ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2797/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 3529 din 12 martie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. 5895/300/2011 a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a. Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată la data de 10 aprilie 2012 sub nr. 11954/3/2012.

Prin Sentința nr. 3020 din 15 aprilie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a a admis în parte cererea de chemare în judecată, a admis în parte petitul 1.A și a constatat caracterul abuziv al pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale privind data ajustării dobânzii prin care banca își rezervă dreptul de a revizui unilateral rata dobânzii curente în cazul apariției unor modificări semnificative pe piața monetară, comunicând noua rată a dobânzii, a admis petitul 1.B și a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc, pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale, a admis petitul 1.C și a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie, art. 4 lit. e) din Condițiile Speciale, a admis în parte petitul 1.D și a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la declararea scadenței anticipate a creditului și la situațiile în care banca declară soldul creditului ca fiind scadent anticipat, art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și liniuța a treia din Condițiile generale, art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale, a admis petitul 1.E "Costuri suplimentare" Secțiunii 10 din Condițiile Generale ale Convențiilor de credit, a admis petitul 2 B și a constatat caracterul abuziv art. 3 pct. 5.1 lit. a) referitor la comisionul de risc redenumit comision de administrare,

a constatat nulitatea absolută a clauzelor menționate, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 32.982,2 lei (10.578 CHF) comision de risc redenumit comision de administrare prin actul adițional, sumă actualizată cu indicele de inflație la data achitării efective și, în final, a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a ajunge la această soluție a reținut următoarele: În vederea analizării caracterului abuziv al clauzelor invocate s-au avut în vedere dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Directiva 13/93/CEE, O.G.

nr. 21/1992, Legea nr. 286/2004, Legea nr. 363/2007. Instanța a constatat că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamantul are calitatea de consumator, în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. (1), iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din această lege. În conformitate cu dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru determinarea caracterului negociat al clauzei, la alin. (2) al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit disp. art. 2 alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Prin art. 77 - 78 din C. consumului (Legea nr. 286/2004) se stipulează - în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 definește clauza abuzivă ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Relațiile contractuale dintre părți au fost materializate prin asumarea unor Condiții Generale de Creditare și Condițiile Speciale. Condițiile Generale ale Contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă corpul comun care dă specificitate produsului bancar, adeziunea vizând clauzele preformulate cuprinse în Condițiile Generale.

Potrivit susținerilor societății pârâte, Condițiile generale prezintă clauze preformulate, fiind o adeziune, iar detaliile specifice fiecărui contract de credit - deci obiectul negocierii - sunt stabilite de Bancă împreună cu fiecare client în cadrul Condițiilor Speciale. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu societatea bancară elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. În acest sens se vor avea în vedere disp. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, caracterul abuziv al clauzelor contractuale fiind prezumat în cazul contractelor de adeziune-standard preformulate sau condițiile generale.

Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul convenției de credit încheiate între părți, instanța a constatat indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate de către bancă. Instanța nu a putut considera că actul juridic încheiat între părți este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

În opinia tribunalului negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de către bancă și cu obligația de informare, negocierea având drept efect posibilitatea consumatorului în sensul modificării clauzelor. Potrivit art. 3 și art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, societății pârâte îi revenea sarcina probei în sensul de a demonstra că s-a negociat individual o clauză standard, în sensul că, deși clauza a fost redactată prealabil, consumatorul a avut posibilitatea de a influența conținutul acesteia, mai ales în cazul unui contract de adeziune. Tot în legătură cu condiția negocierii, tribunalul apreciază că prin Condițiile generale sunt stipulate și definite comisioanele, iar prin Condițiile speciale, reclamanții au putut influența cel mult cuantumul acestora comisioane, reclamanții contestând însăși existența lor, în condițiile inexistentei unei contraprestații.

Pe de altă parte, faptul că reclamanții - consumatori - indiferent de calitatea lor - au acceptat să semneze un astfel de contract sau că aveau de ales între ofertele mai multor bănci nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al clauzelor sau aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 193/2000. În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților s-a reținut că achitarea unei dobânzi modificate în mod unilateral sau a unui comision, lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează o sarcină în plus în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ. Referitor la condiția încălcării exigențelor bunei credințe și la condiția privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța a procedat la verificarea separată a fiecărei clauze contestate.

