ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3140/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3140/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, la data de

16 iunie 2011, reclamanții C.M.P. și C. (fostă R.) M.R., în contradictoriu cu

pârâta SC V.R. SA au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună: I anularea clauzelor abuzive prevăzute în art. 3 lit. d), art. 5 lit.

a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit din 17 iulie 2008 și art.

8.1 lit. c), art. 10.2 din Condițiile generale; II. constatarea caracterului de

dobândă fixă a dobânzii de 5,95% pe an prevăzută la art. 3 lit. a) din

Condițiile speciale ale Convenției de credit din 17 iulie 2008 și obligarea

pârâtei la aplicarea regimului juridic corespunzător în continuare, pentru

întreaga perioadă de creditare; III. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată.

La data de 01 august 2011 reclamanții și-au

completat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei la restituirea

sumei de 5.959,71 euro, în echivalentul în RON la data plății, încasată de pârâtă

cu titlu de comision de risc în perioada august 2008 - iunie 2011, precum și la

restituirea contravalorii comisionului de risc pe care pârâta îl va încasa în continuare,

până la data restituirii efective.

Prin sentința civilă nr. 13255 pronunțată

la data de 04 noiembrie 2011 în Dosarul nr. 21416/300/2011, Judecătoria sectorului

2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de

soluționare a cauzei, ca litigiu comercial, în favoarea Tribunalului București,

cauza fiind înregistrată în Dosarul nr. 76813/3/2011.

La 28 martie 2012 reclamanții și-au precizat

cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei

de 7.452,38 euro, în echivalentul în RON la data plății, încasată de pârâtă cu titlu

de comision de risc în perioada august 2008-martie 2012, precum și la restituirea

contravalorii comisionului de risc pe care pârâta îl va încasa în continuare, până

la dat restituirii efective.

Prin sentința civilă nr. 7229 din 25

mai 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins cererea de repunere

pe rol formulată de pârâtă, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reclamanților,

astfel cum a fost precizată, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzei

prevăzute în convenția de credit din 17 iulie 2008 la art. 3 lit. d) Condiții speciale

(referitoare la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției

unor schimbări semnificative pe piața monetară) numai atunci când este interpretată

prin raportare la cazul ii) al definiției noțiunii de „schimbări semnificative"

prevăzut la secțiunea 1 Condiții generale; a constatat nulitatea absolută a clauzei

prevăzute în convenția de credit din 17 iulie 2008 la art. 5 lit. a) din Condiții

speciale (referitoare la comisionul de risc); a constatat nulitatea absolută a clauzei

prevăzute în convenția de credit din 17 iulie 2008 la art. 8 lit. c) și d) din Condiții

generale (referitoare la scadența anticipată în cazul apariției unei situații neprevăzute);

a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 7452,38 euro, în echivalent

RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății; și a respins cererea

privind celelalte pretenții, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul

a reținut că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE,

directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează

mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător

sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva

excluderi, inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte".

În privința caracterului nenegociat al

clauzelor contractuale, instanța a avut în vedere dispozițiile legale din legislația

specială internă, art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora,

o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul

dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze

natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de

vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, instahța a constatat caracterul

abuziv și, pe cale de consecință nulitatea absol'jtă a clauzei prevăzute în convenția

de credit din 17 iulie 2008 la art. 3 lit. d) Condiții speciale (referitoare la

dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări

semnificative pe piața monetară) numai atunci când este interpretată prin raportare

la cazul ii) al definiției noțiunii de „schimbări semnificative" prevăzut la

secțiunea 1 Condiții generale.

Art. 5 lit. a) din Condițiile speciale

s-a apreciat ca fiind o clauză standard, stipulată în mod obișnuit de pârâtă în

contractele de credit încheiate, iar față de cele reținute anterior în privința

negocierii, rezultă că, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza

apare ca nefiind negociată cu reclamanții, care nu puteau avea posibilitatea de

a influența natura ei, reclamanții neputând obține excluderea acestei clauze din

convenția de credit.

S-a reținut că și condiția privind existența

unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților a fost îndeplinită,

întrucât achitarea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport

de costurile creditului creează un dezechilibru semnificativ.

