ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 924/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 924/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.
10692 din 5 noiembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 13131/300/2010 al
Judecătoriei Sectorului 2 București, secția comercială, s-a respins cererea de
chemare în judecată formulată de reclamanții D.D.M. și D.T.D. împotriva pârâtei
SC V. SA București.
Pentru a pronunța
această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că solicitarea
reclamanților de a se dispune anularea clauzelor cuprinse în Secțiunea 8.1 lit.
b), c) și d) din condițiile generale ale contractului de credit nr. 0095947 din
17 aprilie 2007 este nefondată deoarece în cuprinsul acestor clauze sunt
reluate regulile generale ale art. 1025 C. civ. și art. 382 lit. d) C. proc.
civ., astfel că nu se poate pretinde că acestea au o natură abuzivă în sensul art.
4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE raportat la art. 948,
966, 968, 969 C. civ.
De asemenea,
Secțiunea 10 din convenția părților referitoare la costurile suplimentare
trebuie interpretată prin coroborare cu dispozițiile derogatorii cuprinse în
partea generală a contractului, iar în condițiile interpretării acestora cu
bună credință și în limitele stabilite de părți, nici această secțiune nu
creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru între drepturile și
obligațiile sale, motiv pentru care nici solicitarea de a se constata nulitatea
absolută a acestor clauze nu este întemeiată.
Recursul declarat de
reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 938
din 25 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cu
consecința casării hotărârii și reținerii cauzei spre soluționare în
conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în forma în vigoare la
data promovării cererii de chemare în judecată.
Învestit în acest
mod, prin sentința nr. 16306 din 1 noiembrie 2012 pronunțată în dosar nr. 26198/3/2012
Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea
reclamanților și a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în
Secțiunea 8, scadență anticipată respectiv a celor prevăzute la pct. 8 pct. 1 lit.
b), c) și d) din condițiile generale, și-a respins cererea de constatare a
nulității absolute a clauzelor prevăzute în Secțiunea 10, costuri suplimentare,
respectiv pct. 10, pct. 1 și 10 pct. 2 din condiții generale.
Pentru a pronunța
această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că între părți s-a încheiat
convenția de credit nr. 0095947 din 17 aprilie 2007, valoarea creditului fiind
de 100.000 euro, iar perioada de rambursare de 36 luni.
După introducerea
acțiunii, ca urmare a încheierii actului adițional din data de 5 mai 2010, reclamanții
și-au precizat cererea de chemare în judecată arătând că nu mai solicită
anularea clauzei cuprinse în art. 3 lit. d) din condițiile speciale, ci doar a
celor prevăzute în Secțiunea 8 referitoare la scadența anticipată, respectiv
clauzele prevăzute la pct. 8 pct. 1 lit. b), c și d) din condiții generale.
În legătură cu aceste
clauze reclamanții au susținut, iar instanța a stabilit că au o natură abuzivă
deoarece nu au făcut obiectul negocierii și fac parte din condițiile generale
de creditare uzitate de pârâtă în raporturile juridic încheiate cu clienții
săi, iar pârâtei căreia îi incumbă sarcina probei faptului pozitiv contrar, dar
nu a făcut această dovadă.
Prin utilizarea unor
formule evazive, respectiv „situații neprevăzute în opinia băncii”, rezultă că
pârâta poate interveni oricând în derularea contractului în detrimentul
reclamanților, cu consecința declarării soldului creditului ca fiind scadent
anticipat, rambursabil imediat. Această împrejurare creează un dezechilibru
evident fiind încălcate și cerințele bunei-credințe în raport cu efectul direct
al declarării scadenței anticipate și a faptului că nu sunt precizate
condițiile intervenției unilaterale, clauzele fiind nule în considerarea
caracterului lor abuziv.
În ceea ce privește
constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute în Secțiunea 10, costuri
suplimentare, respectiv pct. 10.1 și 10.2 din condiții generale tribunalul a
arătat că acestea nu pot fi considerate abuzive, pentru că din punct de vedere
obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și
obligațiile părților, iar din punct de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu
rea-credință ci dimpotrivă a precizat în clauzele criticate că aceste costuri
suplimentare sunt circumstanțiate la situația apariției unor acte normative
aplicabile raportului juridic, iar pe de altă parte reclamanții nu au precizat
care ar fi caracterul semnificativ având în vedere poziția contractuale ale
părților .
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel ambele părți.
Prin decizia civilă nr.
39 din 8 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a
respins, ca nefundat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtei cu
consecința schimbării în parte a sentinței în sensul respingerii și a cererii
de constatare a nulității clauzelor prevăzute în Secțiunea 8 fiind menținute
celelalte dispoziții ale sentinței.
