ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3770/2014

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 642 din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 33245/3/2012, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții O.L.G.

și O.R., s-a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor art. 3 lit. d) din Condițiile speciale și a dispozițiilor art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile generale aferente contractelor din 7 mai 2007, din 28 mai 2007, din 15 august 2007 și din 18 iulie 2008, respingându-se, ca neîntemeiate, celelalte capete (constatarea nulității absolute a clauzelor privitoare la comisionul de risc prevăzute de art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale ale convențiilor de credit din 28 mai 2007, din 15 august 2007, din 18 iulie 2008 și din 7 mai 2007; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate în contul comisionului de risc/comision de administrare din momentul încheierii convențiilor și până la zi, sume ce se vor actualiza; constatarea nulității absolute a clauzelor privitoare la comisionul de administrare cuprinsă la art. 1 pct. 5.1 lit. b) intitulat „Comision de administrare credit” din Actul adițional din 15 decembrie 2010 la Convenția de credit din 15 august 2007, precum și art. 3 pct. 5.1.

lit. b) intitulat „Comision de administrare credit” din Actul adițional din 15 decembrie 2010 la Convenția de Credit din 18 iulie 2008, constatarea nulității absolute a secțiunii 10 din Condițiile generale ale convențiilor de credit din 18 mai 2007, din 15 august 2007, din 18 iulie 2008 și din 7 mai 2007; obligarea SC V.R. SA la plata sumei de 8.000 CHF (28.240 RON) cu titlu de daune morale și obligând pârâta SC V.R. SA la plata sumei de 2.130 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a reținut că reclamanții au încheiat cu pârâta patru contracte de credit, respectiv contractul din 28 mai 2007, prin care pârâta a acordat reclamanților un împrumut în cuantum de 117.500 CHF cu o perioadă de rambursare de 300 luni de la data încheierii convenției, contractul din 15 august 2007, prin care banca a acordat reclamanților un împrumut în cuantum de 80.000 CHF cu o perioadă de rambursare de 300 luni de la încheierea convenției, contractul din 18 iulie 2008, prin care banca a acordat reclamanților un împrumut în cuantum de 42.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 240 luni de la data încheierii convenției și contractul din 7 mai 2007 prin care pârâta a acordat reclamanților un împrumut în cuantum de 20.994,6 CHF cu o perioadă de rambursare de 300 luni de la data tragerii creditului.

Potrivit art. 5 lit. a) din Condițiile speciale din contractele din 7 mai 2007 și din 28 mai 2007, reclamanții și-au asumat obligația de a plăti lunar, în zilele de scadență, un comision lunar de risc în cuantum de 0,1% aplicat la soldul creditului, pe toată perioada de derulare a convenției. Conform art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale contractului de credit din 15 august 2007, banca percepe un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit. În baza art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale contractului din 18 iulie 2008, banca percepe un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Potrivit art. 3.5 din Condițiile generale aferente tuturor celor 4 convenții de credit încheiate între părți „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale”. Potrivit art. 3 lit. d) din Condițiile speciale aferente celor 4 contracte „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.

Art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile generale aferente celor 4 contracte stabilește că „în cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției: în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să își poată îndeplini obligațiile asumate conform contractului, în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător”.

Potrivit art. 10 din Condițiile generale aferente celor 4 convenții de credit: „10.1 Referitor la convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile care: a) supun banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare, pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate, sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară (de exemplu în corelație/legătură cu propunerea noului acord de la Basel privind capitalul propus de către comitetul de supraveghere a Băncilor de la Basel), afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația sa de a acorda credite c) al căror rezultat este: creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau punerea la dispoziție a oricărui credit,

reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii în baza convenției 10.2 În oricare din cazurile mai sus menționate, în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări”.

În temeiul art. 5.1 lit.) b din actul adițional la convenția de credit din 15 august 2007 și art. 3 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional din 15 decembrie 2010 la convenția de credit din 18 iulie 2008, banca percepe un comision de administrare credit de 0,06% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de împrumutat băncii lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6 „Rambursări și plăți” din Condițiile speciale ale convenției pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului în termenii și Condițiile prevăzute în convenție.

Comisionul de administrare credit vizează administrarea riscului de credit (implicat în situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către împrumutat/codebitor/garanți întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate pe baza acesteia, riscul de urmărire și degradare, uzura bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției, riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat de situații precum variația condițiilor privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și valoarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, dacă va fi cazul variații ale condițiilor pieței valutare) și este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile, utilizând următoarea formulă: (soldul creditului x comisionul de administrare x 12 x 30/360).

