ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2797/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2797/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 3529 din 12 martie 2012 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București în Dosarul nr. 5895/300/2011 a admis excepția

necompetenței materiale a Judecătoriei și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a.

Pe rolul Tribunalului

București cauza a fost înregistrată la data de 10 aprilie 2012 sub nr.

11954/3/2012.

Prin Sentința nr.

3020 din 15 aprilie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a a admis în parte

cererea de chemare în judecată, a admis în parte petitul 1.A și a constatat

caracterul abuziv al pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale privind data

ajustării dobânzii prin care banca își rezervă dreptul de a revizui unilateral

rata dobânzii curente în cazul apariției unor modificări semnificative pe piața

monetară, comunicând noua rată a dobânzii, a admis petitul 1.B și a constatat

caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc, pct. 5 lit.

a) din Condițiile speciale, a admis petitul 1.C și a constatat caracterul abuziv

al clauzei referitoare la comisionul de rezervă minimă obligatorie, art. 4 lit.

e) din Condițiile Speciale, a admis în parte petitul 1.D și a constatat

caracterul abuziv al clauzelor referitoare la declararea scadenței anticipate a

creditului și la situațiile în care banca declară soldul creditului ca fiind

scadent anticipat, art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și liniuța a treia din

Condițiile generale, art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale, a admis

petitul 1.E "Costuri suplimentare" Secțiunii 10 din Condițiile

Generale ale Convențiilor de credit, a admis petitul 2 B și a constatat

caracterul abuziv art. 3 pct. 5.1 lit. a) referitor la comisionul de risc

redenumit comision de administrare, a constatat nulitatea absolută a clauzelor

menționate, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, a obligat

societatea pârâtă la plata sumei de 32.982,2 lei (10.578 CHF) comision de risc

redenumit comision de administrare prin actul adițional, sumă actualizată cu

indicele de inflație la data achitării efective și, în final, a obligat

societatea pârâtă la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a ajunge la

această soluție a reținut următoarele:

În vederea analizării

caracterului abuziv al clauzelor invocate s-au avut în vedere dispozițiile

Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între

comercianți și consumatori, Directiva 13/93/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr.

286/2004, Legea nr. 363/2007.

Instanța a constatat

că actul normativ specificat este incident raportului juridic stabilit între

părți, având în vedere că reclamantul are calitatea de consumator, în înțelesul

dispozițiilor art. 2 alin. (1), iar pârâta este comerciant, perfectând

contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit dispozițiilor

art. 2 alin. (2) din această lege.

În conformitate cu

dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală

care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă,

prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în

detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin urmare, o clauză

contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

exigențele bunei-credințe; 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte

prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru determinarea

caracterului negociat al clauzei, la alin. (2) al art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind

negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da

posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele

standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de

comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Potrivit disp. art. 2

alin. (3) din lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau

numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude

aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în

care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit

unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard

preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să

prezinte probe în acest sens. Prin art. 77 - 78 din C. consumului (Legea nr.

286/2004) se stipulează - în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze

contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se

interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate

cu consumatorii. Art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 definește clauza abuzivă

ca fiind o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul

și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în

detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Relațiile

contractuale dintre părți au fost materializate prin asumarea unor Condiții

Generale de Creditare și Condițiile Speciale. Condițiile Generale ale

Contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă corpul

comun care dă specificitate produsului bancar, adeziunea vizând clauzele

preformulate cuprinse în Condițiile Generale. Potrivit susținerilor societății

pârâte, Condițiile generale prezintă clauze preformulate, fiind o adeziune, iar

detaliile specifice fiecărui contract de credit - deci obiectul negocierii -

sunt stabilite de Bancă împreună cu fiecare client în cadrul Condițiilor

Speciale. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu societatea bancară

elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale

ale contractului. În acest sens se vor avea în vedere disp. art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 193/2000, caracterul abuziv al clauzelor contractuale fiind

prezumat în cazul contractelor de adeziune-standard preformulate sau condițiile

generale. Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul

convenției de credit încheiate între părți, instanța a constatat indiscutabil

că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la

modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost

negociate direct cu reclamanții, ci au fost preformulate de către bancă.

Instanța nu a putut considera că actul juridic încheiat între părți este un

contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părțile discută și negociază

toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu

caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral

opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau

parțial numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând

posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau

nu la un contract preredactat. În opinia tribunalului negocierea directă cu

consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de către bancă și cu

obligația de informare, negocierea având drept efect posibilitatea

consumatorului în sensul modificării clauzelor. Potrivit art. 3 și art. 4 alin.