Tribunalul a mai reținut că în cuprinsul

contractului, pârâta nu a definit "riscul" pentru care percepe comision,

iar mențiunea din art. 3.5 din Condițiile generale, respectiv "pentru punerea

la dispoziție a creditului" nu este deloc de natură a lămuri aspectele legate

de acest comision, cu atât mai mul": cu cât două dintre ipotezele de risc cele

mai importante, riscul de dob'ândă și riscul valutar sunt, potrivit condițiilor

generale, în sarcina împrumutatului.

Clauzele în discuție nu respectă nici exigențele

bunei credințe, deoarece inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime,

patrimoniale ale reclamanților prin majorarea considerabilă a ratei lunare.

Constatând nulitatea absolută a clauzelor

referitoare la comisionul de risc prevăzut la convenția de credit din 20

decembrie 2007, respectiv art. 5 lit. a) din Condiții Speciale și art. 3.5 din Condiții

generale, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 7452,38

euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând

comision de risc plătit pârâtei în temeiul clauzelor abuzive.

Restituirea sumelor plătite nejustificat

de către reclamanți se impune a fi efectuată de către pârâtă, în temeiul principiului

quod nullum est, nullum effectum producif.

Referitor la art. 8.1 lit. c) și d) din

Condițiile generale ale contractului de credit, tribunalul a reținut imposibilitatea

de interpretare a clauzei, de stabilire a sferei de aplicare, pe baza unor elemente

neechivoce, aspect ce oferă băncii dreptul exclusiv de a declara soldul creditului

scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel

de măsuri să aibă criterii concrete pentru a pronunța o soluție și prin urmare s-a

apreciat că, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care

este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde,

creând totodată, un dezechilibru major între părțile contractante.

S-a mai reținut că, reclamanții nu contestă

clauza de la art. 10.1, care, de altfel, nu stabilește o obligație în sarcina consumatorului,

ci cuprinde constatarea faptului că referitor la convenție pot apărea, la data semnării

sau ulterior, modificări, inclusiv de interpretare ale oricăror acte normative aplicabile

și care pot influența executarea contractului, iar art. 10.2 prevede, în oricare

din aceste cazuri, că în termen de 15 zile lucrătoare de la data la care a fost

notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare,

astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări.

În acest sens, instanța a apreciat că introducerea

clauzei se justifică prin faptul că împrejurările care generează costurile suplimentare

sunt modificări legislative sau de interpretare ale actelor juridice aplicabile,

iar apariția unor asemenea justificări este posibilă și chiar probabilă, prin raportare

la faptul că un contract de credit se execută pe parcursul unei perioade mai lungi

de timp, mai mult, evenimentele care activează clauza analizată sunt independente

de manifestarea de voință a pârâtei, iar pentru aceste motive instanța a reținut

că această clauză nu are caracter abuziv.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât reclamanții C.M.P. și C.M.R., cât și pârâta SC V.R. SA.

Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă, prin decizia civilă nr. 168 din 23 mai 2013 a admis apelul declarat de pârâta

V.R. SA, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins cererea de

chemare în judecată, ca neîntemeiată, fiind menținută dispoziția din sentința atacată

privind respingerea cererii de repunere pe rol.

A respins ca nefondat apelul formulat de

apelanții C.M.P. și C. (fostă R.) M.R. împotriva aceleiași sentințe, aceștia fiind

obligați la plata către apelanta V.R. SA a sumei de 1018,7 RON, cheltuieli de judecată,

reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar.

Pentru a decide astfel, referitor la apelul

băncii, instanța de apel a apreciat că prima instanță a reținut în mod greșit că

în cauză ar fi îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea

nr. 193/2000 pentru a aprecia ca fiind abuzive clauzele prevăzute de art. 3

lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit din 17

iulie 2008.

Astfel, chiar dacă se acceptă că aceste

clauze nu au fost negociate, în baza unei prezumții legale relative, în raport cu

care banca nu a administrat proba contrară, în ceea ce privește condiția creării

unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, tribunalul

a apreciat că aceasta este îndeplinită raportându-se la criterii care nu au legătură

cu faptul că atât dobânzile cât și comisionul de risc fac parte din prețul total

al creditării.