Tribunalul a reținut că reclamanții se circumscriu noțiunii de consumatori în accepțiunea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, deoarece reclamanții sunt persoane fizice și au încheiat contractele de credit pentru satisfacerea unor nevoi persoanele. Pentru determinarea caracterului abuziv al clauzelor enumerate mai sus din contractele încheiate între părți, instanța a procedat la analizarea acestora din perspectiva condițiilor impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În cauza de față, contractele încheiate de părți se încadrează în categoria contractelor preformulate, respectiv clauzele acestora au fost stabilite unilateral și anterior de către banca pârâtă, dar condiția negocierii clauzelor contractuale trebuie analizată în raport de serviciul contractat și de atitudinea, disponibilitatea clientului de a negocia convenția.

Astfel, serviciul contractat de reclamanți vizează un domeniu strict reglementat și controlat, cel bancar, iar pe piața aferentă acestor servicii, pârâta nu deține o poziție de monopol, reclamanții având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituții bancare și de a decide în raport de propriile interese. Faptul că reclamanții nu au contactat și alte bănci și nu au cunoscut alte oferte, anterior semnării contractului, nu poate conduce la concluzia că pârâta ar fi impus anumite clauze contractuale. La întrebarea nr. 2 în interogatoriile administrate, reclamanta O.L. a declarat că nu mai ține minte dacă anterior semnării convenției banca i-a pus la dispoziție mai multe oferte de credit printre care și unul de investiții, recomandându-i încheierea acestuia dat fiind costul redus, iar reclamantul O.R., la aceeași întrebare, a declarat că nu are cunoștință.

Tribunalul a mai reținut că, deși reclamanții au declarat la interogatoriu că nu au înțeles toți termenii contractuali și nici nu li s-au oferit explicațiile necesare în faza precontractuală, după semnarea primului contract de credit cu pârâta, au mai încheiat încă trei contracte de credit, tot cu pârâta, fără a studia în prealabil și ofertele celorlalte bănci (răspunsurile la întrebarea nr. 8 din interogatorii). Ca urmare, deși susțin reclamanții că nu au fost mulțumiți de clauzele contractuale de care au luat cunoștință numai după semnarea contractului, nu au oferit o explicație pertinentă a motivelor pentru care au semnat ulterior încă trei contracte conținând aceleași clauze contractuale, pe care patru ani de la semnare le apreciază ca fiind abuzive.

În ceea ce privește încălcarea exigențelor bunei-credințe, prima instanță a constatat că acele clauze contestate sunt în mod clar și explicit consemnate în contract, folosindu-se termeni uzuali, astfel încât înțelegerea acestora și a consecințelor produse sunt evidente pentru părțile contractante. în același timp, s-a reținut faptul că la momentul încheierii contractului, comisioanele stipulate în clauzele contestate nu erau interzise de legiuitor, motiv pentru care s-a apreciat că respectivele clauze nu erau contrare bunei-credințe. Referitor la ultima condiție, privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța a procedat la verificarea separată a fiecărei clauze contestate.

S-a arătat că pentru stabilirea dezechilibrului semnificativ, instanța trebuie să aibă în vedere obiectul contractelor care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul unui preț. Astfel, clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale din contract, privind perceperea unui comision de risc este criticată din perspectiva faptului că banca nu suportă niciun risc având în vedere că este beneficiara unei garanții imobiliare. Tribunalul a avut în vedere că, deși reclamanții au încheiat contracte de ipotecă, iar imobilele aduse drept garanție au fost asigurate, polița fiind cesionată în favoarea băncii, clauzele menționate și criticate ca fiind abuzive acoperă de fapt riscul devalorizării garanțiilor aduse băncii.

Astfel, perioada de rambursare prevăzută în cele patru contracte este de 300 luni, la momentul semnării contractelor nefiind previzibilă evoluția pieței imobiliare în următorii 25 de ani. O devalorizare majoră a imobilelor aduse garanție ar pune banca în situația de a nu mai putea recupera o mare parte din sumele împrumutate în cazul insolvabilității reclamanților. Ca urmare, s-a apreciat că nu se poate susține că banca nu suportă niciun risc din moment ce bunurile aduse în garanție au fost asigurate. În plus, tribunalul a constatat că acest comision se aplică la soldul creditului și nu la totalul sumei împrumutate (art. 3.5 din Condițiile generale aferente celor 4 convenții de credit). Astfel, acest comision scade proporțional cu scăderea riscului legat de devalorizarea garanțiilor.

Astfel, instanța a apreciat că aceste clauze nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care aceste clauze nu pot fi considerate drept abuzive. În ceea ce privește dispozițiile art. 3 lit. d) din Condițiile speciale aferente celor 4 contracte care dau posibilitatea băncii să modifice unilateral dobânda curentă în cazul intervenirii unor „schimbări semnificative pe piața monetară”, instanța a constatat că în contracte nu sunt definite schimbările semnificative la apariția cărora banca ar avea posibilitatea să modifice dobânda curentă. Ca urmare, această clauză, concepută în termeni foarte generali, dă posibilitatea băncii să modifice după propria apreciere prețul contractului și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care respectiva clauză este abuzivă.