(3) teza finală din Legea nr. 193/2000, societății pârâte îi revenea sarcina

probei în sensul de a demonstra că s-a negociat individual o clauză standard,

în sensul că, deși clauza a fost redactată prealabil, consumatorul a avut

posibilitatea de a influența conținutul acesteia, mai ales în cazul unui

contract de adeziune. Tot în legătură cu condiția negocierii, tribunalul

apreciază că prin Condițiile generale sunt stipulate și definite comisioanele,

iar prin Condițiile speciale, reclamanții au putut influența cel mult cuantumul

acestora comisioane, reclamanții contestând însăși existența lor, în condițiile

inexistentei unei contraprestații. Pe de altă parte, faptul că reclamanții -

consumatori - indiferent de calitatea lor - au acceptat să semneze un astfel de

contract sau că aveau de ales între ofertele mai multor bănci nu este de natură

a înlătura caracterul abuziv al clauzelor sau aplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 193/2000. În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între

drepturile și obligațiile părților s-a reținut că achitarea unei dobânzi

modificate în mod unilateral sau a unui comision, lunar, cu o valoare deloc

neglijabilă în raport de costurile creditului creează o sarcină în plus în

detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ. Referitor la condiția

încălcării exigențelor bunei credințe și la condiția privind dezechilibrul

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța a procedat la

verificarea separată a fiecărei clauze contestate. Analizând apărările

societății pârâte privitor la inadmisibilitatea aprecierii privind caracterul

abuziv al clauzelor legate de definirea obiectului principal s-a constatat că

potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a

clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al

contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată,

pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă

parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor

inteligibil. Reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din

dreptul european, art. 4 alin (2) din Directiva nr. 13/93 potrivit CJUE,

Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

(Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive

în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială,

15/vol. 2, p. 273) este aplicabilă, în principiu, tuturor clauzelor

contractuale care nu au fost negociate individual. Cu toate acestea, directiva

prevede două excepții privind aprecierea caracterului abuziv al clauzelor

contractuale. Astfel, aceasta apreciere nu privește nici definirea obiectului

contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o

parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de

altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și

inteligibil.

În urma acestei

interpretări, în speța de față trebuie analizat în primul rând dacă se pune în

discuție definirea obiectului contractului - obiectului principal al

contractului - sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației -

calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, iar pe de altă parte

dacă aceste aspecte fac obiectul cererii de față, dacă clauzele referitoare la

aceste aspecte sunt exprimate în mod clar și inteligibil - exprimate într-un

limbaj ușor inteligibil.

Se constată că în

prezenta cauză, instanța nu analizează prețul creditului astfel cum a fost

agreat de părți și nu se substituie acestora, ci doar constată că o anumită

clauză - art. 3 lit. d) Condițiile speciale - îi permite uneia din părți să

modifice în tot obiectul unei obligații. Prin art. 4 alin. (2) din Directivă se

prevede că evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici

definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației,

pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora,

pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și

inteligibil. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în Hotărârea din 3

iunie 2010, în cauza C-484/08 că, de fapt, clauzele vizate de art. 4 alin. (2)

din Directivă sunt exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în

măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de

la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod

clar și inteligibil. Susținerea pârâtei în sensul că anularea clauzelor ar duce

la nerespectarea dreptului la proprietate privată și la libertate economică nu

pot fi reținute. Astfel, atât dreptul de proprietate cât și libertatea

comerțului sunt garantate constituțional. Ca orice libertăți, ele nu pot fi

însă absolute, ci trebuie exercitate în limitele legale. În cazul în care

pârâta încheie acte juridice care contravin dispozițiilor legale în materie,

acestea sunt supuse nulității, fără a reprezenta o încălcare a dreptului ei la

proprietate sau la libertatea economică, ci o sancțiune aplicabilă, în mod

general, oricărui subiect de drept care încalcă dispozițiile legale.

Pârâta învederează

prin întâmpinare că nu se poate dispune restituirea prestațiilor, contractele

de credit fiind cu prestații succesive. În opinia tribunalului, ipoteza

invocată de către pârâta ar subzista în cazul în care ar exista o

imposibilitate obiectivă de restituire a prestației (exemplul clasic fiind cel

al imposibilității de restituire a folosinței acordate în temeiul unui contract

de locațiune anulat), însă în prezenta cauză nu există o asemenea situație

obiectivă de restituire a prestațiilor, deoarece ceea ce trebuie să restituie

pârâta este o sumă de bani, ceea ce este întotdeauna posibil, față de

caracterul fungibil al banilor.

Prin cerere,

reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze cuprinse

în convenția de credit din 12 septembrie 2008.

A) Nulitatea clauzei

abuzive prevăzute de art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale Convenției

privind data ajustării dobânzii prin care banca își rezervă dreptul de a

revizui unilateral rata dobânzii curente în cazul apariției unor modificări

semnificative pe piața monetară, comunicând noua rată a dobânzii.

Tribunalul a apreciat

că potrivit raportului dintre clauzele generale/speciale, pct. 3 lit. a) din

Condițiile Speciale are prevalentă asupra art. 3.2.1 din Condițiile Generale,

acestea din urmă trimițând ele însele, pentru lămurirea clauzelor contractuale,

la regulile speciale. Astfel, dacă V.R. SA poate acorda, potrivit regulilor

generale, împrumuturi fie cu rată fixă, fie cu rată variabilă, în cazul de față

părțile au încheiat un contract cu rata dobânzii fixă, de 3,99% p.a. Art. 3

lit. d) din Condițiile Speciale prevede că banca își rezervă dreptul de a

revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări

semnificative pe piața monetară. Or, instanța reține că banca nu a inserat și

interpretat această clauză în contextul schimbărilor intervenite pe piața

monetară, ci a nesocotit drepturile consumatorului, prin introducerea unei

clauze abuzive.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate

între comercianți și consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor

clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (ca

o aplicație a principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C. civ.).