Analizând apărările societății pârâte privitor la inadmisibilitatea aprecierii privind caracterul abuziv al clauzelor legate de definirea obiectului principal s-a constatat că potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin (2) din Directiva nr. 13/93 potrivit CJUE, Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol.

2, p. 273) este aplicabilă, în principiu, tuturor clauzelor contractuale care nu au fost negociate individual. Cu toate acestea, directiva prevede două excepții privind aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Astfel, aceasta apreciere nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În urma acestei interpretări, în speța de față trebuie analizat în primul rând dacă se pune în discuție definirea obiectului contractului - obiectului principal al contractului - sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației - calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, iar pe de altă parte dacă aceste aspecte fac obiectul cererii de față, dacă clauzele referitoare la aceste aspecte sunt exprimate în mod clar și inteligibil - exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Se constată că în prezenta cauză, instanța nu analizează prețul creditului astfel cum a fost agreat de părți și nu se substituie acestora, ci doar constată că o anumită clauză - art. 3 lit. d) Condițiile speciale - îi permite uneia din părți să modifice în tot obiectul unei obligații.

Prin art. 4 alin. (2) din Directivă se prevede că evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în Hotărârea din 3 iunie 2010, în cauza C-484/08 că, de fapt, clauzele vizate de art. 4 alin. (2) din Directivă sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil.

Susținerea pârâtei în sensul că anularea clauzelor ar duce la nerespectarea dreptului la proprietate privată și la libertate economică nu pot fi reținute. Astfel, atât dreptul de proprietate cât și libertatea comerțului sunt garantate constituțional. Ca orice libertăți, ele nu pot fi însă absolute, ci trebuie exercitate în limitele legale. În cazul în care pârâta încheie acte juridice care contravin dispozițiilor legale în materie, acestea sunt supuse nulității, fără a reprezenta o încălcare a dreptului ei la proprietate sau la libertatea economică, ci o sancțiune aplicabilă, în mod general, oricărui subiect de drept care încalcă dispozițiile legale. Pârâta învederează prin întâmpinare că nu se poate dispune restituirea prestațiilor, contractele de credit fiind cu prestații succesive.

În opinia tribunalului, ipoteza invocată de către pârâta ar subzista în cazul în care ar exista o imposibilitate obiectivă de restituire a prestației (exemplul clasic fiind cel al imposibilității de restituire a folosinței acordate în temeiul unui contract de locațiune anulat), însă în prezenta cauză nu există o asemenea situație obiectivă de restituire a prestațiilor, deoarece ceea ce trebuie să restituie pârâta este o sumă de bani, ceea ce este întotdeauna posibil, față de caracterul fungibil al banilor. Prin cerere, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze cuprinse în convenția de credit din 12 septembrie 2008. A) Nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale Convenției privind data ajustării dobânzii prin care banca își rezervă dreptul de a revizui unilateral rata dobânzii curente în cazul apariției unor modificări semnificative pe piața monetară, comunicând noua rată a dobânzii.

Tribunalul a apreciat că potrivit raportului dintre clauzele generale/speciale, pct. 3 lit. a) din Condițiile Speciale are prevalentă asupra art. 3.2.1 din Condițiile Generale, acestea din urmă trimițând ele însele, pentru lămurirea clauzelor contractuale, la regulile speciale. Astfel, dacă V.R. SA poate acorda, potrivit regulilor generale, împrumuturi fie cu rată fixă, fie cu rată variabilă, în cazul de față părțile au încheiat un contract cu rata dobânzii fixă, de 3,99% p.a. Art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară. Or, instanța reține că banca nu a inserat și interpretat această clauză în contextul schimbărilor intervenite pe piața monetară, ci a nesocotit drepturile consumatorului, prin introducerea unei clauze abuzive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (ca o aplicație a principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C. civ.). Cu toate acestea, Banca a interpretat art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în mod transparent și complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea măsură.

Această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, oferind pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente și, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamanților fără ca noua rată să fie negociată cu acesta, deși efectele manifestării unilaterale de voință a pârâtei se repercutează în mod esențial asupra patrimoniului reclamantului. Astfel, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamanților este acela de a fi informat asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecință, prescripțiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.