Tribunalul a considerat că această clauză este în contradicție cu art. 3 lit. a) din toate convențiile de credit în care se prevede că dobânda este fixă, respectiv 4,25% pe an. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

În ceea ce privește dispozițiile art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile generale aferente celor 4 contracte ce dau posibilitatea băncii să declare scadent anticipat creditul în situația apariției unei împrejurări neprevăzute care, în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să își poată îndeplini obligațiile asumate conform contractului și în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător, tribunalul a apreciat că acestea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în Condițiile în care banca percepe un comision de risc, menit să acopere riscul neîndeplinirii obligațiilor și situația în care creditul nu mai este garantat corespunzător.

Practic, potrivit acestei clauze, banca poate declara creditul scadent anticipat nu doar în situația în care împrumutații nu își mai îndeplinesc obligațiile sau în caz de devalorizare a garanțiilor, ci și în situația în care banca apreciază, pe baza unor criterii nespecificate în contract definite ca „împrejurări neprevăzute” că vor putea interveni cele două situații, chiar dacă acele situații nu s-au produs. În aceste condiții, pârâta poate declara scadent anticipat creditul chiar dacă reclamanții își îndeplinesc toate obligațiile contractuale sau garanțiile nu s-au devalorizat, însă au apărut acele „împrejurări neprevăzute”, nespecificate în contract, care, în opinia băncii fac improbabilă îndeplinirea obligațiilor de către împrumutați.

Față de considerentele expuse, tribunalul a statuat că dispozițiile art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile generale aferente contractelor sunt clauze abuzive. Cu privire la dispozițiile art. 10 din Condițiile generale aferente celor 4 convenții care permit băncii să solicite împrumutatului să plătească costurile legate de majorarea impozitelor și taxelor cu privire la creditele acordate, instanța a constatat că situațiile în care banca poate percepe aceste costuri suplimentare sunt clar prevăzute în contracte, putând fi determinat inclusiv cuantumul acestor costuri suplimentare pe baza dispozițiilor contractului, nefiind lăsate la aprecierea băncii. Este firesc ca, în situația majorării impozitelor și taxelor cu privire la creditele deja acordate, acestea să fie suportate de împrumutații beneficiari ai acelor credite.

Ca urmare, s-a reținut că această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu poate fi considerată abuzivă. În ceea ce privește dispozițiile art. 5.1.b din actul adițional la convenția de credit din 15 august 2007 și art. 3 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional din 15 decembrie 2010 la convenția de credit din 18 iulie 2008, potrivit cărora banca percepe un comision de administrare credit de 0,06% pe lună, instanța a reținut că prin aceste articole au fost modificate dispozițiile contractuale referitoare la comisionul de risc. Practic, comisionul de risc în cuantum de 0,15% din contractul de credit din 15 august 2007 și comisionul de risc în cuantum de 0,22% din contractul de credit din 18 iulie 2008 au fost înlocuite, prin semnarea actelor adiționale, cu un comision de administrare într-un cuantum mai redus, de 0,06%.

Prin aceste dispoziții, s-a încercat punerea în acord a contractelor cu dispozițiile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 care prevăd expres comisioanele permise în contractele de credit încheiate după intrarea în vigoare a ordonanței. Deși contractele au fost încheiate anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe, pârâta a acceptat înlocuirea comisionului de risc cu un comision de administrare într-un cuantum mai redus față de comisionul de risc. Ca urmare, nu se poate susține că prin această modificare a contractelor s-a rupt echilibrul contractual, fiind creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât, prin aceste modificări, au scăzut costurile creditelor acordate pentru împrumutați, astfel încât aceste clauze nu sunt abuzive.

Referitor la daunele morale solicitate de reclamanți, tribunalul a statuat că temeiul acestora nu poate fi decât dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. Reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 998 C. proc. civ., respectiv condiția prejudiciului, deși au învederat instanței că inserarea unor clauze abuzive Ie-a afectat grav starea psihică. Față de considerentele expuse instanța a admis în parte cererea și a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor art. 3 lit. d) din Condițiile speciale aferente celor 4 contracte și a dispozițiilor art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile generale aferente celor 4 contracte, respingând celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții O.L.G. și O.R. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 417 din 1 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost admis.

A fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost admis capătul privind nulitatea absolută a clauzei privitoare la comisionul de risc prevăzută de art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, respectiv art. 3.5 din Condițiile generale din contractele din 28 mai 2007, din 15 august 2007, din 18 iulie 2008, din 7 mai 2007. A fost obligată pârâta-intimată la plata către apelanții-reclamanți la restituirea sumelor încasate cu acest titlu de la momentul încheierii convențiilor și până la 20 decembrie 2010 în ceea ce privește contractele de credit din 15 august 2007, din 18 iulie 2008, respectiv de la momentul încheierii convențiilor și până la zi pentru contractele de credit din 28 mai 2007 și din 17 mai 2007. A fost obligată pârâta-intimată la plata către apelanții-reclamanți a dobânzii legale comerciale aferentă ratelor privind comisionul de risc.