În acest sens s-a apreciat că, reclamanții

trebuiau să probeze în mod concludent în primul rând că suma convenită a fi plătită

lunar, respectiv, suma globală cu titlu de comision de risc se constituie în

mod obiectiv într-un dezechilibru semnificativ în comparație cu rata lunară de

restituire a creditului și suma totală împrumutată sau, de asemenea, că suma respectivă

este semnificativ disproporționată cu cheltuielile făcute de bancă în privința administrării

creditului în perioada rambursării acestuia sub aspectul riscului referitor la restituire

pe care îl comportă pentru bancă orice convenție de credit încă de la momentul

încheierii acesteia, or, reclamanții nu au formulat susțineri și nici probe referitor

la aspectul în discuție.

De asemenea, în contextul nedovedirii relei-credințe

a băncii, s-a considerat că aceasta a acționat cu bună-credință la încheierea convenției

de împrumut cu reclamanții, având în vedere că reclamanții au semnat contractul

de împrumut, iar chiar dacă semnarea nu constituia dovada concludentă și în privința

negocierii acestuia, s-a apreciat că reclamanții au acceptat clauzele contractului

în deplină cunoștință de cauză, având reprezentarea conținutului și efectelor acestora,

încheind contractul în condițiile art. 969 C. civ., față de care acțiunea promovată

în cauză nu poate constitui, în ceea ce privește clauzele referitoare la dobândă

și comisionul de risc, decât un demers inadmisibil de reducere a prețului datorat

astfel cum a fost convenit.

În același fel apreciază instanța și cererea

reclamanților de obligare a băncii la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision

de risc în baza clauzei pretinse a fi abuzivă, deși oricum banca deține împotriva

lor o creanță cu mult mai mare, față de care s-ar impune doar compensarea. În condițiile

în care clauza referitoare la comisionul de risc nu se dovedește a fi abuzivă, sentința

tribunalului apare ca fiind netemeinică și nelegală și în privința acestui capăt

de cerere.

A mai reținut instanța de apel că, tribunalul

a apreciat în mod netemeinic ca fiind abuzivă și clauza prevăzută de art. 8.1

lit. c) și d) din Condițiile generale ale contractului părților, reținând că prin

modul în care este formulată exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor

pe care le cuprinde, creând totodată un dezechilibru major între părțile contractante,

or, clauza în discuție privea executarea contractului sub aspectul rambursării creditului

de către reclamanți, dar obligației de rambursare îi era corelativ dreptul băncii

de a se asigura, din timp, de menținerea unor garanții corespunzătoare și de posibilitatea

împrumutatului de a restitui împrumutul.

În acest context, instanța de apel a reținut

că nu se poate aprecia din formularea clauzei, că ar rezulta imposibilitatea verificării

îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde, deoarece clauza prevede expres că

declararea scadenței anticipate este ulterioară unei notificări pe care banca o

trimite împrumutatului în care, evident banca trebuie să determine în concret condițiile

avute în vedere, altfel împrumutatul va avea câștig de cauză în contestarea actului

de executare respectiv.

În ceea ce privește apelul formulat de

reclamanți, instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ

condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru considerarea ca abuzive a clauzelor

prevăzute de art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din convenția părților.

S-a considerat că nici al doilea motiv

de apel nu este fondat, deoarece în raport cu formularea și natura ipotezelor menționate

în clauza 10.1 din contractul părților, prevederea clauzei 10.2 se justifică printr-un

motiv întemeiat, în sensul că creșterea cheltuielilor băncii din cauza ivirii împrejurărilor

respective nu depinde de voința băncii sau culpa acesteia și, conducând la creșterea

cheltuielilor băncii cu acordarea creditului, adică a prețului contractului, se

impune plata acestor cheltuieli suplimentare de către partea contractuală căreia

îi revine obligația de plată a prețului.