Potrivit dispozițiilor lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv, specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, este considerată abuzivă ex lege. Instanța apreciază că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, fără prezentarea altor elemente de identificare, nu este redactat în termeni clari și neechivoci, astfel încât se considera că acesta nu respectă exigențele bunei-credințe. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv de natură a conduce la revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște, din momentul încheierii contractului, aspectul majorării ratei dobânzii, în ipoteza producerii situației vizate.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. proc. civ., se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.

Având în vedere că, pe de-o parte, piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul "semnificativ", caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate, instanța consideră că motivul "apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară" nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționează dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoștință de cauză.

B) Nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art 5.1 lit. a) din Condiții speciale ale Convenției privind perceperea de către VBR a unui comision de risc aplicat în procent de 0,22% la soldul creditului pe toata perioada de derulare a Convenției (~ 500 CHF/lună). Prevederile contractuale referitoare la comisionul de risc prevăzute în convenția de credit, respectiv art. 5 lit. a) din Condiții Speciale și art. 3.5 din Condiții generale reprezintă clauze abuzive, constatându-se nulitatea absolută a acestora.

Prin dispozițiile art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit menționate, s-au stipulat următoarele: "comision de risc: 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit". Potrivit art. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit, "pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile speciale". În cauză, astfel cum rezultă din probele administrate, sunt îndeplinite toate condițiile menționate mai sus, astfel: 1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; 2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.

Astfel, clauzele în discuție nu au fost negociate de părți, eventuala negociere putea privi, cel mult, doar cuantumul comisionului de risc. Or, în cauză, nu cuantumul acestui comision este criticat de reclamanți, ci însuși existența lui, susținându-se că se percepe în absența unei contraprestații din partea pârâtei, condiții în care și proba testimonială solicitată de pârâtă era neconcludentă.

În consecință, reținând că art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale privind comisionul de risc sunt clauze standard, stipulate în mod obișnuit de pârâtă în contractele de credit încheiate (chiar și numerotarea clauzelor este identică în diferite contracte încheiate cu diverse persoane, astfel cum rezultă din sentințele judecătorești depuse la dosar), în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele apar ca nefiind negociate cu reclamanții, care nu puteau avea posibilitatea de a influența natura ei (reclamanții nu puteau obține excluderea acestei clauze din convenția de credit). Condiția privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este de asemenea îndeplinită.

Astfel, achitarea unui comision, lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează un dezechilibru semnificativ. Clauzele în discuție nu respectă nici exigențele bunei credințe, deoarece inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanților prin majorarea considerabilă a ratei lunare.

Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE la evaluarea bunei-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună-credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare". Practic, prin inserarea comisionului de risc pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei-credințe.

Tribunalul a reținut totodată că în cuprinsul contractului, pârâta nu a definit "riscul" pentru care percepe comision. Mențiunea din art. 3.5 din Condițiile generale, respectiv "pentru punerea la dispoziție a creditului" nu este deloc de natură a lămuri aspectele legate de acest comision. Practic, potrivit acestei ultime clauze, se lasă de înțeles că, de fapt, comisionul de risc nu are nicio legătură cu posibilele riscuri financiare, fiind legat exclusiv de acordul pârâtei de a acorda creditul. Instanța a apreciat că aceste clauze contractuale sunt nule și din perspectiva dreptului comun, deoarece sunt lipsite de cauză juridică, neexistând nicio contraprestație a pârâtei care să justifice perceperea acestui comision.

Ca atare, în condițiile în care sunt îndeplinite toate condițiile anterior expuse, tribunalul a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condiții Speciale. C) Nulitatea clauzei abuzive referitoare la comisionul de rezervă obligatorie prevăzută de art. 5 lit. e) din Condiții speciale ale Convenției. Clauza prevăzută la pct. 5 lit. e) din Contract - Condiții speciale - Comision de rezervă minimă obligatorie - are următorul conținut: "0% p.a. aplicat la soldul creditului, până la data de 31 decembrie 2008, plătibil lunar odată cu dobânda, la scadența anuităților prevăzute la pct. 6 Rambursare.