În argumentarea
deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că este nefondată critica
recurenților referitoare la caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Secțiunea
10 care reglementează costurile suplimentare deoarece, prin enumerarea
situațiilor neprevăzute care pot genera asemenea costuri rezultă că este
exclusă orice poziție dominantă a băncii. Aceste costuri sunt determinate de
modificări de interpretare ale legilor, prevederilor sau reglementărilor
aplicabile contractului, situațiile nefiind prin urmare lăsate la latitudinea
discreționată a băncii.
S-a apreciat că este
întemeiat apelul pârâtei în sensul că, contrar celor reținute de prima instanțe
Clauzele prevăzute la art. 8.1 lit. b), c) și d) din condițiile generale nu au
un caracter abuziv, deoarece acestea se regăsesc în toate cazurile în care
debitorul nu-și îndeplinește obligația de plată a debitului, indiferent de
izvorul obligației, împrumutatul fiind urmărit de ceilalți creditori ai săi
prin valorificarea bunurilor debitorului, ceea ce constituie cazuri tipice de
decădere din beneficiul termenului suspensiv sau a termenului de grație acordat
pentru punerea în executare a unui titlu executoriu, sens în care sunt și
dispozițiile art. 1025 C. civ., art. 263 și art. 383 C. proc. civ.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanții D.D.M. și D.T.D. invocând motivele de
nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea
criticilor recurenții invocă faptul că instanța de apel a interpretat greșit
dispozițiile Legii nr. 193/2000, în sensul absenței unei interpretări
teleologice, prin prisma Directivei 93/13/CEE precum și a contractului de
credit în interpretarea căruia nu au fost avute în vedere regulile generale în
această materie.
Reluând conținutul art.
1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1 lit. a) din anexa
cuprinzând clauzele considerate abuzive, recurenții au susținut că niciuna
dintre clauzele contractului nu a fost negociată direct, în sensul
dispozițiilor legale evocate, deoarece contractul este standard, preformulat,
iar diferențele față de alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții
ci particularităților fiecărui client.
În speță, clauzele
sunt abuzive pentru că nu au fost negociate direct fiind incidentă prezumția
legală cuprinsă în art. 4 alin. (2) din actul normativ evocat, sunt stipulate
cu rea-credință, în sensul Directivei 93/13/CEE, pârâta intenționând să se
protejeze pe sine și nu pe consumator într-un contract pe termen lung. În egală
măsură, susțin recurenții, există un dezechilibru semnificativ între
prestațiile părților deoarece calitatea de consumator nu poate atrage
suportarea riscurilor afacerii doar de către acesta.
În consecință, susțin
recurenții clauzele cuprinse în Secțiunea 8.1 referitoare la declararea
scadenței anticipate sunt în mod evident abuzive deoarece lasă la aprecierea
băncii verificarea apariției unor situații neprevăzute care ar face să devină
improbabil ca împrumutatul să-și poate îndeplini obligațiile asumate sau în
care, în opinia băncii creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.
În acest sens,
formulările „situație neprevăzută”, „în opinia băncii” „orice altă obligație
asumată” exclud posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le
cuprind, clauzele fiind evident abuzive deoarece creează premisele pentru
declararea scadenței anticipate în mod unilateral și discreționar.
De asemenea, susțin
recurenții, decizia este nelegală și în privința interpretării clauzelor
cuprinse în Secțiunea 10 pct. 1 și 2 din condițiile generale care au drept
efect transmiterea în sarcina împrumutaților a oricăror eventuale și viitoare
costuri ce pot apărarea în sarcina băncii, ca urmare a unor modificări de
interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări abuzive.
Această clauză este
abuzivă deoarece banca nu are dreptul de a-și aliena prin convenție obligațiile
stabilite prin lege in sarcina sa și în legătură cu activitatea pe care o
desfășoară, cum ar fi impozite sau taxe, în mod abuziv și discreționar, asupra
împrumutaților deoarece astfel de evenimente pot fi acoperite prin introducerea
comisionului de risc.
În egală măsură și
clauza cuprinsă în art. 10.2 conform căreia în situația în care din motivele
precizate costurile băncii cresc, această creștere este suportată exclusiv de
client, împrejurare de natură a crea în detrimentul consumatorului și contrar
bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor
părților în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Prin concluziile
scrise intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul
formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior
menționate, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat în limitele și
pentru considerentele ce vor fi în continuare expuse.
Astfel, referitor la
prima critică se va reține că art. 4 alin. (6) din lege transpune art. 4 alin.
(2) din Directiva nr. 93/13 și prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor
nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu
calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu
produsele și serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care
aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Sub rezerva
analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenției de credit
se poate constata că nici legea internă și nici Directiva 93/13 nu exclud
clauzele referitoare la obiectul contractului de la controlul caracterului
abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepție, posibilitatea analizării
acestora, numai în situația în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar
și inteligibil.