Cu toate acestea, Banca a interpretat art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale în

sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în

mod transparent și complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au

determinat o asemenea măsură. Această clauză creează un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, oferind pârâtei dreptul

discreționar de a revizui rata dobânzii curente și, implicit dreptul de a o

încasa în detrimentul reclamanților fără ca noua rată să fie negociată cu

acesta, deși efectele manifestării unilaterale de voință a pârâtei se

repercutează în mod esențial asupra patrimoniului reclamantului. Astfel, în

timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și

de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamanților este acela de a

fi informat asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecință,

prescripțiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a

modifica cuprinsul acesteia. Potrivit dispozițiilor lit. a) din anexa Legii nr.

193/2000, clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod

unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv, specificat în contract

și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, este considerată abuzivă ex

lege.

Instanța apreciază că

motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, ce conferă

dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, fără

prezentarea altor elemente de identificare, nu este redactat în termeni clari

și neechivoci, astfel încât se considera că acesta nu respectă exigențele

bunei-credințe. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv de natură a

conduce la revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații

clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a

cunoaște, din momentul încheierii contractului, aspectul majorării ratei dobânzii,

în ipoteza producerii situației vizate. Plecând de la premisele cerinței de

previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil potrivit căreia

actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie,

potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. proc. civ., se deprinde concluzia

că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele

contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată

anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației. Având în

vedere că, pe de-o parte, piața financiară evoluează diferit în funcție de

indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul

"semnificativ", caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu

conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde

posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței

situației vizate, instanța consideră că motivul "apariției unor schimbări

semnificative pe piața monetară" nu este obiectiv determinat sau

determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală

analizată menționează dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica

rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în

deplină cunoștință de cauză.

B) Nulitatea clauzei

abuzive prevăzuta de art 5.1 lit. a) din Condiții speciale ale Convenției

privind perceperea de către VBR a unui comision de risc aplicat în procent de

0,22% la soldul creditului pe toata perioada de derulare a Convenției (~ 500

CHF/lună).

Prevederile

contractuale referitoare la comisionul de risc prevăzute în convenția de

credit, respectiv art. 5 lit. a) din Condiții Speciale și art. 3.5 din Condiții

generale reprezintă clauze abuzive, constatându-se nulitatea absolută a

acestora. Prin dispozițiile art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale

Convenției de credit menționate, s-au stipulat următoarele: "comision de

risc: 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență,

pe toată perioada de derulare a Convenției de credit".

Potrivit art. 3.5 din

Condițiile generale ale Convenției de credit, "pentru punerea la

dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc,

aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada

creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc

în Condițiile speciale". În cauză, astfel cum rezultă din probele

administrate, sunt îndeplinite toate condițiile menționate mai sus, astfel: 1)

clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; 2) prin ea însăși

creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată

cerința bunei credințe.

Astfel, clauzele în

discuție nu au fost negociate de părți, eventuala negociere putea privi, cel

mult, doar cuantumul comisionului de risc. Or, în cauză, nu cuantumul acestui

comision este criticat de reclamanți, ci însuși existența lui, susținându-se că

se percepe în absența unei contraprestații din partea pârâtei, condiții în care

și proba testimonială solicitată de pârâtă era neconcludentă. În consecință,

reținând că art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile

generale privind comisionul de risc sunt clauze standard, stipulate în mod

obișnuit de pârâtă în contractele de credit încheiate (chiar și numerotarea

clauzelor este identică în diferite contracte încheiate cu diverse persoane,

astfel cum rezultă din sentințele judecătorești depuse la dosar), în condițiile

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele apar ca nefiind negociate cu

reclamanții, care nu puteau avea posibilitatea de a influența natura ei

(reclamanții nu puteau obține excluderea acestei clauze din convenția de

credit).

Condiția privind

existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților este de asemenea îndeplinită. Astfel, achitarea unui comision, lunar,

cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează un

dezechilibru semnificativ. Clauzele în discuție nu respectă nici exigențele

bunei credințe, deoarece inserarea comisionului de risc a vătămat interesele

legitime, patrimoniale ale reclamanților prin majorarea considerabilă a ratei

lunare. Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE la

evaluarea bunei-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității

pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să

fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute

sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de

bună-credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta

acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese

legitime trebuie să le ia în considerare". Practic, prin inserarea

comisionului de risc pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în

detrimentul părții reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt,

nefiind îndeplinită cerința bunei-credințe. Tribunalul a reținut totodată că în

cuprinsul contractului, pârâta nu a definit "riscul" pentru care

percepe comision. Mențiunea din art. 3.5 din Condițiile generale, respectiv

"pentru punerea la dispoziție a creditului" nu este deloc de natură a

lămuri aspectele legate de acest comision. Practic, potrivit acestei ultime

clauze, se lasă de înțeles că, de fapt, comisionul de risc nu are nicio

legătură cu posibilele riscuri financiare, fiind legat exclusiv de acordul

pârâtei de a acorda creditul. Instanța a apreciat că aceste clauze contractuale

sunt nule și din perspectiva dreptului comun, deoarece sunt lipsite de cauză

juridică, neexistând nicio contraprestație a pârâtei care să justifice

perceperea acestui comision. Ca atare, în condițiile în care sunt îndeplinite

toate condițiile anterior expuse, tribunalul a constatat caracterul abuziv și,

pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul

de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condiții Speciale.