Valoarea comisionului se va modifica în mod corespunzător în condițiile pct. 3.12 -comision de rezervă minimă obligatorie - din Condițiile Generale în cazul rambursării în avans sau la modificării scadentei finale. Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în cazul în care obligațiile sau condițiile impuse de BNR cresc/se diminuează/se elimină, aducând acest lucru la cunoștința împrumutatului. De asemenea, clauza prevăzută la pct. 3.12 din Contract -Condiții Generale - reglementează aspecte privind comisionul de rezervă minimă obligatorie și are următorul conținut: "Comisionul datorat ca urmare a obligației băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la BNR.

Valoarea comisionului de rezervă minimă obligatorie este stabilită în funcție de valoarea obligației băncii. Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în condițiile în care obligația băncii față de BNR crește/se diminuează/se elimină. Pentru perioada care se aplică, comisionul se acumulează zilnic la soldul creditului pentru un număr de zile calendaristice începând cu data primei trageri. În perioada de calcul a comisionului de rezervă minimă obligatorie se include prima zi și se exclude ziua până la care se face calculul. Comisionul de rezervă minimă obligatorie datorat lunar, se calculează după formula: soldul creditului x rata comisionului x numărul efectiv de zile).

Rata comisionului este exprimată în procente valoarea sa fiind menționată în Condițiile Speciale". Ambele clauze mai sus menționate reglementează comisionul de rezervă minimă obligatorie, iar din motivația acestui comision (expusă la pct. 3.12 Condiții Generale) rezultă că a fost instituit pentru executarea de către banca ca obligației sale de a constitui o rezervă minimă obligatorie în monedă națională și în valută la BNR. Obligația oricărei societăți ce desfășoară activități bancare, pe teritoriul României, de a constitui o rezervă minimă este instituită de Regulamentul BNR nr. 6/2002, care prevede de altfel că pentru sumele depuse cu titlul de rezervă minimă obligatoriu, instituțiile de credit primesc și dobândă (art. 15 din Regulament).

În acest context, instanța a constatat că acest comision nu reprezintă preț pentru serviciile prestate de pârâtă în temeiul convenției deoarece reclamanții nu privesc în contrapartidă nici un serviciu ci reprezintă, în realitate o dobândă mascată, care se adaugă la dobânda stabilită pentru credit pentru satisfacerea propriilor obligații instituite de către legiuitor în sarcina exclusivă a băncii. De asemenea, se constată faptul că banca își rezervă dreptul de a modifica acest comision dacă obligația sa legală crește sau se diminuează. Faptul că prin condițiile speciale comisionul este 0% nu prezintă relevanță în condițiile în care nu s-a contestat cuantumul comisionului, ci clauza ca atare, mai ales în raport de art. 3.12 din Condițiile generale prin care Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision.

Astfel, instanța a reținut că în contradicție cu cerințele bunei-credințe, clauzele prevăzute la pct. 5 lit. e) din Contract - Condiții speciale și pct. 3.12 din Contract - Condiții Generale creează un dezechilibru între dreptul pârâtei de a cere plata unui comision fără a presta un serviciu în schimb și obligația reclamanților de a plăti acel comision fără a exista o contraprestație din partea băncii. D) Nulitatea clauzei abuzive prevăzute de art. 8.1 lit. a) liniuța a 2-a și a 3-a, art. 8.1 lit. c), art. 8 lit. d) din Convenție referitoare la "Scadența anticipată" și la situațiile în care banca declară soldul creditului ca fiind scadent anticipat.

Declararea scadenței anticipate a obligației de plată anterior termenului contractual are valoarea unei rezilieri, însă rezilierea contractului sinalagmatic este incidentă în cazul neexecutării obligațiilor esențiale născute din respectivul contract, încălcarea "oricăror alte obligații" neputând conduce în mod imperios la declararea scadentei anticipate. Clauza nu au făcut obiectul negocierii și face parte din condițiile generale de creditare uzitate de pârâtă în raporturile juridice încheiate cu clienții săi. Pârâta, căreia îi incumba sarcina probei faptului pozitiv contrar - nu a demonstrat negocierea clauzelor sus precizate. Dezechilibrul creat este semnificativ prin prisma sumelor ce trebuie rambursate de către reclamanți.

Clauza prevăzută la pct. 8.1 lit. c) și d) din Convenție - Condiții Generale - scadența anticipată - are următorul conținut: "banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și codebitorului/garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției: c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției, d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător." Aceste clauze nu au făcut obiectul negocierii și fac parte din condițiile generale de creditare uzitate de pârâtă în raporturile juridice încheiate cu clienții săi.

