-a solicitat controlul instanței de judecată, rezultă că

aceasta este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, fiind clară și fără echivoc.

Art. 3.5 din Condițiile

generale prevede că pentru puner