C) Nulitatea clauzei

abuzive referitoare la comisionul de rezervă obligatorie prevăzută de art. 5

lit. e) din Condiții speciale ale Convenției. Clauza prevăzută la pct. 5 lit.

e) din Contract - Condiții speciale - Comision de rezervă minimă obligatorie -

are următorul conținut: "0% p.a. aplicat la soldul creditului, până la

data de 31 decembrie 2008, plătibil lunar odată cu dobânda, la scadența

anuităților prevăzute la pct. 6 Rambursare. Valoarea comisionului se va

modifica în mod corespunzător în condițiile pct. 3.12 -comision de rezervă

minimă obligatorie - din Condițiile Generale în cazul rambursării în avans sau

la modificării scadentei finale. Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod

corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, în cazul în

care obligațiile sau condițiile impuse de BNR cresc/se diminuează/se elimină,

aducând acest lucru la cunoștința împrumutatului. De asemenea, clauza prevăzută

la pct. 3.12 din Contract -Condiții Generale - reglementează aspecte privind

comisionul de rezervă minimă obligatorie și are următorul conținut:

"Comisionul datorat ca urmare a obligației băncii de a constitui rezerva

minimă obligatorie la BNR. Valoarea comisionului de rezervă minimă obligatorie

este stabilită în funcție de valoarea obligației băncii. Banca își rezervă

dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de aplicare a

acestui comision, în condițiile în care obligația băncii față de BNR crește/se

diminuează/se elimină. Pentru perioada care se aplică, comisionul se acumulează

zilnic la soldul creditului pentru un număr de zile calendaristice începând cu

data primei trageri. În perioada de calcul a comisionului de rezervă minimă

obligatorie se include prima zi și se exclude ziua până la care se face

calculul. Comisionul de rezervă minimă obligatorie datorat lunar, se calculează

după formula: soldul creditului x rata comisionului x numărul efectiv de zile).

Rata comisionului este exprimată în procente valoarea sa fiind menționată în

Condițiile Speciale".

Ambele clauze mai sus

menționate reglementează comisionul de rezervă minimă obligatorie, iar din

motivația acestui comision (expusă la pct. 3.12 Condiții Generale) rezultă că a

fost instituit pentru executarea de către banca ca obligației sale de a

constitui o rezervă minimă obligatorie în monedă națională și în valută la BNR.

Obligația oricărei societăți ce desfășoară activități bancare, pe teritoriul

României, de a constitui o rezervă minimă este instituită de Regulamentul BNR

nr. 6/2002, care prevede de altfel că pentru sumele depuse cu titlul de rezervă

minimă obligatoriu, instituțiile de credit primesc și dobândă (art. 15 din

Regulament).

În acest context,

instanța a constatat că acest comision nu reprezintă preț pentru serviciile

prestate de pârâtă în temeiul convenției deoarece reclamanții nu privesc în

contrapartidă nici un serviciu ci reprezintă, în realitate o dobândă mascată,

care se adaugă la dobânda stabilită pentru credit pentru satisfacerea

propriilor obligații instituite de către legiuitor în sarcina exclusivă a

băncii. De asemenea, se constată faptul că banca își rezervă dreptul de a

modifica acest comision dacă obligația sa legală crește sau se diminuează.

Faptul că prin condițiile speciale comisionul este 0% nu prezintă relevanță în

condițiile în care nu s-a contestat cuantumul comisionului, ci clauza ca atare,

mai ales în raport de art. 3.12 din Condițiile generale prin care Banca își

rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea sau perioada de

aplicare a acestui comision. Astfel, instanța a reținut că în contradicție cu

cerințele bunei-credințe, clauzele prevăzute la pct. 5 lit. e) din Contract -

Condiții speciale și pct. 3.12 din Contract - Condiții Generale creează un

dezechilibru între dreptul pârâtei de a cere plata unui comision fără a presta

un serviciu în schimb și obligația reclamanților de a plăti acel comision fără

a exista o contraprestație din partea băncii.

D) Nulitatea clauzei

abuzive prevăzute de art. 8.1 lit. a) liniuța a 2-a și a 3-a, art. 8.1 lit. c),

art. 8 lit. d) din Convenție referitoare la "Scadența anticipată" și la

situațiile în care banca declară soldul creditului ca fiind scadent anticipat.