Pârâta, căreia îi incumba sarcina probei faptului pozitiv contrar - nu a demonstrat negocierea clauzelor sus precizate. Instanța apreciază că, prin formulările evazive și nedefinite de tipul "situație neprevăzută", "în opinia băncii", "improbabil", "garantat corespunzător", lăsate spre interpretare exclusiv la aprecierea băncii, banca poate interveni în derularea contractului, riscul contractului fiind exclusiv în sarcina consumatorului. Nu sunt stipulate criterii obiective pe baza cărora banca să purceadă la intervenția unilaterală constând în declararea scadenței anticipate a creditului, fiind stipulat un drept exclusiv și discreționar ce contrazice echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile și obligațiile ambelor părți, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului.

Dezechilibrul este evident deoarece permite societății bancare, printr-o simplă apreciere, să declare scadența anticipată a creditului, fiind încălcate și cerințele bunei credințe, în raport de efectul direct al declarării scadenței anticipate și împrejurarea că nu sunt circumstanțiate condițiile intervenției unilaterale. E) Nulitatea clauzei abuzive referitoare la "Costuri suplimentare" prevăzuta de Secțiunea 10 din Condiții generale ale Convenției. Potrivit disp.

art. 10 din Condițiile Generale ale convenției de credit la care se face trimitere în clauza considerată abuzivă, "Referitor la convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile, care: lit. a) supun banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară (de exemplu, în corelație/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele băncii, constituite cu sau pentru costurile băncii, sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația sa de a acorda credite; lit. c) al căror rezultat este: i. creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; ii.

reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii, în baza convenției". În principal, fiind vorba de o clauză care implică un drept exclusiv de interpretare, sunt incidente disp. pct. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 "sunt abuzive clauzele care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale". Instanța a constatat că prin clauza menționată anterior, în ipoteza în care costurile suportate de bancă sunt majorate, indiferent dacă această majorare are sau nu legătură cu împrumutul ce face obiectul contractului analizat, ea va fi suportată exclusiv de către consumator, prin plata unor sume suplimentare, nedeterminate la momentul încheierii convenției, pentru a acoperi orice daună de natură a se produce în patrimoniul băncii.

Reaua - credință constă în faptul că societatea bancară a stipulat o clauză pentru a-și asigura repararea oricărui prejudiciu suferit, provenit inclusiv din relațiile sale stabilite cu alte persoane fizice sau juridice, fără a lua în considerare aspectul prejudicierii inerente a consumatorului prin obligarea acestuia la plata unor sume suplimentare neimputabile conduitei sale contractuale. 2. În ceea ce privește constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în Actul Adițional primit în schița (nenominalizat și definitivat) din data de 10 septembrie 2010: în principal s-a solicitat instanței de judecată să constate nulitatea absolută totală a Actul Adițional primit în schița (nenominalizat și definitivat) din data de 10 septembrie 2010 întrucât reclamanții și-au manifestat refuzul expres de a semna acest document.

În subsidiar, s-a solicitat nulitatea parțială, adică a anumitor clauze ale Actului Adițional. În ceea ce privește nulitatea clauzei abuzive prevăzută de Actul Adițional art. 3 pct. 5.1 lit. a) privind perceperea abuzivă a unui comision de risc pe care banca l-a redenumit comision de administrare. Prin art. 95 alin. (4) se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept. Potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor. (2) Comisionul de analiză dosar și cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeași sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași instituții de credit. (3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului. Prin art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010: (1) Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator. (2) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. (3) În cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație.

Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept. (4) Se interzice introducerea în contractele de credit a clauzelor prin care: a) consumatorul este obligat să păstreze confidențialitatea prevederilor și a condițiilor contractuale; b) creditorul poate declara scadent sau denunța unilateral contractul ori poate penaliza consumatorul în cazul afectării reputației creditorului; Astfel, din analiza O.U.G. nr. 50/2010 se constată că se impune eliminarea comisionului de risc - clauza abuzivă în convențiile de credit. Transformarea comisionului de risc în comision de administrare reprezintă tot o clauză abuzivă și echivalează în fapt cu eludarea disp.