S-a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a constatat că prima instanță a apreciat ca fiind abuzive clauza referitoare la modificarea dobânzii [art. 3 lit. d) din Condițiile speciale aferente celor patru contracte de credit], precum și cele referitoare la declararea scadenței anticipate a creditului în cazul apariției unei situații neprevăzute care face să devină improbabilă executarea obligațiilor de către împrumutați sau care face ca împrumutul acordat să nu mai fie garantat corespunzător [art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile generale aferente contractelor], motiv pentru care a constatat nulitatea absolută a acestora.

În ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de risc [art. 5 lit. a) din Condițiile speciale la contracte și art. 3.5 din Condițiile generale], comisionul de administrare [art. 1 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional nr. 2 din 15 decembrie 2010 la convenția de credit din 15 august 2007 și art. 3 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional din 15 decembrie 2010 la convenția de credit din 18 iulie 2008] și costuri suplimentare (secțiunea 10 din Condițiile generale ale celor 4 contracte), instanța de fond a respins solicitarea de constatare a nulității absolute ca urmare a caracterului abuziv al acestora, motiv pentru care instanța de apel a analizat criticile în legătură cu această soluție.

Cu privire la capătul având ca obiect nulitatea clauzelor referitoare la comisionul de risc, restituirea sumelor achitate cu acest titlu și a dobânzii legale aferente, instanța de apel a constatat că s-a susținut de către apelanți că, deși instanța a statuat că actele juridice încheiate între părți (contractele de credit) se încadrează în categoria contractelor preformulate, a concluzionat că prevederile contractuale nu au fost impuse de bancă, întrucât aceasta nu are monopolul creditelor, reclamanții putând studia și ofertele altor instituții bancare, concluzie care este contradictorie. S-a apreciat că raționamentul instanței de fond nu este justificat nici de dispozițiile legale, nici de probatorii.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 192/2000, prin clauza ne-negociată direct se înțelege cea care a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau Condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. De asemenea, art. 4 alin. (3) teza ultimă prevede că acel comerciant care pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul trebuie să prezinte probe în acest sens. Or, caracterul standard al unui contract sau al anumitor clauze se stabilește la momentul încheierii actului, iar nu ulterior, astfel încât este nerelevant aspectul că apelanții au mai încheiat alte trei contracte ulterior celui care cuprindea prevederi în legătură cu comisioanele și costurile pe care trebuie să le suporte.

Esențial este dacă reclamanții-apelanți, în calitate de împrumutați (deci de persoane care se aflau pe o poziție inferioară față de bancă), au putut influența în vreun fel conținutul clauzei privitoare la comisionul de risc sau al altor prevederi. Deși pârâta-intimată a susținut că părțile au negociat clauzele, în special cea referitoare la comisionul de risc, nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. Primele două contracte (din 7 mai 2007 și din 28 mai 2007) stipulează același cuantum al comisionului de risc (0,1%), cel de-al treilea (din 18 iulie 2008) prevede un comision de 0,22%, iar al patrulea contract (din 15 august 2007) de 0,15%.

Deși intimata a afirmat că diminuarea comisionului din ultimul contract ar fi rezultatul negocierii nu a făcut nicio probă în acest sens (de exemplu prin corespondența purtată sau prin alte înscrisuri), această micșorare putându-se datora și schimbării politicii băncii cu privire la acest tip de comision, aceasta cu atât mai mult cu cât în contractele de credit încheiate în 2008 acest comision nu este prevăzut. Oricum, această neclaritate și dubiu se interpretează în favoarea debitorilor-reclamanți, conform art. 983 C. civ. 1864 (aplicabil în speță, dat fiind faptul că toate contractele au fost încheiate sub imperiul acestei legi).

Aserțiunea intimatei în sensul că lipsa comisionului de risc din aceste acte înseamnă că împrumutații au posibilitatea să negocieze acest cost nu poate fi primită, întrucât aprecierea posibilității discutării și influențării clauzelor se face prin raportare la contractul ce face obiectul judecății, iar nu la alte convenții încheiate de creditoare, întrucât este posibil ca banca să accepte să negocieze cu anumiți clienți în funcție de importanța acestora sau de politica de piață de la un anumit moment și față de alți clienți să nu aplice aceleași standarde. De asemenea, nu poate fi o dovadă a caracterului negociabil al condițiilor generale și speciale ale contractelor de credit faptul că reclamanții au refuzat semnarea actelor adiționale la contractele din 7 mai 2007, din 28 mai 2007, deoarece aceasta nu înseamnă că banca, la momentul încheierii contractelor de bază, a permis vreo negociere.

