ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 924/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 10692 din 5 noiembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 13131/300/2010 al Judecătoriei Sectorului 2 București, secția comercială, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții D.D.M. și D.T.D. împotriva pârâtei SC V. SA București. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că solicitarea reclamanților de a se dispune anularea clauzelor cuprinse în Secțiunea 8.1 lit. b), c) și d) din condițiile generale ale contractului de credit nr. 0095947 din 17 aprilie 2007 este nefondată deoarece în cuprinsul acestor clauze sunt reluate regulile generale ale art. 1025 C. civ. și art. 382 lit. d) C. proc.

civ., astfel că nu se poate pretinde că acestea au o natură abuzivă în sensul art. 4 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, Directivei 93/13/CEE raportat la art. 948, 966, 968, 969 C. civ. De asemenea, Secțiunea 10 din convenția părților referitoare la costurile suplimentare trebuie interpretată prin coroborare cu dispozițiile derogatorii cuprinse în partea generală a contractului, iar în condițiile interpretării acestora cu bună credință și în limitele stabilite de părți, nici această secțiune nu creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru între drepturile și obligațiile sale, motiv pentru care nici solicitarea de a se constata nulitatea absolută a acestor clauze nu este întemeiată.

Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 938 din 25 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării hotărârii și reținerii cauzei spre soluționare în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în forma în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată. Învestit în acest mod, prin sentința nr. 16306 din 1 noiembrie 2012 pronunțată în dosar nr. 26198/3/2012 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea reclamanților și a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în Secțiunea 8, scadență anticipată respectiv a celor prevăzute la pct. 8 pct. 1 lit. b), c) și d) din condițiile generale, și-a respins cererea de constatare a nulității absolute a clauzelor prevăzute în Secțiunea 10, costuri suplimentare, respectiv pct. 10, pct. 1 și 10 pct. 2 din condiții generale.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că între părți s-a încheiat convenția de credit nr. 0095947 din 17 aprilie 2007, valoarea creditului fiind de 100.000 euro, iar perioada de rambursare de 36 luni. După introducerea acțiunii, ca urmare a încheierii actului adițional din data de 5 mai 2010, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată arătând că nu mai solicită anularea clauzei cuprinse în art. 3 lit. d) din condițiile speciale, ci doar a celor prevăzute în Secțiunea 8 referitoare la scadența anticipată, respectiv clauzele prevăzute la pct. 8 pct. 1 lit. b), c și d) din condiții generale.

În legătură cu aceste clauze reclamanții au susținut, iar instanța a stabilit că au o natură abuzivă deoarece nu au făcut obiectul negocierii și fac parte din condițiile generale de creditare uzitate de pârâtă în raporturile juridic încheiate cu clienții săi, iar pârâtei căreia îi incumbă sarcina probei faptului pozitiv contrar, dar nu a făcut această dovadă. Prin utilizarea unor formule evazive, respectiv „situații neprevăzute în opinia băncii”, rezultă că pârâta poate interveni oricând în derularea contractului în detrimentul reclamanților, cu consecința declarării soldului creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat. Această împrejurare creează un dezechilibru evident fiind încălcate și cerințele bunei-credințe în raport cu efectul direct al declarării scadenței anticipate și a faptului că nu sunt precizate condițiile intervenției unilaterale, clauzele fiind nule în considerarea caracterului lor abuziv.

În ceea ce privește constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute în Secțiunea 10, costuri suplimentare, respectiv pct. 10.1 și 10.2 din condiții generale tribunalul a arătat că acestea nu pot fi considerate abuzive, pentru că din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar din punct de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu rea-credință ci dimpotrivă a precizat în clauzele criticate că aceste costuri suplimentare sunt circumstanțiate la situația apariției unor acte normative aplicabile raportului juridic, iar pe de altă parte reclamanții nu au precizat care ar fi caracterul semnificativ având în vedere poziția contractuale ale părților . Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 39 din 8 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins, ca nefundat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtei cu consecința schimbării în parte a sentinței în sensul respingerii și a cererii de constatare a nulității clauzelor prevăzute în Secțiunea 8 fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În argumentarea deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că este nefondată critica recurenților referitoare la caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Secțiunea 10 care reglementează costurile suplimentare deoarece, prin enumerarea situațiilor neprevăzute care pot genera asemenea costuri rezultă că este exclusă orice poziție dominantă a băncii.