O.U.G. nr. 50/2010. Nefiind enumerat printre comisioanele ce pot fi percepute rezultă că voința legiuitorului este în sensul interzicerii comisionului de risc, în consecință orice clauză ce are ca efect perceperea unui astfel de comision, chiar sub altă denumire, inserată într-un act adițional, este nulă de drept.

În ceea ce privește celelalte clauze a căror nulitate s-a solicitat - nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art. 1 din Actul Adițional privind modificarea tipului de dobândă din dobânda fixă în dobânda variabilă; nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 1 lit. d) - "data ajustării ratei dobânzii curente" prin introducerea un nou paragraf cu privire la data ajustării ratei dobânzii ca urmare a modificării tipului de dobândă; nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 1 lit. e) - "Dobânda anuală efectivă" privind modificarea dobânzii anuale efective - DAE ca urmare a includerii unor costuri suplimentare care nu au fost indicate în Convenția inițială semnată de părți cât și de modificarea tipului de dobândă în dobândă variabilă; nulitatea clauzei abuzive conținută de prevederile art. 3 alin. (5 2 ) parag.

2 din actul adițional (ce modifică art. 5 din Condițiile Speciale ale Convenției) privind perceperea în mod abuziv de către VBR a unor costuri adiacente creditului fără ca aceasta să informeze reclamanții exact care sunt acele costuri; nulitatea clauzei abuzive conținute de art. 7 alin. (4) din Actul Adițional referitoare la acceptarea tacită a unui nou act adițional care ar putea interveni între Părți ca urmare a modificărilor legislative ce pot interveni, act adițional care presupune perceperea unor noi costuri contractuale - din cercetarea lor tribunalul apreciază ca sunt conforme cu disp. O.U.G. nr. 50/2010. Totodată se vor avea în vedere și disp. art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în vigoare la acel moment - septembrie 2010 și disp.

Art. II al Legii nr. 288/2010, Lege ce a modificat O.U.G. nr. 50/2010 - "(2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi." Așadar, în temeiul Legii nr. 288/2010 reclamanții în termen de 60 de zile începând cu data de 2 ianuarie 2011 puteau notifica Banca dacă nu doreau ca actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 să își producă efectele. Pârâta învederează prin întâmpinare faptul că reclamanții nu au depus notificarea în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010.

Potrivit susținerilor reclamanților, actul adițional în schița le-a fost comunicat la data de 10 septembrie 2010, notificarea fiind înregistrată la bancă - Ag. Banu Manta în 17 septembrie 2010, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010. Ca o consecință a constatării caracterului abuziv a clauzelor menționate și potrivit disp. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instanța va constata nulitatea absolută a respectivelor clauze, clauze care, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu mai produc efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua și în absența clauzelor considerate abuzive.

3. Obligarea pârâtei la plata sumei de 32.982,2 lei echivalentul sumei de 10.578 CHF, reprezentând comision de risc (redenumit comision de administrare prin Actul Adițional primit de subsemnații reclamanți în data de 10 septembrie 2010 în schiță) suma ce urmează să fie actualizată în funcție de indicele de inflație la data plății sale efective, comision perceput în mod ilegal astfel cum s-a constatat la petitul 1A. În ceea ce privește petitul referitor la rambursarea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în temeiul - clauzelor nule, principiul restituito in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivității efectelor nulității; numai prin revenirea la situația anterioară emiterii actului nul, părții vătămate îi este reparat întreg prejudiciul.

Constatând nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de risc prevăzut la convenția de credit din 12 septembrie 2008, respectiv art. 5 lit. a) din Condiții Speciale (art. 3.5 din Condiții generale), inclusiv a clauzei 5.1 lit. a) privind perceperea abuzivă a unui comision de risc pe care banca l-a redenumit comision de administrare, tribunalul va obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 32.982,2 lei (10.578 CHF) comision de risc - redenumit comision de administrare prin actul adițional, suma actualizată cu indicele de inflație la data achitării efective. Împotriva acestei sentințe la data de 9 august 2013 au declarat apel reclamanții și pârâta. Prin Decizia civilă nr. 457 din 21 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă V.R.