De asemenea, nu au putut fi reținute ca

fondate nici susținerile apelanților în sensul că se impunea admiterea de către

tribunal și a capătului de cerere privind constatarea caracterului de dobândă fixă

a ratei dobânzii de 5.95% pe an stabilită prin art. 3 lit. a) din convenția părților,

cu efect pentru întreaga perioadă de creditare, întrucât s-a apreciat că prevederile

art. 3 lit. d) din contract nu constituie o clauză abuzivă. De altfel, contractul

părților prevede, prin art. 3 lit. a) o dobândă fixă, iar prevederile art. 3

lit. d) nu sunt de natură să prevadă o dobândă variabilă, ci au în vedere posibilitatea

unei modificări a ratei, noua dobândă fiind însă tot o dobândă fixă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal

au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții

C.M.P. și C.M.R., solicitând admiterea, modificarea în tot a hotărârii atacate,

în sensul admiterii apelului formulat de reclamanți și respingerii ca nefondat a

apelului formulat de către pârâta SC V.R. SA.

Criticile aduse deciziei atacate se referă

în esență la faptul că, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor

art. 4 din Legea nr. 193/2000, reținând că s-ar exclude verificarea de către instanțe

a clauzelor din contract din perspectiva caracterului abuziv, în condițiile în care

acestea fac parte din obiectul contractului, au fost negociate și nu au produs un

dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credințe.

În acest sens se arată că, cauza dedusă

judecății este reprezentantă de un contract de credit de consum ale cărui clauze

sunt standardizate, situație ce creează dificultăți pentru un consumator care nu

are posibilitatea să influențeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.

În acest context, se reține că nici legea

națională și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud de principiu posibilitatea existenței

unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor

contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul,

art. 4 alin. (3), teza I.

Astfel, recurenții arată că banca nu a

probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate

s-a solicitat, deși această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. (3) din Legea

nr. 193/2000, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, iar în

această situație se constată că, contractul de credit este unul preformulat de bancă,

standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar

să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă

asupra tuturor condițiilor de creditare.

Tot în același sens sunt și dispozițiile

art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, care prevăd că se consideră întotdeauna că

o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar

din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul

clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune, așa cum este și contractul

de credit din cauză.

Cu privire la cea de-a doua condiție ce

atrage caracterul abuziv al unei clauze, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ

în detrimentul consumatorului, recurenții consideră ca principiu general, că trebuie

avute in vedere prevederile art. 4 alin. (1) teza II din Legea nr. 193/2000, potrivit

cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi

din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților în detrimentul consumatorilor. De aceea, pentru a se stabili dacă această

condiție este îndeplinită, instanța trebuia să se raporteze la natura bunurilor

sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanțele existente

la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanța de apel nu l-a făcut.

În ceea ce privește aprecierea bunei-credințe,

recurenții susțin că deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii

caracterului abuziv a unor clauze, cum în mod greșit a reținut instanța de apel,

se impune acordarea unei atenții deosebite forței pozițiilor de negociere ale părților

pentru a se putea constata dacă profesionistul a acționat în mod corect și echitabil

față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama.

În raport de aceste susțineri, recurenții

susțin că, în mod greșit, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000,

instanța de apel nu a reținut faptul ca art. 5 lit. a) prevăzut în convenția de

credit din 17 iulie 2008, ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc,

este o clauză abuzivă.

Mai susțin recurenții că instanța de apel

a încălcat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât a reținut că

art. 3 lit. d) din condiții speciale, prin care s-au reglementat condițiile modificării

unilaterale a dobânzii, raportat la pct. ii al definiției noțiunii de „schimbări

semnificative" prevăzute la secțiunea 1 din condițiile generale, nu este o

clauză abuzivă.

Tot cu încălcarea dispozițiilor art. 4

din Legea nr. 193/2000, recurenții consideră că, instanța de apel a reținut în mod

greșit că art. 3 lit. d) din condiții speciale, prin care s-au reglementat condițiile

modificării unilaterale a dobânzii, raportat la pct. i, iii al definiției noțiunii

de „schimbări semnificative" prevăzute la secțiunea 1 din condițiile generale,

nu este o clauză abuzivă.

O altă susținere a recurenților se referă

la faptul că, în mod greșit și cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr.

193/2000, instanța de apel a reținut faptul că art. 8.1 lit. c) și lit. d) din condițiile

generale privind declararea creditului scadent anticipat în cazul apariției unei

situații neprevăzute nu este o clauză abuzivă.