Este de observat că art.
3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noțiunii de clauză abuzivă, clauzelor
contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența
de bună credință, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract, în defavoarea
consumatorului.
Art.
4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele
clauze care nu au
fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu
alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului și contrar
bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile
părților.
Rezultă astfel că din
cele două reglementări, din dreptul intern și din dreptul comunitar, se
desprind aceleași condiții care imprimă unei
clauze
contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată
individual
și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile
părților, în detrimentul consumatorilor.
Prin art. 4 alin. (3)
din aceeași lege, se instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al
clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard,
preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută
de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
În cauză, cum banca
nu a probat că a negociat efectiv și direct cu reclamanții clauzele a căror
nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incuba conform art. 4 alin. (3)
din aceeași lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
Din această
perspectivă este fondată critica recurenților referitoare la caracterul abuziv
al clauzelor privind scadența anticipată prevăzută la secțiunea 8 pct. 1 lit.
b), c și d, având în vedere că în cazul unor situații neprevăzute care în
opinia băncii face să devină improbabil ca reclamanții să-și poată îndeplini
obligațiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare
soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu
dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform
convenției. Aceste formulări nu oferă posibilitatea reală ca un observator
independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze.
Dimpotrivă, aceste
clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat,
fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea unei astfel
de măsuri.
Pentru a nu fi
abuzive aceste clauze ar trebui, de asemenea, să descrie un motiv întemeiat așa
cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu
oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra
temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă
băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca
instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei
astfel de măsuri.
În consecință,
contrar celor reținute prin decizia recurată, în speță, clauza în litigiu nu a
fost negociată, a creat un dezechilibru în detrimentul reclamanților în
calitate de consumatori, nefiind respectată condiția bunei-credințe, ceea ce
relevă caracterul abuziv al acesteia.
În concret, prin
formulările evazive, respectiv situații neprevăzute, în opinia băncii, rezultă
că pârâta poate interveni oricând în derularea contractului, în detrimentul
reclamanților, împrejurare de natură a crea un dezechilibru deoarece permite
pârâtei, printr-o apreciere subiectivă să declare scadența anticipată a
creditului.
Prin urmare, sunt
încălcate și cerințele bunei-credințe raportat la efectul direct al declarării
scadenței anticipate și împrejurarea că nu circumstanțiase condițiile
intervenției unilaterale.
În privința
nelegalității deciziei derivată din interpretarea greșită a clauzelor prevăzute
la secțiunea 10, denumită costuri suplimentare, respectiv pct. 10.1 și 10.2, se
va reține că aceste critici nu sunt fondate.
Cu referire la clauza
în discuție, tribunalul respingând cererea privind caracterul abuziv al
acesteia a argumentat că, în speță, nu este îndeplinită cerința privind
existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile
părților, în detrimentul consumatorului, în condițiile în care reclamanții nu
au precizat în ce constă acest dezechilibru, iar sub aspect subiectiv nu a
rezultat că pârâta a acționat cu rea-credință.
Această constatare nu
exclude posibilitatea ca în ipoteza în care clauzele menționate vor fi
exercitate abuziv de pârâta, reclamanții să se adreseze din nou instanței
pentru aplicarea sancțiunii adecvate. În plus, instanța de apel a argumentat că
enumerarea situațiilor care ar putea determina apariția unor costuri
suplimentare nu poate fi interpretată în sensul că sunt lăsate la latitudinea
discreționată a băncii.
În acest context, se
impune precizarea că recurenții reiau susținerile din acțiunea introductivă și
respectiv din apel, motiv pentru care în absența unor critici concrete în
această privință nu se poate constata nelegalitatea deciziei.
În alți termeni, deși
s-a reținut prin sentința tribunalului, confirmată în apel, că nu sunt îndeplinite
condițiile referitoare la existența dezechilibrului și a lipsei bunei-credințe
a pârâtei pentru a se putea constata caracterul abuziv și al acestei clauze, reluarea
acelorași argumente de către reclamanți, nu are semnificația unei veritabile
critici de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru
care va fi înlăturată.
În concluzie,
recursul reclamantei este fondat, în limitele menționate și va fi admis în
conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința modificării
deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerii dispoziției
referitoare la respingerea apelului reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanții D.D.M. și D.T.D. împotriva deciziei civile nr. 39 din 8
februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe
care o modifică în sensul că, respinge apelul declarat de pârâta SC V. SA
BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 16306 din 1 noiembrie 2012 a Tribunalului
București.
Menține dispoziția
privind respingerea apelului reclamanților D.D.M. și D.T.D. împotriva aceleiași
sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 11 martie 2014.