SA. A fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți E.A.C., E.B.L. și schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost admisă acțiunea și în consecință a fost admis petitul 1A (privitor la constatarea caracterului abuziv al pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale), petitul 1D privitor la constatarea caracterului abuziv al art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și liniuța a treia, art. 8.1 lit. c) și d din Condițiile generale) și petitul 2 (principal) și constată nulitatea absolută totală a actului adițional.

În motivarea deciziei instanța a reținut următoarele: Neîndeplinirea de către sentința apelată a cerințelor procedurale a fost invocată în apelul reclamanților care au susținut existența unor vicii de motivare, fie în sensul inexistenței motivării unor soluții date asupra unor capete de cerere (este de fapt vorba de analiza clauzelor din actul adițional, analiza solicitată în subsidiar față de un capăt de cerere ce viza nulitatea totală a acestui act), fie în sensul unei neconcordanțe între dispozitiv și considerente (susținându-se că nu se poate înțelege de ce soluțiile menționate pe clauzele atacate din convenția inițială au fost de admitere în parte). Netemeinicia soluției adoptate de prima instanță a fost pusă în discuție în ambele apeluri.

În esență reclamanții au ridicat problema acceptării/neacceptării tacite a actului adițional la contractul de credit bancar, caracterul abuziv al unor clauze din actul adițional, iar pârâta, în apelul său, a susținut (detaliat pentru fiecare în parte) că niciuna din clauzele din contractele dintre părți nu este abuzivă. Trebuie subliniat că apelurile de față nu pun în discuție în mod direct modul în care au fost soluționate capetele de cerere nr. 3 și 4. Neîndeplinirea de către sentința apelată a cerințelor procedurale: a) Lipsa motivării: dat fiind principiul efectului devolutiv al apelului, faptul că în cauza de față prin apelurile formulate s-a pus în discuție însăși soluția dată în urma judecății în primă instanță asupra capetelor de cerere despre care se pretinde că sunt nemotivate, faptul că nu s-a cerut de niciuna din părți trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe conform art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel va proceda la o nouă judecată a cauzei în fond independent de reținerea lipsei motivării unor capete de cerere. Așadar este inutil a se analiza existența acestei nelegalități înainte și independent de analiza temeiniciei soluției pronunțate de prima instanță. Oricum, dată fiind evocarea fondului în apelurile de față, eventuala reținere a lipsei motivării sentinței atacate vizavi de aspectele devoluate nu poate aduce în vreun fel lumină asupra soluției din apel. b) Neconcordanța dintre dispozitiv și considerente: analizând cu atenție cuprinsul alegațiilor apelanților-reclamanți pe acest aspect se observă că de fapt nu se invocă o necorelare a considerentelor cu soluția din dispozitiv, ci o ilogicitate intrinsecă a soluției din dispozitiv.

Adică expresia din dispozitiv referitoare la petitele 1A și 1D, "admite în parte", intră în contradicție cu sensul dat chiar de prima instanță în dispozitiv acestei admiteri parțiale deoarece în ambele cazuri se constată caracterul abuziv al clauzelor la care se referă aceste petite, exact în formularea cuprinsă în cererea de chemare în judecată. Altfel spus nu există o parte a petitelor respective care să nu fi fost admisă.

Însă, chiar dacă într-adevăr, mențiunile din dispozitiv privitoare la admiterea în parte a petitelor, punctelor, 1A și 1D ale cererii de chemare în judecată sunt contrare constatărilor că acele clauze sunt abuzive (fapt ce înseamnă de fapt admiterea în tot a acelor capete de cerere), dat fiind principiul efectului devolutiv al apelului, faptul că în cauza de față prin apelurile formulate s-a pus în discuție însăși soluția asupra acelor capete de cerere, faptul că nu s-a cerut de niciuna din părți trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda oricum la o nouă judecată a punctelor 1A și 1D în fond independent de reținerea acestor "inexactități" în dispozitivul hotărârii apelate.

În concluzie, dat fiind că dacă s-ar reține neregulile pretinse efectul ar fi evocarea fondului, aspect care oricum se produce în fața instanței de apel rezultă că de fapt soluționarea apelurilor de față depinde cu necesitate de analiza pe fond a acțiunii deduse judecății. Pentru analiza pe fond a acțiunii, trebuie lămurită întâi problema acceptării tacite/neacceptării actului adițional de către reclamanți. În ceea ce privește problema acceptării tacite/neacceptării actului adițional de către reclamanți, instanța a observat că la 17 septembrie 2010 aceștia și-au exprimat dezacordul față de actul adițional înregistrând o notificare în acest sens la Agenția Banu Manta din București (aspect necontestat practic de către pârâtă).