Declararea scadenței anticipate a obligației de plată anterior termenului

contractual are valoarea unei rezilieri, însă rezilierea contractului

sinalagmatic este incidentă în cazul neexecutării obligațiilor esențiale

născute din respectivul contract, încălcarea "oricăror alte

obligații" neputând conduce în mod imperios la declararea scadentei

anticipate. Clauza nu au făcut obiectul negocierii și face parte din condițiile

generale de creditare uzitate de pârâtă în raporturile juridice încheiate cu

clienții săi. Pârâta, căreia îi incumba sarcina probei faptului pozitiv contrar

- nu a demonstrat negocierea clauzelor sus precizate. Dezechilibrul creat este

semnificativ prin prisma sumelor ce trebuie rambursate de către reclamanți.

Clauza prevăzută la pct. 8.1 lit. c) și d) din Convenție - Condiții Generale -

scadența anticipată - are următorul conținut: "banca va avea dreptul, pe

baza unei notificări transmise împrumutatului și codebitorului/garantului să

declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat

împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii

conform convenției: c) în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în

opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini

obligațiile asumate conform convenției, d) în cazul apariției unei situații

neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este

garantat corespunzător." Aceste clauze nu au făcut obiectul negocierii și

fac parte din condițiile generale de creditare uzitate de pârâtă în raporturile

juridice încheiate cu clienții săi. Pârâta, căreia îi incumba sarcina probei

faptului pozitiv contrar - nu a demonstrat negocierea clauzelor sus precizate.

Instanța apreciază că, prin formulările evazive și nedefinite de tipul

"situație neprevăzută", "în opinia băncii",

"improbabil", "garantat corespunzător", lăsate spre

interpretare exclusiv la aprecierea băncii, banca poate interveni în derularea

contractului, riscul contractului fiind exclusiv în sarcina consumatorului. Nu

sunt stipulate criterii obiective pe baza cărora banca să purceadă la

intervenția unilaterală constând în declararea scadenței anticipate a

creditului, fiind stipulat un drept exclusiv și discreționar ce contrazice

echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile și obligațiile

ambelor părți, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului.

Dezechilibrul este evident deoarece permite societății bancare, printr-o simplă

apreciere, să declare scadența anticipată a creditului, fiind încălcate și

cerințele bunei credințe, în raport de efectul direct al declarării scadenței

anticipate și împrejurarea că nu sunt circumstanțiate condițiile intervenției

unilaterale.

E) Nulitatea clauzei

abuzive referitoare la "Costuri suplimentare" prevăzuta de Secțiunea

10 din Condiții generale ale Convenției.

Potrivit disp. art.

10 din Condițiile Generale ale convenției de credit la care se face trimitere

în clauza considerată abuzivă, "Referitor la convenție pot apărea, la data

semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi

sau reglementări aplicabile, care: lit. a) supun banca la orice impozit, taxă

cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite

sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la

creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din

convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda

credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și

este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice

rezerve, depozit special sau orice cerință similară (de exemplu, în

corelație/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul

propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele

băncii, constituite cu sau pentru costurile băncii, sau care impun băncii orice

altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația sa de a acorda

credite; lit. c) al căror rezultat este: i. creșterea costurilor băncii legate

de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; ii. reducerea

cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii, în baza

convenției". În principal, fiind vorba de o clauză care implică un drept

exclusiv de interpretare, sunt incidente disp. pct. 1 lit. g) din Anexa la

Legea nr. 193/2000 "sunt abuzive clauzele care dau dreptul exclusiv

comerciantului să interpreteze clauzele contractuale". Instanța a

constatat că prin clauza menționată anterior, în ipoteza în care costurile

suportate de bancă sunt majorate, indiferent dacă această majorare are sau nu

legătură cu împrumutul ce face obiectul contractului analizat, ea va fi suportată

exclusiv de către consumator, prin plata unor sume suplimentare, nedeterminate

la momentul încheierii convenției, pentru a acoperi orice daună de natură a se

produce în patrimoniul băncii. Reaua - credință constă în faptul că societatea

bancară a stipulat o clauză pentru a-și asigura repararea oricărui prejudiciu

suferit, provenit inclusiv din relațiile sale stabilite cu alte persoane fizice

sau juridice, fără a lua în considerare aspectul prejudicierii inerente a

consumatorului prin obligarea acestuia la plata unor sume suplimentare

neimputabile conduitei sale contractuale.

privește constatarea nulității absolute a clauzelor cuprinse în Actul Adițional

primit în schița (nenominalizat și definitivat) din data de 10 septembrie 2010:

în principal s-a solicitat instanței de judecată să constate nulitatea absolută

totală a Actul Adițional primit în schița (nenominalizat și definitivat) din

data de 10 septembrie 2010 întrucât reclamanții și-au manifestat refuzul expres

de a semna acest document. În subsidiar, s-a solicitat nulitatea parțială,

adică a anumitor clauze ale Actului Adițional. În ceea ce privește nulitatea

clauzei abuzive prevăzută de Actul Adițional art. 3 pct. 5.1 lit. a) privind

perceperea abuzivă a unui comision de risc pe care banca l-a redenumit comision

de administrare. Prin art. 95 alin. (4) se interzice introducerea în actele

adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență.

Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse

de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept. Potrivit art.

36 din O.U.G. nr. 50/2010.

(1) Pentru creditul

acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de

administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în

cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor și, după caz,

dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision

unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

(2) Comisionul de

analiză dosar și cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeași sumă fiind

percepută tuturor consumatorilor cu același tip de credit în cadrul aceleiași

instituții de credit.

(3) Comisionul de

administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de

operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului

acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca

procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului. Prin art. 40 din

O.U.G. nr. 50/2010: (1) Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul

creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui

act adițional, acceptat de consumator. (2) Creditorul trebuie să poată face

dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire

la semnarea actelor adiționale. (3) În cazul modificărilor impuse prin

legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la

alin. (1) este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice

introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin

legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât

cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept. (4) Se interzice

introducerea în contractele de credit a clauzelor prin care: a) consumatorul

este obligat să păstreze confidențialitatea prevederilor și a condițiilor

contractuale; b) creditorul poate declara scadent sau denunța unilateral

contractul ori poate penaliza consumatorul în cazul afectării reputației

creditorului;

Astfel, din analiza

O.U.G. nr. 50/2010 se constată că se impune eliminarea comisionului de risc -

clauza abuzivă în convențiile de credit. Transformarea comisionului de risc în

comision de administrare reprezintă tot o clauză abuzivă și echivalează în fapt

cu eludarea disp. O.U.G. nr. 50/2010. Nefiind enumerat printre comisioanele ce

pot fi percepute rezultă că voința legiuitorului este în sensul interzicerii

comisionului de risc, în consecință orice clauză ce are ca efect perceperea

unui astfel de comision, chiar sub altă denumire, inserată într-un act

adițional, este nulă de drept. În ceea ce privește celelalte clauze a căror

nulitate s-a solicitat - nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art. 1 din

Actul Adițional privind modificarea tipului de dobândă din dobânda fixă în

dobânda variabilă; nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 1 lit. d) -

"data ajustării ratei dobânzii curente" prin introducerea un nou

paragraf cu privire la data ajustării ratei dobânzii ca urmare a modificării

tipului de dobândă; nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 1 lit. e) -

"Dobânda anuală efectivă" privind modificarea dobânzii anuale

efective - DAE ca urmare a includerii unor costuri suplimentare care nu au fost

indicate în Convenția inițială semnată de părți cât și de modificarea tipului

de dobândă în dobândă variabilă; nulitatea clauzei abuzive conținută de

prevederile art. 3 alin. (5

2

) parag. 2 din actul adițional (ce

modifică art. 5 din Condițiile Speciale ale Convenției) privind perceperea în

mod abuziv de către VBR a unor costuri adiacente creditului fără ca aceasta să

informeze reclamanții exact care sunt acele costuri; nulitatea clauzei abuzive

conținute de art. 7 alin. (4) din Actul Adițional referitoare la acceptarea

tacită a unui nou act adițional care ar putea interveni între Părți ca urmare a

modificărilor legislative ce pot interveni, act adițional care presupune

perceperea unor noi costuri contractuale - din cercetarea lor tribunalul

apreciază ca sunt conforme cu disp. O.U.G. nr. 50/2010. Totodată se vor avea în

vedere și disp. art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în vigoare la acel

moment - septembrie 2010 și disp. Art. II al Legii nr. 288/2010, Lege ce a

modificat O.U.G. nr. 50/2010 - "(2) Actele adiționale nesemnate de către

consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au

fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul

notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data

intrării în vigoare a prezentei legi." Așadar, în temeiul Legii nr.

288/2010 reclamanții în termen de 60 de zile începând cu data de 2 ianuarie

2011 puteau notifica Banca dacă nu doreau ca actul adițional de implementare a

O.U.G. nr. 50/2010 să își producă efectele. Pârâta învederează prin întâmpinare

faptul că reclamanții nu au depus notificarea în termen de 60 de zile de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010. Potrivit susținerilor

reclamanților, actul adițional în schița le-a fost comunicat la data de 10

septembrie 2010, notificarea fiind înregistrată la bancă - Ag. Banu Manta în 17

septembrie 2010, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010. Ca o

consecință a constatării caracterului abuziv a clauzelor menționate și potrivit

disp. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instanța va constata nulitatea

absolută a respectivelor clauze, clauze care, în temeiul art. 6 din Legea nr.