De altfel, procedura încheierii actelor adiționale începută în anul 2010 nu se datorează unei revizuiri din inițiativă proprie, ci a faptului că apariția O.U.G. nr. 50/2010 a obligat instituțiile bancare să modifice contractele de credit. Nici cele reținute de instanța de fond în sensul că reclamanții nu au oferit o explicație pertinentă a motivelor pentru care au mai încheiat trei contracte de credit cu aceleași clauze ca și primul nu au relevanță sub aspectul caracterului actelor juridice încheiate, acestea rămânând contracte standard. Faptul că reclamanții aveau libertatea să caute și alte oferte bancare nu presupune că aceștia puteau să impună includerea în contracte clauze care să le fie favorabile sau să le negocieze pe cele preformulate.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de risc din cele patru convenții de credit reprezintă clauze standard preformulate ce nu au fost negociate direct cu reclamanții. Însă, pentru a fi în prezența unei clauze abuzive, este necesară întrunirea și celorlalte două cerințe prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, și anume încălcarea principiului bunei-credințe ce trebuie să guverneze raporturile dintre părți și crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Apelanții au criticat sentința și sub aspectul concluziei instanței de fond asupra neîncălcării regulii bunei-credințe, susținând că judecătorul nu a analizat argumentul acestora în sensul că terminologia folosită în cuprinsul celor două clauze [art. 5 lit. a) din Condițiile speciale la contracte și art. 3.5 din Condițiile generale] nu este descrisă pentru a se cunoaște motivele pentru care se percepe comisionul de risc. Într-adevăr, s-a constatat că instanța de fond nu combate în mod expres această apărare, însă reține că termenii folosiți sunt uzuali, astfel încât înțelegerea lor și a consecințelor ce le pot produce este evidentă, ceea ce ar presupune că judecătorul a considerat clauza clară.

Curtea de apel a apreciat și acest raționament ca fiind eronat. Examinând conținutul clauzelor inserate la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale contractelor și art. 3.5 din Condițiile generale, se observă că singura explicație prevăzută asupra motivului perceperii comisionului de risc este cea indicată în Condițiile generale (art. 3.5), în sensul că respectivul comision se datorează pentru punerea la dispoziție a creditului. Însă, cu același titlu este perceput și comisionul de aranjament (art. 3.4 din Condițiile generale). Mai mult, banca a stipulat un comision și pentru analiza dosarului de credit [art. 5 lit. b) din Condițiile speciale].

Or, în Condițiile în care există 3 tipuri de comisioane, care potrivit, prevederilor contractuale, se percep pentru activități anterioare acordării creditului, banca avea obligația să explice prin ce se diferențiază comisionul de risc de celelalte două, aceasta cu atât mai mult cu cât acesta se încasa lunar, iar cuantumul sau era unul semnificativ (din graficele de rambursare rezultând că valoarea acestui comision este fie de aproape 50% din rată, fie chiar mai mare decât rata principală). De asemenea, din cuprinsul condițiilor generale nu reiese ce risc își asumă banca și care să justifice impunerea unui asemenea cost. Buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce.

Per a contrario, reaua credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului. Sub acest aspect, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Or, în cauză, nesocotind această dispoziție, banca a inserat în Condițiile speciale un comision de risc, plătibil lunar și calculat la soldul creditului, deși nu a definit care este riscul pe care îl acoperă, în Condițiile în care, pentru acordarea creditului, pârâta are dreptul la dobândă.

Din această perspectivă, instanța de apel a considerat că nici condiția bunei-credințe nu a fost respectată. Instanța de control judiciar a apreciat ca fiind întemeiată critica apelanților în sensul că instanța de fond în mod greșit a concluzionat că nu există vreun dezechilibru între prestațiile părților. Nu a putut fi avut în vedere raționamentul primei instanțe în sensul că respectivul comision acoperă riscul devalorizării garanțiilor aduse de împrumutați, având în vedere că evoluția pieței imobiliare nu este previzibilă pe durata contractuală (25 ani), astfel încât nu se poate susține că banca nu suportă un risc, deși bunurile au fost asigurate. Aceasta întrucât, s-a apreciat nu își are suportul în prevederile contractuale.

Nicio clauză a condițiilor generale sau speciale nu stipulează că acest comision de risc este solicitat împrumutaților pentru a acoperi eventuala devalorizare a prețului imobilelor aduse drept garanție. Concluzia instanței de fond cu privire la justificarea perceperii comisionului de risc nu își găsește suport în clauzele contractuale, ci în apărările formulate de pârâta-intimată prin întâmpinare. Însă, clauzele contractuale nu se întregesc cu argumentele furnizate de bancă cu ocazia soluționării litigiului. De asemenea, banca nu poate proceda la modificarea contractului prin întâmpinare. Or, scopul invocat de pârâtă în art. 3.5 din Condițiile generale pentru perceperea comisionului de risc este pentru acordarea creditului, iar nu pentru acoperirea unei eventuale devalorizări a imobilelor aduse ca garanție.