Actul adițional (proiectul propus de pârâtă) le fusese înmânat la data de 10 septembrie 2010 la aceeași agenție. Acceptarea tacită a actelor adiționale la contractele de credit este o instituție de excepție, are natură legală și în septembrie 2010 era prevăzută în art. 40 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma aplicabilă la acea dată anterioară Legii nr. 288/2010) și presupunea într-adevăr, prin opoziție față de acceptarea expresă și așa cum reiese chiar din litera textului de lege amintit mai sus, lipsa semnăturii din partea consumatorului-împrumutat. Însă acceptarea tacită presupune în toate cazurile lipsa unui refuz pentru că ea nu poate însemna o obligație de acceptare, o acceptare forțată.

În acest sens art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010 în forma aplicabilă în septembrie 2010 arăta expres că partea - consumator are o opțiune de acceptare sau de neacceptare a condițiilor propuse prin actul adițional pe care trebuie să și-o exercite în 15 zile, iar lipsa răspunsului expres al consumatorului nu poate valora acceptare tacită art. 41 alin. (3). Rezultă că, cu atât mai mult în cazul în care răspunsul în termen al consumatorului a fost un refuz explicit, nu se poate reține acceptarea tacită a actului adițional în baza art. 40 - 41 din O.U.G. nr. 50/2010 și pe cale de consecință nici aplicarea art. II din Legea nr. 288/2010 care prin ipoteză se referă la actele considerate a fi fost acceptate tacit.

Odată stabilit că actul adițional invocat de către pârâtă nu poate fi considerat acceptat tacit, văzându-se lipsa semnăturii reclamanților pe acest act (adică lipsa acceptării exprese tipice a unui act juridic ce îmbracă forma unui înscris), se impune concluzia că acest act juridic (îl numim astfel pentru că creează o aparență de drept dovadă fiind chiar disputa din cauza de față) este lovit de nulitate absolută pentru lipsa totală a consimțământului reclamanților (așa cum și aceștia au arătat prin cererea lor). Nulitatea aceasta nu poate fi decât una totală, pentru că lipsa consimțământului afectează întregul act adițional, iar nu doar părți ale acestuia. Această nulitate absolută și totală a actului adițional face să fie inutilă analiza existenței în cuprinsul acestuia a unor clauze abuzive, adică face inutil a se analiza pe fond capătul de cerere subsidiar formulat în acest sens de către reclamanți sau argumentele pârâtei vizavi de "lipsa obiectului" judecății.

Caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit (contractul inițial) menționate în acțiune: Curtea a considerat abuzive aceste clauze contractuale. Fără a mai relua argumentele primei instanțe, argumente pe care instanța de apel le consideră în esență corecte, fără a mai reanaliza calitatea de consumator a reclamanților (aspect care oricum nu este contestat), Curtea a procedat la o analiză a caracterului abuziv a fiecărei clauze la care se referă acțiunea de față punctând sintetic motivele pentru care înlătură argumentele esențiale ale pârâtei și cele pentru care acceptă susținerile reclamanților. Există și argumente care se aplică însă pentru toate clauzele în discuție. Este vorba de lipsa negocierii clauzelor contractuale.

Deși însăși pârâta acceptă că în speță este vorba de un contract de adeziune, consideră că acesta a fost negociat prin simpla posibilitate a consumatorilor de a refuza încheierea contractului dacă clauzele contractuale nu erau potrivite intereselor lor. Această susținere a pârâtei este frapant contradictorie. Contractele de adeziune prin definiție înseamnă contracte ale căror clauze nu sunt negociate, ci impuse de una din părți (sau în anumite cazuri impuse chiar de lege). Așadar dacă pârâta acceptă că un contract de împrumut bancar de tipul celui din cauza de față este un contract de adeziune evident că acceptă implicit și aspectul că nu au fost negociate clauzele contractuale. Lipsa negocierii clauzelor contractuale este tocmai ceea ce a reținut și instanța de fond, fiind fără relevanță faptul că în baza libertății contractuale reclamanții erau liberi să încheie sau nu cont