193/2000 nu mai produc efecte asupra consumatorilor, contractul de credit

putând continua și în absența clauzelor considerate abuzive.

la plata sumei de 32.982,2 lei echivalentul sumei de 10.578 CHF, reprezentând

comision de risc (redenumit comision de administrare prin Actul Adițional

primit de subsemnații reclamanți în data de 10 septembrie 2010 în schiță) suma

ce urmează să fie actualizată în funcție de indicele de inflație la data plății

sale efective, comision perceput în mod ilegal astfel cum s-a constatat la

petitul 1A. În ceea ce privește petitul referitor la rambursarea către

reclamanți a sumelor plătite nedatorat în temeiul - clauzelor nule, principiul

restituito in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act

juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu

decurge din cel al retroactivității efectelor nulității; numai prin revenirea

la situația anterioară emiterii actului nul, părții vătămate îi este reparat

întreg prejudiciul. Constatând nulitatea absolută a clauzelor referitoare la

comisionul de risc prevăzut la convenția de credit din 12 septembrie 2008,

respectiv art. 5 lit. a) din Condiții Speciale (art. 3.5 din Condiții

generale), inclusiv a clauzei 5.1 lit. a) privind perceperea abuzivă a unui

comision de risc pe care banca l-a redenumit comision de administrare,

tribunalul va obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 32.982,2 lei

(10.578 CHF) comision de risc - redenumit comision de administrare prin actul

adițional, suma actualizată cu indicele de inflație la data achitării efective.

Împotriva acestei

sentințe la data de 9 august 2013 au declarat apel reclamanții și pârâta.

Prin Decizia civilă

nr. 457 din 21 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă V.R.

SA. A fost admis apelul formulat de apelanții-reclamanți E.A.C., E.B.L. și

schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost admisă acțiunea și în

consecință a fost admis petitul 1A (privitor la constatarea caracterului abuziv

al pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale), petitul 1D privitor la constatarea

caracterului abuziv al art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și liniuța a treia, art.

8.1 lit. c) și d din Condițiile generale) și petitul 2 (principal) și constată

nulitatea absolută totală a actului adițional.

În motivarea deciziei

instanța a reținut următoarele:

Neîndeplinirea de

către sentința apelată a cerințelor procedurale a fost invocată în apelul

reclamanților care au susținut existența unor vicii de motivare, fie în sensul

inexistenței motivării unor soluții date asupra unor capete de cerere (este de

fapt vorba de analiza clauzelor din actul adițional, analiza solicitată în

subsidiar față de un capăt de cerere ce viza nulitatea totală a acestui act),

fie în sensul unei neconcordanțe între dispozitiv și considerente

(susținându-se că nu se poate înțelege de ce soluțiile menționate pe clauzele

atacate din convenția inițială au fost de admitere în parte).

Netemeinicia soluției

adoptate de prima instanță a fost pusă în discuție în ambele apeluri. În esență

reclamanții au ridicat problema acceptării/neacceptării tacite a actului

adițional la contractul de credit bancar, caracterul abuziv al unor clauze din

actul adițional, iar pârâta, în apelul său, a susținut (detaliat pentru fiecare

în parte) că niciuna din clauzele din contractele dintre părți nu este abuzivă.

Trebuie subliniat că

apelurile de față nu pun în discuție în mod direct modul în care au fost

soluționate capetele de cerere nr. 3 și 4.

Neîndeplinirea de

către sentința apelată a cerințelor procedurale:

a) Lipsa motivării:

dat fiind principiul efectului devolutiv al apelului, faptul că în cauza de

față prin apelurile formulate s-a pus în discuție însăși soluția dată în urma

judecății în primă instanță asupra capetelor de cerere despre care se pretinde

că sunt nemotivate, faptul că nu s-a cerut de niciuna din părți trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanțe conform art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel va proceda la o nouă judecată a cauzei în fond

independent de reținerea lipsei motivării unor capete de cerere. Așadar este

inutil a se analiza existența acestei nelegalități înainte și independent de

analiza temeiniciei soluției pronunțate de prima instanță. Oricum, dată fiind

evocarea fondului în apelurile de față, eventuala reținere a lipsei motivării

sentinței atacate vizavi de aspectele devoluate nu poate aduce în vreun fel

lumină asupra soluției din apel.

b) Neconcordanța

dintre dispozitiv și considerente: analizând cu atenție cuprinsul alegațiilor

apelanților-reclamanți pe acest aspect se observă că de fapt nu se invocă o

necorelare a considerentelor cu soluția din dispozitiv, ci o ilogicitate

intrinsecă a soluției din dispozitiv. Adică expresia din dispozitiv referitoare

la petitele 1A și 1D, "admite în parte", intră în contradicție cu

sensul dat chiar de prima instanță în dispozitiv acestei admiteri parțiale

deoarece în ambele cazuri se constată caracterul abuziv al clauzelor la care se

referă aceste petite, exact în formularea cuprinsă în cererea de chemare în

judecată. Altfel spus nu există o parte a petitelor respective care să nu fi

fost admisă. Însă, chiar dacă într-adevăr, mențiunile din dispozitiv privitoare

la admiterea în parte a petitelor, punctelor, 1A și 1D ale cererii de chemare

în judecată sunt contrare constatărilor că acele clauze sunt abuzive (fapt ce

înseamnă de fapt admiterea în tot a acelor capete de cerere), dat fiind

principiul efectului devolutiv al apelului, faptul că în cauza de față prin

apelurile formulate s-a pus în discuție însăși soluția asupra acelor capete de

cerere, faptul că nu s-a cerut de niciuna din părți trimiterea cauzei spre

rejudecare primei instanțe conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța

de apel va proceda oricum la o nouă judecată a punctelor 1A și 1D în fond

independent de reținerea acestor "inexactități" în dispozitivul

hotărârii apelate.