Într-o altă critică, recurenții arată că

prin încălcarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a

menținut soluția primei instanțe de respingere a cererii reclamanților privind anularea

clauzei contractuale abuzive prevăzute în art. 10.2 din condiții generale ale convenției

de credit din 17 iulie 2008.

Analizând criticile aduse deciziei atacate

în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt

fondate, urmând ca recursul declarat de reclamanții C.M.P. și C.M.R. să fie admis,

pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită

a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Din perspectiva acestui motiv de recurs,

recurenții au invocat faptul că, în mod greșit instanța de apel nu a reținut faptul

că art. 5 lit. a) prevăzut în convenția de credit din 17 iulie 2008, ce reglementează

dreptul de a percepe comisionul de risc, este o clauză abuzivă.

În acest sens, se constată faptul că în

speță sunt îndeplinite condițiile pentru a constata caracterul abuziv al clauzei

contractuale stipulate în art. 5 lit. a) din condițiile speciale, aceasta fiind

o clauză standard, stipulată în mod obișnuit de intimata-pârâtă în contractele de

credit încheiate, întrucât aceasta nu a răsturnat prin dovada contrară prezumția

relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard.

Din această perspectivă, se constată că

și condiția privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților este îndeplinită, fiind indubitabil că achitarea unui comision

lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului, creează

un dezechilibru semnificativ, fiind vădit eronat considerentul instanței de apel

în sensul că acest dezechilibru nu ar fi fost dovedit, în condițiile în care înscrisurile

aflate la dosarul cauzei relevă acest fapt.

Astfel, instanța de apel a reținut că,

comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului și ca

o garanție a îndeplinirii unei obligații de restituire a împrumutului, însă nicio

clauză a convenției nu prevede condițiile în care sumele depuse cu acest titlu pot

fi reținute și nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se

produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate

a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligație corelativă

a băncii.

Or, câtă vreme riscul contractului este

acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite

condițiile reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare

cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc,

fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile

părților, contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic

al convenției de credit.

În ceea ce privește reținerea instanței

de apel, că art. 3 lit. d) din condiții speciale, prin care s-au reglementat condițiile

modificării unilaterale a dobânzii, raportat la pct. ii al definiției noțiunii de

„schimbări semnificative" prevăzute la secțiunea 1 din condițiile generale,

nu este o clauză abuzivă, se constată că nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, clauza prin care s-au

reglementat condițiile modificării unilaterale a dobânzii, se constată că este o

clauză abuzivă, întrucât oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente,

fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat.

În speță, așa-zisul motiv întemeiat prevăzut

în contract este acela al intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară,

or, prin „motiv prevăzut în contract", în sensul legii, se înțelege o situație

clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că

dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită, totodată, motivul trebuie

să fie suficient de clar arătat, de determinant, ca, în eventualitatea unui litigiu

în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă

acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs.

Astfel cum un act normativ trebuie sa fie

caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie

astfel formulată, încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație

intervine, o anumită consecință se produce.

În ceea ce privește reținerea instanței

de apel, în sensul că art. 3 lit. d) din condiții speciale, prin care s-au reglementat

condițiile modificării unilaterale a dobânzii, raportat la pct. i, iii al definiției

noțiunii de „schimbări semnificative" prevăzute la secțiunea 1 din condițiile

generale, nu este o clauză abuzivă, se apreciază că este nefondată.

După cum rezultă din înscrisurile aflate

în dosarul primei instanțe, părțile au stipulat la art. 3 lit. a) din condițiile

speciale ale convenției de credit clauza, potrivit căreia, rata dobânzii curente

este de 5,95% pe an - dobândă fixă, totuși, deși potrivit acestei convenții, s-a

stabilit perceperea unei dobânzi procentuale fixe, banca a stipulat într-un paragraf

ulterior dreptul său de a modifica rata dobânzii curente în ipoteza apariției unor

schimbări semnificative pe piața monetară. Or, din analiza acestei clauze, se constată

că intimata-pârâtă nu a probat faptul că această clauză ar fi făcut obiectul negocierii

cu reclamanții, iar din acest punct de vedere, hotărârea atacată a fost pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (3), teza finală din Legea nr. 193/2000,

întrucât nu s-a apreciat că aceasta este o clauză standard preformulată.

