ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3524/2018

Ședința publică din data de 21 septembrie 2018

Asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr. 1001/2017, Judecătoria Iași a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de risc și de administrare, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității determinată de lipsei de interes cu privire la capătul de cerere ce vizează constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de obiect cu privire la capătul de cerere ce vizează constatarea caracterului abuziv al clauzei de la pct. 5, lit. a) din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale ale convenției inițiale de credit, invocată de pârâtă prin întâmpinare, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatând caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 5, lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr. x din 9 ianuarie 2008 în forma sa inițială, iar pe cale de consecință a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 2.519,15 CHF, încasată cu titlu de comision de risc de la data încheierii contractului și până la data eliminării clauzei, respectiv 10 decembrie 2010 - ca efect al implementării actului adițional nr. x la convenția de credit, inclusiv dobânda legală aferentă acestei sume de la data introducerii acțiunii, 10 martie 2015 și până la plata efectivă.

A constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută de dispozițiile art. 10.1 și art. 10.2 ("Costuri suplimentare") din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr. x din 9 ianuarie 2008.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în art. 8, pct. 1, lit. a) - liniuța a doua și a treia, precum și lit. c) și lit. d) din Condițiile Generale ale Convenției de credit nr. x din 9 ianuarie 2008, respingând ca neîntemeiate restul pretențiilor invocate.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 700 RON onorariu de avocat și suma de 1000 RON onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel B. și A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 1163/2017 din 31 octombrie 2017, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de B. și A. împotriva sentinței civile nr. 1001/2017 a Judecătoriei Iași pe care a schimbat-o în parte.

A constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din Condițiile Speciale ale Convenției "Comisioane/Alte costuri aferente contului curent" astfel cum a fost aceasta modificată prin Actele adiționale nr. x și 2 din 10 decembrie 2010 la Convenția de credit nr. x din 9 ianuarie 2008 încheiat între părți.

A obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 1057,80 CHF, încasată cu titlu de comision de administrare în baza clauzei contractuale precizate mai sus pentru perioada ianuarie 2011 - martie 2015, și sumele achitate ulterior cu acest titlu, precum și dobânda legală calculată de la momentul achitării comisionului de administrare și până la momentul plății debitului.

A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2500 RON, reprezentând 900 RON onorariu de avocat și 1600 RON onorariu de expert.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate ce nu contravin prezentei.

A respins cererea apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. și A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin decizia nr. 92 din 19 martie 2018, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Iași în soluționarea recursului.

A declinat, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența de soluționare a recursului formulat de A. și B. împotriva deciziei nr. 1163/2017 din 31 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Curtea de apel a reținut că dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 referitoare la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva cererilor evaluabile in bani in valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv a fost declarată neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Raportat la considerentele acestei decizii, obligatorie pentru instanțe, instanța a constatat, cu privire la competența Curții de Apel Iași în soluționarea prezentului recurs, că, potrivit Noului C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să judece recursurile împotriva unor hotărâri pronunțate de tribunale, în conformitate cu dispozițiile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., numai "în cazurile anume prevăzute de lege", respectiv cele privind: încheierea prin care s-a respins recuzarea dată într-un litigiu soluționat printr-o hotărârea definitivă prin care s-a soluționat cauza (art. 53); încheierea pronunțată în apel de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție [art. 64 alin. (4)]; hotărârea prin care instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară [art. 133 alin. (4) și art. 1.071 alin. (1)]; orice situație în care se declară recurs distinct împotriva unei încheieri cu privire la care există o chestiune litigioasă asupra admisibilității atacării pe cale separată a încheierii [art. 234 alin. (4)]; hotărârea prin care se constată renunțarea la judecată [art. 406 alin. (6)]; hotărârea prin care se constată renunțarea la dreptul pretins [art. 410 alin. (6)]; încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecării procesului [art. 414 alin. (1)]; hotărârea care constată perimarea [art. 421 alin. (2)]; hotărârea date în baza recunoașterii pretențiilor [art. 436 alin. (1)]; hotărârea prin care se încuviințează învoiala părților [art. 440]; încheierea prin care instanța se pronunță asupra cererii de restituire a cauțiunii [art. 1064 alin. (3)]; hotărârile (încheierile, sentințele, deciziile) în cazurile anume prevăzute de legea specială), în toate celelalte cazuri, când obiectul hotărârii este o hotărâre pronunțată de tribunal, competența de soluționare a acestei căi extraordinare de atac aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) și a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Iași revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Iași, instanță în favoarea căreia înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 1163/2017 din 31 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Iași.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 21 septembrie 2018.