Aceste costuri sunt determinate de modificări de interpretare ale legilor, prevederilor sau reglementărilor aplicabile contractului, situațiile nefiind prin urmare lăsate la latitudinea discreționată a băncii. S-a apreciat că este întemeiat apelul pârâtei în sensul că, contrar celor reținute de prima instanțe Clauzele prevăzute la art. 8.1 lit. b), c) și d) din condițiile generale nu au un caracter abuziv, deoarece acestea se regăsesc în toate cazurile în care debitorul nu-și îndeplinește obligația de plată a debitului, indiferent de izvorul obligației, împrumutatul fiind urmărit de ceilalți creditori ai săi prin valorificarea bunurilor debitorului, ceea ce constituie cazuri tipice de decădere din beneficiul termenului suspensiv sau a termenului de grație acordat pentru punerea în executare a unui titlu executoriu, sens în care sunt și dispozițiile art. 1025 C. civ., art. 263 și art. 383 C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții D.D.M. și D.T.D. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor recurenții invocă faptul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, în sensul absenței unei interpretări teleologice, prin prisma Directivei 93/13/CEE precum și a contractului de credit în interpretarea căruia nu au fost avute în vedere regulile generale în această materie. Reluând conținutul art. 1 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1 lit. a) din anexa cuprinzând clauzele considerate abuzive, recurenții au susținut că niciuna dintre clauzele contractului nu a fost negociată direct, în sensul dispozițiilor legale evocate, deoarece contractul este standard, preformulat, iar diferențele față de alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții ci particularităților fiecărui client.

În speță, clauzele sunt abuzive pentru că nu au fost negociate direct fiind incidentă prezumția legală cuprinsă în art. 4 alin. (2) din actul normativ evocat, sunt stipulate cu rea-credință, în sensul Directivei 93/13/CEE, pârâta intenționând să se protejeze pe sine și nu pe consumator într-un contract pe termen lung. În egală măsură, susțin recurenții, există un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților deoarece calitatea de consumator nu poate atrage suportarea riscurilor afacerii doar de către acesta. În consecință, susțin recurenții clauzele cuprinse în Secțiunea 8.1 referitoare la declararea scadenței anticipate sunt în mod evident abuzive deoarece lasă la aprecierea băncii verificarea apariției unor situații neprevăzute care ar face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poate îndeplini obligațiile asumate sau în care, în opinia băncii creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

În acest sens, formulările „situație neprevăzută”, „în opinia băncii” „orice altă obligație asumată” exclud posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprind, clauzele fiind evident abuzive deoarece creează premisele pentru declararea scadenței anticipate în mod unilateral și discreționar. De asemenea, susțin recurenții, decizia este nelegală și în privința interpretării clauzelor cuprinse în Secțiunea 10 pct. 1 și 2 din condițiile generale care au drept efect transmiterea în sarcina împrumutaților a oricăror eventuale și viitoare costuri ce pot apărarea în sarcina băncii, ca urmare a unor modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări abuzive.

Această clauză este abuzivă deoarece banca nu are dreptul de a-și aliena prin convenție obligațiile stabilite prin lege in sarcina sa și în legătură cu activitatea pe care o desfășoară, cum ar fi impozite sau taxe, în mod abuziv și discreționar, asupra împrumutaților deoarece astfel de evenimente pot fi acoperite prin introducerea comisionului de risc. În egală măsură și clauza cuprinsă în art. 10.2 conform căreia în situația în care din motivele precizate costurile băncii cresc, această creștere este suportată exclusiv de client, împrejurare de natură a crea în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiilor părților în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin concluziile scrise intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat în limitele și pentru considerentele ce vor fi în continuare expuse. Astfel, referitor la prima critică se va reține că art. 4 alin. (6) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenției de credit se poate constata că nici legea internă și nici Directiva 93/13 nu exclud clauzele referitoare la obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepție, posibilitatea analizării acestora, numai în situația în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Este de observat că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noțiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună credință, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Rezultă astfel că din cele două reglementări, din dreptul intern și din dreptul comunitar, se desprind aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată individual și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

Prin art. 4 alin. (3) din aceeași lege, se instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia. În cauză, cum banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu reclamanții clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incuba conform art. 4 alin. (3) din aceeași lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.