În acest context, Curtea de Apel București a constatat existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în Condițiile în care încasarea de către bancă a unui comision lunar care este aproape egal sau de aproximativ 50% din valoarea ratei principale nu este justificată în mod rezonabil de vreo normă contractuală, iar pentru acordarea creditului pârâta percepe dobândă și un comision de analiză dosar.

Pentru aceste motive, curtea de apel a apreciat că prevederile inserate la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale contractelor din 7 mai 2007, din 28 mai 2007, din 15 august 2007 și din 18 iulie 2008 și art. 3.5 din Condițiile generale ale acelorași contracte referitoare la comisionul de risc reprezintă clauze abuzive, astfel încât a constatat nulitatea absolută a acestor clauze, urmând ca, în baza principiului restituirii prestațiilor efectuate fără temei, pârâta-intimată să restituie reclamanților-apelanți sumele încasate cu titlu de comision de risc începând cu data încheierii convențiilor de credit și până la 20 decembrie 2010 în ceea ce privește contractele de credit din 15 august 2007 și din 18 iulie 2008 (dat fiind că ulterior acestei date nu se mai percepe acest tip de comision conform actelor adiționale din 15 decembrie 2010 și planurilor de rambursare), respectiv de la momentul încheierii convențiilor de credit și până la zi pentru contractele de credit din 7 mai 2007 și din 28 mai 2007. În ceea ce privește cererea accesorie de plată a dobânzii legale, instanța de apel a admis-o în baza art. 1088 C. civ.

1864 și art. 2 din O.G. nr. 9/2000, cu modificări, dat fiind că acestea au natura de daune-interese compensatorii pentru faptul că pârâta a încasat sume de bani cu titlu de comision risc fără temei, folosindu-se de acestea. Cu privire la felul dobânzii ce urmează a fi acordată trebuie făcută o precizare. Având în vedere că raporturile fundamentale ce au determinat declanșarea acțiunii (raporturi încheiate între pârâtă, în calitate de instituție financiar bancară și reclamanți, în calitate de clienți) sunt de natură comercială, conform art. 3 pct. 11 C. com. (în vigoare la data încheierii contractelor de credit), instanța de apel a apreciat că și pretențiile principale sau accesorii în temeiul acestora au aceeași natură.

În aceste condiții, s-a arătat că dobânda legală la care sunt îndrituiți reclamanții este cea comercială, calculată potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, modificată prin Legea nr. 356/2002, de la data încasării fiecărei rate de comision de risc și până la 20 decembrie 2010 în ceea ce privește contractele de credit din 15 august 2007 și din 18 iulie 2008, respectiv la zi pentru contractele de credit din 7 mai 2007 și din 28 mai 2007. Dat fiind faptul că, începând cu 1 septembrie 2011, a intrat în vigoare O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare (ce a abrogat O.G. nr. 9/2000), de la această dată dobânda legală va fi calculată conform art. 3 alin. (2). Cu privire la capătul având ca obiect nulitatea clauzelor referitoare la comisionul de administrare s-a reținut că apelanții au invocat faptul că acest comision reprezintă o transformare a celui de risc.

Cu alte cuvinte, comisionul de risc a devenit comision de administrare, însă s-a arătat că aceste susțineri nu pot fi primite. Prin art. 1 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional din 15 decembrie 2010 la contractul de credit din 15 august 2007 pct. 5.1 lit. b) din actul adițional din 15 decembrie 2010 la contractul de credit din 18 iulie 2008, se prevede perceperea unui comision de administrare credit în cuantum de 0,06% pe lună, respectiv de 0,12% pe lună din soldul creditului.

În cuprinsul acestor clauze, se explică pentru ce anume se va încasa acest comision, și anume în vederea urmăririi comportamentului contractual al împrumutaților/codebitorilor/garanților pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către aceștia a obligațiilor, pentru acoperirea riscului de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, a riscului de neîncasare a valorii asigurate și a riscului de piață (variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în caz de neexecutare a obligațiilor). Aceste acte adiționale au fost încheiate sub imperiul O.U.G. nr. 50/2010 care, în art. 36, prevede tipurile de comisioane permise în contractele de credit, printre acestea enumerându-se și comisionul de administrare.

Susținerea apelanților în sensul că implementarea acestui act normativ s-a făcut abuziv, deoarece banca a înlocuit comisionul de risc cu comisionul de administrare nu a putut fi primită, întrucât părțile au semnat cele două acte adiționale în cunoștință de cauză (putând lua act atât de dispozițiile acestui act normativ care a fost publicat, dar și dezbătut în media, și fiind notificați de bancă în legătură cu intenția de a modifica prevederile contractuale ale căror clauze aceștia le-au putut lectura anterior semnării), astfel încât nu se pune problema unui abuz. De altfel, clauza privitoare la comisionul de administrare este redactată în mod clar, cu termeni inteligibili, părțile putând să își dea seama pentru ce anume se percepe acest cost.

