ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 992/2014

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 4440 din 06 februarie 2012, Tribunalul Constanța, secția a

II a civilă, s-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată, s-a

constatat ineficacitatea clauzei cu caracter abuziv înscrise la pct. 5 lit. a)

din „Condițiile speciale ale Convenției de credit din 22 februarie 2007"

privind aplicarea comisionului de risc, s-a dispus înlăturarea clauzei înscrise

la pct. 5 lit. a) din „Condițiile speciale ale Convenției de credit din 22

februarie 2007" privind aplicarea comisionului de risc, cu consecința

derulării raporturilor contractuale în continuare, cu excluderea respectivei

clauze, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2.088,08

euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea

comisionului de risc perceput în perioada 22 februarie 2007 - 01 septembrie 2011,

precum și la restituirea comisionului de risc perceput din data de 02

septembrie 2011 până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, la plata

către reclamanți a sumei de 32,27 euro, în echivalent în lei la data plății,

reprezentând contravaloarea dobânzii legale aferente comisionului de rezervă

minimă obligatorie restituit de pârâtă reclamanților în data de 11 octombrie 2010

și la plata către reclamanți a sumei de 272,98 euro, în echivalent în lei la

data plății, reprezentând contravaloarea dobânzii legale aferente sumelor

restituite de pârâtă reclamanților în data de 20 octombrie 2010 cu titlu de

sume percepute abuziv și a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având

ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contract.

În motivare, s-a reținut că ceea ce

conferă un profund caracter abuziv clauzei contractuale privind comisionul de

risc este faptul că, atâta vreme cât ea reprezintă numai o „garanție", în

condițiile bunei credințe contractuale, ar fi trebuit să fie dublată de o alta

prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutați, o dată cu

plata integrală a ratelor de către aceștia, în condițiile neîndeplinirii

pretinselor riscuri. Garantarea obligației constituie numai o măsură de

asigurare a executării acesteia, care nu se poate transforma într-o obligație

de plată suplimentară; odată executată obligația contractuală (în speță

restituirea creditului acordat), sumele de bani plătite numai cu destinația de

a garanta executarea acestei obligații trebuie restituite debitorului; aceste

sume de bani nu pot fi însușite de creditor, pentru că nu sunt parte a

creditului (sau a accesoriilor acestuia) și nici nu reprezintă, așa cum s-a

arătat anterior, contravaloarea unei alte prestații a creditorului.

Totodată, ca urmare a constatării

caracterul abuziv al clauzei stipulate la punctul 5.1. lit. a) din „Condițiile

speciale ale Convenției de credit din 22 februarie 2007" privind aplicarea

comisionului de risc, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000,

a constatat ineficacitatea clauzei cu caracter abuziv și a dispus înlăturarea

acesteia din contract, cu consecința derulării raporturilor contractuale în

continuare, cu excluderea respectivei clauze, iar, în privința prestațiilor deja

efectuate, se impune restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc

de către reclamanți, dat fiind că s-a constatat caracterul abuziv, aceasta

nefiind aptă de a-și produce efectele, încă de la momentul încheierii

contractului.

Cu privire la capătul de cerere având

ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor

restituite de pârâtă reclamanților, s-a apreciat că este întemeiat, față de

recunoașterea implicită a pârâtei în sensul perceperii abuzive a acestor sume.

Curtea de Apel Constanța, secția a

ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 151 din

data de 25 octombrie 2012, a respins apelul declarat de către pârâtă SC V.R.

SA, reținând că art. 5.1 lit. a) din contractul încheiat între părți stabilește

o clauză abuzivă care creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile

părților, fiind stabilit caracterul abuziv al clauzei; în mod corect s-a dispus

restituirea comisionului reținut, iar evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu

se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu

calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de-o parte, nici cu

produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care

aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC V.R.

SA a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate în sensul respingerii în tot a cererii introductive, invocând drept

motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs,

s-a susținut că dreptul intimaților de a solicita restituirea sumelor achitate

cu titlu de comision de risc pentru perioada de 22 februarie 2007- 22 decembrie

2007 este prescris, instanțele de fond și de apel au interpretat și au aplicat

în mod greșit Legea nr. 193/2000, în sensul că, în mod nelegal, au reținut că art.

5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit este o clauză

abuzivă în înțelesul Legii nr. 193/2000 și că este admisibilă restituirea

prestațiilor/ sumelor încasate cu titlu de comision de risc, fără a lua în

considerare caracterul succesiv al convenției de credit și în mod eronat a

obligat recurenta la plata sumei de 2.650 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

având în vedere că acestea nu sunt necesare și rezonabile.

Înalta Curte, examinând recursul

astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Referitor la motivul de recurs privind

prescripția dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de

comision de risc pentru perioada 22 februarie 2007 - 22 decembrie 2007, înalta

Curte reține că finalitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este

echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, astfel încât, în mod

corect, instanța de fond a dat eficiență principiului potrivit căruia quod

nullum est, nullum producit effectum, dispunând just restituirea prestațiilor/

sumelor încasate cu titlu de comision de risc, dreptul de a solicita

restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc fiind

imprescriptibil.

Critica privind interpretarea și

aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3)

al art. 4 din actul normativ anterior menționat instituie o prezumție relativă

a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin

clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin

dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului

ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă

judecății.

În ce privește noțiunea de „clauză

abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor

contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența

de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reține că, în ambele

reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Lege, cât și în

legislația comunitară se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei

clauze contractuale caracter abuziv.

De asemenea, alin. (3) al art. 4 din

lege instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul

contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce

poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a

caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce

nu este cazul în speța dedusă judecății.

De altfel, nici legea națională și

nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor

clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale

sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul.

În acest sens, se constată că banca nu

a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror

nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3)

din Lege, prezumția relativă instituită de lege nefiind răsturnată.

În aceste condiții, în mod corect s-a

reținut că este vorba de un contract de credit preformulat de bancă,

standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând

doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și

completă asupra tuturor condițiilor de creditare.

Același este și sensul art. 3 pct. 2

din Directiva nr. 93/13 prin care se prevede că „se consideră întotdeauna că o

clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil,

iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența

conținutul cauzei, în special în cazul contractelor de adeziune așa cum este și

contractul de credit din cauză.

Referitor la rațiunea perceperii

comisionului de risc, în mod corect a reținut instanța de apel că, atâta timp

cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce

poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și

prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este

evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei

obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile

părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului

sinalagmatic al convenției de credit.

Consecința constatării caracterului

abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a

acestora, astfel încât, în mod corect, instanța de fond a dat eficiență

principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum,

dispunând just restituirea prestațiilor/ sumelor încasate cu titlu de comision

de risc.

Nefondat este și motivul de recurs

privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în condițiile

în care recurenta a căzut în pretenții, iar cheltuielile de judecată au fost

dovedite de intimați cu documente justificative, instanța având facultatea și

nu obligația cenzurării cuantumului acestora.

Reținând că instanța de apel a

interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei nr. 151 din 25 octombrie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

Înalta Curte va dispune obligarea pârâtei SC V.R. SA la plata sumei de 2.260

lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanții S.V. și S.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta SC V.R. SA București împotriva Deciziei nr. 151 din 25 octombrie

2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Obligă pârâta SC V.R. SA la plata

sumei de 2.260 lei către reclamanții S.V. și S.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 martie 2014.