Din această perspectivă este fondată critica recurenților referitoare la caracterul abuziv al clauzelor privind scadența anticipată prevăzută la secțiunea 8 pct. 1 lit. b), c și d, având în vedere că în cazul unor situații neprevăzute care în opinia băncii face să devină improbabil ca reclamanții să-și poată îndeplini obligațiile asumate din prezentul contract, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției. Aceste formulări nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze. Dimpotrivă, aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea unei astfel de măsuri.

Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui, de asemenea, să descrie un motiv întemeiat așa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalității unei astfel de măsuri. În consecință, contrar celor reținute prin decizia recurată, în speță, clauza în litigiu nu a fost negociată, a creat un dezechilibru în detrimentul reclamanților în calitate de consumatori, nefiind respectată condiția bunei-credințe, ceea ce relevă caracterul abuziv al acesteia.

În concret, prin formulările evazive, respectiv situații neprevăzute, în opinia băncii, rezultă că pârâta poate interveni oricând în derularea contractului, în detrimentul reclamanților, împrejurare de natură a crea un dezechilibru deoarece permite pârâtei, printr-o apreciere subiectivă să declare scadența anticipată a creditului. Prin urmare, sunt încălcate și cerințele bunei-credințe raportat la efectul direct al declarării scadenței anticipate și împrejurarea că nu circumstanțiase condițiile intervenției unilaterale. În privința nelegalității deciziei derivată din interpretarea greșită a clauzelor prevăzute la secțiunea 10, denumită costuri suplimentare, respectiv pct. 10.1 și 10.2, se va reține că aceste critici nu sunt fondate.

Cu referire la clauza în discuție, tribunalul respingând cererea privind caracterul abuziv al acesteia a argumentat că, în speță, nu este îndeplinită cerința privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în condițiile în care reclamanții nu au precizat în ce constă acest dezechilibru, iar sub aspect subiectiv nu a rezultat că pârâta a acționat cu rea-credință. Această constatare nu exclude posibilitatea ca în ipoteza în care clauzele menționate vor fi exercitate abuziv de pârâta, reclamanții să se adreseze din nou instanței pentru aplicarea sancțiunii adecvate. În plus, instanța de apel a argumentat că enumerarea situațiilor care ar putea determina apariția unor costuri suplimentare nu poate fi interpretată în sensul că sunt lăsate la latitudinea discreționată a băncii.

În acest context, se impune precizarea că recurenții reiau susținerile din acțiunea introductivă și respectiv din apel, motiv pentru care în absența unor critici concrete în această privință nu se poate constata nelegalitatea deciziei. În alți termeni, deși s-a reținut prin sentința tribunalului, confirmată în apel, că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența dezechilibrului și a lipsei bunei-credințe a pârâtei pentru a se putea constata caracterul abuziv și al acestei clauze, reluarea acelorași argumente de către reclamanți, nu are semnificația unei veritabile critici de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va fi înlăturată. În concluzie, recursul reclamantei este fondat, în limitele menționate și va fi admis în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., cu consecința modificării deciziei în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerii dispoziției referitoare la respingerea apelului reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții D.D.M. și D.T.D. împotriva deciziei civile nr. 39 din 8 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o modifică în sensul că, respinge apelul declarat de pârâta SC V. SA BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 16306 din 1 noiembrie 2012 a Tribunalului București. Menține dispoziția privind respingerea apelului reclamanților D.D.M. și D.T.D. împotriva aceleiași sentințe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2014.