Urmărirea modului de derulare a contractului, respectiv dacă împrumutații își execută obligațiile la timp, urmărirea stării bunurilor ipotecate (dacă acestea sunt bine întreținute, dacă există factori de degradare) sunt temeiuri ce justifică perceperea acestui comision. În acest context, nu s-a putut reține că acest cost este contrar principiului bunei-credințe în raporturile dintre părți. De asemenea, nu a putut fi avută în vedere nici existența vreunui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, atât timp cât cuantumul acestui comision este unul rezonabil cu mult mai mic decât cel ce l-au plătit reclamanții cu titlu de comision de risc. De altfel, reclamanții-apelanți nu au motivat nici în cererea de chemare în judecată, nici în cererea de apel în ce ar consta dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru aceste considerente, constatând că în mod corect instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite Condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, s-a menținut soluția pe acest capăt de cerere. În ceea ce privește capătul având ca obiect nulitatea clauzei prevăzute de secțiunea 10 din contractele de credit din 15 august 2007, din 18 iulie 2008, din 7 mai 2007 și din 28 mai 2007, s-a constatat că, potrivit acestei clauze, clientul este obligat să suporte orice sume suplimentare ca rezultat al modificărilor legislative sau al reglementarilor aplicabile care impun băncii impozite/taxe în legătură cu creditele acordate sau care schimbă baza de impozitare pentru debitul principal și dobânzi.

Critica apelanților în sensul că, în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al acestor dispoziții, întrucât acestea creează un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților, fiind nevoiți să suporte exclusiv o sumă nedeterminată, indiferent dacă aceste creșteri de costuri sau rambursări sunt sau nu legate de împrumutul acordat și indiferent de comportamentul debitorilor, nu a putut fi luată în considerare. S-a reținut că această clauză este menită să acopere situația în care banca, după încheierea contractelor de credit, este nevoită să suporte anumite costuri ce nu au putut fi avute în vedere la data contractării, costuri care însă sunt în legătură cu împrumuturile acordate, acest aspect reieșind din termenii folosiți (taxe, impozite cu privire la creditele acordate; cerințe, condiții care afectează creditele acordate).

De asemenea, din modul cum este formulată clauza, rezultă că aceasta nu este necondiționată, aplicarea sa fiind lăsată la puterea discreționară a băncii, întrucât se circumscrie situațiile în care se poate imputa debitorilor respectivele costuri, și anume în cazul unor modificări legislative sau a reglementarilor aplicabile în domeniul bancar care vizează taxe/impozite în legătură cu creditele acordate sau care impun orice condiții care afectează aceste credite și care au ca efect mărirea costurilor de acordare a împrumutului. Totodată, reclamanții-apelanți nu au făcut vreo dovadă în sensul că intimata ar fi folosit această clauză pentru a crește costurile creditului. Pentru aceste considerente, s-a apreciat că, prin această prevedere contractuală, nu s-a încălcat principiul bunei-credințe și nici nu s-a creat vreun dezechilibru concret între prestațiile părților, motiv pentru care soluția instanței de fond este temeinică și legală, urmând a fi menținută.

Sub aspectul capătului referitor la acordarea de daune morale în cuantum de 8.000 euro, apelanții au criticat soluția instanței de fond de respingere a acestei solicitări, invocând faptul că sunt întrunite Condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv cea privitoare la existența unui prejudiciu, acesta constând în starea de stres, teamă și incertitudine resimțită ca urmare a sumelor ridicate percepute de pârât și a modificării unilaterale a contractelor, însă aceste argumente nu au putut fi primite de instanța de apel. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 998-art. 999 C. civ., respectiv: existența unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenție sau culpă.

În speță, instanța a apreciat că nu este întrunită condiția existenței prejudiciului moral. Este adevărat că pârâta a inserat clauze abuzive în contractele de credite în ceea ce privește modificarea dobânzii și comisionul de risc, însă reclamanții nu au făcut nicio dovadă a prejudiciului moral solicitat, respectiv a modului în care au fost afectați și a consecințelor serioase suportate. Pentru a se putea activa răspunderea delictuală a băncii, pentru comportamentul său, este necesar ca suferința invocată să aibă o anumită intensitate și să fi produs anumite consecințe ce exced celor pe care le implică, în mod firesc, derularea unui contract de credit, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanții-apelanți au încheiat nu unul, ci patru convenții de împrumut.

Ca atare, având în vedere faptul că apelanții nu au făcut dovada unei astfel de suferințe și a consecințelor sale, s-a constatat că nu sunt întrunite elementele răspunderii delictuale, astfel încât soluția pronunțată pe acest capăt este temeinică. În ceea ce privește solicitarea apelanților de acordare în tot a cheltuielilor de judecată (6.390 RON), aceasta nu a putut fi avută în vedere, dat fiind faptul că nu au fost admise toate capetele acțiunii, iar suma acordată (2.130 RON) este una rezonabilă și suficientă pentru cererile încuviințate (respectiv 3 capete din care unul accesoriu din cele 6 formulate). În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanții O.L.G. și O.R., cât și pârâta SC V.R.