În concluzie, dat

fiind că dacă s-ar reține neregulile pretinse efectul ar fi evocarea fondului,

aspect care oricum se produce în fața instanței de apel rezultă că de fapt

soluționarea apelurilor de față depinde cu necesitate de analiza pe fond a

acțiunii deduse judecății.

Pentru analiza pe

fond a acțiunii, trebuie lămurită întâi problema acceptării tacite/neacceptării

actului adițional de către reclamanți.

În ceea ce privește

problema acceptării tacite/neacceptării actului adițional de către reclamanți,

instanța a observat că la 17 septembrie 2010 aceștia și-au exprimat dezacordul

față de actul adițional înregistrând o notificare în acest sens la Agenția Banu

Manta din București (aspect necontestat practic de către pârâtă). Actul

adițional (proiectul propus de pârâtă) le fusese înmânat la data de 10

septembrie 2010 la aceeași agenție.

Acceptarea tacită a

actelor adiționale la contractele de credit este o instituție de excepție, are

natură legală și în septembrie 2010 era prevăzută în art. 40 alin. (3) din

O.U.G. nr. 50/2010 (în forma aplicabilă la acea dată anterioară Legii nr.

288/2010) și presupunea într-adevăr, prin opoziție față de acceptarea expresă

și așa cum reiese chiar din litera textului de lege amintit mai sus, lipsa

semnăturii din partea consumatorului-împrumutat. Însă acceptarea tacită

presupune în toate cazurile lipsa unui refuz pentru că ea nu poate însemna o

obligație de acceptare, o acceptare forțată. În acest sens art. 41 din O.U.G.

nr. 50/2010 în forma aplicabilă în septembrie 2010 arăta expres că partea -

consumator are o opțiune de acceptare sau de neacceptare a condițiilor propuse

prin actul adițional pe care trebuie să și-o exercite în 15 zile, iar lipsa răspunsului

expres al consumatorului nu poate valora acceptare tacită art. 41 alin. (3).

Rezultă că, cu atât mai mult în cazul în care răspunsul în termen al

consumatorului a fost un refuz explicit, nu se poate reține acceptarea tacită a

actului adițional în baza art. 40 - 41 din O.U.G. nr. 50/2010 și pe cale de

consecință nici aplicarea art. II din Legea nr. 288/2010 care prin ipoteză se

referă la actele considerate a fi fost acceptate tacit.

Odată stabilit că

actul adițional invocat de către pârâtă nu poate fi considerat acceptat tacit,

văzându-se lipsa semnăturii reclamanților pe acest act (adică lipsa acceptării

exprese tipice a unui act juridic ce îmbracă forma unui înscris), se impune

concluzia că acest act juridic (îl numim astfel pentru că creează o aparență de

drept dovadă fiind chiar disputa din cauza de față) este lovit de nulitate

absolută pentru lipsa totală a consimțământului reclamanților (așa cum și

aceștia au arătat prin cererea lor). Nulitatea aceasta nu poate fi decât una

totală, pentru că lipsa consimțământului afectează întregul act adițional, iar

nu doar părți ale acestuia.

Această nulitate

absolută și totală a actului adițional face să fie inutilă analiza existenței

în cuprinsul acestuia a unor clauze abuzive, adică face inutil a se analiza pe

fond capătul de cerere subsidiar formulat în acest sens de către reclamanți sau

argumentele pârâtei vizavi de "lipsa obiectului" judecății.

Caracterul abuziv al

clauzelor din contractul de credit (contractul inițial) menționate în acțiune:

Curtea a considerat

abuzive aceste clauze contractuale. Fără a mai relua argumentele primei

instanțe, argumente pe care instanța de apel le consideră în esență corecte,

fără a mai reanaliza calitatea de consumator a reclamanților (aspect care

oricum nu este contestat), Curtea a procedat la o analiză a caracterului abuziv

a fiecărei clauze la care se referă acțiunea de față punctând sintetic motivele

pentru care înlătură argumentele esențiale ale pârâtei și cele pentru care

acceptă susținerile reclamanților.

Există și argumente

care se aplică însă pentru toate clauzele în discuție.

Este vorba de lipsa

negocierii clauzelor contractuale. Deși însăși pârâta acceptă că în speță este

vorba de un contract de adeziune, consideră că acesta a fost negociat prin

simpla posibilitate a consumatorilor de a refuza încheierea contractului dacă

clauzele contractuale nu erau potrivite intereselor lor. Această susținere a

pârâtei este frapant contradictorie. Contractele de adeziune prin definiție

înseamnă contracte ale căror clauze nu sunt negociate, ci impuse de una din

părți (sau în anumite cazuri impuse chiar de lege). Așadar dacă pârâta acceptă

că un contract de împrumut bancar de tipul celui din cauza de față este un

contract de adeziune evident că acceptă implicit și aspectul că nu au fost

negociate clauzele contractuale. Lipsa negocierii clauzelor contractuale este

tocmai ceea ce a reținut și instanța de fond, fiind fără relevanță faptul că în

baza libertății contractuale reclamanții erau liberi să încheie sau nu

cont