Este neechivoc faptul că aceasta clauză

creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, deoarece

oferă intimatei-pârâte dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente și,

implicit, dreptul de a o încasa în detrimentul reclamanților, fără ca noua rată

să fie negociată cu aceștia, deși efectele manifestării unilaterale de voința a

intimatei-pârâte se repercutează în mod esențial asupra patrimoniului recurenților.

Astfel, în timp ce banca are dreptul de

a stabili în mod unilateral o dobândă majorată și de a solicita plata acesteia,

singurul drept al reclamanților era acela de a fi informați asupra acestui fapt,

urmând ca aceștia să se conformeze în consecință prescripțiilor clauzei, fără însă

a avea posibilitatea de a se opune sau de a rr-odifica cuprinsul acesteia.

Motivul întemeiat prevăzut în contractul

supus analizei este acela al evoluției pieței financiare sau politica de credite

a băncii, fără prezentarea altor elemente de identificare, însă, pentru a reține

stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară

prezentarea unei situații clare, corespunzător descrise, care să

io

ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început

că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Totodată, motivul trebuie să fie suficient

de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei

astfel de clauze, instanța să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar

adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației

care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Susținerea instanței de apel referitor

la faptul că art. 8.1 lit. c) și lit. d) din condițiile generale privind declararea

creditului scadent anticipat în cazul apariției unei situații neprevăzute nu este

o clauză abuzivă, se constată de asemenea că nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, pentru a nu fi considerate

abuzive, clauzele analizate ar trebui să descrie un motiv întemeiat, în sensul indicat

prin Anexa la Legea nr. 193/2000, astfel, imposibilitatea de interpretare a clauzei,

respectiv de stabilire a sferei de aplicare, pe baza unor elemente neechivoce oferă

Băncii dreptul exclusiv de a declara soldul creditorului scadent anticipat, fără

ca instanța investită cu verificarea legalității unei astfel de masuri să aibă criterii

concrete pentru a pronunța o soluție.

Din această perspectivă, se constată că

clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată,

posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde, creând,

totodată, un dezechilibru major între părțile contractante.

Critica recurenților p'ivind încălcarea

dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, de către instanța de apel prin menținerea

soluției primei instanțe de respingere a cererii reclamanților privind anularea

clauzei contractuale abuzive prevăzute în art. 10.2 din condiții generale ale convenției

de credit din 17 iulie 2008, se constată că este nefondată.

În acest context, se reține că, s-a argumentat

corect faptul că prevederea contractuală din art. 10.2 formează împreună cu

art. 10.1 un corp de clauze distinct în cadrul contractului, purtând denumirea de

„Costuri suplimentare", a căror interpretare nu poate fi realizată decât împreună.

Având în vedere că recurenții-reclamanți

nu au contestat și clauza cuprinsă la art. 10 pct. 1, iar cele două clauze nu pot

fi analizate decât împreună, rezultă că soluția este corectă în această privință,

iar critica fiind nefondată urmează a fi înlăturată ca atare.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite recursul declarat

de reclamanții C.M.P. și C.M.R. împotriva deciziei atacate pe care o va modifica

în sensul că va admite apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 7229 din 25

mai 2012 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, pe care o va schimba în

parte și va constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute în convenția de credit

din 17 iulie 2008 Ia art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, menținând restul dispozițiilor

sentinței, totodată va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta V.R. SA București

împotriva aceleiași sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții

C.M.P. și C.M.R. împotriva deciziei civile nr. 168 din 23 mai 2013 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, pe care o modifică, în sensul că:

Admite apelul reclamanților împotriva sentinței

nr. 7229 din 25 mai 2012 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, pe care

o schimbă în parte și constată nulitatea absolută a clauzei prevăzute în convenția

de credit din 17 iulie 2008 la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Respinge ca nefondat apelul declarat de

pârâta V.R. SA București împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

octombrie 2014.