SA au declarat recurs. În motivarea recursului, reclamanții critică decizia atacată sub aspectul admiterii în parte a capătului de cerere vizând obligarea intimatei-pârâte la restituirea tuturor sumelor achitate în contul comisionului de risc/comision de administrare din momentul încheierii convențiilor și până la zi pentru contractele de credit din 28 mai 2007 și din 17 mai 2007 și sub aspectul respingerii cererii de acordare în tot a cheltuielilor de judecată aferente fondului (6.390 RON), în raport de prevederile art. 132 și art. 133 din Statutul profesiei de avocat. În dezvoltarea motivelor de recurs arată, în esență, că, în cazul contractelor de credit din 28 mai 2007 și din 17 mai 2007, „comisionul de risc” a fost redenumit (în mod unilateral, fără semnarea de acte adiționale în acest sens) în „comision de administrare”.

În speță, susțin, recurenții, instanța de apel nu a interpretat în mod corect probele existente la dosar, neobservând faptul că în ceea ce privește contractele de credit din 28 mai 2007 și din 17 mai 2007, modificarea denumirii comisionului de risc în comision de administrare s-a făcut fără a exista un temei legal (act adițional), cum s-a întâmplat în cazul celorlalte două contracte. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, apreciază că onorariul stabilit (6.390 RON), nu este unul disproporționat raportat la valoarea litigiului, dificultatea, amploarea sau durata cazului, precum și la celelalte elemente prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În argumentarea recursului, pârâta SC V.R. SA, susține, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Apreciază că articolele legale încălcate de instanța de apel sunt art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 6 din Conveția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la modalitatea de stabilire a dobânzii legale. De asemenea, consideră că instanța de apel a aplicat greșit art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 10 lit. i) și lit. k) din Directiva nr. 2008/48/CE, lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta arată, în esență, că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale că trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de apel a încălcat în mod evident înțelegerea dintre părți consfințită în contractele de credit cât și dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că aceste dispoziții legale se regăsesc în art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE. Mai mult decât atât, în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a reținut „nesocotind această dispoziție, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitor la clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, banca a inserat în Condițiile speciale un comision de risc, plătibil lunar și calculat la soldul creditului, deși nu a definit care este riscul pe care îl acoperă, în Condițiile în care, pentru acordarea creditului, pârâta are dreptul la dobândă”, încălcând în mod direct dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum și dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G.

nr. 21/1992 și art. 3 lit. g) din Directiva nr. 2008/48/CE. Prestația, la care s-a obligat recurenta-pârâtă, este reprezentată de plata sumelor de bani acordate intimaților-reclamanți cu titlu de credit. Această obligație a fost îndeplinită de recurenta-pârâtă, integral, la momentul semnării convențiilor de credit. Contraprestația la care s-au obligat intimații-reclamanți este reprezentată de plata costului total al convențiilor de credit și anume a dobânzii anuale efective, cost repartizat în sume de bani lunare conform planului de rambursare. Clauzele referitoare la comisionul de risc și dobândă arată recurenta nu intră însă în această primă categorie posibil exceptată de art. 4 alin. (6), ci în categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerințe de preț și de piață.

Comisionul de risc și dobândă fac parte din costul total al creditului, aspect ce rezultă atât din prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului pentru consumator, toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale, cât și de prevederile art. 3 lit. g) și lit. i) din Directiva nr. 2008/48/CE, g) - costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale, și i) - dobânda anuală efectivă însemnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

Această Directivă a fost transpusă în legislația națională prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, ordonanță ce cuprinde aceeași definiție a costului creditului la art. 7 pct. 4. La momentul încheierii contractelor de credit nu exista nicio interdicție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision de către bancă. Contraprestația băncii pentru dobânda și comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) este chiar punerea la dispoziția consumatorului a creditului acordat pentru o perioadă de timp determinată. Comisioanele percepute pentru acordarea unui credit determină, alături de dobânda curentă, dobânda anuală efectivă, iar în Condițiile speciale rezultă în mod clar atât valoarea dobânzii curente cât și valoarea DAE, o diferență între cele două valori ale dobânzii menționate expres în Condițiile speciale ale convenției de credit.

În această situație diferența dintre dobândă și DAE este determinată de comisioanele percepute de bancă. Atâta timp cât pentru punerea la dispoziție a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobânda curentă, este evident că plata comisionului de risc, ce determină, alături de alte comisioane, diferența dintre cele două tipuri de dobânzi, reprezintă o parte din contraprestația pentru acordarea împrumutului. De altfel acest lucru este specificat în cuprinsul art. 3.5 din Condițiile generale. Clauzele cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerințele de preț și sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 93/2000, fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Din modul de redactare al clauzei față de care s-a solicitat controlul instanței de judecată, rezultă că aceasta este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, fiind clară și fără echivoc. Art. 3.5 din Condițiile generale prevede că pentru puner